Wednesday, January 30, 2008

Kiss my shiny metal ass




Futurama
5 sezoane and more on the way

Futurama e cel mai fain serial de desene animate pe care l-am vazut in viatza mea. Mi-a luat aproape 1 an sa parcurg cele 5 sezoane fara graba, pentru a minimiza efectul utilitatii marginale pe care unora dintre noi ne place sa o numim plictiseala.

O sa ziceti ca nu, ca cel mai cool e South Park. Problema e ca adesea South Park e o colectzie de sketchuri pe probleme de actualitate si nu un serial propriu-zis. Cu alte cuvinte, daca se uita cineva peste 100 de ani la Futurama, o sa rada ca si acum (sau nu o sa rada, din acelasi motiv pt care nu rade nici acum). Daca o sa se uite la South Park, n-o sa priceapa nimic. Nici nu e nevoie de 100 de ani, a fost suficient sa-l spanzure pe Saddam si canadienii sa dea in judecata Demonoid torrents si eu deja nu mai gasesc nimic fun in South Park the Movie.

Punctul forte in Futurama e voice actingul, in prim plan cu nevasta lui Al Bundy in rolul unei mutante ciclop sexy si vulnerabila dar puternica in acelasi timp si cu spirit de lider. Cel mai cool e robotul alcoolic Bender, specializat in indoit chestii, iar concepte ca Mafia robotzilor, Satana robotzilor, telenovelele cu robotzi, revenirea lui Nixon la putere dupa decapitare si emisiunea TV HypnoToad sunt geniale. Referintzele culturale, cinematografice si literare sunt abundente dar, din pacate, transparente fanaticilor South Park cu care am incercat un schimb de idei.

Cu mare bucurie anuntz ca Futurama a revenit, de data asta nu ca serial, ci ca trilogie (or more) de filme pe DVD. Primul film, Bender's Big Score ne arata o echipa in forma maxima, personal am ras mai bine decat la Simpsons The Movie, desi am cateva reprosuri de facut, anume ca Futurama e un serial proiectat pentru episoade de jumatate de ora si triplarea lungimii la dimensiunea unui film a dus la un rezultat extrem de incarcat, greu de urmarit si cu un ritm obositor de alert. Din aceasta pricina, filmul nu pare un episod mai lung, ci un episod interminabil. Oricum, e de ras - primele 5 minute sunt dedicate mishtoului fatza de cei care au oprit difuzarea serialului, despre care aflam ca au fost concediatzi, omoratzi cu pietre si facutzi pulbere. Apoi, plotul filmului foloseste trucul Simpsons, de a apela la serviciile lui Al Gore si de a trata un subiect IMPORTANT - de data asta nu e incalzirea globala, e ceva mult mai nasol, spam-ul. Echipa de comis-voiajori din Futurama cade victima ecscrokeriei unor spammeri, care, promitzandu-le tronul Nigeriei, porn nelimitat si penis enlargement, au reusit sa le fure numerele de card, semnaturile, sediul companiei si chiar sa-l viruseze pe robotul Bender cu iluzia unui porno morgana. De aici, the sky is the limit, caci spammerii reusesc sa ecscrokeze toata America si dupa aia tot Pamantul, cumparand absolut tot, falsificand absolut tot si expulzand populatzia umana pe Neptun, planeta temutului Evil Mosh Craciun si a elfilor sai zombie. Absolut geniali cei 3 spammeri, un fel de shobolani care umbla in fundu gol si au o glanda care se excita cand sunt in prezentza adreselor de e-mail. De aici incolo, echipa tre sa salveze Pamantu de spammeri si incep aventurile. Ce nu mi-a placut e ca filmul incearca sa cucereasca public printr-o serie de vulgaritatzi organice gratuite inspirate probabil de succesul South Park, dar care sunt improprii serialului original.

Urmatoarele filme Futurama sunt prevazute pentru 2008 (doua) si 2009, sa speram ca mai multe.

Sunday, January 27, 2008

Testicolul ocult



Rifle Brigade
de Garth Ennis

Aceasta serie de 6 numere a creatorului Preacher nu se indeparteaza prea mult de apucaturile pe care le-am sugerat in cronica Dicks si in alte miniserii pe care Ennis se pare ca le scoate pe banda rulanta. Adica povestioare de intindere mica, parodie extrema si vulgara, cu dialog delicios piparat cu idioame irlandeze si o doza serioasa de Monty Python.

In plus, in Rifle Brigade, Ennis ia peste picior patriotismul, propunand o banda desenata in care in locul echipelor de supereroi avem the Rifle Brigade, una din cele mai celebre formatziuni militare "speciale" din armata britanica. In povestile lui Ennis brigada asta e un grup montypythonesc cu un rol fundamental in infrangerea lui Hitler si care duc mai departe o mostenire eroica ramasa din mosi stramosi: there was always a Rifle Brigade! Even before the Rifle was invented! Printre altele, brigada a colectzionat de-a lungul istoriei testiculele lui Cezar, Napoleon si altzii ca ei iar in al doilea razboi mondial se pare ca au fost pe urmele glandelor lui Hitler.

Brigada de viteji a lui Ennis contzine presonaje precum lunetistul gay Doubtful (genial nume) al carui dorintza de moarte e sa aiba relatzii intime cu capitanul sau, monosilabicul mongoloid Crumb, cimpoierul scotzian Piper (al carui cimpoi e croit din piele de om) si Hank the Yank (american, from The Colonies, cum ii place lui Ennis sa se refere patriotic la coloniile britanice, categorie in care mai intra - pe langa India, Hong Kong si ce mai stim noi - SUA, Scotzia si cartierele din estul Londrei). Aventurile vitejilor sunt prezentate intr-un mod care imprumuta subtil si cu umor din povestile cu supereroi, din filmele de razboi post-Spielberg si din ocultismul vulgar parodic care transpira prin toata opera lui Ennis.

Bunaoara, una din aventurile brigadei are loc in cautarea testicolului stang al lui Hitler care a incaput pe mana unui sultan arab. Cine detzine testicolul capata puteri supranaturale si va detzine suprematzia planetei, de aceea e fundamental ca acesta sa incapa pe mana lui Churchill inainte ca Greta the Nazi Bitch, spion al Gestapoului, sa il returneze in scrotul stapanului sau.

Rifle Brigade e inca o serie in care Ennis da lectzii despre cum trebuie imbinat vulgarul cu umorul, sacrificand insa substantza narativa si finetzea personajelor. Probabil sunt niste sacrificii inerente atunci cand tre sa scrii la comanda o miniserie si sa itzi batzi joc de cat mai multa lume intr-un numar de pagini cat mai redus.

Reclama de pe amazon zice: Outrageous, scabrous, adults-only silliness

plusuri: - Garth Ennis is always fun, elemente Monty Python
minusuri: - Rifle Brigade is just fun, guilty pleasure, nimic consistent sau comparabil cu lucrarile de referintza ale autorului

Thursday, January 24, 2008

Razboi si pace



DMZ (vol 1-5)
de Brian Wood

Brian Wood, inainte sa debuteze in mediul BD a fost designer grafic pentru jocuri video importante - Max Payne, Manhunt, Grand Theft Auto. Cu asta ati remarcat elementul comun - decadentza urbana.

DMZ asta e o serie BD noua foarte trambitzata prin toate mediile si chiar pe la televizor pentru ca vorbeste despre lucruri importante, pentru unii chiar foarte importante, dar pentru mine prea putzin importante. M-a luat valul si manipulat fiind de marketeri dar si de copertile destul de serioase, mi-am luat cele 3 volume aparute pana acu dar ma tem ca ma opresc aici cu ele. Oricum, tzin sa va tzin la curent ca sa nu patzitzi ca mine sau sa stitzi in ce va bagatzi.

