Rockstadt 2019

Iaca un articol pe care am uitat sa-l pun.

Mai mult impotriva vointzei, am ajuns la Rockstadt si anul asta - am fost ca sa inlocuiesc pe cineva care nu putea merge. Ultima data m-au cam suparat calitatea sunetului, prezentza trupei Korpiklaani, trupele de metal separatist geto-dacic, pizzeriile mizerabile din Rashnov si faptul ca se canta la doua scene paralele care uneori interferau (in timpul baladelor de la o scena se auzea muzica de la cealalta).

Anul asta au fost din nou Korpiklaani, nu intzeleg de ce-s tot timpu pe la noi - e trupa care scoate la suprafatza manelistul din rockerul roman, creca a fost singurul concert care a scos publicul din ceea ce altfel a fost o lehamite generalizata.

Sunetul mi s-a parut mai ok decat in trecut. Fiecare concert a avut decalibraje pe prima piesa insa se reparau din mers, nu e ceva iesit din comun, iar noua pozitzionare a scenelor creca e mai buna pentru sonorizare (n-au mai fost concerte care sa sune spart sau cu ecou de la inceput la sfarsit). Desfiintzarea scenei mici paralele a insemnat regruparea majoritatzii trupelor romanesti intr-o zi patriotica separata - ceea ce o fi bine pt business, dar face rau trupelor romanesti - eu unul n-am chef sa asist la o zi de romanisme cap-coada, care te poarta de la grunge bucureshtean la canta cucu-n Bucovina. Pot sa tolerez maxim doua concerte consecutive cu trupe de-ale noastre, asa ca preferabil e sa fie amestecate printre celelalte. Dar n-am fost deloc la ziua romaneasca, asa ca nu pot sa spun daca a avut succes sau ba. A mai fost si ceva eveniment special intr-o pestera, cu vocalize experimentale facute de vocalu de la Mayhem, dar n-am ajuns nici acolo ca era ceva event foarte exclusivist.

Trupele de pe afish erau dintre cele pe care n-as plati sa le vad individual dar asa adunate laolalta au facut un afish destul de atragator asa ca am zis what the hell, sa nu mor fara sa vad Dimmu Borgir, Six Feet Under si Candlemass. Pardon, pe Six Feet Under ii vazusem in doua randuri, dar niciodata treaz - de data asta am baut apa plata tot festivalul si m-am comportat ca un inspector ANAF, carcotind mereu la adresa produselor vandute pe acolo, a modului de plata si a comportamentului publicului.

Altfel atmosfera de munte e mult mai placuta decat aerul de eshapament corporatist-pestilentzial al orashelor noastre asa ca Rockstadtul merita vizitat macar pentru asta, iar programul de concerte nu e atat de lung incat sa extenueze. Sau poate e mai lung dar ajungeam eu tarziu - programul fiind alcatuit din trupe cunoscute nu prea ai ce sa descoperi, nu te temi ca ratezi ceva interesant si greu de gasit la alta ocazie asa ca nu m-am prea grabit si in consecintza am ratat trupa cea mai interesanta, Schammasch.

La Rockstadt treaba e destul de traditzionalista, organizatorii nu se risca iar convenientul principal e ca-s adunate multe trupe laolalta si ca treaba se petrece in aer curat de munte. Se pare ca editzia 2020 va fi chiar mai traditzionalista, sa fie siguri organizatorii ca nu calca nimeni sub 40 de ani pe acolo. Desi naiba stie ce mai asculta tineretu de azi - asa cum s-au trezit hipsterii sa-i idolatrizeze pe Joy Division si Swans (fie si pe neascultate) probabil exista si adolescentzi care se dau in vant dupa Anthrax si Overkill. In mod cert exista adolescentzi care se dau in vant dupa Bucovina la cate tricouri am vazut acolo, si nu cred ca din cauza ca a fost suceveanu ala ministrul educatziei sub PSD.

Vremea a fost ceva oribil, efectiv se pishau zeii in capul poporului - a plouat pe toata durata festivalului, am stricat un telefon doar tzinandu-l in buzunarul plin cu apa, pe jos colcaia o mocirla alcatuita din apa de ploaie si bere. Chiar a pishat n-a inceput sa puta, atmosfera nu e chiar de Woodstock ci mai degraba de nunta civilizata campeneasca, cu trupele cantand undeva in spate pentru mesenii care rontzaie ciolan, golesc halbe si se intreaba zgomotos cine canta. E un festival barbatesc, pentru oameni carora le place sa rabde frig si udeala. In fatza scenelor nu se prea strangea lume, o vreme am crezut ca e ploaia de vina, dar creca e o apatie mai profunda in sufletul rockerului roman care a decis ca merge acolo sa se relaxeze, caci muzica poate asculta si acasa. Mai multe trupe au remarcat lehamitea publicului - un amestec de oameni betzi si oameni ciuciulete de ploaie, plus cate unul care urla "Coaie!" spre scena (insa muzicienii au pus-o politicos pe seama vremii si extenuarii). In fine, esentzial e ca se strange lumea, dar am impresia ca organizatorii trebuie sa se concentreze mai mult pe oferta de mancare si bautura, caci clar conteaza mai mult decat trupele invitate.

Cateva vorbe despre concerte - despre majoritatea am fost destul de incantat impotriva propriilor asteptari, caci am redescoperit placerea concertelor la care stiu versurile:

La Dimmu Borgir a fost ca la circ, cu rotocoale de lumina, trupa imbracata in paltoane cu ciucuri, jonglerii, pentagrame si sfeshnice, chiar si focuri de artificii la sfarsit de parca tocmai batusem Ungaria la fotbal. In paralel fusese Robbie Williams la Cluj si am intzeles ca Dimmu Borgir a iesit mult mai bine, cam cu acelashi tip de show (daca nu murea recent, probabil aparea si clownul Siminică). Cel mai cool era cand dadeau norvegienii cu un bass de ala pulsatoriu a la Sunn O))), care pe albume nu exista - un gimmick care se potriveste de minune cu spectacolul vizual si imbunatatzeste impactul unor dintre piese cu vibratzii puternice. In ciuda a ce se spune despre ei, s-au purtat foarte frumos, cu o recuzita muncita, nu si-au bagat picioarele in concert doar pentru ca se aflau in fundul Europei si lumea era complet lipsita de chef (a fost si ultimul concert din ultima zi, dupa miezul noptzii, asa ca era cumva explicabila extenuarea publicului la acel moment - daca n-ar fi fost exact la fel si in primele zile).

