Wednesday, July 27, 2016

Filme musai de la TIFF 2016: Remember, Baahubali, Dogs, Embrace of the Serpent, Haxan

Si in fine calup de cronici de la TIFF, despre filmele mele preferate din ce am vazut anul asta.

Remember

(regia Atom Egoyan, candva un regizor exotic)

Batranetze, haine grele.

Asta creca a fost cel mai anti-artistic si mai american-conventzional film de la acest TIFF, si totusi unul din cele mai placute la urmarit, in ciuda faptului ca e o (yet another) poveste despre urmarile Holocaustului - miza care de o vreme incoace ma plictiseste cumplit, mai ales de cand m-am prins ca lumea face filmele astea doar ca sa atraga atentzia comisiei de la Oscaruri. Evitasem oscarizatul Ceafa lui Saul si nici la asta nu m-am dus cu tragere de inima, dar era o zi nasoala de luni dupa o sharja de 3-4 filme de tot kktu (detalii in prima postare de la acest TIFF) si cumva prin contrast am perceput Remember drept un film foarte entertaining. Regizorul canadiano-egiptean Atom Egoyan s-a facut cunoscut cu filme mai pretzioase si mai pretentzioase, insa aici reduce partea estetica la minimum si il lasa pe Christopher Plummer sa conduca povestea.

Cica in America la ei e un Institut gen Elie Wiesel, care se ocupa de vreo 60 de ani cu identificarea nazistilor care au supravietzuit Holocaustului si si-au refacut vietzile prin alte zari sub identitatzi false. Christopher Plummer si Martin Landau joaca doi moshi vaduvi de la un azil de batrani care primesc de la Institutul asta un pont cu privire la identitatea paznicului de lagar care le-a facut pe vremuri vietzile amare. Cum Landau e cam invalid, ii lasa lui Christopher Plummer sarcina de a haladui prin tzara sa dea de urma paznicului si sa-i faca felul.

Marele shmen al filmului e mosh Christopher Plummer la aproape 90 de ani, pe care il sorbi din ochi nu alta. Lui i se alatura altzi mari moshi ai cinema-ului, in roluri mai minore: Martin Landau, Bruno Ganz, Jurgen Prochnow. Structura povestii e una de thriller de duzina, cu niscaiva suspans, insa filmul e o veritabila competitzie de scene-stealers.



******************************************************************************

Baahubali: The Beginning

(regia S. S. Rajamouli, regizorul Mushtei de acu 2 ani)

La TIFFul de acu 2 ani am intrat cu o stransoare de inima la filmul indian Musca, eu nefiind din randul celor care si-au facut o agenda personala din a recupera cultural maneaua si a cauta nestemate in rahatul de la Bollywood. Am facut genul asta de sacrificiu before it was cool, cu filmele zombie, si in mare s-a dovedit o pierdere de vreme (nici macar gagici, cum speram eu, nu potzi agatza cu astfel de gusturi exotice). Musca a fost totusi o comedie simpatica (despre un individ reincarnat intr-o musca, tachinandu-si iubita cu bazaituri, go figure).

Regizorul revine aici la un cu totul alt nivel al valorilor de productzie, oferind un fel de Game of Thrones al cinema-ului indian, adica un film fantastic incercand sa treaca drept istoric in ochii ignorantzilor, cu batalii epice, cu viteji si macinari politice medievale. Mie mi-au placut in mod deosebit numerele de "dance and song" net superioare la tot ce am vazut la Bollywood si cu cele mai frumoase gagici pe care le-am vazut in viatza mea. Un alt plus ar fi umorul, pe care hipsterii ironici il vor califica drept involuntar, desi e destul de clar ca e facut in mod voluntar sa para involuntar (e totusi mai aproape de Machete decat de filmele lui Sergiu Nicolaescu).

Povestea nu o mai tzin minte exact, ca aveam si o sticla de vin la mine proiectzia fiind in aer liber seara tarziu pe frig, dar creca e ceva cu 2 fratzi care se bat pentru un tron (isi mai amineste cineva Dewaar, marele hit din cinematografele ceaushiste?). Unul dintre fratzi un fel de Tarzan care a trait in salbaticie dupa ce ma-sa a fost nevoita sa-l abandoneze pentru a-l feri de niste tehnocratzi revansharzi. O mare problema (pe care am amintit-o si la Ludo, celalalt film indian pe care l-am vazut la acest TIFF) e ca jumatate din film e un flashback interminabil ale carui legaturi cu evenimentele din prezentul povestii mi-au ramas neclare. Iar cand trebuiau sa se clarifice filmul s-a terminat promitzand ca in anul 2017 vom avea o continuare.



