Filme naspa de la TIFF 2016 (2): Shooting Stars, Shinjuku Swan, 11 Minutes

Cu scuzele de rigoare pentru intarziere, revin cu impresii despre filmele vazute la TIFF 2016. Despre filmele FOARTE NASPA am scris data trecuta. Probabilistica intratului la filme la nimereala a condus la o experientza destul de traumatizanta la TIFFul de anul acesta, care se concretizeaza, iata, intr-un al doilea calup de filme pe care nu pot sa le cataloghez decat tot in categoria NASHPA. Nu-s la fel de naspa ca cele din primul calup, dar dupa unele macinari interne am zis ca n-are sens sa le promovez in categoria superioara a celor CONTRA PLICTISELII din doua motive:

(1) durata nepermis de lunga face ca putzinele calitatzi ale titlurilor de mai jos sa se dilueze intr-o experientza pe ansamblu obositoare, care te face sa vrei sa-tzi ceri banii inapoi;

(2) prietenii mei, pe masura ce imbatranesc, si-au pierdut rabdarea, tolerantza si indulgentza traditzionala ardeleneasca, si incep sa ma acuze ca as oferi aprecieri excesive unor filme care in mod normal ar trebui aruncate in buda si tras apa dupa ele; in consecintza parerea ca titlurile de mai jos sunt NASPA se datoreaza partzial si peer-pressure-ului (comparativ, titlurile din articolul trecut erau NASPA la modul absolut, "conform cerintzelor elementare ale Statului de Drept", vorba celor de la hotnews). 

Reiterez ideea ca 2016 a fost cea mai anosta editzie TIFF din ultimii 7-8 ani (nu retzin exact de cand si mi-e lene sa-mi amintesc). Asta nu inseamna ca n-au fost si filme bune de vazut, insa evaluarea mea asupra satisfactziei oferite de un TIFF se calculeaza conform algoritmului urmator: (1) se scad filmele romanesti (pe care le vad de regula in afara TIFFului); (2) se scad documentarele si scurt-metrajele (de regula simpatice); (3) se scad filmele finaliste Oscar/Cannes (cam putzine anul acesta); (4) se scad partyurile si evenimentele speciale (concerte, gale, proiectzii cu soundtrack live); (5) se scad filmele care au fost deja in cinema (sau la festivalul de la Biertan); iar daca dupa toate astea itzi amintesti mai multe filme oribile decat filme cool se poate spune ca a fost un TIFF anost.

O nota aparte as face legat de partyuri, mai greu de accesat anul acesta de catre cei pe care chiar ii intereseaza filmele ("petrecerile sunt pentru networking, nu pentru cinefili") si viciate de un atac terorist la adresa okelarilor lui Tudor Giurgiu, dublat de experientza traumatizanta a playlistului unui anume DJ Sokol care ne-a tzinut de cald la vila de swingeri in care s-a tzinut petrecerea de inchidere. E buna diversificarea locatziilor pentru petreceri insa ma ingrijorez la adresa clientzilor regulatzi ai vilei respective (creca erau "de-ai casei" cel putzin burtoshii tatuatzi care sareau goi in piscina sperand sa atraga atentzia Madalinei Ghenea).

Desi curtea si piscina vilei sunt bine fortificate cu ziduri de beton, amenajate parca special pentru filmari de scurt-metraje incarcate de eros (sper sa avem si o sectziune de gen la urmatorul TIFF), creca s-a dus deja vestea locatziei. In consecintza proprietarii vor avea vara asta de furca cu copiii care or sa se cocoatze pe acolo sa vada ce se intampla peste zid, daca nu cumva sunt si niste dulai de paza prin preajma (desi playlistul DJ Sockol ar trebui sa fie suficient sa tzina lumea departe). TIFF-ul a fost dintotdeauna un festival de raising awareness, iar awareness-ul cu privire la cultura swingeritului vine la fix acum, in toiul dezbaterii propunerii Sinodului Panortodox din Creta de a legaliza casatoria dintre homosexuali si heterosexuali (cu conditzia sa fie de aceeasi confesiune, ortodoxa).