Six Feet Under (trupa, nu piesa lu Billie Eilish) m-au inveselit cu chiraiala aia care devine tot mai funny pe masura ce Chris Barnes imbatraneste. Si, cum ziceam, m-am surprins inganand versuri pe care le credeam uitate: From the grave I will escape, Maggots crawl from out my skull. Nu toata lumea s-a nascut Nichita Stanescu, insa Six Feet Under e una dintre putzinele trupe death metal care-s very fun to watch pentru cineva nefamiliarizat cu genul (mult peste ce au prestat rivalii de la Cannibal Corpse la Cluj asta-vara).

Candlemass au cantat o gramada de hituri - nu ii mai urmaresc de vreo 15 ani dar piesele lor de temelie au ramas de temelie si au cam pus metalul suedez pe harta lumii. Au avut anul asta un album apreciat cu vocalul original si toata lumea din trupa se tzine bine in ciuda varstei, au chiar o aura de moshnegi cool - moshnegii in Suedia traiesc in cu totul alte conditzii decat cei de la noi, nu stau mereu cu spaima in suflet ca le impoziteaza Basescu pensiile. Comparatzi-i pe Candlemass cu orice rocker de 60 de ani de la noi (care nici nu prea exista caci se prapadesc pana atunci) ca sa intzelegetzi diferentza intre nivelurile de trai ale celor doua tzari - la ei oranduire socialista, la noi neoliberalism vitejesc pe cale sa scoata cu totul statul si protectzia sociala in afara legii.

Pe locul 4 ar fi elvetzienii Bolzer - revelatzie recenta a scenei metal, al caror singur defect e ca sunt doar 2 in trupa si in consecintza par cam stingheri pe scene mari, insa canta excelent si pe album si in concert, o rafuiala metal ingenioasa la jumatatea drumului intre Mastodon si Celtic Frost. Necazu e ca nu prea scot albume - discografia lor e alcatuita aproape exclusiv din EP-uri - o decizie cel putzin bizara pentru industria moderna.

I-am mai vazut pe polonezii Mgla cu shosete negre trase pe fatza, pusi cam devreme pe lumina si cam timoratzi in urma recentelor acuzatzii de nazism, ratand oarecum impactul de trupa periculoasa pe care il au pe intuneric. Au mai fost Bloodbath, trupa alcatuita din staruri metal suedeze (Opeth, Katatonia) cantand death metal la misto. Trupa angajeaza pe fiecare album cate un vocal celebru - au fost cel de la Opeth, cel de la Hypocrisy iar acu i-a venit randul celui de la Paradise Lost caruia ii sta foarte bine in outfitul de zombie corporatist (costum si sange pe fatza). Din pacate asta a fost concertul cu vremea cea mai nasoala, a fost foarte greu de stat la scena. Mortem, noul proiect al lui Hellhammer si al cuiva din Arcturus, a trecut si ala pe langa mine, trupa e inca prea mica si cam lipsita de recuzita necesara pentru metalul ocult pe care incearca sa-l faca. Merita bagat albumul nou. Am stat o vreme si la Soilwork, dar trupa asta nu se lipeste de mine oricat s-ar stradui, mereu i-am perceput ca alergand in urma lui In Flames.

Creca doar la astea am stat, ca doar nu eram acolo sa ascult muzica, vroiam sa ma distrez, dar au mai fost o gramada de trupe - o selectzie de genuri diversa insa cu reprezentantzi consacratzi, care aveau cautare pe la noi acu 20-25 de ani: Clawfinger, Hypocrisy, Accept, Katatonia, Asphyx, Paradise Lost (daca tot venise vocalu cu Bloodbath). O diversitate sanatoasa, pentru toate soiurile de metalisti care mai au casete pe-acasa.

The Weight of Words, antologie editata de Dave McKean si William Schafer

Dave McKean e un fel de Costin Chioreanu doar ca englez, cu un avans de 20 de ani in cariera si nascut intr-o tzara civilizata.

Pentru unii numele lui e legat, in calitate de grafician, de copertele celor mai importante albume rock ale anilor 90 (Paradise Lost, Dream Theater, Machine Head, Fear Factory etc.)

Pentru altzii numele lui e legat de contributziile la benzile desenate britanice, in speciale ale lui Neil Gaiman (copertele la Sandman, printre multe altele) ori Grant Morrison (Arkham Asylum).  Are si propriile benzi desenate, adevarate obiecte de arta (Cages, Celluloid), extrem de apreciate de colectzionari.

Pentru altzii numele lui e legat de scena jazz unde a pus la cale casa de discuri a celor de la Food, care au fost acu ceva vreme si pe la Cluj. A si regizat cateva fime de animatzie despre care am mai scris pe aici la vremea lor (Mirrormask, Luna si altele).

A facut asadar destule pentru lumea asta incat cineva sa se gandeasca sa-i dedice o antologie inspirata din picturile sau colajele create de acesta pentru diverse ocazii. Fiecare dintre scriitorii invitatzi aici au primit cate doua mostre din grafica lui McKean si au fost rugatzi sa scrie ce le trece prin cap cand se uita la imaginile cu pricina. Fiecare a scris cate o povestire pe baza asta, in consecintza conceptul antologiei e extrem de lax, nu exista o tema comuna, nici macar nu fac parte din acelasi gen, nici macar ca dimensiune nu se incadreaza intr-o schema impusa. A circulat o vreme si o editzie limitata cu autografele tuturor autorilor, cam scumpa. A iesit totusi si o varianta mai pentru popor, foarte frumoasa si asta.

Ca in orice antologie calitatea e eterogena - surprinzator, cele mai slabe proze apartzin numelor importante: lui McKean insusi (care totusi nu e scriitor, putea sa se limiteze la grafica volumului), amicului sau Neil Gaiman (care putea sa-si cinsteasca vechiul colaborator cu ceva mai serios) si lui Joe Lansdale care cel mai adesea reuseste sa fie entertaining dar nu si aici.

Ca mai toate antologiile despre care scriu aici, a fost si asta o ocazie excelenta de a descoperi nume noi si idei spectaculoase, iar conditziile grafice chiar si la editzia de masa fac din cartea asta un cadou deosebit (se mai gaseste pe amazon, cu warning de stoc limitat).