******************************************************************************


Caini (aka Dogs)

(regia Bogdan Mirica)

Ah, finally. Filmul romanesc a depasit in sfarsit stadiul cinemaului de garsoniera, cu faiantza si ghiveta jucand roluri principale (n-am vazut Aferim, creca marea ruptura acolo s-a petrecut). Ma bucur sa declar mort noul val romanesc si sa il vad inlocuit cu un val mai fresh, care nu se otzeteshte dupa 2 filme si nu incearca sa faca o virtute estetica din lipsa de buget si sfidarea spectatorului. Ma rog, recenziile din preajma lansarii filmului Caini (si a premiilor primite la TIFF/Cannes) incearca patriotic sa-l pozitzioneze tot in pomenitul val (mai mult un nor de fum, in opinia mea), insa din interviuri cam reiese ca regizorul Mirica incearca sa fuga ca de dracu de inregimentarea respectiva.

Venind dinspre experientza serialului Umbre, e clar ca Mirica incearca aici un film pulp cinstit si nu o lamentatzie romaneasca self-deprecating. Filmul arata ca un western si e puternic influentzat de No Country for Old Men al fratzilor Coen, fara a fi totusi derivativ. Are destul romanism in el si e localizat exotic prin stepa de pe langa Tulcea, o zona din tzara in care sper sa n-ajung niciodata, atat de urat pare sa fie pe acolo. Niste mafiotzi ucrainieni (sau lipoveni) au nishte combinatzii ilegale pe acolo, iar un tanar fecior (jucat de ubicuul Dragos Bucur) intra in conflict cu ei cand merge sa-si ia in primire casa mostenita de la un unchi dubios. Vlad Ivanov, marele supervillain al cinema-ului romanesc, se achita din nou exemplar de rol. Astept sa-l vad in urmatorul Avengers.

Cumva, filmul pare mai bine primit la noi decat Bacalaureatul lui Mungiu (premiat la acelasi Cannes). Sentimentul general e ca pur si simplu Mungiu are tot mai putzini prieteni in presa romaneasca insa nu pricep de unde i se trage si cand a calcat pe bec, eu percepandu-l mereu drept un tip pacifist si anti-conflictual. Ce-i drept, asta nu da bine in Romania competitiva post-basescu, in care totul se reduce la lupta dintre Bine si Rau.



******************************************************************************

Embrace of the Serpent

(regia Ciro Guerra, un tip care da tarcoale Oscarurilor  de cateva filme incoace)

Am prins iata si un finalist la Oscaruri, categoria film strain, venit din partea Columbiei. Arata ca un film pregatit anume pentru Oscaruri, cu un foarte sofisticat design audio-vizual, cu o gramada de spiritualitate exotica si totusi o oarecare ortodoxie stilistica tarkowskiana. Traim vremuri in care zona aia de planeta devine tot mai atractiva pentru hipsteri, am si io niste prieteni care se duc pe acolo la iarna sa se drogheze cu ayahuasca, iar anu trecut o amica i-a dat papucii barbatului sa se combine cu un shaman de pe-acolo care stie cum sta treaba cu cosmosul si umbla toata ziua in putza goala.

Filmul asta are la baza o serie de jurnale de calatorie ale doi exploratori nemtzi de pe la inceputul secolului XX care au haladuit prin jungla amazoniana. Un shaman localnic le serveshte amandurora drept ghid, la distantza de vreo 30 de ani unul de altul. Al doilea explorator se foloseste de jurnalul de calatorie a primului, amandoi avand drept obiectiv identificarea unei plante rare si miraculoase. Povestea se deruleaza in paralel in cele doua timpuri, revizitand un traseu comun care a suferit transformari ce ocazioneaza fel de fel de meditatzii si momente psihedelice.

Foarte liric pe alocuri, filmul reuseste totusi sa nu plictiseasca si sa creeze spectatorului un sentiment de maruntzime in fatza eterogenitatzii biologice, geografice si culturale a planetei, in fatza carora normele, principiile si autoritatzile de orice fel par ridicole.



