Cu putza prin nisip

American Virgin

de Steven Seagle

Aceasta serie BD a iesit pe piatza cu mare aplomb si record de vanzari. Publishers Weekly a zis ca sapa adanc in subconstientul cetatzeanului modern si il face sa-si puna intrebari pe care nu si le-a pus niciodata sau a uitat unde le-a pus. Intre timp, avantul s-a potolit si seria a fost decapitata dupa 23 de numere (adica 5 volumashe), spre indignarea autorului care umbla cu petitzii pentru continuarea unei serii care a mers din lac in putz.

Steven Seagle e departe de a fi un autor BD relevant si daca mai continua cu din astea, nici nu o sa iasa vreodata de unde se afla. A scris maruntzishuri si numere de umplutura la diverse serii celebre si cea mai cunoscuta lucrare a sa, inainte de American Virgin, pare sa fi fost adaptarea BD a filmului Constantine (care la randul sau era o ecranizare bazata pe benzi desenate, deci cum pana mea vine treaba asta?).

American Virgin e povestea unui tanar de 20 de ani dintr-o familie de baptisti care detzin un post TV religios si il transforma pe fiul lor in superstar, odata ce acesta incepe sa propovaduiasca virginitatea si virtutea de a nu face sex inaintea casatoriei. Tanarul nostru are o gagica pe care n-a apucat sa o atinga caci a plecat cu ajutoare in Mozambic sa aiba grija de africani bolnavi, dar cei doi si-au promis virginitatea unul altuia si acum asteapta sa se revada in vederea casatoriei.

Restul povestii e despre provocarile pe care le sufera tanarul nostru si cum rezista la ele, adica un fel de American Pie pe invers. Amicii il obliga sa se uite la strip-tease, afla ca taica-su a fost actor porno in tineretze, sora-sa vitrega e destul de bunoaca, se intampla sa participe la o excursie in jurul Pamantului unde afla cum e vazut sexul in culturile mai exotice, participa involuntar la destrabalari gay si orgii aristocrate, samd. Mai nasol e ca gagica lui din Mozambic a fost rapita de teroristi si decapitata, deci oricum nu se mai poate ocupa de virginitatea lui, dar fantoma ei il bantuie la tot pasul si ii strica combinatziile cu citate amenintzatoare din Biblie.

E destul de previzibil ca, pentru a pastra limitele bunului simtz, povestea degenereaza in Sex and the City cu amuzamente gen American Pie, moralisme pe seama sexului si rostului sau in viatza de zi cu zi, precum si propovaduirea sexului multicultural si multirasial. Evident ca pana la urma baiatu se indragosteste lulea si isi pierde virginitatea, ghici unde, la Paris. FIN.

- plusuri: e despre sex si cum ne uitam la el; copertile sunt faine

- minusuri: povestea e cam ametzita si devine tot mai slaba si mai boema cu fiecare pagina; grafica mediocra

- recomandare: fanilor American Pie, fanilor Sex and the City, celor care se pastreaza pentru noaptea nuntii

Horror pentru copii autisti

Billy Hazelnuts

de Tony Millionaire

Cu asta m-am cam pacalit. Nu m-as ambala sa zic ca e o porcarie dar iata ca ma vad nevoit sa fac ridicola afirmatzie "nu e pe gustul meu". Doar ca o fac in cunostintza de cauza, adica dupa ce am citit cartea, nu inainte sa aud de ea. Probabil de senzatzia asta de neimplinire se protejeaza cei care arunca cu gustul in stanga si in dreapta, pana nu mai ramane pe gustul lor nimic, poate cel mult vaga amintire a hobbyurilor cimentate in tineretze.

La Tony Millionaire m-am azvarlit in baza premiilor Eisner la categoria Best Humour, atribuite autorului pentru seria Sock Monkeys (despre o shoseta) dar si pentru lucrarea de fatza, care la vara va avea parte si de un volum secund. Povestea nu e propriu-zis rea, dar am impresia ca a fost scrisa pentru copii autishti. As fi fost in delir sa o citesc prin gimnaziu dar acum e cam tarzior. Povestea e cam asa:

Intr-o gospodarie de la tzara, shoarecii si-au pus in gand sa o alunge cu orice pretz pe proprietareasa care le pune mereu capcane. Asa ca se apuca ei sa construiasca un fel de golem frankensteinian, adica pe acest Billy, creat din mucegai, seu, firimituri, umplut cu mushte moarte si cu doua alune in loc de ochi. Billy e trimis sa o omoare pe proprietareasa cu un ciocan de batut shnitzele dar e atacat de o pisica care-l face harcea parcea. Fetitza proprietaresei il gaseste vai de capul lui, ii unge ranile cu miere si impreuna cei doi se pornesc intr-o calatorie sa vada unde pica luna dupa ce apune. Calatoria le este pusa in pericol de atacurile prietenului gelos al fetitzei si de tot felul de bazdaganii cum ar fi un sconcs cu pirtzuri combustibile.

Cartzulia e subtzirica si frumoasa, un hardcover de 100 de pagini, indie, deci alb negru si de unic autor, publicata de Fantagraphics Books (care gazduieste vedete indie precum Fratii Hernandez sau Daniel Clowes). De fapt si Millionaire e o mica vedeta dar am impresia ca individul e pentru benzi desenate ce sunt animatorii cu plastilina in cinematografie, un fel de undergroundu undergroundului, cu ambitzii de a dezvolta o estetica grotesca si infantila in acelasi timp, un erou cu care e imposibil sa empatizezi, o poveste sucita in care e nu prea ai unde sa ancorezi realitatea ori macar metafora, ca sa nu mai zic ca e cam greu de extras umorul din absurd sau absurdul din umor. Probabil o recomandare corecta ar suna cam asa (citez din blurbul de pe coperta): It has a classic old time feel...It's dark, creepy vibe, things get eaten, things are dying, i love it (Andy Dick).

Tony Millionaire are azi un succes nebun cu banda desenata sindicata Maakies, publicata in ziare de prin toata lumea si uneori pe Web, cam cum e Pidjinu nostru, doar ca mai politically incorrect.