Ca de obicei, inventarul povestilor incepand cu cele cool:

Povestile tari

The Orange Tree, de Maria Dahvana Headley. Bazata pe fapte istorice putzin masluite pentru un efect horror-fantasy. Protagonistul e poetul andaluz Solomon ibn Gabirol care a existat acu 1000 de ani si a fost banuit la vremea lui ca ar fi construit un golem pe post de sex doll. Exact despre asta e povestea, cum omu, neavand mare succes la femei, isi construieste propria femeie din lemn - un fel de Pinocchio cu multe ushitze si balamale. Asta atrage mânia Domnului, care a spus undeva in Biblie ca un golem nu trebuie niciodata insufletzit pentru nevoi personale. E cea mai tare poveste pe care am citit-o de catziva ani incoace (adica de cand nu prea mai citesc), desi de autoare nu mai auzisem - pare sa fie una dintre amicele feministe ale lui Gaiman, a luat niste premii importante, cateva chiar cu romanul ei cel mai recent, The Mere Wife. 

All I Care About Is You, de Joe Hill. Fiul lui Stephen King e deja de multzi ani un scriitor redutabil, dar mai rar am citit povestiri SF de-ale sale. Asta de aici e minunata si oarecum inrudita cu cea de deasupra, despre relatzia dintre o fiintza umana si una artificiala a carei menire in viatza e sa presteze servicii. Doar ca aici ca sexele-s inversate (fiintza artificiala e un android-baiat care poate presta si servicii sexuale) iar plasarea in timp e intr-un viitor post-uman in care prostitutzia a devenit o meserie supercomplicata - prostituatzii lasandu-se mutilatzi pentru a aduce senzatzii tari clientelei, cu sustzinerea companiilor de asigurari.

Yummie, de M. John Harrison. Un gagiu e operat in urma unui atac de cord. In timpul convalescentzei il macina ipohondria si un cumplit simtz al vulnerabilitatzii, care degenereaza paranoid pana incepe sa aiba vedenii cu un om care sta in casa cu el si se uita pe geam spre strada. Am citit cam putzin din Harrison dar tot ce am citit mi-a placut (s-a tradus si pe la noi candva, il recomand).

Belladonna Nights, de Alastair Reynolds. In general nu-l suport pe Reynolds si nici genul pe care il reprezinta - un space opera in care pompeaza cu nemiluita romane cu nave spatziale care tot dau ture prin galaxie. Recent cateva din prozele sale au constituit scenarii pentru serialul Netflix de animatzii Love, Death and Robots. Povestea asta creca tot din genul ala face parte dar e scrisa cumva sa para altfel, umpic suprarealista. Intr-un viitor f. indepartat avem nishte minipopoare formate exclusiv din clonele cate unui individ. Triburile astea se reunesc o data la cateva mii de ani pe o planeta sa faca schimb de amintiri culese de prin galaxie. P.S. Ulterior am aflat ca povestea e o extensie la un roman gros despre respectivele triburi de clone, intitulat House of Suns.

No One Dies in Nowhere, de Catherynne Valente. Detective story suprarealista ce se desfasoara pe lumea ailalta, in Purgatoriul lui Dante, unde ajung sufletele mortzilor sa traiasca o viatza fada sub supravegherea si autoritatea administrativa a unor ingeri cu trupuri umane si capete de pasari. Ingerii functzioneaza si pe post de detectivi, iar un inger din asta (chiar Belacqua lui Dante) are de investigat straniului caz al unei femei care a murit la sosirea in Purgatoriu, desi legile "tzinutului" fac imposibila moartea.

Povestile asa si-asa

Objects in the Mirror, de Caitlin Kiernan. Un psihoterapeut si pacientul sau discuta despre fenomenul doppelgangerilor ca patologie psihica - obsesia unor oameni ca undeva in lume exista o dublura a lor. Kiernan e una/unul din cei mai importantzi scriitori in viatza iar subiectul povestii e interesant, insa nu duce nicaieri, lasand impresia de poveste neterminata.

Broken Face, de Iain Sinclair. N-am intzeles mai nimic din povestea asta, dar mi-e rusine sa o cataloghez drept proasta caci autorul e foarte laudat, prof de literatura si reprezentant de seama al literaturii britanice de avangarda, descris drept "psihogeograf" - curent literar din care fac parte Will Self si altzii asemenea, caracterizat prin accentul pus pe impactul psihologic al locului si mediului (idee derivata din curentul arhitectural al situatzionistilor). Povestea asta, in interpretarea data de mine, e despre o puscarie in care traiesc doar oameni cu fetzele sparte din diverse motive - unu s-a impuscat in gura, una a fost omorata cu pietre etc. (povestea e inspirata de o pictura a lui McKean cu un om desfigurat).

Robo Rapid, de Joe Lansdale. Un fel de Terminator pt copii, despre o postapocalipsa in care oamenii s-au batut cu robotzii si cu extraterestrii iar invingatori au ieshit robotzii acestia devenind tot mai brutali pe masura ce s-au autoprogramat uitandu-se la filme de la Hollywood. O fetitza incearca sa-si salveze familia capturata de un trib de robotzi violentzi. E un gen de "young adult SF" in care Lansdale nu se simte prea confortabil asa ca povestea iese cam seaca.

The Language of Birds, de Dave McKean. McKean descrie pe fast-forward viatza unui individ din copilarie pana la batranetze, in cateva paragrafe intercalate cu descrierea unor vise pe care acesta le are in diferite faze ale vietzii. E interesanta tipografia textului, modul in care e blurata cerneala unor propozitzii pentru a sugera volatilitatea viselor.

Povestile slabe

Monkey and the Lady, de Neil Gaiman. Gaiman isi cam bate joc aici - o fabula superscurta cvasi-biblica despre o maimutza care creeaza lumea si femeia, iar femeia ii da umpic de furca.

*******************************

La bilantz, e o antologie cu 5 povestiri tari, 4 asa si-asa si doar una slaba, adica un contzinut mai mult decat onorabil pentru o carte-omagiu. Daca punem la socoteala si conditziile grafice deosebite, e o carte musai de avut in casa.

Autorii care m-au surprins placut: Maria Dahvana Headley dintre cei de care n-auzisem si Alastair Reynolds pe care-l stiam dar nu-mi placea.