*****************************************************************************


Haxan

(regia Benjamin Christensen, pionier al cinema-ului european de acu 100 de ani)

Istoria lumii e o istorie a razboiului etern dintre femei si barbatzi. Barbatzii au avut de partea lor fortza fizica, gandirea tehnica si Biserica. Femeile au avut de partea lor sharmul, sexualitatea si DNA-ul (cate femei au infundat pana acum Kovesi, Macovei si Pruna? de ce n-au infundat-o pana acum pe Firea? nu e clar ca vor sa ne starpeasca? scuzatzi paranteza)

Cea mai mare parte din ceea ce de-a lungul istoriei s-a pus pe seama vrajitoriei si magiei negre tzine de frustrarea barbatzilor cu privire la caracterul irezistibil al sharmului feminin si al atractziei sexuale. Biserica a fost una din institutziile de represiune concepute sa puna femeia in coltzul ei, introducand regulamente si sisteme morale care sa permita exercitarea abtzinerii din partea barbatzilor si sa gestioneze feminitatea in aspectele ei mai greu controlabile - de la isteria post-menstruala la sexualitatea indisciplinata (intra aici si adulterul, perceput in mod traditzional drept o corupere din partea diavolului - de obicei un tip cu putza mai mare si mai multzi bani). Suplimentand religiozitatea cu felurite cutume sociale, barbatul a reusit (pana la Kovesi cel putzin) o treaba destul de buna a mentzine controlul asupra situatziei.

De exemplu pana la inventarea vibratorului si a psihanalizei, isteria feminina era tratata chirurgical, barbar, prin extirparea uterului, avand toate justificarile "shtiintzifice" si "morale". Inainte de asta a fost Inchizitzia si acel calugar austriac frustrat sexual care a scris Malleus Malleficarum, prima carte de self-help pentru barbatzi, despre cum sa pui femeia la locul ei. Cartea a fost folosita sute de ani in tribunalele a diverse "state de drept" pentru a identifica gagicile care practicau magia neagra (adica producand fiori erotici inexplicabili unor barbatzi altfel serioshi, cu inalte standarde morale).

In urma cu 100 de ani, regizorul danez Benjamin Christensen a studiat cartea aia din scoartza in scoartza si a denuntzat-o prin intermediul lui Haxan, un documentar-expozeu de gender studies medievale si psihiatrie rudimentara, scotzand la lumina rolul bisericii ca instrument de represiune sexuala in vremuri in care sexualitatea era in mare parte inexplicabila si periculoasa (in special sub aspect sanitar; sau juridic, vezi mostenirea proprietatzii).

Ca sa puna sare pe rana, proiectzia de la Castelul din Bontzida a fost acompaniata live de o orchestra dirijata de o femeie, Simona Strungaru, dupa o muzica compusa de pop-starul islandez Bardi Johansson. Ma rog, cu ceva timp inainte filmul a fost proiectat (tot cu acompaniament live) si la Festivalul Horror de la Biertan - dar acolo publicul l-a perceput drept un film horror, in timp ce la TIFF a devenit subit un film de arta serios. Au dreptate si astia din marketing, nu conteaza ce e, ci cum il vinzi. Sper ca in acest articol am scris suficiente lucruri inteligente ca sa il faca sa para un film serios.


Tuesday, July 19, 2016

Filme contra plictiselii de la TIFF 2016: Tikkun, Distractions, Ludo, Truman, Death by Death

Ok, si sa nu zicetzi ca-s eu frustrat, iata si cateva filme cat de cat mai rasarite din ce am vazut la TIFF.

 Tikkun

(regia Avishai Sivan, evreu)

Probabil singurul film cu zombie de la aceasta editzie a TIFF-ului, despre un evreu fundamentalist-hasidic care moare de infarct in momentul in care se confrunta cu o erectzie involuntara. Dupa ce petrece o vreme in moarte clinica se intoarce intre cei vii si incepe sa chestioneze educatzia fundamentalista in care a fost crescut, explorand aspectele mai putzin kosher ale vietzii. Asta il pune in conflict direct cu familia (taica-sau e un macelar kosher) si atrage asupra sa suspiciunea ca ar fi un dybukk (in mitologia evreiasca e un fel de spirit-zombie ratacit de cele drepte... poate va amintitzi conceptul din A Serious Man al fratzilor Coen). Dialogurile sunt minimale, cu multe scene mute in care esti lasat sa speculezi ce-o fi in sufletul personajelor.