Am vazut pe acolo si un Rodion G. A. stingher si nebagat in seama, iesit complet din attention span-ul hipsterilor care ii pupau picioarele acu 2 ani. Am zis eu ca o sa ajunga ca mine, nu m-a crezut nimeni (recomand totusi documentarul muncit si sufletist al lui Sorin Luca despre Rodion, difuzat si la acest TIFF).

Ok, dar sa revenim insa la filme:

***********************************************************

Shooting Stars (aka National Hero Liljan Vidic)

(regia Ivan Goran Vitez, croat mishtokar)

Filmul de acu catziva ani a lui Alex de la Iglesia, Balada Triste de Trompeta (vazut tot la TIFF), a fost superb - film istorico-patriotic condimentat cu comedie neagra-absurda si comentariu social subtil la adresa patriotismului debilitant care a traumatizat Spania de-a lungul secolului XX. Ceva similar se incearca si aici, doar ca stilistic proiectul pare mai influentzat de Garcea si Vacantza Mare decat de Iglesia. In plus povestea lui Iglesia avea universalitate, se putea bucura de el si spectatorul nefamiliarizat cu contextul regional al povestii.

Filmul asta e despre disensiunile din sanul tzarilor iugoslave in timpul celui de-al doilea razboi mondial, cu croatzi/bosniaci/sarbi ducand lupte de gherila cu mize politice pe care nu le-am prea intzeles. Adesea filmul trece in parodie (apar versiuni parodice ale lui Hitler si Tito) insa multe dintre poante sunt incomprehensibile pentru cineva nefamiliarizat cu istoria si idiosincrasiile umorului din zona respectiva. Ce ramane pentru spectatorul neinformat cu privire la contextul povestii e o comedie despre o gashka de croatzi simpatici + un bosniac retardat care, deghizatzi intr-o trupa de muzicieni, incearca sa puna capat temporarului regim fascist care se instaurase pe-acolo la un momendat.

Eu unul am mai priceput savoarea unor poante din pricina ca in ultimii 5 ani am lucrat destul de mult cu sarbi, croatzi si bosnieci si am mai prins din zbor mishtourile amare pe care le fac unii despre altzii, incercand sa dilueze in umor razboaiele penibile si pline de verva patriotica prin care au sfasiat fosta Iugoslavie. Au si ei ceva similar disensiunilor noastre intre ardeleni, moldoveni si regatzeni, insa de-a lungul istoriei aceste disensiuni au depashit cu mult sfera sarcasmului inocent. Tzarile iugoslave au o problema patologica cu mandria, mentzinuta in mod traditzional la o prioritate mai inalta decat binele colectiv. Acum, ca e pace, isi permit sa mai traga cate o comedie din asta si sa faca haz de necaz, insa din cate am intzeles despre perioada in care se petrece povestea filmului, croatzii insashi se impartzisera la un momendat in doua tabere la fel de extremiste - partizanii comunismului orb si cei ai fascismului orb, fara nicio shansa pentru opinia moderata.

Deci filmul n-ar fi chiar un dezastru, daca esti de-al locului si intzelegi despre ce se face misto. Unele elemente parodiate rezoneaza cu teme balcanice mai generaliste (mishtouri la adresa hipsterismului, a mall-urilor si showurilor gen Vocea Romaniei) insa majoritatea spectatorilor vor ramane doar cu gagurile ieftine. Ca romani, a mai fost amuzant sa recunoastem numeroasele cuvinte romaneshti inrudite cu unele din sarba si croata ("brazda" si "pizda" se pare ca nu ne-au ramas de la daci, cum credeam).

**************************************************************************

Shinjuku Swan

(regia Sion Sono, un fel de Takashi Miike pentru cocalari)

Unul din punctele de atractzie ale TIFFului de anul asta trebuia sa fie retrospectiva dedicata regizorului japonez Sion Sono, care a si venit cu ocazia asta la Cluj. La cum il stim, workaholic si artist pentru care lipsa de buget nu e un obstacol, nu m-ar mira sa auzim ca a tras si un film cat a stat pe aici - umbla vorba ca a fost vazut tragand cu ochiul peste gardul liceului Shincai.