Autorii care au confirmat buna reputatzie: Joe Hill, M. John Harrison, Catherynne Valente

Autorii care m-au dezamagit: Joe Lansdale si Neil Gaiman

Cele mai nashpa filme de anul asta: Tau, Io, Polar, Illang: the Wolf Brigade, Godzilla 2, Domino

Incep retrospectivele cu cateva avertismente legate de cele mai nashpa filme pe care le-am vazut anul asta in afara festivalurilor, majoritatea la Netflix care, pe langa valurile pe care le face cu ajutorul unor regizori care tzintesc Oscarurile, ofera si adapost multor regizori incompetentzi.

Tau

(regizat de Federico D'Alessandro, om de efecte speciale)

Daca asta e ce isi imagineaza omu de rand despre AI, inseamna ca vin vremuri nasoale - intram in zona aia cand lipsa de educatzie face tehnologia sa treaca drept magie. O resimtzim si in viatza de zi cu zi, poate atzi intalnit si voi oameni care isi inchipuie ca smartphoneul lor functzioneaza datorita vointzei personale manifestata prin puterea degetului.

Filmul asta e despre o inteligentza artificiala (cu vocea lui Gary Oldman) care, cand ii shtergi linii de cod, se schelalaie si plange. E si despre o inteligentza artificiala care sufera caci ii este interzis sa invetze (scenaristul rateaza subtilitatea ca fara learning nu exista AI). E si despre dihotomia clasica intre barbatul genial care construieste un AI si femeia cam curva care reuseste sa-l faca pe AI sa se indragosteasca de ea. Tot ce e mai greshit in SF-ul din ultima suta de ani s-a adunat aici intr-un singur film.

Un mad scientist incel rapeste o prostituata de pe strada si face experientze pe creierul ei ca sa intzeleaga cum functzioneaza creierul femeilor. Fata e tzinuta prizoniera de gardianul-A.I. care i se arata ca o gaura luminoasa pe un perete. Pana la urma fata il face pe A.I. din vorbe si incurca planurile omului de stiintza incel lipsit de empatie (A.I.-ul dovedeste a fi mai empatic decat acesta).

Filmul nu functioneaza nici ca basm, nici ca cyberpunk, e o oroare si o ofensa la adresa SF-ului si la adresa ambelor sexe. Daca cunoastetzi oameni carora le-a placut filmu asta, sa-i evitatzi. Cam asta e nivelul fanilor filmului: https://www.youtube.com/watch?v=0FAznZJ8TC0

*************************************************

Io

(regiza de Jonathan Helpert, francez aproape debutant)

SFul minimalist care are exact doua personaje heterosexuale descoperindu-si atractzia reciproca e alta forma oribila de science-fiction, insa Netflix se incapatzaneaza sa lanseze astfel de productzii realizate de (aproape) debutantzi, cu buget marunt dar (post)productzie decenta. Mi se pare ok ca regizori la inceput de drum sa aiba parte de sustzinerea Netflix dar nu pot recomanda filmele astea nimanui. La scurta vreme dupa atrocitatea Tau de care ziceam mai sus am vazut filmul asta cu un titlu la fel de mistic, Io, desi satelitul lui Jupiter abia e pomenit in doua conversatzii.

Aici avem o postapocalipsa ecologista in care planeta a fost ravashita de modificari ale atmosferei care omoara treptat toata viatza pe pamant, mai putzin prin varfuri de muntzi unde aerul e cat de cat curat si lumea care are o cabana pe-acolo mai poate trai cat de cat. Omenirea s-a cam curatzat, iar cei care au ramas sunt evacuatzi periodic in nave spatziale care se indreapta spre Io, satelitul lui Jupiter, sperand sa gaseasca o solutzie acolo.

Protagonistii sunt tipa asta hot din filmul recent al lui Tarantino si un negru care se scoboara din ceruri intr-un balon aeropurtat. Cei doi se intalnesc pe un varf de deal si hotarasc sa stea o vreme impreuna. Ea e om de shtiintza si studiaza modu in care albinele se descurca cu degradarea atmosferei; el e fost profesor de liceu si se pricepe la construit chestii, cum ar fi balonul cu care s-a scoborat din ceruri. Cei doi prind drag unu de altu si se tot giugiulesc acolo asteptand sfarsitu lumii.

Ok, nu zic ca nu se discuta probleme serioase in filmul asta, dar cine a citit 2 distopii SF la viatza lui va contempla filmul asta cu durere, asteptand eventual scena de sex care intarzie nepermis de mult.

******************************************

Polar

(regizat de Jonas Akerlund, autorul viitorului Lords of Chaos)

Toata lumea astepta cu sufletul la gura filmul lui Akerlund despre originile black metalului norvegian, Lords of Chaos, insa individu a luat-o putzin pe ocolite si a scos mai intai aceasta productzie Netflix bazata pe benzile desenate ale unui anume Victor Santos. Sper din suflet ca filmul asta nu e o promisiune legata de ce vom vedea in Lords of Chaos. A mai dat Akerlund gherle in cariera lui (orientata mai mult pe videoclipuri Lady Gaga, Rammstein etc.) insa asta e primul sau film care ma enerveaza de la un capat la celalalt.

Nu stiam nici banda desenata si nici pe autorul sau, insa filmul pare interesat sa bifeze noul trend cu asasini irezistibili care isi fac dreptate singuri - seriile John Wick, Equalizer etc. Teoretic aici e ceva mai mult umor, destul de grosolan, in buna masura datorat lui Matt Lucas (Little Britain), si niste sex fara rost si fara logica.

Mads Mikkelsen joaca rolul unui asasin care vrea sa se pensioneze insa organizatzia mafiota pentru care lucra prefera sa-l elimine ca sa n-aiba de-i platit pensia, asa ca tot felul de oameni sunt trimisi sa-i faca felu iar el e nevoit sa le faca felul respectivilor. E destul de sangeros, cu multa bataie inutila si un oarecare iz de parodie, insa e un film complet redundant in zona asta a revenge storyurilor cu asasini profesionisti.