DMZ (=demilitarized zone) e intr-adevar o poveste importanta, subiectul fiind un nou razboi civil in sanul unei Americi nu foarte futuriste, ba chiar contemporane. Cu asta cred ca e clar de ce povestea e importanta si de ce critica a aplaudat fara retzinere aceasta serie. Pentru mine insa, e la fel de importanta precum ar fi pentru un american povestirea mea despre razboiul dintre moldoveni si ardeleni. In primul rand, you dont get it, in al doilea rand, you dont care! Acuma sigur, istoria Americii si reverberatziile razboiului de Secesiune pe planeta au o relevantza mult mai mare decat o rascoala fantasy a moldovenilor in secolul 21, dar asta si pt ca americanii si-au marketat istoria cum se cuvine. Chiar si asa, faptul ca majoritatea evenimentelor din DMZ au loc in Manhattan, devenita zona demilitarizata (adica fara lege si ordine, in care oricine face orice), cu detalii geografice cu care nu-s deloc familiarizat si pot doar sa le intuiesc importantza, face ca o buna parte din mesaj sa nu ajunga niciodata la mine si ala care ajunge sa nu ma intereseze.

Si mai e o buba - it sucks. Autorul Brian Wood e atat de atras de tabloul ideii incat uita sa incropeasca un plot inteligent, desfasurarea actiunii fiind o carpitura punctata cu momente de reculegere pe tema razboiului si imagini cu americani in posturi umilitoare, flamanzi, bolnavi, manipulatzi de mass-media (which is cool dar, din nou, unde pana mea e plotu?). Toate elementele care fac miezul unei distopii sunt evitate - organizarea societatii postapocaliptice e neglijata, cauzele conflictului si motivatziile taberelor probabil inca nu au fost definitivate de autor si ni le rezerva pentru volumele viitoare (which i doubt).

N-as vrea nici sa fiu prea rau cu acest titlu si cu munca lui Brian Wood, dar backgroundul sau in industria jocurilor ma face sa fac o paralela si sa afirm ca povestea DMZ are exact atata naratziune cat ar avea un joc povestit. Unde mai pui ca de la o vreme incepe sa semene cu filmul lui Carpenter, Escape from New York - un jurnalist ambitzios e abandonat de postul TV pt care lucra in zona demilitarizata Manhattan, unde se descurca si el cum poate, dar mai mult se plimba, culege impresii, face poze, sex si cugeta pe tema propusa de Brian Wood. Adica personajul principal nu e decat un ghid al cititorului si un vehicul pentru opiniile autorului. Abia in volumul 3, Public Works, personajul se transforma in jurnalistul erou, atat de drag americanilor, care se infiltreaza intr-o celula terorista si ii dejoaca planurile seducand o gagica care trebuia sa fie suicide bomber. Cam asta e si punctul maxim al povestii, apoi plotul lesina la loc intr-o succesiune de interviuri si discutii pe marginea unor proteste de pace inabushite in sange de armata americana (volumul 4, care va apare in februarie). Apoi Brian Wood uita de tot de personajul sau jurnalist si dedica volumul 5 (care va apare mai la vara) unor personaje episodice care au aparut pe ici pe colo prin poveste, axandu-se pe flashbackuri gen Lost cu care mai taraganeaza o vreme seria.

Faptul ca am pomenit si de cele doua volume care inca nu au aparut nu tre sa induca eroare - contzinutul lor e deja disponibil in forma serializata, cele 5 volume fiind de fapt colectziile care grupeaza cele 26 de numere aparute pana la momentul scrierii postului asta.

- plusuri: o tema importanta, de cugetat si de speculat: cat mai e pana la un razboi intre Romania si Basarabia? Podul de flori, s-a daramat, a venit Prutu si l-a luat....
- minusuri: accent prea puternic pe specificul SUA, divertisment zero, poveste foarte diluata, din cele 5 volume se putea scoate unul singur si bun


Monday, January 21, 2008

Zambetul dintre buze




Dexter
sezon 1

Genericul serialului Dexter e fantastic si imi aminteste de mersul la serviciu. Dexter se scoala, se taie la barbierit, se sufoca cu tricoul, isi spinteca shnitzelele cu un briceag, isi storceshte roshiile, isi hacuieste grapefruitul, isi stranguleaza papucii cu shireturile. Creca e cel mai cool generic de serial pe care l-am vazut de la Masters of Horror incoace.

Apoi Dexter merge la serviciu. Povestea lui e povestita la persoana intai. E perspectiva si destainurea unui monstru, un criminal in serie, care, in baza invatzaturilor capatate de la tatal sau adoptiv (fost politzist), a reusit sa se integreze social, ba sa mai si faca rost de o slujba la politzie pentru care face analize de sange. Nu e un profiler in sensul serialelor de prost gust de la ProTV, e un criminal in serie care isi pune talentele in slujba sistemului ca sa faca un ban si ca sa fie lasat in pace de sistem. Dexter e ipocritul perfect, incapabil sa relatzioneze cu oamenii dar foarte priceput in a discuta cu ei si a le lasa impresia ca ii pasa. Gagica lui e perfecta - victima autista a unui viol, complet lipsita de initziative si de emotzii solicitante.

Scenariul se bazeaza pe romanul Darkly Dreaming Dexter (publicat si la noi de obscura editura http://www.qualitybooks.ro/!), parte dintr-o serie de romane (care sper sa stea si la baza altor sezoane) scrise de Jeff Lindsay. Originea scenariului ofera o garantzie importanta - coerentza plotului si impartzirea lui echitabila pe parcursul a 12 episoade - dupa mine, lungimea ideala a unui sezon inainte sa inceapa sa deranjeze fillerele.

Tema primului sezon se invarte in jurul cazului unui psihopat care isi dreneaza victimele de sange si le taie felii, un individ in care Dexter incepe sa vada un rival, ocazie cu care se lanseaza intr-un joc de-a pisica si pisica, cu o gramada de shoareci mortzi in jurul lor. Ce nu-mi place in schimb la Dexter e ca nu pare sa fie mai mult decat un serial politist. Sigur, premisa e interesanta, se promoveaza un antierou dintre cei mai autentici - un monstru care ocazional face servicii umanitatzii ca sa fie lasat in pace sa-si faca treburile lui. Mai mult, monstrul e angajat in slujba sistemului si studiaza cazuri pricinuite de altii ca el, asumandu-si sarcinile de serviciu ca pe un joc de shah cu altzii asemeni lui. Un joc de shah despre care nimeni nu trebuie sa afle, de aceea aparentzele sunt fundamentale si jocul de shah e travestit intr-unul de rugby. Personajele secundare stau in umbra actorului care il joaca pe Dexter (unii l-atzi mai vazut in Six Feet Under) si nu reusesc sa iasa in evidentza nicicum, nici macar cand ar trebui sa aiba momentele lor, asa ca acest prim sezon se indreapta in pasi alertzi spre o ghicitoare cu raspuns previzibil.