- plusuri: povestea bizara si grafica aberanta

- minusuri: grafica aberanta si povestea bizara (mi-au placut si mi-au displacut ambele pana nu m-am mai putut hotari)

- recomandari: copiilor autisti care nu-si gasesc locul pe aceasta planeta, parintzilor acestora, amatorilor de umor absurd si celor care sunt dispusi sa treaca peste faptul ca la 100 de pagini cu desene mari (adica lectura dureaza un pic peste juma de ora) pretzul cartzii e jaf curat.

Umor englezesc hardcore

Little Britain

3 sezoane

Little Britain e cel mai scandalos serial de comedie TV de la Monty Python incoace, care face misto incorect politic de oricine iese in cale, homosexuali si heterosexuali, blonde si brunete, oameni grasi si oameni slabi, nazisti, negri si evrei, bunici, parintzi si copii, gerontofili si barbatzi in toata firea alaptatzi de mame. Cam cum era Catzavencu pe vremuri, nimeni nu scapa de sub lupa.

Little Britain e creatzia cuplului Matt Lucas - David Walliams dintre care cel putini unul e gay, sau cel putin se da drept gay sa nu fie acuzat de homofobie de pe urma a ce se vede si se spune in acest serial. Cei doi intruchipeaza in diverse scenete tot felul de personaje-cliseu, de ambele sexe, teoretic cu specific britanic (dar care incet incet isi fac aparitzia si prin societatea noastra "de imprumut"). Scenetele sunt introduse de naratiunea absurda a lui Tom Baker (unul din cei 10 doctori Who). Se cuvin a fi pomenitzi:

• Daffyd the only gay in the village - preferatul meu, un gay galez de la tzara, singuratic dar ambitzios, care la un moment dat intra in conflict cu o conventzie Star Trek refugiata in satul sau natal; Bum fun! (vezi ultima poza);
• pupincuristul gay Sebastian, secretar indragostit lulea de sheful sau jucat de Tony Head (Buffy, Dr. Who) in ciuda faptului ca dragostea lor este interzisa (vezi prima poza);
• grupul grasilor anonimi FatFighters;
• fratzii Lou si Andy - un retardat grijuliu si un autist iresponsabil, inspiratzi se pare de Lou Reed si Andy Warhol
• cumparatorul enervant - care vrea sa cumpere tablouri cu bufnitze triste, felicitari pentru barbatzi de 61 de ani si alte tampenii din astea
• Bubbles - fosta atleta actualmente obeza si retrasa la o statiune unde se fac masaje cu cartofi piure etc.

Mai cool chiar decat episoadele sunt bonusurile de pe cele 6 DVD-uri. In special The Deleted Episodes, cele care n-au fost aprobate de BBC sunt mult mai misto decat episoadele regulate. Apoi sunt cateva episoade speciale cu participarea unor somitatzi gay precum Elton John, George Michael.

In concluzie - umor de gaguri, cand foarte sec, cand foarte extravagant, cand caraghios, cand genial, oricum de vazut. Necazul e ca serialul e un fel de hit-or-miss, cand nu e teribil de haios (in sensul Monty Python) e complet gratuit si lipsit de seva (in sensul Vacantza Mare), la care se adauga si dispozitzia spectatorului spre asa ceva. Nu merge sa te uitzi obosit la el, te scoate din sarite, dar dupa 2 beri intr-o zi de weekend itzi face viatza mai frumoasa. Vorba unui personaj: Being gay is 10% sensitivity and 90% sodomy.

-plusuri: unul din actori, Matt Lucas (ala mic, gras, chel si gay) e genial - schimba accente, sexe, frizuri si atitudini fara nici o grija; unele scenete sunt superbe

-minusuri: al doilea actor, David Walliams, e mai mult caraghios decat hazliu si cam strica unele scenete, desi are si el momente reusite

-recomandari: celor gay (in special celor care se dau drept gay pt convenientza), fanilor umorului politically incorrect, fanilor Monty Python, fanilor umorului englezesc si al umorului de gaguri

Antologii Dark Horse

Book of Hauntings

Book of Witchcraft

Book of the Dead

Book of Monsters

de Mike Mignola, William Shakespeare si altzii ca ei

Ma duc intr-o zi la serviciu si o colega vorbea cu alta despre Fantoma de la OTV. Ma umfla rasul si le zic, domle, iata ca atzi ajuns la vorba mea, vine SFul si horrorul si va mushca de fund pt ca l-atzi neglijat atata vreme. Gagicile se revolta, ia sa nu mai vorbesc tampenii ca astea-s chestii serioase, nu sefeuri, caci au fost cazuri si la Vaslui si chiar la Turda a fost una dintre ele si a vazut oameni vorbind in limbi cum scoteau spirite dintr-o fantana cu galeata. Deci mare atentzie cum abordatzi subiectul. Ca sa ma pun la punct, mi-am luat Dark Horse Book of Hauntings, primul volum al colectiei de antologii tematice anuale de la DH. Apoi le-am luat si pe restu caci sunt pretty cool.

Vorbim aici de o mica bijuterie, un set de 4 volumashe hardcover produse in conditii grafice deosebite de Dark Horse Comics (responsabilii cu Hellboy, Alien vs. Predator, The Goon, Conan etc.). Volumele au fost publicate ca antologii tematice (Book of Hauntings, Book of Witchcraft, Book of the Dead si Book of Monsters), cate una pe an, intre 2003 si 2006. Ideea si efortul din spatele colectiei sunt pline de virtutzi, grupand numerosi graficieni si scriitori care au produs o larga diversitate de povestioare in varii forme, atat banda desenata cat si text normal (ilustrat pe ici pe colo, ca la Jules Verne).

Partile de text normal ies in mod deosebit in evidentza, fiind lasate in forma lor originala (in loc sa fie convertite la BD) datorita semnificatiei lor istorice.