*************************************

Illang: the Wolf Brigade

(regizat de Kim Jee-Woon, autorul lui Bittersweet Life si alte hituri coreene)

Pe cat de entuziasmat am fost cand mi-am pus Netflix, pe atat de brutala e aceasta revenire la realitate cu gherlele de filme raportate in acest articol. Totusi filmul asta vine din partea unui autor coreean cu pedigree (I Saw the Devil, Age of Shadows etc.) - parea superpromitzator, bazat pe o banda desenata japoneza insa cu actziunea mutata intr-o Coree vag futurista (peste vreo 10 ani) cand cica s-ar derula niste negocieri de reunificare cu Coreea de Nord. Eram superintrigat de ce nimeni nu vorbeste despre un film atat de promitzator. Coreenii cica n-au prea mers sa-l vada la cinema (de aia a ajuns pe Netflix) insa credeam ca o fi din cauza ca populatzia de acolo nu agreeaza povestea de origine japoneza.

Povestea e plasata in preajma unificarii coreene, unde avem o secta terorista care militeaza impotriva unificarii, in timp ce guvernu da cu gaze pe ei ca sa le inchida gura, iar pentru asta se foloseste de o unitate speciala de jandarmi, cam ca astia de-i punea Dragnea sa ne gazeze pe noi. Insa in unitatea speciala mai sunt si jandarmi care se intorc impotriva guvernului si incep sa impuste politicieni coruptzi care vor unificarea. Si dupa aia mai apare un jandarm care vrea sa-l impuste pe jandarmu care impusca politicienii coruptzi si la momentu ala nu mai stie nimeni cine e pro si cine e anti, totul incepe sa arate ca la Revolutzia din 89.

Posibil sa fie un film realist, cam asta o sa se intample si cand ne-om uni noi cu Basarabia, dar ca film n-are nicio noima, e extrem de dificil de urmarit motivatzia personajelor, iar unii, iertata fie-mi xenofobia, sunt greu de diferentziat (nu neaparat pt ca totzi asiaticii ar arata la fel, aici sunt si imbracatzi la fel, iar unii se dau drept altzii).

*******************************************

Godzilla 2 (King of Monsters)

(regizat de Michael Dogherty, autorul lui Krampus)

Un film-cacofonie care arata mult mai prost decat in screenshoturile astea, care nici nu cred ca-s screenshoturi - insa mai toate pozele din film care apar pe net sunt restilizate sa nu se vada cat de naspa arata filmul. Sunt probleme mari de lumina, editare si culoare, cam ca in episodul ala intunecat din Game of Thrones unde toata lumea urla, ninge si e noapte, plus ca aici se mai prabusesc blocuri.

Filmul de relansare a mitologiei Godzilla, de acu 5 ani, n-a avut problemele astea insa a fost acuzat de fani ca il arata pe monstru prea tarziu si prea putzin. Treaba care facea filmul oarecum interesant, cu un ritm bine tensionat, iar regizorul de atunci, Gareth Edwards, s-a dovedit un specialist al scenelor cu monstri si obiecte evidentziate drept gigantice prin relativizarea pozitzionarii fatza de alte obiecte (trucuri pe care le-a folosit si in Rogue One, cel mai bun film din noua serie Star Wars).

Aici din pacate nici de respectivele tehnici vizuale nu ne putem bucura. S-a schimbat si regizorul, au disparut majoritatea actorilor, in schimb s-au adaugat o gramada dintre monstrii spin-off care au tot fost introdusi de-a lungul celor 60 de ani de filme Godzilla. Apar aici Mothra (o molie gigantica aliata cu Godzilla), Ghidorah (balaurul cu 3 capete venit de pe alta planeta sa distruga omenirea), Rodan (pasaroiul nascut dintr-un vulcan). Aproape tot filmul e cu aratarile astea batandu-se intre ele, ceea ce e in raport cu traditzia francizei dar nici pe asta nu ne putem concentra caci mereu e cate un personaj uman prins intre niste daramaturi, care intrerupe scenele de actziune.

La final ni se promite ca urmatorul film va fi Godzilla vs. King Kong, ignorand evidentza faptului ca in toata istoria acestora filme Godzilla calca mereu peste zgarie nori in timp ce King Kong se chinuia sa se catzere pe unul. In fine, ma intreb de unde provine obsesia japonezilor cu genul asta de filme - nu reusesc sa gasesc motivatzii similare celor asociate cu vampirii, zombie, fantomele (posibil sa aiba ceva legatura si cu succesul Pokemon).

*****************************************

Domino

(regizat de Brian de Palma, candva autorul lui Scarface)

E inexplicabil cum filmul asta a reusit sa iasa nashpa, al unui regizor care a avut asupra istoriei thrillerului american un impact comparabil cu al lui Hitchcock. Nu tzin minte cand am vazut ultimul film in care muzica sa fie din cu totul alt film decat filmu. Pare luata din Hitchcock sau thrillerele semierotice pe care de Palma le facea in anii 80, insa povestea nu are nimic care sa indemne la o asha muzica - aici e despre doi politzisti danezi care incearca sa opreasca un atentat ISIS.

Totul pare un tutorial pentru scolile de film, menit sa demonstreze ce se intampla cand nu tragi deloc duble si nu ai editor. Sunt scene de un ridicol involuntar, aproape de The Room, la care orice student la regie ar fi solicitat inca o filmare. Probabil si daca pe vreun actor il umfla rasul ar fi ramas scena asa.

E inexplicabil si de ce toata lumea vorbeste engleza desi mare parte din actziune se petrece in Copenhaga si aproape totzi actorii sunt europeni. In poza de mai jos sunt Jamie Lannister si Melissandra din Game of Thrones, in aia de sus sunt actori cunoscutzi de prin filme europene de la TIFF. Pana si dialogurile dintre politzistii danezi si colegii lor de serviciu din Copenhaga sunt tot in engleza, desi te-ai astepta ca macar intre ei sa fie in stare sa dialogheze in limba natala.

Apare si Guy Pearce intr-un rol plin de dume, al unui agent CIA care nu suporta pe arabetzi - e un fior serios de rasism in dialoguri si in plotul general - toate personajele-imigrantzi sunt negri sau arabi care vorbesc doar despre shaorma si Allah, iar politzistii danezi cu ajutorul CIA trebuie cumva sa le vina de hac si sa-i civilizeze. La un momendat Melissandra ii trage un shut in coaie unui suicide bomber arab, iar tipului ii scapa detonatoru din mana si toata lumea se amuza.