A fost o intreaga linie tematica de astfel de filme la TIFF 2016, cu fel de fel de tineri liberi si frumosi care se razvratesc impotriva unor medii sociale traditzionaliste, fiecare dupa cum il duce mintea - mai era un film cu o tunisianca care se apuca de rock si altu cu un tip care sfideaza biserica stergandu-si numele din registrul de botezuri. Daca pomenitele filme pareau facute de tineri doritori sa-si enerveze parintzii, Tikkun are si o fatzeta spiritual, plus una estetica.

La multe faze Tikkun e un film frumos, riguros dpdv tehnic, foarte disciplinat-rigid (identificandu-se stilistic cu rigiditatea comportamentului personajelor) si imbie la meditatzie in moduri subtile. Necazu e ca abuzeaza de rabdarea spectatorului avand cu jumatate de ora mai mult decat ar fi fost cazul. Poate cei familiarizatzi cu spiritualitatea hasidica vor gasi filmul mai dens, insa pentru mine ramane viciat de faptul ca e singurul film de la TIFF-ul asta la care am adormit (vreo 10 minute, si cand m-am trezit era fix aceeasi scena, nimic nu se schimbase pe ecran). Cu alte cuvinte, e un film care te face sa intzelegi ce inseamna si de ce e valoroasa meseria de editor in cinema.


********************************************************************

Ludo

(regia Nikon si Q, doi indieni metalisti)

Ludo e un joc de zaruri antic, de origine indiana, mai cunoscut la noi sub titlul Nu te supara frate. Ceea ce nu se stie in zilele noastre e ca, in vremuri antice, jocul era un instrument demonic-ocult care sub sloganul aparent benign Nu te supara frate ascundea un indemn la incest, care mai departe atragea asupra jucatorilor diverse blesteme nasoale. Filmul e despre un frate si o sora care au pacatuit incestuos in urma cu mii de ani si au ramas blestematzi sa devina vampiri si sa isi scoata unul altuia ochii de plictiseala. Deci povestea ar fi o varianta indiana a lui Only Lovers Left Alive dar stilistic e inspirata mai degraba de istericalele din Evil Dead.

Filmul e impartzit in doua jumatatzi: In zilele noastre un grup de adolescentzi horny se strecoara intr-un mall dupa ora de inchidere, pentru a realiza niste activitatzi horny. In mall, acestia dau peste cuplul de vampiri incestuoshi de care ziceam mai sus, care-i provoaca la o partida de Nu te supara frate. Apoi filmul vireaza brusc intr-un flashback din care nu-si mai revine niciodata, despre originile antice ale jocului si ale celor doi fratzi vampiri blestematzi sa bantuie mall-ul. Pe cand se termina flashbacku e gata si filmul. Unii zic ca asa sunt flashbackurile in filmele indiene, eu insa am unele probleme cu genul asta de anti-structura.

Sunt totusi cateva aspecte meritorii: (a) filmul horror sangeros e o specie foarte rara in cinematograful indian iar regizorii vor ramane in istorie drept pionieri, daca reuses sa impinga povestea pana la o trilogie; (b) soundtrack-ul contzine cateva mostre revelatoare de punk si rock indian, gen de muzica nepopular pe acolo si complet atipic pentru Bollywood; (c) sexul underage are o cu totul alta valoare prin partzile alea si nu e de mirare conectarea sa cu chestiuni oculte. Regizorii indraznesc aici un film extrem de rebel si de punkist in contextul cinema-ului indian.



******************************************************


Distractions

(regia Aleksi Halmenpera, finlandez)

Mutilari genitale, partzuri si muribunzi care se kk pe ei sunt principalele puncte de atractzie aici. Nu e chiar o aberatzie totala daca stii de unde sa iei filmul.

Ar fi un film amuzant doar ca nu e chiar film, ci un calup de sketchuri realizate de o echipa de comici finlandezi calcand pe urmele pionierilor britanici ai umorului negru din anii 80-90 (Monty Python, League of Gentlemen). Diverse momente gretzoase (canibalism, necrofilie, scato) sunt impachetate atent pentru efect comic. Uneori iese, alteori nu, dar pe ansamblu experientza e amuzanta.