• Bunaoara, Book of Hauntings contine o povestire extrem de retro scrisa fix acu 100 de ani de Perceval Landon, un autor de jurnale de calatorie care scria literatura gotica pe vremea Revolutziei din 1907. Se pare ca povestioara, de un englezism profund, e una din cele mai celebre povesti cu fantome pre-Lovecraft.
• In acelasi volum gasim si un interviu cu unul din capii Cultului Spiritist din SUA, un fel de Lorin Fortuna de-al lor care zice totusi cateva chestii logice, fiind mai lucid decat debilii de la OTV.
• In Book of the Dead, bijuteria retro e o povestioara a lui Robert Howard. Desi cunoscut drept creatorul lui Conan, Howard a scris tot felu (povestea asta e cu rednecksi si shamani) si e unul din pionierii literaturii texane, motiv pt care anul trecut Joe Lansdale i-a organizat o antologie tribut.
• In Book of Monsters, omagiul e povestea lui William Hope Hodgson, poet, marinar, pionier al fotografiei si culturist (!?) activ literar acu vro 100 de ani. O buna parte din opera sa a vazut lumina zilei abia in ultimii 10 ani. Eu suspectez combinatzia poet-culturist-marinar ca indicand o tendintza gay. Povestea lui de aici cu marinari si monstri marini.
• In Book of Witchcraft invitatul de onoare este poetul horror Clark Ashton Smith, unul din cei mai apropiati colaboratori ai lui Lovecraft, aici cu o poveste despre un tinerel blestemat sa faca sex cu o femeie-broasca (The Mother of Toads).
• In aceeasi Book of Witchcraft avem inca un interviu, cu o vrajitoare Wicca care se intampla sa fie si procuroare, membra in nu stiu cate academii si promotoare a religiilor sectante; deci un fel de Irina Loghin mai scientoloaga asa...in fine, unii vor zice ca scientologia si shamanismul Wicca sunt chestii opuse dar din cum se exprima gagica in interviul asta, singura diferentza pe care o sesizez e ca wiccanele sunt un pic nimfomane.

Pe partea BD, fiecare volum contzine cateva chestii misto si cateva de umplutura. Ies in evidentza urmatoarele:

• Momentul de varf in fiecare volum e minifoiletonul premiat al lui Evan Dorkin+Jill Thompson, un horror ingenios cu pisici si catzei: un catzel e stresat ca ii este bantuita cusca de fantoma altui catzel omorat de stapanul sau, o pisica vrajitoare trezeste din mortzi niste catzei zombie, un catzel se imprieteneste cu altu care e varcolac si se transforma in om cand ti-e lumea mai draga;
• Fiecare volum contine cate o povestioara Hellboy, evident ca de-a lui Mike Mignola, cam stramtorate de dimensiunile reduse dar sugestive pentru cei care vor sa se apropie de franciza Hellboy. Povestile au un lirism anormal pentru cei care au vazut filmul. Hellboy se confrunta cu un fel de necrofil/canibal care bantuie cimitire recitand poezii de Robert Graves, cu o vrajitoare diforma care are grija de capul surorii sale decedate si cu un Hercule nemuritor care s-a retras in anonimat, in America, pe post de circar;
• Printre invitatzii BD marcantzi care apar aici de ocazie se numara Eric Powell (creatorul lui The Goon, aici cu o poveste cu zombie in Antarctida), Paul Chadwick (creatorul lui Concrete), Jill Thompson (premiata ca graficiana pentru munca sa la seriile Sandman si Fables, cica e maritata chiar cu Brian Azzarello) si Kurt Busiek (creatorul Astro City, aici cu o poveste cu supereroi capitalisti care distrug spiritul aventurii clasice), fiecare cu propriul stil si propria abordare a temei;
• La care se adauga cate o gluma pe ici colo, cum ar fi un scriitor care e prezent in Book of the Dead doar pt ca e mort, ori William Shakespeare care e prezent in Book of Witchcraft cu o scena din Macbeth transpusa in banda desenata. In fine, Shakespeare e oricum un scriitor reputat de fantasy si horror, sper ca e clar pentru toata lumea.

As avea si o nemultzumire. Sunt a dracu de subtziri volumasele astea. Iesi la vro 50 de dolari cu ele si impreuna fac un pic sub 400 de pagini. Am obiceiul sa stramb din nas la volume BD sub 140 de pagini, iar astea au intre 90 si 110. In plus, cu 8-9 povestioare in 100 de pagini, va datzi seama ca intinderea narativa este minima, cam ca la seria Verotika de care povesteam aici. Oricum, ca si in cazul Verotika, unele povestiri sunt bune tocmai pt ca-s asa scurte iar incadrarea lor in forma si dimensiune este perfecta. In plus, formatul hardcover si impachetarea grafica - conforma cu tematica fiecarui volumul (decoratii si reproduceri dupa picturi gotice) - sunt deosebite, iar hartia e groasa si lucioasa.

Colectia mi-a facut cu ochiul, candidand sau castigand la numeroase premii BD din ultimii 5 ani, atat la categorii grafice cat si la continutul scris.

- plusuri: prezentare excelenta, incadrare tematica reusita, povestioare simpatice ale unor autori relevantzi, inclusiv cateva povestioare rare recuperate din istorie.

- minusuri: as fi preferat un volum antologic mare si gros decat cele 4 cartzulii subtzirele (nici macar formatul hardcover nu poate disimula subtzirimea lor); unele povestioare sunt cam in plus.

- recomandare: fanilor horrorului retro (=Lovecraft) si celor care vor sa-si faca un cadou care arata frumos.

Sezon cu jumatate de gura

Heroes

sezonul 2

Greva scenaristilor americani de televiziune mi-a dat toate serialele peste cap. House MD s-a stopat la jumatate (se zvoneste ca se reia prin Mai), Nip Tuck ia pauza pana la vara, ma mir ca Lost n-a fost inca impushcat in aripa (de fapt e chiar refreshing noul sezon) iar sarmanul Heroes aici de fatza a luat masura cea mai categorica si a incheiat sezonul de tot la numai 11 episoade.

Heroes face parte din acele seriale in care in sezonul 2 totul arata infinit mai bine decat in primul iar impartzirea plotului in arc stories mai scurte imbunatateste mult coeziunea si elimina fillerele desi unii fani vocifereaza ca s-a cam fusharit plotul. Mie mi-a placut mai bine asa scurt. Dupa ce a infipt carligul in curiozitatea largului public sezonul 2 te taraste fara rusine in lumea benzilor desenate si renuntza la orice pretentii mainstream de realism magic, suspans politic si morala tibetana. Singurul neajuns e ca atunci cand la vara o sa iasa ecranizarea la Watchmen, toata lumea o sa zica ca e copiat dupa Heroes. Daca intalnitzi vreo persoana care sa faca un comentariu ca asta, trimiteti-o la culcare. In plus, sezonul aduce un nou personaj care e luat cu totul din Sandmanul lui Gaiman, daca n-o fi chiar el - un individ care hraneste oamenii cu iluzii, vise si cosmaruri, unul din personajele cele mai interesante ale noului sezon.