Slash Fest 2019: filmele musai - Charlie Says, Ruben Brandt Collector, Chained for Life, Come to Daddy, Bliss

Ultimul calup din filmele vazute la Slash Film Fest, de data asta cu filmele cele mai misto, alese pe spranceana.

Despre filmele asa si-asa am scris aici, aici, aici. Despre cele naspa aici.

Charlie Says

(regizat de Mary Harron, autoarea lui American Psycho)

O interesanta analiza a modului in care Charles Manson si-a spalat pe creier potarnichile care infaptuiau crime in numele lui, aplicandu-le o combinatzie de boemie naturista, mindfulness, Cenaclu Flacara, propaganda stangista (desi lumea zice ca era fascist), propaganda alt-right (desi lumea zice ca era hippie), si un tratament sistematic de "brain rewiring" bazat pe cocktailuri facute din discursuri motivatzionale + muzica Beatles + doze zilnice de LSD. Din ceea ce la Manson consideram manipulare criminala, astazi se fac bani grei in industria Regasirii Sinelui. Ce se intampla aici seamana dubios cu ce am mai vazut la unele team-buildinguri pentru soft skills si inteligentza emotzionala, cu diferentza esentziala ca acum totul se face sub obladuirea culturii de corporatzie iar muzica nu mai e (doar) folk, ci (tot mai) electronica. In oarecare masura hipsterul modern e discipolul lui Manson picand la o intzelegere cu neoliberalismul - contractul social fiind acea "corporate culture" care-si protejeaza copiii atata vreme cat aduc profit.

Interesant e ca o regula-cheie impusa de Manson asupra discipolilor sai era interdictzia de citi literatura, cu stigmatizarea celor tentatzi de a consuma text scris de altcineva decat de Manson insusi; se mai permitea lectura versurilor Beatles si... surpriza, a Bibliei (daca se nastea la noi astazi Manson ar fi fost minim secretar de stat). Manson mai buchisea pe ascuns si celebra carte de self-help How to win friends and influence people, care poate fi gasita si azi pe rafturile project managerilor de outsourcing sau departamentelor de HR.

Anul asta s-au implinit 50 de ani de la tragedia respectiva si s-au facut o gramada de filme pe acest subiect, inclusiv al lui Tarantino - in Charlie Says vedem ce se intampla de fapt la ranchul pe care il viziteaza Brad Pitt in acel film. Regizoarea Mary Harron a facut mereu filme de gender studies, oferind deopotriva portrete ale masculinitatzii toxice (American Psycho) cat si ale feminismului dement (filmul despre radicalista Valerie Solanas). Aici autoarea se ocupa de subiect din perspectiva academico-feminista, interesata fiind de ce anume le facea pe femeile lui Manson sa puna botul la vrajeala respectiva. Sursa de inspiratzie e cartea psiholoagei care a muncit la reabilitarea unora dintre fete, desi acestea multzi ani dupa aceea nu s-au dezis de invatzaturile primite acolo - individul atragea gagici in numele eliberarii feministe, incurajandu-le sa-si abandoneze familiile, joburile etc. si sa imbratzisheze viatza de falanster "where everyone is a finger on a hand". Programul de spalare pe creier oferea suficiente recompense incat a functzionat multzi ani dupa ce n-a mai fost aplicat - unii dintre discipoli nu regreta nici azi ce s-a intamplat acolo.

Una dintre "Manson girls" e jucata de Gilly din Game of Thrones, foarte buna in a emana vulnerabilitate psihica, iar cireasha de pe tort e Doctor Who (adica Matt Smith) in rolul lui Manson, rolul vietzii sale.

Fun fact: Aflam de aici ca Raiul lui Manson s-a stricat in momentul in care i s-a refuzat dorintza de a scoate un album folk la casa de discuri unde ii pusese pile unu de la Beach Boys.

***************************************

Ruben Brandt, Collector

(regizat de Milorad Krstic, grafician sloven)

Nu prea urmaresc desene animate mai ales de cand s-a cam standardizat grafica la marile studiouri si se lucreaza mai mult pe templateuri, insa filmul asta produs de unguri, scris si regizat de un grafician sloven la 70 de ani, emana eruditzie si stil din fiecare cadru. Puteau sa se multzumeasca doar cu rafinamentul grafic si era suficient sa ramana memorabil, insa si povestea e un dark fantasy superb: un psiholog are coshmaruri cu scene din diverse tablouri celebre si pentru a scapa de cosmaruri angajeaza o banda de spargatori de muzee sa ii aduca tablourile care considera el ca includ referintze la ce i se intampla in vise. Apare in poveste si un element freudian si componente de detective story noir, cu un politzist parizian si o femme fatale unguroanca cu bot de cal (poza de deasupra).

Povestea are twisturi satisfacatoare insa grafica e incredibila, diverse personaje imitand in structura si textura stiluri consacrate de pictura si desen, iar fiecare scena include in decoruri o gramada de referintze la cei care cunosc istoria artelor. Eu nu stau grozav la capitolul asta asa ca mi-au atras atentzia doar referintzele de factura pop culture (ceva Chandler, ceva Dali, ceva Jung) insa cine are cat de cat scoala in domeniul graficii va avea orgasme multiple urmarind acest film extrem de dens pe toate nivelele. Considerand si varsta autorului, posibil ca a investit in acest film toata viatza lui si e chestia pentru care vrea sa fie tzinut minte.

***************************************

Chained for Life

(regizat de Aaron Schimberg, n-am auzit de el)

Un update post-modern la clasicul Freaks din anii 30 - cel in care s-au folosit oameni cu diformitatzi adunatzi de pe la circuri pentru a spune povestea unor oameni cu diformitatzi de la circ. Si titlul e preluat de la un celebru exploitation movie despre gemeni siamezi din anii 50. Iar actorul principal Adam Pearson e un individ din asta cu deformitatzi care are emisiuni unde promoveaza tolerantza fatza de cei etichetatzi prin termenul "freaks" datorita aspectului exterior. A mai jucat el si in Under the Skin, cel cu Scarlett Johansson.

Povestea e despre o actritza care trebuie sa joace intr-un film horror cu freakshi din astia, sub regia unui neamtz dubios care tzine cu tot dinadinsul sa faca un film cat mai shocant. Filmul-in-film e o varianta nazi-exploitation la Frumoasa si Bestia, cu o gagica oarba care se indragosteste orbeste de tipul asta diform in timp ce erau amandoi pacientzi ai experimentelor dintr-o clinica nazista. Povestea curge in paralel - jumatate sunt scene din filmul-in-film, jumatate scene cu actorii care discuta meta despre filmul la care lucreaza si despre destinul lor ca freakshi, ori fanteziile aferente conditziei respective.