- plusuri: ideea de pornire e originala, scenariul inspirat din romanele lui Lindsay e inchegat
-minusuri: pana la urma pare sa fie doar un serial politzist, cu cazuri de rezolvat si obligatzii de achitat, personaje secundare superficiale

Thursday, January 17, 2008

Jocuri: Prey, Painkiller Overdose





Asta e, domle. Dupa 2 ani de abstinentza legata de jocurile pe calculator, mi-am dat drumul la frustrare si intre Craciun si Anul Nou mi-am petrecut 4 dupa-mese in aceasta ingrozitoare forma de divertisment care itzi macina creierii, musculatura, ochii dar itzi imbunatatzeste reflexele, cel putzin atata vreme cat joc shootere, singurul gen de jocuri care nu sunt Flash games si care pot fi totusi finalizate in scurtul rastimp dintre obligatzii de serviciu, obligatzii de sarbatori si obligatzii conjugale. Acuma din articolul asta o sa tragetzi probabil concluzia ca sunt desprins de realitatea jocurilor PC, ceea ce e adevarat, dar recomandarea se adreseaza celor ca mine - care au nevoie intr-o pasagera perioada de relaxare de o doza de adrenalina pe care nici bataile cu punkerii din cartier si nici sexul nu le ofera. Deci daca avetzi la dispozitzie, sa zicem, 4 zile de aruncat pe geam, incercatzi urmatoarele 2 jocuri cu efect garantat:

Prey are un inceput fantastic, intr-un bar in care se asculta Clutch si Judas Priest, dintr-o rezervatzie indiana unde doi rednecksi betzivi vor sa o pishte de fund pe chelneritza, o Pocahontas in blugi. Personajul principal al jocului e iubitul kelneritzei, un indian Cherokee ateu care vrea sa dea la gunoi cu mostenirea spirituala a poporului sau. Acolo unde incepe jucatul efectiv, trebe sa-i omori pe cei doi rednecksi cu o cheie franceza dupa care indianul este rapit de extraterestri impreuna cu gagica, bunicul si tonomatul de la care canta Clutch. Se pare ca extraterestrii astia au rasadita samantza vietzii pe Pamant si periodic revin sa culeaga recolta, adica pe oameni, din care fac conserve si isi sustzin industria alimentara. Inainte sa fie facut conserva, indianul inarmat cu cheia franceza scapa si isi pune in gand sa-i omoare pe totzi extraterestri ca sa-si salveze gagica de experimente genetice. Povestea e pe jumatate grava pe jumatate hazlie, se petrece in Texas si are parte de participarea unui fel de Jerry Springer local ale carui emisiuni cu rednecksi pot fi auzite prin nava extraterestra. Motorul grafic e cool, bazat pe Doom 3 cu cateva modificari interesante - un sistem dubios de schimbare a gravitatziei care te face sa uitzi unde e susul si unde e josul - spre deosebire de alte shootere din tineretzea mea (m-am oprit la Farcry), aici potzi umbla pe peretzi, pe tavan, sa rastorni lumea cu fundu in sus (poza 2) si alte miracole grafice gravitationale care la un moment dat provoaca greatza si motion sickness. Din pacate, sau din fericire pentru timpul disponibil pe care l-am avut, in jocu asta nu se poate muri si nici nu tre sa apelezi la sistemul Load/Save. De cate ori moare, indianul e teleportat in lumea stramoshilor unde trebe sa vaneze niste spirite cu arcu dupa care revine exact de unde s-a intrerupt jocu, fara sa se piarda nimic din progres. Probabil cei care au mai mult timp la dispozitzie ar prefera sa deguste actiunea alerta a jocului la o dificultate rezonabila, fara acest cheat care e gata implementat si pe care n-ai cum sa-l ocolesti. Dusmanii sunt cool, in special vaginele din poza 1, din care ies pui de alieni.



Al doilea desfrau l-am facut in compania Painkiller Overdose - un expansion standalone la Painkiller, un brainless shooter de care m-am bucurat la maxim acu vro 4 ani. Unde atzi mai vazut in acelasi joc ingrediente precum: o gasca de Pinocchio cu nasuri extensibile letale, hoarde demonice de asistente medicale cu sani imensi si pompe pentru clisme, zombie rednecks, nazisti, extraterestri fusiformi, geishe asasine (vezi poza3), vikingi, macelari cu cap de vaca, hip-hoperi care ataca cu sprayuri grafitti, veterani de razboi tarandu-se pe membrele amputate, mutantzi de la Cernobal sau altar boys care si-au vandut sufletul Diavolului. Absolut horror fun. La momentu ala, Painkiller era o revelatzie grafica, azi e depasit mai ales in comparatie cu motorul Doom de care am pomenit la jocul anterior. Oricum, chiar si asa retro, Painkiller a fost si ramane o experientza alerta si deloc monotona - nu sunt doua nivele care sa semene iar armele sunt destul de diferite de jocul original. Partea nasoala e ca are cateva buguri suparatoare (a fost testat de o echipa de Quality Assurance de la Cluj, le urez succes in continuare dar n-au facut treaba grozava). Povestea jocului e simplista, pretext pentru carnagiu, dar e importanta ideea ca nu mai are legatura cu Painkillerul original. Acum personaju e un bastard nascut din acuplarea dintre un inger slab de inger si o dracoaica curvishtina, deci un fel de inger cu coarne care nu e iubit nici in Rai, nici in Iad si tre' sa-si faca singur dreptate. De fapt personaju arata ca vocalu de la Behemoth, se banuieste ca a servit ca model vrun metalist local cunoscut de echipa de designeri. Ramane valabil punctul forte la Painkiller - diversitatea conceptuala si grafica a inamicilor cu care tre sa te razboiesti si variatele implementari ale ideii de IAD.

Despre cerintzele de sistem nu stiu ce sa va zic, calculatorul meu suporta orice arunc la el in setari maxime, la care pot sa adauga ca ambele jocuri le-a jucat si cumnatu-meu cursiv pe rezolutie mare cu texturi medii pe un sistem mai vechi - Barton 2800, 1 GB RAM, Leadtek GF6800.

Probabil urmatorul articol despre jocuri pe calculator va fi scris la anu pe vremea asta, dar fac totusi o categorie speciala, de data asta chiar s-ar enerva Jen daca le-as baga si pe astea la Literatura. Desi, de cand cu 300 si Beowulf, cred ca as putea sa le bag fara probleme la eticheta Filme, macar astea te lasa sa stabilesti tu cat de neasteptat e finalul.

Sunday, January 13, 2008

Avortul la romance si filmul lui Mungiu





Nu ma mai socheaza de ceva vreme ca femeile par a fi cele mai dezinformate persoane in problema avortului in conditiile in care, cel putin sub aspect tehnic, ar trebui sa fie cele mai interesate. Ma socheaza insa sa gasesc halul asta de dezinformare mascat in cuvinte alese la intelectuali rasatzi precum terorista Luciat in replica adresata lui stefan la opinia omului despre filmul lui Mungiu, opinie pe care o gasiti aici, pe blogul omului care a emis-o (cum e si firesc, ca de aia si-a facut blog). Cum nu e firesc insa, Luciat a gasit de cuviintza sa continue dezbaterea in alta ograda, pe propriul blog, si sa o transforme in avalansa de injurii cu ajutorul unei mici armate de fanfaroni care-si fac veacul pe-acolo, si care finalizeaza fiecare comentariu cu un ranjet, probabil pentru a masca fisurile din obraji. Un loc amarnic in care m-am nimerit din simplul motiv ca imi invocasera numele si, vorba Bibliei, unde e numele meu sunt si eu, dar cand sa ajung acolo, aflu ca fara sa ma intrebe si fara sa ma cunoasca, imi desenasera mustatzi, coarne si grohaiau la mine pentru a fi avut o opinie diferita de a idolului lor care, de la inaltzimea patronatului, ii batea pe spinare si le arunca semintze intru incurajare. Folosesc ocazia pentru a testa noua metoda de blog marketing propusa de Luciat - barfa si josnicia, de a disemina o serie de informatii si opinii pe seama problemei dar si pentru a atrage atentzia asupra unor aspecte din filmul lui Mungiu care au scapat celor cu Attention Deficit Syndrome[1]. Nu in ultimul rand, mai avem si dilema: cine e victima in filmul "432"?