Deci as vrea sa va zic mai multe despre noul sezon Heroes dar s-a terminat atat de brusc si a fost atat de scurt ca m-a luat complet prin surprindere. Totul arata mai bine, inclusiv efectele speciale si peisajele - ocazionate de faptul ca japonezul Hiro se teleporteaza in evul mediu si face pe samuraiul prin niste privelisti comparabile cu cele din Lost. Preferatul meu ramane corporatistul Bennet, omul despre care nu stii niciodata daca e bun sau rau cand de fapt e cate un pic din fiecare, dupa cum il obliga situatzia (si serviciul), ca-n viatza. Sarmanu e pe urmele unuia din tablourile profetice care ii prevestesc moartea, care se si intampla, insa doar temporar caci fiica-sa, bautoare de lapte si cereale si adepta a sporturilor in aer liber a capatat darul regenerarii trupului. In rest, sezonul e cam lipsit de culminatzie, caci pe toata durata sa eroii se chinuie sa isi refaca ranile dupa nazbatiile din sezonul anterior, inclusiv afurisitul Sylar care se insotzeste cu o imigranta mexicana ce are darul de a omori pe toata lumea din jur daca se enerveaza, boala cu care s-a ales in noaptea nuntzii cand si-a prins mirele tavalindu-se in sopron cu alta. A, mai e si o poveste cu un virus menit sa anihileze puterile supranaturale dar asta e cam luat de prin X-men.

In rest serialul pierde tot mai mult din sobrietate si castiga in entertainment, desi se prefigureaza riscul ca intrigile sa se cam repete - un supeerou rau vrea sa faca ceva rau lumii, astia buni isi unesc puterile, se iarta unii pe altzii, se mozolesc, se mai cearta, se mai impaca si pana la urma pornesc sa-i puna betze in roate aluia rau. Ni se promite totusi pentru sezonul 3 un accent mai mare pe baietzii rai, conform titlului de sezon - Villains.

Benzi desenate pt gagici si cupluri

- ghidul lui Aron Biro -

Inspirat de un ghid similar de pe amazon, m-am gandit ca o sa va fie utila unora o lista de lucrari BD cu ajutorul carora sa instauratzi armonia in familie sau pur si simplu sa atragetzi elementele rezistente cultural din cercurile de amici. Am zis gagici pt ca dumnealor sunt cu precadere pomenitele elemente rezistente la nou, care nu deschid o carte daca n-au vazut inainte 2 reclame la ea sau daca nu le-a fost recomandata inainte de 5 colege de clasa sau de birou; desi sunt si destui barbatzi in categoria asta - victime ale marketingului si ale ticului verbal "n-avem aceleasi gusturi". N-o sa inteleg niciodata cum poate ticul asta verbal sa capete valoare de argument in a respinge o chestie despre care n-ai nici un habar. Mai nasol e ca n-ai cum sa contraargumentezi argumentul fara sa jignesti persoana cu pricina, fara sa discuti motivatia care se ascunde in spatele fluturarii acestui drapel. In fine. Problema pare sa se agraveze de cand insusi Octavian Paler a lasat pe patul mortzii o fatidica incurajare spre ignorantza (aia cu mocirla), promovata la un moment dat de Bookblog si de catre cei care nu intelesesera cu adevarat la ce se referea Paler. Ca sa contrabalansez fortza argumentului lui Paler, inchei aceasta introducere cu un alt citat, tot dintr-un autor mort - Saul Bellow - care zicea atat de frumos, aproape rimat A great deal of intelligence can be invested in ignorance when the need for illusion is deep.

Acuma presupunand ca a mai ramas cineva sa citeasca pana la paragraful acesta, am urmatoarele recomandari care, cum ziceam, functioneaza chiar si drept cadou de 8 Martie si daca gagica tzi le da de cap spunand ca puteai sa-i duci o floare ori macar o ciocolata inseamna ca relatzia e sortita esecului. De fapt articolul asta trebuia sa apara de 8 Martie dar m-am luat cu altele.

Palomar

de Gilbert Hernandez

Serializata pe parcursul a vreo 20 de ani, seria Palomar e disponibila azi intr-un volum hardcover unic si elegant. Comparat de critici cu opera lui Garcia Marquez, povestea e un bildungsroman soap-opera cu elemente softporn si fantastice care detaliaza istoria un satuc mexican matriarhal, in care femeile fac legea si barbatzii sunt sfashiatzi de sentimente si instincte nesatisfacute. Eroina principala e Luba, un simbol al fertilitatzii care umbla tot timpul cu un ciocan la ea sa se protejeze de barbatzii impulsivi. Luba avanseaza in ierarhia sateasca de la o straina misterioasa, la spalatoreasa de barbatzi in baia publica a satului, la administratoarea primului cinematograf din sat, la primaritza si in final emigreaza in America impreuna cu cele 4 fete facute cu tatzi necunoscutzi sau disparutzi in conditzii dubioase.

Nota: se zice ca volumul Palomar trebuie citit impreuna cu Beyond Palomar, care e un fel de prequel despre trecutul misterios al Lubei. In plus, fratele autorului, Jaime Hernandez, are si el un volum despre femei puternice, dar ceva mai urban, despre punkeritzele din California anilor 80 despre care nu poci deocamdata sa zic mai multe. Nu l-am citit inca, se numeste Locas dar se zice ca tre sa ai in casa volumele ambilor fratzi, cele doua istorii fiind initial publicate back-to-back sub titlul comun Love and Rockets. Palomar nu se mai gaseste in varianta hardcover, dar mai poate fi gasita sub forma a vro 3 volume paperback sub 30 de dolari. Locas se mai gaseste inca la 33 de dolari dar probabil si asta e pe duca, daca nu-l prindetzi acuma o sa va jecmaneasca aia de pe ebay la pretzuri triplate sau cvadruplate (obicei nasol legat de cartile out of print).

The Arrival

de Shaun Tan

Asta e una din cele mai frumoase carti care s-au facut vreodata, castigator al premiului World Fantasy anul trecut, un roman grafic complet lipsit de text, despre un individ care isi paraseste familia si emigreaza pe un taram fictiv in cautarea iluziilor studentilor Work and Travel. Cartea arata mai bine ca orice floare si miroase mai bine ca orice parfum, arata ca o ciocolata imensa si nici nu trebuie sa stii citi ca sa-tzi placa. Grafica este strict in creion si colorata sepia.