Sunt o gramada de straturi conceptuale aici, e de fapt un meta-exploitation movie care invita la multiple vizionari pentru a conecta corect piesele scenariului-puzzle, in care adesea nu e evident cand personajele joaca "in character" (facand repetitzii pentru filmul la care lucreaza) sau cand isi joaca rolurile normale din povestea cadru. Ideea de ansamblu - ce e freak si ce nu e freak - nu e una noua, insa e manevrata aici intr-un mod original, cu actori excelentzi si subtilitatzi scenaristice.

***************************************

Come to Daddy

(regizat de Ant Timpson, debutant din Noua Zeelanda)

Elijah Wood pare sa urmeze strategia lui Daniel Radcliffe - al doilea e disperat sa se detasheze de imaginea lui Harry Potter, primul e disperat se detasheze de imaginea lui Frodo. In stradania asta, cei doi se expun la roluri tot mai aberante, multe din zona horror, ori ca producatori pentru filme bizare (Elijah Wood a mai jucat recent in remakeul Maniac, si a produs impreuna cu Ben Wheatley abominatzia Greasy Strangler).

In Come to Daddy acesta joaca un hipster care incearca sa se reconcilieze cu tatal pe care nu l-a mai vazut de mic copil, raspunzand la o invitatzie bizara din partea batranului, de a-l vizita la o cabana izolata. Cei doi incearca sa dialogheze peste prapastia dintre generatzii, insa nu prea le iese si unul e mai creepy decat celalalt. Elijah Wood e superb, si superb e si personajul sau care intruchipeaza conceptul de hipster in cele mai fine detalii - are un job de DJ influencer, mustatza meta-ironica, o carte de mindfulness dupa el, dialogheaza in termeni pretzioshi chiar si cand e evident ca taica-sau nu-i intzelege cuvintele, e ca USRistii aia care merg sa discute cu tzaranii din Teleorman despre o lume mai buna. De partea cealalta, batranul e homofob, hipsterofob si profund iritat de stilul de viatza milenial pe care il gaseste de neiertat. Relatzia dintre cei doi degenereaza pe masura ce apar si alte personaje din anturajul tatalui, iar hipsterul devine captiv intr-o lume care functzioneaza dupa cu totul alte reguli decat bula cu care era obisnuit.

E o comedie neagra splendida realizata de un veteran care a produs cateva hituri neozeelandeze recente (Housebound, Turbo Kid etc.) insa abia cu acest film debuteaza ca regizor.

*********************************************

Bliss

(regizat de Joe Begos, n-am auzit de el)

Asta e Climaxul lui Gaspar Noe adaptat pentru metalisti. Adica in loc de spornosexuali drogandu-se pe muzica de club berlinez avem metalisti grashi care se drogheaza pe Electric Wizard, Doomriders si vomita prin WC-uri publice. Regizorul insusi arata de parca tocmai a fost dat afara din Crowbar, si tot asa arata cam totzi barbatzii din film, unui mai barbos ca celalalt, unu mai gras ca celalalt, dintre care am recunoscut doar pe regizorul-actor Jeremy Gardner (debutase acu catziva ani cu superbul The Battery si creca laolalta cu indivizii implicatzi aici formeaza o noua comunitate indie horror care-si trage inspiratzia din muzica metal).

Bliss e un delir audio-vizual comparabil cu ultima jumatate de ora din Climax, cu ceva mai putzin sex (e totusi aici un threesome memorabil), cu o coloana sonora DOOM METAL si mai multa violentza - nu e clar cat e reala si cat inchipuita caci povestea are un narator unreliable: gagica asta din poze a ingurgitat o supradoza din noul drog "Bliss" si aproape tot ce se intampla e o criza de epilepsie psihedelica mixata cu blackouturi ce rup firul evenimentelor si izbucniri de violentza extrema, cu gagica asta colindand baruri de metalisti, mergand la partyuri, zacand prin WCuri si incercand sa faca bani de chirie pe luna in curs.

E genul de film la care n-are sens sa te uitzi treaz, cu un regizor care face tot ce ii sta in putintza sa transmita spectatorului ce inseamna cu adevarat expresia "m-am spart".

Slash Fest 2019: filmele asa si-asa (part 3) - The Wind, Riot Girls, I See You, Satanic Panic, Extra Ordinary

Inca niste filme asa si-asa de la Slash Film Festival. Despre restul am scris aici si aici. Despre filmele nashpa aici.

Riot Girls

(regizat de Jovanka Vuckovic, feminista)

Intr-o Canada postapocaliptica unde a murit toata populatzia adulta au ramas doar liceeni analfabetzi functzionali, plus din astia de la scoli profesionale care nu iau 5 la evaluarea natzionala. 

In orasul in care se intampla lucrurile supravietzuitorii s-au scindat in doo comunitatzi: una construita in jurul echipei de fotbal american a liceului local, cu disciplina patriarhala si gecile cu logo-ul echipei transformate in uniforme militare; cealalta comunitate e formata din rebelii, punkerii si lesbienele liceului, refugiatzi prin paduri, supravietzuind prin jaf si haiducie. Protagonistii sunt un cuplu de lesbiene punkeritze care se infiltreaza in liceul mentzionat ca sa-l elibereze pe fratele uneia dintre fete (tipu fusese prins la furat). Mai bantuie pe acolo si spectrul ideii ca in preajma varstei de 18 ani e posibil ca toata lumea sa moara, asa ca sentimentele personajelor sunt destul de sumbre, violentza destul de brutala si filmul ar fi trebuit sa fie ceva intre Imparatu Mushtelor si Class of 1984/1999.

Totusi tonul e excesiv de vesel - o parte din vina o poarta coloana sonora punk si actritzele umpic prea gingashe pentru personajele gen Mad Max pe care incearca sa le joace. Exista aici o gramada de potentzial nefructificat de catre regizoarea de origine sarba, pe care o stiam cu excelenta contributzie la antologia de scurt-metraje feministe XX. Asta e primul ei lung-metraj si in multe privintze e o dezamagire, desi prima jumatate de ora m-a entuziasmat prin potentzialul ideii.