M-am intalnit cu filmele lui Sono pe cand aparea filmul Suicide Club (prezent si el in programul festivalului) - o poveste nihilista pe stil japonez, cu shkolaritze vesele care se arunca in cor de pe blocuri, ori in fatza metroului. Din pacate filmul era un sirop adresat categoriei de public care pe vremea aia (acu 15 ani) era peiorativ etichetata drept "pokemoni" sau "emo" (public de tranzitzie intre cultura alternative a anilor 90 si hipsterii de azi). Am fost curios sa vad cum a evoluat regizorul de la Suicide Club incoace, insa nici cu filmul asta nu m-a convins ca ar trebui sa imi pierd vremea cu el si am renuntzat sa mai dau curs restului retrospectivei.

Prima problema e ca ma scot din sarite coloanele sonore cu rock alternativ japonez - un fel de corcitura de HIM si Linkin Park mixata parca pentru karaoke. In al doilea rand, chiar daca regizorul e recomandat in general drept "un fel de Takashi Miike", adesea se evita caracterizarea completa - si anume ca e "un fel de Takashi Miike pentru cocalari".

Povestea acestui film e despre un homeless care devine peshte apoi se trezeste prins in mijlocul razboiului dintre doua clanuri de peshti, in timp ce se indragosteste de curva pe care o peshteshte. Poate ca genu asta se poveste s-ar preta la un film intens si mizerabilist, insa Sono il prezinta ca pe o poveste caraghioasa pentru copii, cu personajele "facand mutre" in cel mai propriu sens al expresiei (vezi si poza de mai jos). Contrastul nu functzioneaza, si nu e o scuza nici macar faptul ca filmul are la baza o banda desenata.

*******************************************************************

11 Minutes

(regia Jerzy Skolimowski, regizor polonez batran incercand sa fie cool)

De catziva ani TIFF-ul mi-a deschis apetit pentru filmul polonez si incerc sa prind cate o mostra la fiecare editzie. Filmul asta are oarecare ambitzii, valori de productzie superioare si pe Dondarrion (personaj minor din Game of Thrones) ca actor britanic "invitat" sa joace rolul unui regizor englez aflat in cautare de talente locale blonde prin Polonia. Filmul scris si regizat de un clasic al cinema-ului polonez in cautare de vizibilitate internatzionala tardiva (omul are catre 80 de ani) a fost trimis drept candidat la Oscarurile pentru film strain, insa n-a prea fost bagat in seama si n-a mai intrat pe lista finala. Alcatuit cu mare grija, 11 Minutes e o exemplificare perfecta a notziunilor "forma fara fond" si "vanity project".

Moda asta a filmului-destin, cu personaje numeroase ale caror scene se intersecteaza si converg intr-o meditatzie despre soarta, entropie si efecte de retzea s-au fumat inca de pe vremea cand Inarritu isi pierdea vremea cu aceasta retzeta. Retzeta a trecut demult si pe la Oscaruri (Crash), iar la TIFFul de anul trecut am mai prins un film simpatic in genul asta (Magical Girl) insa 11 Minutes vine excesiv de tardiv, ultra-pretentzios si criptic pana la non-sens.

Pretentzia sugerata de titlu, ca toate evenimentele filmului adunate la un loc s-ar petrece pe durata a doar 11 minute, e o aberatzie demonstrabila cu ochii pe ceas, chiar si punand la socoteala excesul de slow-motion. Povestile care se intersecteaza sunt ambigue si nesatisfacatoare, avant ca teme centrale gelozia si vina. Un fost pushkarias vinde hot-dogi, un tinerel vinde droguri, nishte tinerei isi dau papucii, o actritza e tentata sa-si inshele iubitul pentru a avansa in cariera etc.

Coloana sonora, cu oarecare sugestii de film horror (a la Carpenter) confera o atmosfera de suspans care din pacate duce spre nicaieri. Pe ici pe colo sunt presarate niste ghicitori care nu se rezolva niciodata, nici macar in sens de dream logic lynchian.

P. S. Filmul ar fi ok in conexiune cu recentul zvon propovaduit de Elon Musk cum ca realitatea pe care o traim e o simulare a unei civilizatzii avansate. Dar interpretarea asta are sens doar in capul meu, din interviuri nu pare ca regizorul s-ar fi gandit in directzia asta (in ciuda indiciilor presarate la deruta).