1. Sa fie un film despre dramele comunismului? Avortul din filmul lui Mungiu a fost la fel de ILEGAL atunci ca si acum, si s-ar desfasura si astazi in conditii similare (probabil cu un update tehnologic). Ma infioara ideea ca sunt oameni care n-au inteles ce inseamna titlul filmului 4 luni, 3 saptamani si 2 zile. E ca in proverbu ala cu mancarimea din fund si cand te uitzi, vezi ca intrase un elefant in el[2]. Nu stiu cum a reusit Luciat si fanfaronii sa invarta discutzia in jurul conceptelor de celula si emanciparea femeilor, cand in film e vorba de un fat de aproape 5 luni, varsta la care unii copii s-au nascut si au supravietuit in incubator. E drept ca nu arata ala pe care l-au aruncat la gunoi de 5 luni, dar asta e problema efectelor speciale.
2. Nu doar ca au calcat complet pe langa titlul si tema filmului, dar Luciat si fanfara imi amintesc de o vecina de-a bunicilor, de la tzara, care facuse o gramada de copii pentru alocatzia de stat si cand o apuca regretul arunca pietre dupa ei urland: "Eu te-am facut, eu te omor!". Aici intervine discutzia pe tema dreptului mamei de a lua decizii asupra unui corp strain, pe care corpul ei il contzine provizoriu. Discutia se poate lungi - e o relatzie de incluziune, de apartenentza sau de putere? Te omor pentru ca pot, ne sugereaza Luciat ca fiind atitudinea corecta a femeii moderne.
3. Luciat se rasteste cu autoritate ca nici noi, nici stiintza nu avem dreptul sa spunem ce e omul, ci dictzionarele sale de-acasa si legea de dupa 1990 din Romania. Pai nici macar legea asta nu permite avortul dupa 3 luni, dar unul din defectele la care Luciat tzine cel mai mult este de a folosi cuvintele din placere, nu pentru utilitatea lor. Conform teoriei dumisale, daca e mic, prost, doarme toata ziua in lichid amniotic si n-are blog, omul nu mai poate fi numit om. Conform acestei teorii, cunoscutul barfitor al blogosferei vic, om de nimic, ar trebui omorat.
4. S-a indignat poporul ca o consider pe bruneta din filmul lui Mungiu proasta. Tin sa atrag atentia celor care nu sunt in stare sa discearna intre actor si personaj (se intampla fanilor telenovelelor), ca nu incercam sa-i conving ca doamna Vasiliu ar fi proasta, ci personajul jucat de ea.
5. A fost Bebe un monstru? Sustin in continuare ca

  • avea si omu problemele lui, la fel ca femeile care avorteaza
  • era angajat intr-o situatie de risc major, clientul nu avea toti banii si a facut pe dracu in 4 sa nu-i satisfaca bunele conditzii de prestare a serviciului
  • se afla intr-o situatie de monopol local si isi dirija afacerile ca atare (se practica si prezent, nu e o drama a epocii ceausiste)
  • folosea metode de chiuretare artizanale superioare totusi fata de standardele Freddy Krueger[3] ale epocii
  • e posibil ca azi personajul sa fie seful unui cabinet de planning familial
  • s-a achitat de serviciu iar clientul a plecat satisfacut, direct la restaurantul hotelului unde s-a ghiftuit ca o doamna ce era

6. Mutand discutia in cercul select de pe blogul lui Luciat si aruncand mesaje indignate pe e-mail, subiectul s-a transferat spre domeniul social: sarcinile nedorite sunt rezultate ale violurilor, ale metodelor contraceptive care au 20% rata de esec sau ale cruzimii soartei. Iar avortul e arma cu care prevenim mortalitatea infantila (!).

Sa trecem in revista cateva informatii realiste: in 1990, Romania a adoptat dreptul la avort ca pe toate celelalte simboluri ale libertatii - prin abuz. E printre tzarile foste comuniste cu cea mai drastica scadere a populatiei, continua de atunci si pana azi (desigur, natalitatea nu e singurul factor). Suntem inca pe locul 1 in Europa in ce priveste numarul avorturilor. Se pare ca in 1990 a intrat in tzara supereroul The Aborter, provocand un numar de avorturi de 5 ori mai mare decat in 2007, primul an in care situatia e considerata stabila, in sensul ca au loc mai multe nasteri decat avorturi. In anii 90, numarul avorturilor a fost triplu fatza de al nasterilor. In 1990, 1 milion chiuretaje pe an. Aproape 120 pe ora. DOUA pe MINUT! Daca ar fi sa luam in serios ineptzia comentatoarei lindabelinda legata de faptul ca sarcinile nedorite sunt cauzate de rata de esec de 20% a metodelor contraceptive, ar insemna ca in Romania, in 1990, au avut loc 4 milioane de ejaculari pe parcursul intregului an. Sau, altfel zis, 4 milioane de romani au ejaculat O DATA in tot anul, iar restul (pana la o populatzie masculina potenta de, sa zicem grosolan, 9-10 milioane) au stat pe uscat, probabil afectati de drama Revolutziei din 89. Stressul se pare ca nu a trecut, pana prin 1995 fiecare dintre barbatzii Romaniei a avut, extrapoland statistic, maxim 1-2 partide de sex pe an. C'mon, we're not that lame! Mai degraba as crede ca cele 1 milion de sarcini nedorite din 90 au fost rezultatul violurilor pricinuite de entuziasmul Revolutziei. Ori 1 milion de flacai sfashiind prezervativele din prea multe pasiune. Dar, trebuie sa-i acordam credit si lui Luciat - s-au economisit 1 milion de alocatzii lunare de la stat, o gramada de mancare si s-a redus mortalitatea infantila, iar femeile au avut sansa de a mai ramane o data gravide si de a avea 2 avorturi in acelasi an, doar asa, ca sa demonstreze ca se poate - o alta proba olimpica la care suntem campioni in Europa (4 avorturi pe cap de romanca din 90 incoace).

Asadar, recomandarile lui Aron Biro pentru a micsora statistic riscul de sarcina nedorita:

  • evitarea partidelor de sex cu persoane baute agatzate in pub-uri, like there's no tomorrow
  • evitarea zgarierii cu dintzii sau unghiile a prezervativului
  • evitarea contraceptivelor expirate
  • evitarea sexului atunci cand femeia are diaree apoasa sau criza bulimica, ceea ce duce la riscul de a nu digera pastilele
  • if all else fails, sex strict anal, oral sau deloc
  • if that fails too, va rog sa ma contactati pe e-mail, inseamna ca Jesus is back si odata cu el, Apocalipsa!