*********************************************

Satanic Panic

(regizat de Chelsea Stardust, hipsteritza debutanta)

In sfarsit un film satanist cu simtzul umorului si totodata relevant ideologic, despre lupta de clasa in SUA. 

Eroina e o pizza delivery girl care are ghinionul sa livreze niste pizza intr-un cartier de bogatani satanisti care urasc de moarte saracia si sarakii si, mai rau, sunt superzgarciti la bakshish. Insistand fata stangista sa faca rost de bacshish, intra in atentzia unui conclav care tocmai aveau nevoie de o virgina pe care sa o insemineze cu Antichristul. Incearca fata sa fuga, sa ceara ajutorul vecinilor, dar fiind un cartier rezidentzial exclusivist totzi care traiau acolo erau satanisti neoliberali care se dedau la ritualuri sangeroase pentru a-si mentzine criptomonedele si actziunile la cote adecvate. Noroc ca se impreteneste cu o alta gagica, care isi pierduse recent virginitatea tocmai ca sa scape de ritualurile satanistilor.

In rolurile satanistilor sunt o gramada de oameni faimoshi acu 20 de ani dar datzi uitarii intre timp - top modelitza Rebecca Romijn (Femme Fatale), regizorul Michael Polish, tipu ala enervant din serialu Sliders. Tonul general e al unei comedii de Kevin Smith cu momentele mai horror amintind de Ash vs. Evil Dead - adica faze over-the-top si gaguri horror (unele destul de funny). Pe coloana sonora canta si Chelsea Wolfe, desi nu prea se potriveste cu tonul comedic. Pana la urma e destul de scurt si alert si ramane ca o amintire placuta.

*********************************************

Extra Ordinary

(regizat de Mike Ahern si Enda Loughman, debutantzi irlandezi)

Tot o comedie satanista, despre un rockstar ratat refugiat in Irlanda (pentru beneficiile fiscale) care face un pact cu Diavolul sa il ajute sa mai compuna un hit care sa-i rezolve problemele financiare. Pactul respectiv presupune (again) sacrificarea unei virgine, insa tatal virginei in cauza afla de planul odios si cu ajutorul vrajitoarei satului pune la cale un plan de a stopa planul.

Filmul are ceva din The League of Gentlemen, serialul BBC de comedie neagra din anii 90. Fiecare din personaje are un backstory tragico-amuzant: vrajitoarea e bantuita de fantoma tatalui pe care l-a omorat din greseala; tatal virginei e bantuit de fantoma sotziei geloase; vecinii sunt bantuitzi de fantome care imprastie pubelele de gunoi; toata lumea e bantuita caci, dupa cum ni se explica la inceput, fantomele sunt la fel de multe ca oamenii doar ca unii ne-am obisnuit sa nu le bagam in seama. Ori e o chestie specifica Irlandei, caci filmul are un puternic simtz al locului, inclusiv datorita accentului pregnant al actorilor.

E o comedie cu gaguri si dume galagioase, probabil si ceva improvizatzie si o poveste care nu se ia nicio clipa in serios (unii actori au dificultatzi in a mentzine o fatza sobra).

*********************************************

The Wind

(regizat de Emma Tammi, debutanta)

Candva in secolul 19, prin legea Homestead Act, guvernul american a impartzit pamanturi gratis celor dispusi sa se mute in pustietate si sa infiintzeze gospodarii pe tarlaua alocata. Au profitat de asta multzi imigrantzi europeni de toate natziile - in filmul asta e vorba de o familie de nemtzi.

Necazu e ca libertatea aproape absoluta a locuitului in pustietate venea cu pretzul unei izolari crunte ce pricinuia ceea ce psihologii mai tarziu aveau sa numeasca "prairie madness". Barbatzii mai erau feritzi de asta ocupandu-si mintea si viatza cu construirea gospodariei - trebuia sa fii in stare sa-tzi faci o fantana, sa-tzi construieste o buda, sa-tzi tamplaresti propriul mobilier, sa-tzi ridici singur casa. Victimele predilecte ale nebuniei de preerie erau femeile fara copii, care aveau prea mult mindfulness la dispozitzie si incepeau sa auda voci in suflarea vantului de preerie, ori pur si simplu sa concluzioneze ca viatza era de kkt.

Filmul The Wind e despre doua cupluri din astea care locuiesc la 1 km unii de altzii, dar mai apuca sa se viziteze. Femeile incep sa innebuneasca, ori sa fie bantuite de demoni ai preeriei despre care afla din pamfletele unui preot itinerant care avusese drum pe acolo. Mare parte din film e formatat ca un ghost story, dublat insa de ambiguitatea de naratori unreliable - femeile care isi pierd mintzile in timp ce barbatzii sunt mai mult absentzi din vietzile lor - poate justificat, ori poate pentru ca au si ei demonii lor.

P.S. Pe post de reclama s-a lansat si un joc video ce sumarizeaza evenimente cheie din film, poate fi jucat in browser aici.

*********************************************

I See You

(regizat de Adam Randall, autorul lui iBoy)

Avem aici o Helen Hunt foarte imbatranita care pare sa se transforme in Jodie Foster pe masura ce ii dispar buzele.

E un thriller de Hollywood care se straduie, aruncand o serie de twisturi la spectator pentru a-i satisface nevoia de a fi luat prin surprindere. Pana la urma e un detective story deghizat in home invasion movie, la randul lui deghizat in ghost story. Straturile povestii se dezvaluie ca o ghicitoare misto, o retzeta cu care recent a avut un succes rasunator si filmul Freaks (a fost si acela la Slash fest, insa apucasem sa-l vad la TIFF asa ca am scris despre el cu ocazia respectiva). I See You aduce aminte prin poveste si de Prisoners al lui Villeneuve, e acelasi gen despre secrete intunecate ale familiei suburbane americane (si nu cu mult mai prost decat acela, desi mai fusharit stilistic).

Helen Hunt e nevasta pe cale sa divortzeze a unui politzist responsabil cu vanarea unui pedofil care rapeshte copii, sau poate a unei fantome care face copii sa dispara - o dilema rasucita pe toate partzile pe parcursul povestii (scenariul e mai ingenios decat ce vedem de regula in thrillerele de la mall). Se mai fortzeaza twisturile, insa iese pana la urma ceva entertaining, eficient dar fara pretentzii artistice.