Nota: alti specialisti ai benzilor desenate wordless sunt francezul Lewis Trondheim, norvegianul minimalist Jason si elvetzianul Thomas Ott. Nu garantez ca astia prind la gagici, dar cartea lui Shaun Tan are o prezentare fantastica. Nici 14 dolari pe amazon, mai ieftin ca un buchet de orhidee plouate ori trandafiri care au capatat mirosul de branza din piatza agroalimentara.

Alice in Sunderland

de Bryan Talbot

Asta e o carte dubioasa. Partial ghid turistic, partial roman istoric, partial roman fantasy. E printre candidatii premiilor British Fantasy si e rezultatul unei munci care se intinde pe o buna parte din viatza autorului. Sunderland e una din cele mai atractive centre culturale ale Angliei, renumit pentru a fi locul in care Lewis Carroll a cunoscut-o pe fetitza Alice, care l-a inspirat in a scrie Alice in Tzara Minunilor (plus relatia pedofila speculata de istorici), dar si pt scena muzicala, particularitatile istorice, geografice, Teatrul Sunderland si mitologia locala. Cartea e un amestec de colaje foto peste care sunt desenate personaje si dialoguri ce transforma pe nesimtzite ceea ce pare initial un ghid turistic, intr-un roman fantastic cu referintze culturale impresionante. 20 de dolari la amazon, cartea e imensa si groasa si arata superb.
Nota: printre altele, Talbot a lucrat ca grafician pentru Sandman, Hellblazer si Fables.


Death
de Neil Gaiman

Poate ar fi trebuit sa pun Sandman aici, dar ca e cam horror pentru publicul tzinta al acestui articol. Death e una din cele 3 (sau 4) surori ale lui Sandman (alaturi de obeza Despair, boema Delirium si, cu voia d-voastra, hermafroditul Desire). Death e personificarea mortzii, arata ca o adolescenta punk cu par negru si ciufulit care se plimba prin Londra si povesteste cu oamenii pe cale sa moara. Death apare ocazional si in Sandman, dar Gaiman i-a dedicat doua miniserii publicate in volumasele The High Cost of Living si The Time of Your Life. Foarte dragutze, este si o sectiune in care Death da lectzii fetelor cu privire la contraceptzie. Deci 2 volume x 10.4 dolari pe amazon.
Alternative: Evident, Sandman e baza aici dar, cum ziceam ar putea fi considerata necuviincioasa la anumite aspecte. Cam in aceeasi categorie intra si Lucifer, inca una din seriile BD care s-au desprins din Sandman si au reusit sa cucereasca publicul pe cont propriu.



Ghostworld
de Daniel Clowes

Cu Daniel Clowes treaba e mai simpla. Exista filmul Ghostworld, irezistibil. O duci pe gagica la film, satisfactie garantata (daca nu, ii dai papucii) dupa aia ii marturisesti ca filmul e ecranizarea unei benzi desenate si o intrebi daca nu e curioasa de chestia asta. Acuma daca ai vazut filmul nu prea are sens sa-i dai si banda desenata, dar potzi sa-i recomanzi si alte carti din opera lui Daniel Clowes. Cea mai laudata ar fi David Boring, selectata in topul celor mai importante 10 romane grafice din toate timpurile (topul revistei Time). Actualmente Ghostworld se gaseste la 10 dolari, la vara apare o varianta hardcover la 20, David Boring e 15 dolari.
Nota: Principalul concurent al lui Clowes la capitolul "benzi desenate despre barbatzi, gagici si combinatziile dintre ei", de fapt mai degraba epigon decat concurent, este pseudojaponezul Adrian Tomine cu ale sale volume Summer Blonde, Shortcomings sau Sleepwalk.


Fun Home
de Alison Bechdel

Asta e autobiografia autoarei sub forma de banda desenata. Autoarea fiind lesbiana, isi povesteste "devenirea" si relatia cu tatal ei gay. N-am citit-o inca dar e foarte apreciata de critica, sper ca nu doar pt tematica gay. Nici 14 dolari pe amazon.
Nota: Doamnele cu interese lesbiene probabil vor aprecia si lucrarea de referintza a autoarei, foiletonul BD Dykes to watch out for, una din lucrarile de pionierat ale culturii gay, publicata incepand din 1983 si pana astazi.

Asadar titlurile astea ar trebui sa inmoaie orice inima de gagica, oricat de afurisita si impietrita ar fi. Caci, desi barbatzii-s de pe Marte si femeile de pe Venus, chilotzii tuturora se usuca sub acelasi Soare. La multzi ani.

Alba ca Zapada si cei 40 de hotzi

Fables: 1001 Nights of Snowfall

de Bill Willingham

Asta e genul de volum BD dupa care ma dau in vant. Un singur scriitor, cu o idee coerenta dezvoltata pe multiple planuri, sustzinut de o armata de graficieni (vro 10 in cazul de fatza) care dau tot ce e mai bun in ei. N-are rost sa le insir numele, ii pomenesc doar pe premiantzii Charles Vess si pe Jill Thompson, carora li se datoreaza si o parte din succesul lui Neil Gaiman.

Publicat intr-o editie hardcover festiva cu grafica minunat de diversa, acest volum e un prequel la seria Fables, unul din cele mai mari succese de critica BD ale ultimilor 5 ani, serie publicata pana la momentul de fatza in vro 10 volume (aproape 70 de numere), si care inca merge inainte. Din fericire, comparativ cu alte serii longevive, Fables e organizata ca un foileton profesionist - fiecare volum poate fi citit separat dar in acelasi timp exista si un plan narativ superior pe care e asigurata coeziunea intre volume si convergentza spre o concluzie absoluta.

Fiind un prequel, teoretic 1001 Nights of Snowfall ar trebui citita inaintea seriei. Dupa ce am facut tampenia asta, am regretat: un prequel de aia e prequel, ca sa-l citesti DUPA povestea pe care o precede, altfel nu s-ar mai numi prequel, ci primul capitol. Altfel, e ca si cum ai vedea flashbackurile din serialul Lost colectionate inainte sa incepi sa te uitzi la serial. Asa ca evitati-mi prostia si cititi 1001 Nights of Snowfall dupa ce ati citit macar vreo 2 volume Fables, deoarece 1001 Nights nu face decat sa explice originile si motivatiile ascunse ale unora din personajele seriei.