Opinii de la popor adunate si inapoi la popor date, care justifica sexul anal:

  • contraceptzia e tratament paleativ impotriva unei boli incurabile, sarcina
  • faptul ca pastilele cutare au rata de risc de 20% justifica atitudinea sportiva a romancelor fatza de avort
  • a avorta e asemanator cu a da papucii prietenului, doar ca se rezolva cu mai putzin scandal

P.S. Am discutat la un moment dat cu amicul exty asupra ingrijorarii ca cititorii blogurilor sa nu inteleaga textul pe care il citesc. Ingrijorarea mi-a fost confirmata de debaterii cu care m-am confruntat pe blogul lui Luciat, in special de vic, ponegritor specialist al blogosferei, paradoxal fara blog personal, care prefera postura parazitara si caruia ii scapa cam toate aluziile, comparatiile si metaforele care nu sunt ticuri verbale. Dupa cum i-am promis, pentru oameni ca el voi initia un Aron Biro Companion*, in care prin note de subsol sa incerc sa acord un ajutor publicului deficitar in acest sens:

  1. un sindrom specific erei informationale, blogosferelor si cititorilor de e-books, prin care capacitatea de focalizare a cititorului scade pana cand activitatea de a citi si gandi in acelasi timp e inlocuita cu activitatea de scanare in cautarea unor cuvinte cheie si provoaca o reactie impulsiva la acele cuvinte cheie.
  2. o variatie personalizata a proverbului There's an elephant in the room and noone noticed it. Fukk off, vic, pe asta nu tzi-l mai explic.
  3. Freddy Krueger e un personaj al seriei de filme horror Nightmare on Elm Street, al carui simboluri distinctive sunt un pulovar cu dungi rosii si o mana cu gheare metalizate, care, intuitiv, ar putea fi folosita la chiuretaje
  4. "Companion" e un termen care desemneaza o categorie de publicatii care apropie scriitorul de cititor colectand note de subsol, explicand referintze incrucisate si explicand aluzii in situatiile in care scriitorul e prea subtil sau cititorul e prea prost.

In final, o observatie pentru a impiedica devierea subiectului. Acest articol nu e despre avort si drepturile femeilor. E despre prostie si iresponsabilitate. Nu te acuz de a fi facut un avort. But don't be fukkin proud about it.

Wednesday, January 09, 2008

Futurismul sanitar



House MD
sezon 3

Prima imagine din acest post e dedicatie speciala pentru terorista Luciat si cohorta de fanfaroni se stiu ei care, fani ai episodului Pro-Life din serialul Masters of Horror. E preluata din unul din episoadele House MD, sezonul 3, o operatie pe uter insarcinat deschis in care Doctor House e supus dilemei de a considera fetusul om sau ba. Episodul e inspirat de o faimoasa fotografie a unui anume Michael Clancy, premiat pentru initiatziva.

Dar, desigur, House MD e un serial SF. Inspirat de acest serial, m-am dus sa imi fac analizele de toamna. Go get the blood, do the MRI, EKG stress, fuck the epinephrine, tataratatarata... Da de unde, la noi dureaza o saptamana, asta daca nu iti amesteca sangele cu al altcuiva. Care MRI, ca tre sa te programezi cu 1 luna inainte. Pai daca mor intre timp? Pai astea nu se fac in 24 de ore? Poate in SF-uri, baiete.

Asadar, sa vorbim despre sezonul 3 din acest nou serial SF (nu, nu e realism magic, e plain and simple science fiction raportat la realitatea romaneasca). Sezonul incepe cu Doctor House facand jogging. Am uitat sa va zic spoilerul ca in sezonul 2 a fost impushcat de un pacient si de pe urma operatziei i-a disparut nevralgia din piciorul shkiop si incepe sa umble fara carje. O vreme.

Sezonul 3 nu e atat de brutal ca cel anterior dar e la fel de spectaculos. De data asta House trateaza o scobitoare infipta in colon, un cuplu incestuos, puberi deviatzi sexual din pricina dereglarilor hormonale, viermi inotand in globul ocular si, cel mai dubios caz ever, extirparea unui frate siamez invizibil (care traieste in interiorul fratelui sau).

Surpriza sezonului e David Morse (Green Mile, Dancer in the dark) in rolul unui politist care il terorizeaza pe Doctor House din pricina ca acesta i-a tratat neglijent o rana de la putza si in plus i-a uitat un termometru in fund. Conflictul dintre Doctor si politzist ocupa cam un sfert de sezon si e o incercare reusita, dar cam rara, de a introduce un plot mai consistent in serial. Amandoi sunt incapatzanatzi si isi bat joc de slabiciunile sistemului ca sa isi dea peste nas reciproc. De aci probleme la serviciu si shantaje birocratice care nu mai sunt deloc SF caci seamana cu ce se intampla la serviciu.

Din pacate finalul sezonului o da iar in sentimentalisme iar cliffhangerul de incheiere e cel mai de kkt posibil: totzi subalternii lui Doctor House isi dau demisia si il lasa sa se gandeasca la cum tre sa te portzi cu oamenii carora le esti shef.
Am impresia ca numarul actorilor TV americani e foarte limitat. In 3 sezoane de House am numarat vreo 15 personaje episodice jucate de actori din Lost, Heroes, Nip Tuck, Sex and the City si probabil unii de care n-am habar. Mai rau, scenaristii de seriale sunt in greva, de aceea sezoanele noi din House, Lost, Heroes si Nip Tuck sunt intr-un limbo existentzial, majoritatea cu sub 10 episoade produse.

Sunday, January 06, 2008

Filmele vorbite pe la spate - nov/dec 2007

Cronici oficiale:

Controlul Tehnic de Calitate - Grindhouse: Death Proof

I want to be the next Picasso - Art School Confidential

Simfonia verde - Rescue Dawn

Filme MUSAI

1. Grindhouse. This is the SHIT, am furat un videoproiector de la serviciu ca sa ma uit la el ca la cinema, apoi mi-am luat monitor wide si m-am mai uitat de 3 ori la el intre Craciun si Anu Nou.

  • Planet Terror (segmentul lui Rodriguez): Bruce Willis joaca rolul soldatului care l-a omorat pe Osama Bin Laden - i put two in his heart, one in his computer - dar inainte sa evacueze zona a fost infestat cu un gaz zombificator, asa ca s-a hotarat sa imprastie infectzia in toata lumea, mai ales in Texas, ca sa convinga marile corporatzii sa caute un remediu. Quentin Tarantino e un zombie cu putza dezintegrata care alearga dupa Rose McGowan, o stripperitza cu un picior de lemn (de masa, mai exact), caci piciorul ei original a fost mancat de zombie. Iar la final piciorul de masa e inlocuit cu o mitraliera cu aruncator de grenade si cu tragaciul activat de musculatura coapsei. Superba scena de sex in care piciorul de lemn a lui Rose se ridica sa cuprinda fundul partenerului. Iar filmul arata atat de groaznic incat pelicula supureaza la fel de rau ca bubele de pe fatza lui Bruce Willis. Lipsesc bucatzi din film, plotul e incoerent iar Sayid din Lost e in rolul unui bishnitzar irakian care seamana leit cu Marian Nistor de la Savoy. Parks apare pentru a-l intruchipa a n-a oara pe seriful texan Earl cui fiii lui, personaj pe care il mai joaca si in Kill Bill sau From Dusk Till Dawn.
  • Death Proof (segmentul lui Tarantino) nu mai e horror, dar contine cea mai tare melodie de lapdance ever si un festin cascadoresc inegalabil, caruia ii este dedicat si un documentar pe DVD, cu concursul cascadorilor de cariera care au participat la proiect. Kurt Russell e in mare forma, in rolul lui Stuntman Mike, care a jucat numai in filme bune dar nu i-a tzinut nimeni minte numele, caci cui ii pasa de soarta cascadorilor? Ei bine, lui Tarantino ii pasa, eroina filmului e chiar dublura lui Uma Thurman din Kill Bill si o gramada dintre actori sunt cascadori profi. Si totusi, personajele principale din Death Proof nu sunt oamenii, ci masinile. Masina rea, a lui Stuntman Mike, e vopsita negru cu un craniu alb si un fulger pe capota, suna ca o nava spatziala si rezista la orice fel de accident, motiv pt care Stuntman Mike o foloseste ca sa-si satisfaca fetishul pentru accidente vehiculare. Masina buna, a cascadoritzei Zoe Bell, e vopsita simbolic in alb si e exact modelul folosita intr-unul din cele mai importante filme cu cascadorii vehiculare ale anilor 70, Vanishing Point. In bonus DVDul filmului, Tarantino isi promoveaza echipa inegalabila de cascadori aflatzi la marginile carierei datorita industriei CGI, si ne sfatuieste sa urmarim filmul Vanishing Point care se pare a fost sursa de inspiratzie pentru Death Proof. Ceea ce voi si face cat de repede.