In acest sens, League of Gentlemen ar fi o referintza mai propice decat Monty Pyhon, desi in sesiunea Q/A unul din co-scenaristi a tot insistat pe Python. Ma rog, si-a pierdut vremea oricum, caci publicul nostru a intzeles cu totul altceva (o doamna l-a acuzat pe scenarist ca filmul o impinge la suicid, desi in cel mai rau caz filmul poate fi perceput ca o colectzie de poante grosolane). Dar asa e la noi, romanii pun la suflet.

Scenetele au aceiasi actori recurentzi, si nu-s toate scarboase, procentajul e cam fifty-fifty. Sketchurile mai putzin scarboase sunt ceva mai destepte. In plus exista un fir roshu cat se poate de concret care le leaga pe toate, insa numai pentru cei care au rabdare pana la sfarshit.



************************************************************

 Truman

(regizat de Cesc Gay, nume predestinat pentru a fi selectat in programul TIFF)

Filmul asta apartzine categoriei in mod traditzional etichetata drept bromance, adica descrie o relatzie eminamente gay intre barbatzi, insa lipsita de orice aspecte sexuale. In relatzia lor se mai amesteca un caine (care da titlul filmului) si diverse personaje colaterale (cat sa demonstreze ca personajele sunt, totusi, heterosexuale).

Filmul a fost un campion al premiilor Goya (Oscarul spaniolilor) iar eu urmaresc cu regularitate pe laureatzii premiilor respective, de regula foarte entertaining si nu foarte artsy-fartsy (acolo i-am descoperit pe Iglesia, Monzon, Amenabar). Truman e ceva mai sappy si traditzionalist decat ceea ce ma obishnuisem sa gasesc la premiile respective, dar e ok.

Curge foarte placut, cu actori din ale caror guri limba spaniola suna minunat, sa le sorbi vorbele nu alta. E insa prea banal pentru standardele provocatoare ale TIFF-ului (ok, se pare ca anul asta nimic nu ma multzumeste) si e un pic prea asemanator cu comedia americana Bucket List (mai proasta, ce-i drept). Cu asta am spus si despre ce e filmul: un barbat care afla ca e pe moarte isi cheama cel mai bun prieten din Canada sa-l ajute sa-si incheie socotelile cu viatza si sa gaseasca o gazda pentru cainele sau Truman, personaj taciturn dar oarecum central povestii. Diferentzele de caracter dintre cei doi ies la iveala in jocuri psihologice ba amuzante, ba emotzionante.

In altzi ani poate l-as fi bagat la filme musai de vazut dar, dupa cum avertizam in articolul trecut, am devenit mai acru. 


************************************************************



Death by Death (aka Je Me Tue a Le Dire)

(regizat de Xavier Seron, debutant belgian)

A fi paranoic nu inseamna ca nu itzi vrea nimeni raul, iar a fi ipohondru nu inseamna ca nu esti bolnav. Romania ar fi o tzara mult mai buna daca ipohondria s-ar preda in scoli si femeile de serviciu chiar ar spala buzile alea. Cu paranoia cred ca suntem ok, ne-a fost cultivata zeci de ani de Securitate, iar mai nou avem aplicatziile alea mobile de turnatorie civica lansate de SRI. Dar cu institutzia ipohondriei stam extrem de prost. De aia avem Hexi Pharma si n-avem dintzi in gura - simptome ale acelui crunt dar patriotic "living in denial" care imbiba psihicul colectiv romanesc.

Filmul asta are unele chestiuni in comun cu sus-pomenitul Truman, adica e tot despre niste oameni pe moarte care mai fac haz de necaz, dar tipologia personajelor si stilul cinematografic e cu totul altu. E alb-negru si tonul morbido-amuzant e intins prea mult spre comedie, incat nu prea apuca sa-tzi pese de personaje.

Protagonistul e un ipohondru marcat psihologic de cancerul maica-sii, pana la punctul la care devine convins ca el insushi are cancer la san. Story of my life, am avut si eu o perioada de asta si cand colo eram balonat si ma apasa diafragma pe muschii intercostali. Cand lucrurile nu pareau sa poata fi mai rele, gagica-sa ii si da papucii, combinandu-se cu medicul care il investigheaza.