Partea cea mai cool din Fables e ca, dupa metoda consacrata de Zelazny si Gaiman, propune o demitizare a basmului care nu aluneca niciodata in parodie, reusind sa conserve fabulosul povestii in asa masura incat pare mai degraba o completare la ce se stie, decat o bataie de joc sau o reinterpretare hazlie. Iar treaba asta e ideal reflectata de 1001 Nights of Snowfall care, foloseste tehnica povestirii in rama din povestile Seherezadei, cu un pretext diferit. Alte similitudini o sa gasitzi cu Hanu Ancutzei, Neverending Story sau cu trilogia South Park Imagination Land.

Despre ce e vorba: lumea fanteziilor (de la basm la fantezii sexuale si povestiri romantice) e atacata de un inamic misterios numit simplu The Adversary (eu suspectez ca e incarnarea prostiei umane, ori a Hollywoodului, dar e posibil sa fie si inspirat din Tolkien, caci conduce o armata de orci). Personajele din lumea fanteziilor sunt supuse, violate, omorate dar unele reusesc sa scape in lumea noastra (asta fiind subiectul principal al seriei Fables). Volumul prequel de care discutam aici se ocupa de incercarea lui Alba ca Zapada de a solicita ajutor din partea unui seic arab, povestile arabe nefiind inca calcate in picioare de temutul Adversar.

Dar marele shef al arabilor e un fel de Osama bin Laden cu midlife crisis si are obiceiul prost de a lua ostateci pe turistii veniti din occident si de a le viola si decapita pe gagici, soarta care o paste si pe Alba ca Zapada. Ca sa scape, Alba ca Zapada ii spune in fiecare noapte cate o poveste, atzatzand curiozitatea tiranului. De fapt, povestirile Albei ca Zapada sunt flashbackuri ce descriu modul in care diferite personaje Fables au reusit sa scape de invazia Adversarului si sa se refugieze in New York. Rosenrot (aia despre care canta si Rammstein) e o roscata bunoaca, sora Albei ca Zapada, care a luat literal sfatul mamei lor din poveste de a impartzi fratzeste tot ce au vreodata, asa ca se culca cu afemeiatul Fat Frumos distrugand casnicia surorii sale. Alba ca Zapada, la randul ei, are un trecut dubios legat de cei 7 pitici care conduceau o retzea de bordeluri camuflate bine in padurile regatului. Preferatul meu e Bigby, lupul cel rau, care seamana cu Sawyear din Lost - un varcolac exkroc care face magarii dar care in interiorul lui are un suflet bun si a ajuns rau din cauza altora, cum ar fi bunica lui Scufitza Rosie care l-a torturat si i-a umplut burta de pietre. Ni se explica si relatzia reala dintre Hansel, Gretel si Vrajitoare cea Rea, precum si cateva justificari morale din tineretzea molestata a Vrajitoarei care a fost candva o femeie frumoasa si cu nazuintze dar pe care a inrait-o cotidianul. Ca in viatza, dealtfel.

De mentionat ca seria Fables e o varianta rafinata si evoluata dintr-una din lucrarile de tineretze ale lui Willingham, basmul porno Iron Wood. Seria Fables e alcatuita din volumul de fatza (prequel aniversar)+9 volume ale seriei propriu-zise +2 volume spin-off dedicate unuia din eroi, Jack of Fables. Un al 10-lea volum Fables si un al 3-lea volum Jack of Fables sunt prevazute pt publicare in 2008.

- plusuri: conditii grafice deosebite, idee inchegata stralucit cu personaje diverse si bine construite, o gramada de premii
- minusuri: e prequel al seriei Fables, poate fi citita independent, dar devine mai cool in contextul seriei

Viatza si opera

Pussey

de Daniel Clowes

Daniel Clowes este unul din autorii de BD indie (=create, scrise si desenate de autor, alb negru, fara cenzura si fara sponsori) care au reusit sa scoata capul in lumea larga odata cu nominalizarea la Oscar pentru ecranizarea Ghostworld. A urmat Art School Confidential iar viitorul zvoneste despre o colaborare cu Michel Gondry (Eternal Sunshine...). Cine a vazut macar unul din filmele sale stie ca tipu e foarte tare. Mai adaug ca, alaturi de Fratii Hernandez despre care discutam cu alta ocazie, e unul din cei mai influenti autori pentru scena indie actuala. Precursorii lor, venind dinspre anii 70, sunt Harvey Pekar si Crumb pe care i-ati vazut intr-un alt mare film al genului, American Splendor. Asta ca sa lamurim de unde venim si unde ne ducem.

Lucrarea de referintza a lui Clowes e seria BD Eightball, publicata dupa sistemul clasic al benzilor desenate independente care nu se supun unui plan strategic comercial: numerele apar cu periodicitate neclara (de la 2 / an la 1 / 3 ani), dimensiunea lor este variabila (de la scenete de cateva pagini la "graphic novels" de aproape 100 de pagini) si in plus nu exista un plot cu cap si coada, unele portiuni avand continuitate (cum sunt cele din care s-au extras scenariile pentru cele doua filme pomenite), altele ba.

Fantagraphics Books, una din editurile cele mai invershunate din zona indie publica ocazional portiuni din seria Eightball in volumashe mai consistente (=trecute usor de suta de pagini), variind de la colectii de scenete la "romane" care grupeaza bucatzile cu continuitate.

Pussey e o combinatie intre cele doua stiluri: e o colectie de scenete care adunate laolalta intr-o cartulie de 60 de pagini lasa impresia ca se leaga intr-un fel de nuvela cu acoperire de roman. Cand zic acoperire de roman ma refer la faptul ca povestea acopera cam toata cariera si viata personajului principal, graficianul Dan Pussey, din copilarie si pana la moarte. Dar o acopera asa cam in fuga, prin scenete de 2-3 pagini care reflecta momente cheie din viatza sa: copilaria, angajarea, insuratoarea, culmile succesului si decaderea. Si chiar inauntrul scenetelor lucrurile merg repede - nu avem o naratiune BD normala desfasurata de-a lungul panourilor, ci avem calupuri de panouri care prezinta situatii umoristice cu personaje care sunt doar vehicule ale opiniilor autorului Daniel Clowes.

