Ok, si sa nu zicetzi ca-s eu frustrat, iata si cateva filme cat de cat mai rasarite din ce am vazut la TIFF.
Tikkun
(regia Avishai Sivan, evreu)
Probabil singurul film cu zombie de la aceasta editzie a TIFF-ului, despre un evreu fundamentalist-hasidic care moare de infarct in momentul in care se confrunta cu o erectzie involuntara. Dupa ce petrece o vreme in moarte clinica se intoarce intre cei vii si incepe sa chestioneze educatzia fundamentalista in care a fost crescut, explorand aspectele mai putzin kosher ale vietzii. Asta il pune in conflict direct cu familia (taica-sau e un macelar kosher) si atrage asupra sa suspiciunea ca ar fi un dybukk (in mitologia evreiasca e un fel de spirit-zombie ratacit de cele drepte... poate va amintitzi conceptul din A Serious Man al fratzilor Coen). Dialogurile sunt minimale, cu multe scene mute in care esti lasat sa speculezi ce-o fi in sufletul personajelor.
A fost o intreaga linie tematica de astfel de filme la TIFF 2016, cu fel de fel de tineri liberi si frumosi care se razvratesc impotriva unor medii sociale traditzionaliste, fiecare dupa cum il duce mintea - mai era un film cu o tunisianca care se apuca de rock si altu cu un tip care sfideaza biserica stergandu-si numele din registrul de botezuri. Daca pomenitele filme pareau facute de tineri doritori sa-si enerveze parintzii, Tikkun are si o fatzeta spiritual, plus una estetica.
La multe faze Tikkun e un film frumos, riguros dpdv tehnic, foarte disciplinat-rigid (identificandu-se stilistic cu rigiditatea comportamentului personajelor) si imbie la meditatzie in moduri subtile. Necazu e ca abuzeaza de rabdarea spectatorului avand cu jumatate de ora mai mult decat ar fi fost cazul. Poate cei familiarizatzi cu spiritualitatea hasidica vor gasi filmul mai dens, insa pentru mine ramane viciat de faptul ca e singurul film de la TIFF-ul asta la care am adormit (vreo 10 minute, si cand m-am trezit era fix aceeasi scena, nimic nu se schimbase pe ecran). Cu alte cuvinte, e un film care te face sa intzelegi ce inseamna si de ce e valoroasa meseria de editor in cinema.
A fost o intreaga linie tematica de astfel de filme la TIFF 2016, cu fel de fel de tineri liberi si frumosi care se razvratesc impotriva unor medii sociale traditzionaliste, fiecare dupa cum il duce mintea - mai era un film cu o tunisianca care se apuca de rock si altu cu un tip care sfideaza biserica stergandu-si numele din registrul de botezuri. Daca pomenitele filme pareau facute de tineri doritori sa-si enerveze parintzii, Tikkun are si o fatzeta spiritual, plus una estetica.
La multe faze Tikkun e un film frumos, riguros dpdv tehnic, foarte disciplinat-rigid (identificandu-se stilistic cu rigiditatea comportamentului personajelor) si imbie la meditatzie in moduri subtile. Necazu e ca abuzeaza de rabdarea spectatorului avand cu jumatate de ora mai mult decat ar fi fost cazul. Poate cei familiarizatzi cu spiritualitatea hasidica vor gasi filmul mai dens, insa pentru mine ramane viciat de faptul ca e singurul film de la TIFF-ul asta la care am adormit (vreo 10 minute, si cand m-am trezit era fix aceeasi scena, nimic nu se schimbase pe ecran). Cu alte cuvinte, e un film care te face sa intzelegi ce inseamna si de ce e valoroasa meseria de editor in cinema.
********************************************************************
Ludo
(regia Nikon si Q, doi indieni metalisti)
Ludo e un joc de zaruri antic, de origine indiana, mai cunoscut la noi sub titlul Nu te supara frate. Ceea ce nu se stie in zilele noastre e ca, in vremuri antice, jocul era un instrument demonic-ocult care sub sloganul aparent benign Nu te supara frate ascundea un indemn la incest, care mai departe atragea asupra jucatorilor diverse blesteme nasoale. Filmul e despre un frate si o sora care au pacatuit incestuos in urma cu mii de ani si au ramas blestematzi sa devina vampiri si sa isi scoata unul altuia ochii de plictiseala. Deci povestea ar fi o varianta indiana a lui Only Lovers Left Alive dar stilistic e inspirata mai degraba de istericalele din Evil Dead.