Tot filmul sta in carca actorului principal, un blazat ajuns la 40 de ani fara mare viitor, incovoiat de lehamite hipstereasca. Lehamitea incepe sa-i mai dispara cand lucrurile devin nasoale. Noroc ca in Belgia la ei statul social te asista din plin si itzi permite sa duci o viatza decenta chiar si ca parazit social muribund. Daca Macovei ar fi ajuns preshedinte ar fi interzis filmul asta in Romania.


Tuesday, July 12, 2016

Filme naspa de la TIFF 2016 (2): Shooting Stars, Shinjuku Swan, 11 Minutes



Cu scuzele de rigoare pentru intarziere, revin cu impresii despre filmele vazute la TIFF 2016. Despre filmele FOARTE NASPA am scris data trecuta. Probabilistica intratului la filme la nimereala a condus la o experientza destul de traumatizanta la TIFFul de anul acesta, care se concretizeaza, iata, intr-un al doilea calup de filme pe care nu pot sa le cataloghez decat tot in categoria NASHPA. Nu-s la fel de naspa ca cele din primul calup, dar dupa unele macinari interne am zis ca n-are sens sa le promovez in categoria superioara a celor CONTRA PLICTISELII din doua motive:

(1) durata nepermis de lunga face ca putzinele calitatzi ale titlurilor de mai jos sa se dilueze intr-o experientza pe ansamblu obositoare, care te face sa vrei sa-tzi ceri banii inapoi;

(2) prietenii mei, pe masura ce imbatranesc, si-au pierdut rabdarea, tolerantza si indulgentza traditzionala ardeleneasca, si incep sa ma acuze ca as oferi aprecieri excesive unor filme care in mod normal ar trebui aruncate in buda si tras apa dupa ele; in consecintza parerea ca titlurile de mai jos sunt NASPA se datoreaza partzial si peer-pressure-ului (comparativ, titlurile din articolul trecut erau NASPA la modul absolut, "conform cerintzelor elementare ale Statului de Drept", vorba celor de la hotnews). 

Reiterez ideea ca 2016 a fost cea mai anosta editzie TIFF din ultimii 7-8 ani (nu retzin exact de cand si mi-e lene sa-mi amintesc). Asta nu inseamna ca n-au fost si filme bune de vazut, insa evaluarea mea asupra satisfactziei oferite de un TIFF se calculeaza conform algoritmului urmator: (1) se scad filmele romanesti (pe care le vad de regula in afara TIFFului); (2) se scad documentarele si scurt-metrajele (de regula simpatice); (3) se scad filmele finaliste Oscar/Cannes (cam putzine anul acesta); (4) se scad partyurile si evenimentele speciale (concerte, gale, proiectzii cu soundtrack live); (5) se scad filmele care au fost deja in cinema (sau la festivalul de la Biertan); iar daca dupa toate astea itzi amintesti mai multe filme oribile decat filme cool se poate spune ca a fost un TIFF anost.

O nota aparte as face legat de partyuri, mai greu de accesat anul acesta de catre cei pe care chiar ii intereseaza filmele ("petrecerile sunt pentru networking, nu pentru cinefili") si viciate de un atac terorist la adresa okelarilor lui Tudor Giurgiu, dublat de experientza traumatizanta a playlistului unui anume DJ Sokol care ne-a tzinut de cald la vila de swingeri in care s-a tzinut petrecerea de inchidere. E buna diversificarea locatziilor pentru petreceri insa ma ingrijorez la adresa clientzilor regulatzi ai vilei respective (creca erau "de-ai casei" cel putzin burtoshii tatuatzi care sareau goi in piscina sperand sa atraga atentzia Madalinei Ghenea).

Desi curtea si piscina vilei sunt bine fortificate cu ziduri de beton, amenajate parca special pentru filmari de scurt-metraje incarcate de eros (sper sa avem si o sectziune de gen la urmatorul TIFF), creca s-a dus deja vestea locatziei. In consecintza proprietarii vor avea vara asta de furca cu copiii care or sa se cocoatze pe acolo sa vada ce se intampla peste zid, daca nu cumva sunt si niste dulai de paza prin preajma (desi playlistul DJ Sockol ar trebui sa fie suficient sa tzina lumea departe). TIFF-ul a fost dintotdeauna un festival de raising awareness, iar awareness-ul cu privire la cultura swingeritului vine la fix acum, in toiul dezbaterii propunerii Sinodului Panortodox din Creta de a legaliza casatoria dintre homosexuali si heterosexuali (cu conditzia sa fie de aceeasi confesiune, ortodoxa).