Intr-o lume perfecta, Grindhouse ar lua Oscar pt efecte speciale, muzica, montaj, regie, scenariu, Kurt Russell si poate si altele. Daca-l nominalizeaza la Zmeura de Aur o sa imi pun capat zilelor, ar fi semn clar ca m-am nascut pe planeta gresita. Doar Mickey Rourke lipseste din Grindhouse ca totul sa fie perfect.

-plusuri: e filmul perfect, cine nu realizeaza asta, tre sa se mai nasca o data

-minusuri: lipseste Mickey Rourke

2. Werner Herzog e ala pe care nu l-au primit la Oscar cu cel mai tare documentar al anului, Grizzly Man, ala care facea filme cu Klaus Kinski si ala care are o obsesie pentru jungle, grandomanie si muzica simfonica, un fel de Oliver Stone european. Noul lui film, Rescue Dawn, arata ca un documentar Discovery la care se adauga Christian Bale, revenit la sex-appealul din perioada Mashinistu, adica un fel de schelet ambulant. Nu stiu unde o sa ajunga cu stilu asta nutritiv, mai ales ca iese iar cu Batman deci a trebuit sa puna la loc kilele. Ba mai mult, chiar in Rescue Dawn are scene in care e mai gras cu 25 de kile decat in altele. Creepy, si nu e CGI, si nici prostetice. Deci Bale impreuna cu altzii sunt prizonieri in Vietnam si planuiesc o mare evadare. Daca va suna a Papillon, chiar asa si e, doar ca mai putzin dramatic (e dupa un caz real neromantzat). Herzog se incapatzaneaza sa mentzina lucrurile in termeni realisti asa ca nu prea avem situatii spectaculoase gen Shawshank Redemption si nici acte de eroism cu Steve McQueen, dar filmul are un ritm sanatos, cu imagini monumentale din natura, sa-tzi speli ochii nu alta, iar Bale e la al doilea rol dupa 3:10 to Yuma pt care o sa amushine Oscaru.

- plusuri: festin vizual cu mult verde si muzica simfonica, Christian Bale

- minusuri: ritm lent

3. Daca stau sa rememorez anul care a trecut, thrillerele au fost cel mai prost reprezentate. Asta e un gen de film care era la mare pretz in anii 60, revenind apoi in anii 90 sub forma pe care romanilor le place sa o denumeasca "filme psihologice". Oricum ma uit la lista filmelor vazute anul asta, gasesc la categoria thriller doar gunoaie cu final neasteptat: Perfect Stranger, Disturbia, Derailed, Lucky Number Slevin, etc. Dar iata ca pe ultima suta de metri am prins si thrillerul anului, Mr.Brooks, un film salvat de eforturile a 3 actori ratatzi care dau tot ce era mai bun in ei: Kevin Costner, Demi Moore si William Hurt. Costner il joaca pe Mr.Brooks, care e un fel de Batman pe invers - ziua e miliardar filantrop iar noaptea e criminal in serie schizoid, al carui alter ego e jucat de William Hurt. In timpul unei crime, e surprins de un fotograf care, in loc sa il shantajeze, il roaga sa-l ia si pe el la omorat oameni, pe post de ucenic. Iar Demi Moore e politzista isterica in curs de divortz care nu se poate concentra asupra cazului. Muzica superba, actori stapani pe situatzie, o aura de B-movie jucat si regizat cu cap.

- plusuri: Costner si Hurt minunatzi, muzica buna si stil

- minusuri: Demi Moore nu prea e valorificata, are un rol aiurea

4. 28 Days Later a fost la vremea lui un mare film, prin care Danny Boyle s-a dovedit a fi un regizor fara limite si capabil sa faca dintr-un buget de nimic filme care sa arate ca blockbusterele de la Hollywood (vezi si recentul Sunshine). Ca si la Arronofsky, punctul sensibil il constituie muzica si efectele de sunet care dau ritm filmului. A aparut si 28 Weeks Later, cam tarzior pentru publicul modern spalat pe creier, dar orishicum obligatoriu de vazut. Nu mai e facut de Boyle (care ramane ca producator si a reutilizat o parte din coloana sonora), dar cine e dezamagit de aspectu asta inseamna ca n-a auzit dei tanarul regizor spaniol Fresnadillo. E iesit din scoala fantasy/horror spaniola, pentru care personal am un respekt "mai superior" decat pentru scoala japoneza de fantome pe care occidentalii o pupa in fund de la Ring incoace. Ca sa pricepetzi de ce, ar trebui sa fie suficient sa enumar numele lui Balaguero, Iglesia, Amenabar si altii ca ei. Fresnadillo are in CV un titlu important de care v-am mai povestit, dar ma repet pentru cei care au impresia ca 28 Weeks Later a fost facut de un zilier. E vorba de Intacto, cu Max von Sydow, un fel de Deer Hunter fantasy premiat pe ici colo si la TIFFul clujean. Revenind, 28 Weeks e cu Carlyle din Trainspotting care si-a abandonat nevasta in bratzele zombilor si o regaseste cateva luni mai tarziu, cu ajutorul fortzelor NATO care au venit sa salveze Londra. O regaseste flamanda si imputzita si plina de muscaturi dar totusi normala, semn ca era imuna la virusul zombie iar soldatzii o iau in zona de carantina sa o studieze dar Carlyle apuca sa o sarute si il iau totzi dracii, caci desi era imuna, era totusi purtatoare de virus. Asa ca incepe circul cu zombie versus lunetisti, un ritm alert bine punctat de muzica si imagini minunate cu Londra in flacari. Foarte misto finalul, cu zombie ajungand prin Eurotunel la Paris, ceea ce deschide un viitor stralucit al acestei excelente serii zombie cu specific european. Din pacate continuarea seriei e incerta datorita esecului la box-office.

- plusuri: consolideaza o serie de filme zombie esentziala, are si actiune, si suspans si emotzii

- minusuri: Fresnadillo se chinuie cam mult sa imite stilul lui Boyle, in scenele cu adrenalina camera se misca prea mult si n-apuci sa vezi mare lucru

5. The Nine Lives of Tomas Katz e a fukkin strange movie, un pic absurd dar nu incomprehensibil, pentru amatorii de David Lynch care mai au si simtzul umorului (majoritatea fanilor Lynch paradoxal nu intzeleg umorul idolului lor si ii atribuie te miri ce semnificatzii transcendentale). Tomas Katz asta e un fel de spirit demonic extraterestru venit pe Pamant sa anuntze Apocalipsa si din pacate sa o si provoace, deoarece Katz are prostul obicei de a poseda pe rand trupurile a diverse personaje propovaduind disparitzia tuturor oamenilor de pe Pamant, ceea ce se si intampla tocmai din cauza lui. Degradarea situatziei e foarte misto prezentata, cu efecte speciale ridicole care reusesc totusi sa creeze o atmosfera terifianta, ceva similar cu Eraserhead (cu care are in comun si faptul ca e alb negru) dar si cu filmele lui Ed Wood. O bijuterie rara si incarcata de simboluri, de rumegat cu atentzie. Regizorul filmului e Ben Hopkins, un tanar englez pe val, care a avut si la TIFFul clujean filmul 30 uses for a dead sheep.