Povestea, ca toate povestile lui Clowes, mascheaza aspecte autobiografice in elemente de fictziune. E destul de clar ca personajul Dan Pussey e un alter ego al lui Clowes - e ochelarist, are dintzi mari, e grafician BD si trece printr-o serie de situatii povestite din experientza autorului in industria BD. Banuiesc ca aspectele autobiografice se incheie la un moment dat caci Pussey moare pe un pat sub care sta pitita o colectie de benzi desenate.

Asemeni lui Ghostworld si Art School Confidential, Pussey e incarcata de ironie cumplita si un spirit de observatie care dezvaluie si acuza o gramada de clisee sociale si de opinie, exemplificate prin relatia eroului cu parintzii, cu scena BD underground, cu colegii, cu sheful, cu afaceristii profitori, cu gagicile, cu fanii. Dar spre deosebire de cele doua povesti ecranizate, in Pussey lipseste intriga si momentul culminant, lasand impresia ca e o colectie de memorii disparate. Mai mult, daca invatzamintele trase din povestile respective aveau valabilitate universala, Pussey se adreseaza celor interesati de domeniul benzilor desenate, cam ca si filmele despre cutare pictor sau cutare muzician, fiind astfel mai aproape de stilul American Splendor.

Inchei cu gandurile lui Clowes pe seama invadarii mainstreamului de catre ideile pionierilor underground ai anilor 80.

Comics...too often they're dismissed as simple-minded, irrelevant pablum for mental deffectives, and i'm the first to admit that when looking at comics as a whole there may be some tiny grain of validity to that dismissal...though i can't help but wonder why it's so wrong to make a few bucks from exploiting the repressed homosexual urges and castration fears of undeveloped adolescent minds! However, throughout the history of our medium there have always existed a handful of creators with loftier aspirations [...] I implore you, dear reader, while perusing the following saga to carry for our protagonist the same respect you would for any other weaver of legends. After all, if not us, who? If not now, when?

- plusuri: umorul lui Clowes transpira prin totzi porii, atat din text cat si din grafica

- minusuri: prefer ploturile cu continuitate, aici e o capitza de fan peste care s-a tot adaugat cu furca; grafica alb-negru tipica benzilor desenate indie; povestea se adreseaza strict pasionatilor BD, nu are un plot cu adresabilitate universala

Muzica vorbita pe la spate - februarie 2008

La cum arata programul de releasuri pe anul asta, s-ar putea ca asta sa fie cea mai tare luna a anului, nu neaparat la modul absolut ci pt ca am recuperat cateva albume beton care mi-au scapat in anul trecut. Inainte sa-i dam drumu, am si o veste proasta, la Roadburn Festival in programul Current 93 nu mai intra trupa Om, dar intra noul proiect (Skitliv) al unuia din putzini vocali valabili din black metal, Maniac fost la Mayhem.

Ne-a luat dracu baietz. A iesit Dig Lazarus Dig, noul album Nicu Caverna si Semintzele de Matraguna. Trupa si-a schimbat lookul, Cave arata ca un actor porno al anilor 70, cu musteatza si freza neaosha care disimuleaza o chelie, un fel de Ron Jeremy mai simpatic. Vezi single-ul Dig Lazarus Dig, o piesa dansata care schimba brusc tonul trupei, de fapt as indrazni sa spun ca noul album are influentze Grinderman. Cuvintele cheie ale albumului sunt zombie, iubirea si amestecul dintre ele, necrofilia. Lectura obligatorie, loc rezervat in top 10ul anului.

Snog e o mare trupa australiana care militeaza impotriva capitalismului. Inceput ca un proiect electro si house de-a lui David Thrussel, cu contributii percutzioniste ale lui Pieter Bourke (Dead Can Dance), a luat-o incet pe o panta mai accesibila ingloband voce, chitari, pian si versuri foarte triste despre capitalism si efectele sale, piese foarte diversificate care acopera o plaja larga de la industrial la folk. Versurile arunca sistematic cu kkt in capitalism, iar titlurile sunt geniale: Buy me, i'll change your life, Playstation Blues, Adventures in capitalism. Copertile de mai jos mi se par absolut geniale:



















Noul album se numeste Last Days of Rome si e un pic mai sobru decat restu, seamana tot mai mult cu Pet Shop Boys si Apoptygma si parca chiar Nine Inch Nails. O monstra aici, da nu e de pe albumu asta nou, desi si asta e la fel de tare. Recomand calduros albumul precum si inca 2 mai vechi: Beyond the valley of the proles si Buy me i'll change your life. Alea mai vechi suna mai murdar, sunt mai tehno si mai monotone. Inchei cu cateva versuri inspiratzionale Snog care imi fac viatza un pic mai frumoasa in fiecare dimineatza cand ma duc la serviciu.

The lights are on, you are not home
The client is on the phone
You sit atop your silver dome

Businessman, businessman
Alone with your numbers
They'll never understand

We're happy little proles and we're on our way to work
Happy, happy, love, love, sleep, sleep, sleep.

Din pacate Snog n-o sa prinda topul anului din pricina ca aparut in 2006 cand mi-a trecut printre urechi fara sa-l remarc. La fel s-a intamplat cu Audrey Horne - Le Fol, o trupa pe care am aplaudat-o la debut apoi am dat-o uitarii pana am citit blogul lui Dave care a scos albumul la inaintare. Audrey Horne sunt o trupa de rock alternativ alcatuita din blackeri norvegieni, dintre cei cu mintea destupata (Enslaved si, well, Gorgoroth). Clip cu pesa escelenta. Trupa a luat Grammy acu 2 ani si a deschis pt Audioslave. Suna beton. O piesa mai veche, mai balada asa.

Bauhaus! Dupa 100 de ani de absentza si zombificare, legenda punkului gotic se intoarce. Mai precis, e al 5-lea album dintr-o cariera de 30 de ani si la 25 de ani de la precedentul disc plus dupa niste turnee de reformare cu Nine Inch Nails. Go away white e titlul, iese maine oficial si e o bomboana nu alta.