Am vazut pe acolo si un Rodion G. A. stingher si nebagat in seama, iesit complet din attention span-ul hipsterilor care ii pupau picioarele acu 2 ani. Am zis eu ca o sa ajunga ca mine, nu m-a crezut nimeni (recomand totusi documentarul muncit si sufletist al lui Sorin Luca despre Rodion, difuzat si la acest TIFF).

Ok, dar sa revenim insa la filme:

***********************************************************



Shooting Stars (aka National Hero Liljan Vidic)

(regia Ivan Goran Vitez, croat mishtokar)

Filmul de acu catziva ani a lui Alex de la Iglesia, Balada Triste de Trompeta (vazut tot la TIFF), a fost superb - film istorico-patriotic condimentat cu comedie neagra-absurda si comentariu social subtil la adresa patriotismului debilitant care a traumatizat Spania de-a lungul secolului XX. Ceva similar se incearca si aici, doar ca stilistic proiectul pare mai influentzat de Garcea si Vacantza Mare decat de Iglesia. In plus povestea lui Iglesia avea universalitate, se putea bucura de el si spectatorul nefamiliarizat cu contextul regional al povestii.

Filmul asta e despre disensiunile din sanul tzarilor iugoslave in timpul celui de-al doilea razboi mondial, cu croatzi/bosniaci/sarbi ducand lupte de gherila cu mize politice pe care nu le-am prea intzeles. Adesea filmul trece in parodie (apar versiuni parodice ale lui Hitler si Tito) insa multe dintre poante sunt incomprehensibile pentru cineva nefamiliarizat cu istoria si idiosincrasiile umorului din zona respectiva. Ce ramane pentru spectatorul neinformat cu privire la contextul povestii e o comedie despre o gashka de croatzi simpatici + un bosniac retardat care, deghizatzi intr-o trupa de muzicieni, incearca sa puna capat temporarului regim fascist care se instaurase pe-acolo la un momendat.

Eu unul am mai priceput savoarea unor poante din pricina ca in ultimii 5 ani am lucrat destul de mult cu sarbi, croatzi si bosnieci si am mai prins din zbor mishtourile amare pe care le fac unii despre altzii, incercand sa dilueze in umor razboaiele penibile si pline de verva patriotica prin care au sfasiat fosta Iugoslavie. Au si ei ceva similar disensiunilor noastre intre ardeleni, moldoveni si regatzeni, insa de-a lungul istoriei aceste disensiuni au depashit cu mult sfera sarcasmului inocent. Tzarile iugoslave au o problema patologica cu mandria, mentzinuta in mod traditzional la o prioritate mai inalta decat binele colectiv. Acum, ca e pace, isi permit sa mai traga cate o comedie din asta si sa faca haz de necaz, insa din cate am intzeles despre perioada in care se petrece povestea filmului, croatzii insashi se impartzisera la un momendat in doua tabere la fel de extremiste - partizanii comunismului orb si cei ai fascismului orb, fara nicio shansa pentru opinia moderata.

Deci filmul n-ar fi chiar un dezastru, daca esti de-al locului si intzelegi despre ce se face misto. Unele elemente parodiate rezoneaza cu teme balcanice mai generaliste (mishtouri la adresa hipsterismului, a mall-urilor si showurilor gen Vocea Romaniei) insa majoritatea spectatorilor vor ramane doar cu gagurile ieftine. Ca romani, a mai fost amuzant sa recunoastem numeroasele cuvinte romaneshti inrudite cu unele din sarba si croata ("brazda" si "pizda" se pare ca nu ne-au ramas de la daci, cum credeam).



**************************************************************************


Shinjuku Swan

(regia Sion Sono, un fel de Takashi Miike pentru cocalari)

Unul din punctele de atractzie ale TIFFului de anul asta trebuia sa fie retrospectiva dedicata regizorului japonez Sion Sono, care a si venit cu ocazia asta la Cluj. La cum il stim, workaholic si artist pentru care lipsa de buget nu e un obstacol, nu m-ar mira sa auzim ca a tras si un film cat a stat pe aici - umbla vorba ca a fost vazut tragand cu ochiul peste gardul liceului Shincai.