- plusuri: abstract, bizar si amuzant in acelasi timp

- minusuri: prea criptic in anumite momente, ca si David Lynch lanseaza ghicitori fara solutzie

Filme CONTRA PLICTISELII

1. The Nanny Diaries e ultima si cea mai in voga ecranizare chick lit. Pentru cine nu stie, chick litu asta e o literatura de nisha (literature for chicks), alaturi de policier, horror, SF si alte de astea. Ba e mai de nisha decat toate celelalte, caci chick litu are niste reguli mult mai stricte - obligatoriu e scris de femei pentru femei, cu femei in rolurile principale si catziva barbatzi pe ici pe colo prin decor. Personajul principal trebuie sa fie o gagica intre 18 si 40 de ani si sa fie o ambitzioasa care a suferit niste esecuri dar trece peste ele cu fruntea sus si nepatata, fiind descurcareatza si calcand peste cadavrele barbatzilor. Practic, e o forma emancipata a femculturii care ne-a dat de-a lungul timpului valori ca Danielle Steele, telenovelele si inainte de astea, foiletoanele soap opera din revistele pentru bucatarese. Doar ca chick litu e mai shmeker, mai cu umor, mai relaxat, mai adus la zi, gagicile nu-s perfecte dar sunt multumite asa cum sunt iar barbatzii sunt ori proshti, ori grasi, ori nesimtzitzi, ori incompetentzi dar totusi simpatici si utili la casa omului. Atzi ghicit, cam ca in Bridget Jones sau, daca-mi permitetzi o gluma pe care ma simt obligat sa o si semnalez, ca in Kill Bill. Woman empowerment! Daca va intrebatzi de ce m-am uitat la chick flicku Nanny Diaries, ar fi 3 motive: 1. e facut de cuplul Berman-Pulcini care ne-a dat genialul American Splendor. 2. Joaca Scarlett Johansson, o vedeta a filmelor pentru gagici dar si o actritza buna (Ghostworld, The Man who wasn't there). 3. Joaca Paul Giamatti (din nou American Splendor), un mare om al momentului de fatza, folosit in acest film ca exemplar masculin negativ - roscat, gras, chel, stresat, munceste mult si vrea si el o gura de aer de la viatza. Partea buna e ca chick flicku asta e la fel de jovial si relaxant si cu trucuri vizuale ca American Splendor. Partea proasta e ca e un fel de remake la The Devil wears Prada. Gagica in mare voga jucata de Scarlett Johansson termina liceul si se angajeaza experimental dadaca la familia de bogatani Paul Giamatti-Laura Linney. Familia astora e distrusa dar sunt plini de bani, ocazie pt Johansson sa transforme personajul dintr-unul tipic chick lit, in Mary Poppins, facand un comentariu social interesant pe teme antropologice (cum ar fi locul dadacei in diverse culturi). Chix should dig it, atat alea maritate cat si alea care vor sa se marite. Ciudat ca chick litu asta e despre conflicte intre femei si femei, nu intre femei angelice si barbatzi demonici, deci e un fel de planeta a femeilor in care barbatzii sunt doar niste pasageri umanoizi irelevantzi, de aici o asemanare inevitabila cu SF-uri gen Alien versus Predator.

- plusuri: regie ingenioasa si joviala, actori buni, cocheteaza usor cu Mary Poppins

- minusuri: calca pe urmele lui The Devil wears Prada, contzine lectzii de viatza pentru femei puternice

2. Raising Arizona e unul din filmele mai slabe ale fratzilor Coen, motiv pentru care l-am si ocolit atata amar de vreme, fiind unul din primele lor filme, de acu 20 de ani. E totusi o comedie vesela cu cateva replici geniale si cu un Nicholas Cage usor asemanator cu cel din Wild at Heart. Cage e un jefuitor de magazine cu orice produs la 3,9 lei, care are principiul de a ataca cu arme descarcate ca sa nu fie calificat la armed robbery ceea ce-i permite sa iasa de la zdup la cateva luni si sa recidiveze, si-apoi sa scape din nou si tot asa. Ultima data cand iese din puscarie, se imbraca frumos si se intoarce la puscarie sa o ceara in casatorie pe gagica care ii fotografia mereu profilul. Dupa ce se casatorex afla ca sunt infertili si se hotarasc sa rapeasca un bebelush de la o familie care avea prea multzi din pricina unui tratament de fertilitate. Pana aici filmu e foarte tare, apoi se transforma intr-o comedie de gaguri in care personajele se fugaresc, se impusca si se incendiaza, cu concursul eternului colaborator al Coenilor, John Goodman, in rolul unui fost coleg de puscarie al lui Nicholas Cage. Filmul e compromisul fratzilor Coen dupa capodopera Blood Simple si inainte sa capete independentza financiara care sa le permita siragul de capodopere din anii 90 (de la Miller's Crossing la The Man who wasn't there).

- plusuri: fratzii Coen, John Goodman, Nicholas Cage, replici beton

- minusuri: prea multe gaguri si actziune pe care fratzii Coen inca nu le stapaneau la momentu respectiv

3. The Girl Next Door e unul din cele doua filme identice despre un caz celebru de abuz sexual din America anilor 50. Practic, e un fel de chick lit dus la extrem: o matusha frustrata sexual ia in grija doua nepoate orfane si face cu ele ce vrea. Mai mult, matusha invita pe baietzeii pubertini din vecini sa bea o bere impreuna si sa ii introduca in tainele sexului pe spinarea nepotzelelor neajutorate. Apoi lucrurile degenereaza in tortura si una din fete e mutilata in beci cam ca in filmele lui Takashi Miike, chiar de catre copiii din vecini, altfel baietzi simpatici, starnitzi asupra acestei experientze sado-maso de matusha cea dilie. Filmu e important din mai multe puncte de vedere.

- E la concurentza cu un al doilea film cu plot identic, An American Crime, un succes al festivalurilor de anul asta, unde am impresia ca matusha dilie e jucata de Catherine Keener (Adaptation, Capote);

- Desi e o poveste adevarata, varianta The Girl Next Door e si o ecranizare a romanului (inspirat de povestea adevarata) lui Jack Ketchum, un scriitor care a ajuns vedeta underground dupa ce Stephen King a zis ca e unul din scriitorii lui preferatzi;

- E considerat o varianta extrema a cartii Stand By Me, a lui King. Cartea respectiva era despre un grup de copii care gasesc un cadavru. Cartea lui Ketchum e despre un grup de copii care descopera tainele violului si violentzei;

- Joaca un actor din Melrose Place, dupa cum m-au informat cospectatorii.