Si tot in categoria asta intra si Christian Death - American Inquisitor. Astia n-au facut chiar o pauza de 25 de ani, doar vro 7, dar statutul de legenda e cam tot pe-acolo. Acuma relativ la gusturile mele, asta e mai tare decat Bauhaus, tot timpu mi s-a parut ca Bauhaus nu se iau suficient de in serios. Christian Death e gotic adevarat, de ala cu sex, methadona si violentza si multe clape si mai rock asa, in timp ce Bauhausu e si scurt, are si umplutura si uneori lasa impresia ca e la misto. Ei, la naiba, caut si io nod in papura, e totusi luna in care mi-a picat in mana Cave, Bauhaus si Christian Death iar acu ca m-am invatzat cu binele, fac nazuri.

Boris e o trupa care reuseste sa baleieze intre albume utter crap (majoritatea) si albume geniale (cam tot al treilea album). Cunoscuti mai degraba ca o clona Sunn O)) (desi realitatea e pe dos), Boris e un trio japonez (cu o gagica la chitari) care au experimentat la viatza lor cam toate soiurile de rock si metal de la Sunn O la Sex Pistols. Noul album, Smile, are contributzii de la Sunn O si Michio Kurihara, servite inapoi in schimbul serviciilor prestate de Boris pe albumele pomenitzilor. Album interesant care cam pastreaza distantze egale fatza de utter crap si genial, asadar nu e neaparat o recomandare, doar o ocazie de a va trimite inapoi cu 2 ani la precedenta colaborare cu Kurihara, Rainbow. Elementele pinkfloydiene de pe Rainbow se regasesc si aici dar sunt combinate in partzi egale cu droneul lui Sunn O, rockul lui Motorhead si cu avalanshe noizz merzbowiene aproape imposibil de suportat fiziologic. Oricum, un album interesant, deloc monoton doar ca unele experimente merg mult prea departe. Have a taste.

Enemy of the sun e proiectul prin care tata soundului gotic metal din anii 90, Waldemar Sorychta inlocuieste defunctul proiect Grip Inc., una din trupele cele mai interesante ale anilor 90. Sa nu uitam ca Sorychta e responsabil de succesul unor Tiamat, Moonspell, Samael, Sentenced fiind omul care a inventat cu manutza lui soundul metalului melodic dupa care e in limba tineretul rock actual de pe la noi. Un pionier care n-a primit niciodata laurii pe care-i merita, a incercat sa-si faca dreptate cu Grip Inc o trupa care, desi a scos cateva albume originale si beton cu Dave Lombardo la tobe a murit in uitare. Iata ca Sorychta se mai incaiera o data prin aceasta trupa care face pe scurt un rezumat la tot ce s-a intamplat in metalul european al anilor 90. Redactia metalfan din pacate a dat la gunoi cu albumul pe motivul diversitatzii (acelasi motiv pt care au ridicat in slavi kktul de trupa-parodie Waltari anul trecut). Foarte competent album, piese metal catchy care ar trebui sa ocupe loc de cinste prin rockoteci. Dar probabil e mai important sa ne antrenam pentru venirea lui Manowar in Romania. Nu pot decat sa ma rog ca Artmania nu o sa aduca vro bashina gen Metallica/Priest anul asta. Cum n-am gasit clipurile noului proiect, profit de ocazie sa va mai pun o dat sa ascultatzi Grip.

La capitolul muzica grava si cu pretentzii de a fi culta: Noekk si partea a doua a proiectului Virgin Black - Requiem. Noekk e o trupa interesanta cu pretentzii de progresiv cam nejustificate, fiind mai aproape de cum intzelegeau progresivul blackerii in devenire de la Vintersorg si altzii ca ei. Trupa se trage din simpaticii Empyrium si are o voce interesanta pusa pe piese plictisitoare. Daca era un album mai folk, mai de ambiantza asa, ar fi fost relaxant, asa e destul de iritant rocku asta leshinat si produs prost. Virgin Black sunt niste australieni plini de ambitzie care s-au apucat acu vrun an sa scoata un album triplu - Requiem, alcatuit din 3 CD-uri care ies din cand in cand. Primul CD a fost Mezzo Forte (doom gotic + viorele = banal si clasic), asta e Fortissimo (doom gotic fara viorele = de kkt) si urmeaza partea a 3-a care ar trebui sa fie un album simfonic cu orchestra din Adelaide, deci cu pretentzii, nu orice. Acuma n-as vrea sa eman o opinie prea negativa - simplul fapt ca urmaresc trupa asta acu cand am renuntzat la 90% din ce se canta in stilul asta tre sa spuna ceva si anume ca la ocazii trupa e interesanta (vocea lamentata imi place indeosebi) iar venind din Australia nu e foarte tare inradacinata in cliseele nemtzesti/britanice/finlandeze. Probabil adunate la un loc, cele 3 cduri o sa construiasca un concept interesant care deocamdata imi scapa si mi se pare ca nici grupul nu e foarte convins daca are koaele necesare pt albumu ala simfonic. Daca le iese, s-ar putea sa fie ce n-a putut Lacrimosa de catziva ani incoace. Oricum, recomand atat Noekk cat si Virgin Black metalistilor nostalgici care au capatat impresia ca Lacrimosa, My Dying Bride si altii ca ei mai canta doar din inertzie.

La categoria crappola mi-a atras atentzia doar Cavalera Conspiracy, marea reuniune a fratzilor Cavalera, fosti creatori ai trupei Sepultura, actualmente shomeri, e un album de kkt fatza de care e mai mult chiar si Sepultura ala cu Dante ca sa nu mai zic de ultimele doua Soulfly care dau lectzii. Nu stiu la ce le-a stat capu fratzilor cand au produs carnatul asta de album. Dar mai nasol decat albumul e clipul blairwitch style pe care si l-au tras, parca vroiau sa demonstreze cu tot dinadinsul ca e un album de bucatarie.

As mai vrea sa va zic ceva si de noul Mars Volta dar ma scoate din sarite, nu rezista sa-l ascult 2 piese la rand asa ca poate revin altadata, desi cu noul Nick Cave in Ipod cine stie cand o sa se intample asta.

Am mai incercat si Cover Up, noul album de coveruri al lui Ministry dar stilul sec si cadentzat al trupei (al vocii in special) parca omoara tot farmecul pieselor originale, inclusiv cel dupa Louis Armstrong care mi s-a parut mult mai convingator in varianta Meads of Asphodel.