M-am intalnit cu filmele lui Sono pe cand aparea filmul Suicide Club (prezent si el in programul festivalului) - o poveste nihilista pe stil japonez, cu shkolaritze vesele care se arunca in cor de pe blocuri, ori in fatza metroului. Din pacate filmul era un sirop adresat categoriei de public care pe vremea aia (acu 15 ani) era peiorativ etichetata drept "pokemoni" sau "emo" (public de tranzitzie intre cultura alternative a anilor 90 si hipsterii de azi). Am fost curios sa vad cum a evoluat regizorul de la Suicide Club incoace, insa nici cu filmul asta nu m-a convins ca ar trebui sa imi pierd vremea cu el si am renuntzat sa mai dau curs restului retrospectivei.

Prima problema e ca ma scot din sarite coloanele sonore cu rock alternativ japonez - un fel de corcitura de HIM si Linkin Park mixata parca pentru karaoke. In al doilea rand, chiar daca regizorul e recomandat in general drept "un fel de Takashi Miike", adesea se evita caracterizarea completa - si anume ca e "un fel de Takashi Miike pentru cocalari".

Povestea acestui film e despre un homeless care devine peshte apoi se trezeste prins in mijlocul razboiului dintre doua clanuri de peshti, in timp ce se indragosteste de curva pe care o peshteshte. Poate ca genu asta se poveste s-ar preta la un film intens si mizerabilist, insa Sono il prezinta ca pe o poveste caraghioasa pentru copii, cu personajele "facand mutre" in cel mai propriu sens al expresiei (vezi si poza de mai jos). Contrastul nu functzioneaza, si nu e o scuza nici macar faptul ca filmul are la baza o banda desenata.

*******************************************************************


11 Minutes

(regia Jerzy Skolimowski, regizor polonez batran incercand sa fie cool)

De catziva ani TIFF-ul mi-a deschis apetit pentru filmul polonez si incerc sa prind cate o mostra la fiecare editzie. Filmul asta are oarecare ambitzii, valori de productzie superioare si pe Dondarrion (personaj minor din Game of Thrones) ca actor britanic "invitat" sa joace rolul unui regizor englez aflat in cautare de talente locale blonde prin Polonia. Filmul scris si regizat de un clasic al cinema-ului polonez in cautare de vizibilitate internatzionala tardiva (omul are catre 80 de ani) a fost trimis drept candidat la Oscarurile pentru film strain, insa n-a prea fost bagat in seama si n-a mai intrat pe lista finala. Alcatuit cu mare grija, 11 Minutes e o exemplificare perfecta a notziunilor "forma fara fond" si "vanity project".

Moda asta a filmului-destin, cu personaje numeroase ale caror scene se intersecteaza si converg intr-o meditatzie despre soarta, entropie si efecte de retzea s-au fumat inca de pe vremea cand Inarritu isi pierdea vremea cu aceasta retzeta. Retzeta a trecut demult si pe la Oscaruri (Crash), iar la TIFFul de anul trecut am mai prins un film simpatic in genul asta (Magical Girl) insa 11 Minutes vine excesiv de tardiv, ultra-pretentzios si criptic pana la non-sens.

Pretentzia sugerata de titlu, ca toate evenimentele filmului adunate la un loc s-ar petrece pe durata a doar 11 minute, e o aberatzie demonstrabila cu ochii pe ceas, chiar si punand la socoteala excesul de slow-motion. Povestile care se intersecteaza sunt ambigue si nesatisfacatoare, avant ca teme centrale gelozia si vina. Un fost pushkarias vinde hot-dogi, un tinerel vinde droguri, nishte tinerei isi dau papucii, o actritza e tentata sa-si inshele iubitul pentru a avansa in cariera etc.

Coloana sonora, cu oarecare sugestii de film horror (a la Carpenter) confera o atmosfera de suspans care din pacate duce spre nicaieri. Pe ici pe colo sunt presarate niste ghicitori care nu se rezolva niciodata, nici macar in sens de dream logic lynchian.

P. S. Filmul ar fi ok in conexiune cu recentul zvon propovaduit de Elon Musk cum ca realitatea pe care o traim e o simulare a unei civilizatzii avansate. Dar interpretarea asta are sens doar in capul meu, din interviuri nu pare ca regizorul s-ar fi gandit in directzia asta (in ciuda indiciilor presarate la deruta).