Acuma impresiile legate de filmul asta sunt impartite. Partea nasoala e ca filmul, ca si cea mai mare parte din opera lui Ketchum, intra lejer in categoria violent pornography. Alta parte nasoala e ca filmul incearca sa profite comercial de moda torture-movie lansata de pe la Saw/Hostel incoace, desi se mascheaza intr-un film de chestionare a umanitatii. Partea buna e ca filmul chiar are legatura cu chestionarea umanitatii - povestea incepe cu niste copii care tortureaza insecte, kestie care tre sa recunosc ca o faceam si io cand eram mic. Unii le dau drumul inapoi dupa ce le tortureaza, altii le omoara de tot. Apoi filmul degenereaza intr-un ritm subtil pana la faza in care fascinatia pentru tortura a copiilor e dezlantuita de aprobarea oamenilor maturi, carora ai tendintza sa le acorzi mai mult credit decat merita la varsta aia. Plus fascinatia pentru prima experientza sexuala, indiferent de calea pe care e obtinuta. Si ma refer aici la copii normali nu la dezaxatzi by default. Apoi mai trebe apreciata si atmosfera anilor 50, frizurile superbe ale baietzilor si rochiile inflorate ale fetelor. Un film cu doua fetze, una care ridica intrebari importante si una de care sunt satul, fascinatia publicului mainstream pentru tortura care aducand inca pagube majore culturii horror.

- plusuri: atmosfera anilor 50, ridica probleme freudiene importante
- minusuri: accent prea mare pe trendul torture movie, concluzii trase prost si insuficient
CRAPPOLA

Din fericire in aceste doua luni nu am vazut filme proaste. A nu se intzelege ca la mine toate filmele-s bune. Sunt bune doar alea la care ma uit eu, de aia ma si uit la ele, dealtfel.

Thursday, January 03, 2008

Zombie sellouts: Romero comics





Cand nu face filme, ceea ce se intampla destul de des, tata si mama zombieului modern, pe nume George Romero, isi imprumuta numele companiilor de benzi desenate ca sa mai faca niste maruntzish.

Avatar Press, care au scos Black Gas, sunt cunoscuti pentru violentza extrema a benzilor lor desenate si pentru ambitzia lor de a deveni lideri pe segmentul BD horror, acum cand compania lui Danzig s-a cam lenevit si majoritatea concurentzilor s-au desfiintzat. Prima miscare de la Avatar e sa umfle toate francizele horror posibile, asa ca au in maneca adaptari BD dupa Friday 13, Nightmare on Elm Street si Texas Chainsaw Massacre, dar si titluri ca Robocop sau Stargate. O miscare tactica recenta a fost pactul cu Romero si Russo (co-scenaristul sau) pentru o serie BD binecuvantata si oficial anexata la plotul filmelor lui Romero. Seria a inceput acu vro 3 ani si continua in asteptarea aniversarii de 40 de ani de la lansarea filmului original, cand probabil o sa fie completata cu merchandising la greu. Pana acum au aparut prequelurile:
  • Night of the Living Dead (The beginning, Back from the grave, Just a girl), in total vro 5 numere cu legatura slaba intre ele, un fel de prequeluri care povestesc cum personajele din Night of the Living Dead au ajuns in casa aia. Crap, this is not Star Wars.
  • Escape of the living Dead (original, Airborne, Fearbook si Annual) totalizeaza 10 numere adunate recent intr-un volum si e un pic mai breaza: actziunea se petrece intre Night si Dawn si incearca sa explice cum au rezistat zombie intre cele 2 filme. In principiu de vina au fost hippiotzii, tzantzarii si niste mad scientists. Povestea e mai aproape de Friday 13 (hippies macelaritzi in timp ce fac sex in padure) dar e interesant ca incearca sa creeze un erou zombie, Deadhead. Cel mai cool e ca unul din numere, Fearbook, e scris totalmente in versuri si explica originile zombieului Deadhead, un hippiot intors din Vietnam caruia i-au violat niste rednecksi gagica si de suparare s-a facut zombie.
  • Plague of the living Dead e o serie de 6 numere despre 3 soldatzi care se intalnesc in Vietnam cu zombie lansatzi de armata americana, in timp ce in paralel nevestele lor care-i asteapta acasa sunt la randul lor asediate de zombie.
Daca stau sa trag linia, Avatar Press astia sunt cam varza la capitolul idei. Dar mai rau de atata e John Russo, coscenarist al Night of the Living Dead, care sarmanu a scris majoritatea acestor BDuri si isi recicleaza povestea fara nici o nerusinare. O chestie care a marcat si cinematografia horror si e pacat, caci arunca o lumina falsa asupra fenomenului: seria filmelor lui Romero e foarte diversificata si fiecare din filme are o identitate clara iar ingroparea lor intr-o impresie vaga a memoriei colective pare inevitabila, ca si in cazul altor filme horror clasice. Revenind la Avatar Press, nu-s totusi chiar de ocolit. O strategie paralela cu campania de reciclari horror e sa ofere autorilor BD consacratzi posibilitatea de a publica lucrari fara restrictzii de continut, motiv pentru care gasim la Avatar si cateva chestii interesante din partea lui Warren Ellis, Garth Ennis, Alan Moore (cu o carte de eseuri) si chiar Frank Miller cu Robocopul sau. Tot Avatar au adaptat si cate ceva din Lansdale.

Avatar Press nu sunt singurii care s-au scaldat in franciza lui Romero, tzinand cont de faptul ca e una din putinele francize ramase in domeniul public, fara restrictii de copyright. In primul rand, fiecare film a lui Romero a fost adaptat in BD. Nu prea intzeleg appealul benzilor desenate facute dupa filme. Inteleg filme dupa benzi desenate, dar invers mi se pare totusi o aberatzie. Evident ca avem Night of the Living Dead, Dawn of the Dead, Day of the Dead si Land of the Dead. Le-am rasfoit un pic confirmandu-mi senzatia ca adaptarile BD dupa filme sunt chiar mai nasoale decat ecranizarile dupa jocuri pe calculator. Fusharite, chinuite, varza. Am gasit chiar si Shaun of the Dead, copiata dupa film replica cu replica.

Alta companie care atenteaza la numele lui Romero sunt Dead Dog Comics, care au scos totusi o chestie mai simpatica decat toate celelalte pomenite aici: Night of the Living Dead - Barbara's chronicles povesteste aventurile lui Barbara dupa ce a supravietzuit evenimentelor din film. Dar e mai degraba Barbara din remake-ul din 1990 decat isterica din filmul original. Adica aici Barbara e o mushkiuloasa in maieu alb care conduce un grup de supravietzuitori spre laboratoarele secrete ale armatei SUA alaturi de un copil infectat si un doctorand pervers. Nu e mare lucru de capul povestii, dar are umor: virusul zombie a venit de la un alien din Roswell iar la finalul povestii Charles Manson ajunge presedintele SUA. O incercare similara e si Day of the Dead: The Rising of Bub, care se pare ca a fost cancelat dupa primul numar.

Nici DC Comics nu s-au dat inapoi. Numele lui Romero e scris cu fonturi mai mari chiar decat titlul seriei Toe Tags. Asta e scrisa chiar de Romero si ar fi un fel de continuare la Land of the Dead, dupa ce zombie au devenit (tot mai) inteligenti si au declarat razboi cabinetului Bush. Un zombie capabil sa comunice se imprieteneste cu o gagica si calare pe un elefant furat dintr-o gradina zoologica se pornesc spre Casa Alba, cred. Ar putea iesi un film interesant, dar Romero nu prea le are cu benzile desenate si scriptul are probleme grave de ritm si coerentza.

Asadar, Romero is a sellout. Trebuia sa vina si ziua asta. Sa speram totusi ca noul sau film nu dezamageste.