Filmul e impartzit in doua jumatatzi: In zilele noastre un grup de adolescentzi horny se strecoara intr-un mall dupa ora de inchidere, pentru a realiza niste activitatzi horny. In mall, acestia dau peste cuplul de vampiri incestuoshi de care ziceam mai sus, care-i provoaca la o partida de Nu te supara frate. Apoi filmul vireaza brusc intr-un flashback din care nu-si mai revine niciodata, despre originile antice ale jocului si ale celor doi fratzi vampiri blestematzi sa bantuie mall-ul. Pe cand se termina flashbacku e gata si filmul. Unii zic ca asa sunt flashbackurile in filmele indiene, eu insa am unele probleme cu genul asta de anti-structura.
Sunt totusi cateva aspecte meritorii: (a) filmul horror sangeros e o specie foarte rara in cinematograful indian iar regizorii vor ramane in istorie drept pionieri, daca reuses sa impinga povestea pana la o trilogie; (b) soundtrack-ul contzine cateva mostre revelatoare de punk si rock indian, gen de muzica nepopular pe acolo si complet atipic pentru Bollywood; (c) sexul underage are o cu totul alta valoare prin partzile alea si nu e de mirare conectarea sa cu chestiuni oculte. Regizorii indraznesc aici un film extrem de rebel si de punkist in contextul cinema-ului indian.
Distractions
(regia Aleksi Halmenpera, finlandez)
Mutilari genitale, partzuri si muribunzi care se kk pe ei sunt principalele puncte de atractzie aici. Nu e chiar o aberatzie totala daca stii de unde sa iei filmul.
Ar fi un film amuzant doar ca nu e chiar film, ci un calup de sketchuri realizate de o echipa de comici finlandezi calcand pe urmele pionierilor britanici ai umorului negru din anii 80-90 (Monty Python, League of Gentlemen). Diverse momente gretzoase (canibalism, necrofilie, scato) sunt impachetate atent pentru efect comic. Uneori iese, alteori nu, dar pe ansamblu experientza e amuzanta.
In acest sens, League of Gentlemen ar fi o referintza mai propice decat Monty Pyhon, desi in sesiunea Q/A unul din co-scenaristi a tot insistat pe Python. Ma rog, si-a pierdut vremea oricum, caci publicul nostru a intzeles cu totul altceva (o doamna l-a acuzat pe scenarist ca filmul o impinge la suicid, desi in cel mai rau caz filmul poate fi perceput ca o colectzie de poante grosolane). Dar asa e la noi, romanii pun la suflet.
Scenetele au aceiasi actori recurentzi, si nu-s toate scarboase, procentajul e cam fifty-fifty. Sketchurile mai putzin scarboase sunt ceva mai destepte. In plus exista un fir roshu cat se poate de concret care le leaga pe toate, insa numai pentru cei care au rabdare pana la sfarshit.
Ar fi un film amuzant doar ca nu e chiar film, ci un calup de sketchuri realizate de o echipa de comici finlandezi calcand pe urmele pionierilor britanici ai umorului negru din anii 80-90 (Monty Python, League of Gentlemen). Diverse momente gretzoase (canibalism, necrofilie, scato) sunt impachetate atent pentru efect comic. Uneori iese, alteori nu, dar pe ansamblu experientza e amuzanta.
In acest sens, League of Gentlemen ar fi o referintza mai propice decat Monty Pyhon, desi in sesiunea Q/A unul din co-scenaristi a tot insistat pe Python. Ma rog, si-a pierdut vremea oricum, caci publicul nostru a intzeles cu totul altceva (o doamna l-a acuzat pe scenarist ca filmul o impinge la suicid, desi in cel mai rau caz filmul poate fi perceput ca o colectzie de poante grosolane). Dar asa e la noi, romanii pun la suflet.
Scenetele au aceiasi actori recurentzi, si nu-s toate scarboase, procentajul e cam fifty-fifty. Sketchurile mai putzin scarboase sunt ceva mai destepte. In plus exista un fir roshu cat se poate de concret care le leaga pe toate, insa numai pentru cei care au rabdare pana la sfarshit.
************************************************************
Truman
(regizat de Cesc Gay, nume predestinat pentru a fi selectat in programul TIFF)
Filmul asta apartzine categoriei in mod traditzional etichetata drept bromance, adica descrie o relatzie eminamente gay intre barbatzi, insa lipsita de orice aspecte sexuale. In relatzia lor se mai amesteca un caine (care da titlul filmului) si diverse personaje colaterale (cat sa demonstreze ca personajele sunt, totusi, heterosexuale).
Filmul a fost un campion al premiilor Goya (Oscarul spaniolilor) iar eu urmaresc cu regularitate pe laureatzii premiilor respective, de regula foarte entertaining si nu foarte artsy-fartsy (acolo i-am descoperit pe Iglesia, Monzon, Amenabar). Truman e ceva mai sappy si traditzionalist decat ceea ce ma obishnuisem sa gasesc la premiile respective, dar e ok.
Curge foarte placut, cu actori din ale caror guri limba spaniola suna minunat, sa le sorbi vorbele nu alta. E insa prea banal pentru standardele provocatoare ale TIFF-ului (ok, se pare ca anul asta nimic nu ma multzumeste) si e un pic prea asemanator cu comedia americana Bucket List (mai proasta, ce-i drept). Cu asta am spus si despre ce e filmul: un barbat care afla ca e pe moarte isi cheama cel mai bun prieten din Canada sa-l ajute sa-si incheie socotelile cu viatza si sa gaseasca o gazda pentru cainele sau Truman, personaj taciturn dar oarecum central povestii. Diferentzele de caracter dintre cei doi ies la iveala in jocuri psihologice ba amuzante, ba emotzionante.
In altzi ani poate l-as fi bagat la filme musai de vazut dar, dupa cum avertizam in articolul trecut, am devenit mai acru.
In altzi ani poate l-as fi bagat la filme musai de vazut dar, dupa cum avertizam in articolul trecut, am devenit mai acru.
************************************************************
Death by Death (aka Je Me Tue a Le Dire)
(regizat de Xavier Seron, debutant belgian)
A fi paranoic nu inseamna ca nu itzi vrea nimeni raul, iar a fi ipohondru nu inseamna ca nu esti bolnav. Romania ar fi o tzara mult mai buna daca ipohondria s-ar preda in scoli si femeile de serviciu chiar ar spala buzile alea. Cu paranoia cred ca suntem ok, ne-a fost cultivata zeci de ani de Securitate, iar mai nou avem aplicatziile alea mobile de turnatorie civica lansate de SRI. Dar cu institutzia ipohondriei stam extrem de prost. De aia avem Hexi Pharma si n-avem dintzi in gura - simptome ale acelui crunt dar patriotic "living in denial" care imbiba psihicul colectiv romanesc.
Filmul asta are unele chestiuni in comun cu sus-pomenitul Truman, adica e tot despre niste oameni pe moarte care mai fac haz de necaz, dar tipologia personajelor si stilul cinematografic e cu totul altu. E alb-negru si tonul morbido-amuzant e intins prea mult spre comedie, incat nu prea apuca sa-tzi pese de personaje.
Protagonistul e un ipohondru marcat psihologic de cancerul maica-sii, pana la punctul la care devine convins ca el insushi are cancer la san. Story of my life, am avut si eu o perioada de asta si cand colo eram balonat si ma apasa diafragma pe muschii intercostali. Cand lucrurile nu pareau sa poata fi mai rele, gagica-sa ii si da papucii, combinandu-se cu medicul care il investigheaza.
Tot filmul sta in carca actorului principal, un blazat ajuns la 40 de ani fara mare viitor, incovoiat de lehamite hipstereasca. Lehamitea incepe sa-i mai dispara cand lucrurile devin nasoale. Noroc ca in Belgia la ei statul social te asista din plin si itzi permite sa duci o viatza decenta chiar si ca parazit social muribund. Daca Macovei ar fi ajuns preshedinte ar fi interzis filmul asta in Romania.
No comments:
Post a Comment