Saturday, March 16, 2019

Maraton de Oscaruri musai de vazut: Get Out, Three Billboards Outside Ebbing Missouri, The Last Jedi, Blade Runner 2049, The Disaster Artist/The Room


Star Wars: The Last Jedi

(regizat de Rian Johnson, autorul lui Looper)

Agenda feminist-belicoasa care a ghidat si precedentele doua filme e chiar mai stridenta aici. Nu mai avem doar o eroina simpatica menita sa largeasca adresabilitatea francizei Star Wars, ci avem veritabile elite feminine in razboi cosmic cu o galaxie de barbatzi labili psihic, obsedatzi fie de putere, fie de cunoastere, mereu dotatzi cu sabii sau tunuri falice gigantice. Eroinele sunt acum peste tot - imparatese, amirale, comandante de garzi imperiale, soldatzoaice cu spirit de sacrificiu, toate urla la barbatzi timoratzi, le ridiculizeaza deciziile ori le salveaza vietzile neputincioase. Romantza a disparut cu desavarsire (n-am pretentzia la scene de sex, dar filmele vechi mai aveau un sarut, o miza amoroasa macar la nivel de basm). In galaxia asta indepartata in care se petrece The Last Jedi amorul a disparut cu desavarshire, ni se pompeaza un spirit ultra-belicos, o militareala comparabila cu parada de 1 Decembrie, cu nave spatziale conduse de versiuni galactice ale unor Carmen Dan ori Viorica Dancila.

Daca in filmele vechi ale seriei inamicii erau un fel de alegorie a nazismului (si a izbandei americane impotriva lor), acum e clar ca inamicii sunt rushii - vezi cromatica roshu-pesedist din sala tronului Liderului Suprem (poza de mai jos), halatul a la Igor Dodon pe care acesta il poarta, sabia in forma de cruce ortodoxa. Probabil productzia filmului a inceput inainte de alegerea lui Trump - astept asadar un update ideologic de la urmatorul film al seriei, sa vedem cum si in fruntea armatei rebele ajunge un idiot si cum Razboiul Stelelor devine un Razboi al Idiotzilor.

Filmul se face totusi placut pacalind adesea asteptarile spectatorilor cu privire la soarta unor personaje cheie. Punctul culminant e mult mai intens/dramatic decat in The Force Awakens si mi-a reactivat atentzia tocmai cand dadeam sa adorm. Unele scene au un design grafic memorabil (vezi sala tronului care aduce aminte de unele clipuri Lady Gaga). S-au inventat si niste animale extraterestre noi, cam fara rost in economia povestii, create doar ca sa dea de lucru departamentului de merchandising de la Disney.

Raman conectat la saga Star Wars, insa nu stiu cat mai rezist cu parabola "baba are o planeta, moshu are o racheta". Titlul The Last Jedi si portofoliul regizorului Rian Johnson promiteau ceva mai character-oriented si mai focusat, asa ca avusesem alte asteptari, dar pana la urma prin comparatzie cu The Force Awakens nu am mai avut impresia ca ma uit la un remake, iar efectele speciale si designul general al filmului e destul de cool.


**********************************************

Blade Runner 2049

(regizat de Denis Villeneuve, autoru lui Arrival)

Sunt aproape 20 de ani de cand se vorbeste de sequelul asta, trecut deja prin mainile unor scriitori (K.W. Jeter a scris cateva romane care ar fi trebuit sa stea la baza sequelurilor), muzicieni (islandezul Johan Johansson a fost anuntzat drept noul Vangelis si s-a ocupat o vreme de soundtrack, insa a fost inlocuit si a murit la scurt timp dupa), actori (David Bowie ar fi trebuit sa joace aici) si regizori (Christopher Nolan si Ridley Scott au tot promis ca se baga, in final insa Scott si-a indreptat atentzia spre noile filme Alien).

Pana la urma s-a gasit combinatzia ideala - canadianul Villeneuve, dupa recentul succes SF cu Arrival, era foarte pornit sa umple papucii lui Ridley Scott, Ryan Gosling a oferit asigurari ca vor veni si fetele sa vada filmu iar Harrison Ford a fost inclus ca fanii filmului original sa nu intre cu furci si topoare in sala de cinema. Soundtrackul lui Hans Zimmer e FOARTE tributar celui original al lui Vangelis, pana la punctul la care pare un remix al aceluia.

Toata lumea pare sa fi cazut de acord ca acest sequel e un succes si e greu sa ii gasesti cusur. Totusi ma intreb unde au disparut "androizii" din titlul romanului original - replicantzii din universul Blade Runner sunt mai degraba un fel de clone. Cu asta povestea se ancoreaza puternic intr-un topic la mare moda, aceea shtiintza ocult-masonica care se numeste Managementul Resurselor Umane. Gagica-mea a fost intrebata la interviul de angajare daca are de gand sa faca copii iar daca da, sa n-aiba pretentzii la concediu de maternitate caci ar sta in calea "succesului organizatziei".

Jared Leto e aici vocea capitalismului neoliberal, care ne convinge ca progresul umanitatzii s-a bazat intotdeauna pe sclavie iar ocazionalele perioade in care sclavii s-au rasculat, sindicalizat ori au emis pretentzii nu au facut decat sa provoace frane si neajunsuri - inclusiv lor, sclavilor, care mai mult si-au pierdut vremea si risipit energia pe care o puteau cheltui muncind. Pe de alta parte, asa cum ne invatza Stefan Gheorghiu, "daca munca era buna, o faceau bogatzii".

Cu noul film, Blade Runner se transforma decisiv intr-o distopie post-capitalista si post-umana - idei care in primul film erau doar subtile, aici sunt falfaite agresiv. Intriga noului film e ca replicantzii (=clonele/robotzii) din primul film ar fi putut procrea. Jared Leto, stapanul Resurselor Umane, e frustrat ca nu poate construi resurse umane atat de repede pe cat ar fi nevoie pe piatza muncii si vede o oportunitate deosebita in posibilitatea ca replicantzii construitzi de el sa se poata si inmultzi. Pana la urma asta e "utopia capitalista" - sa ai sclavi care nu doar ca au singuri grija de ei (in loc sa le construiesti tu hambar in care sa doarma), dar mai si au capacitatea de a procrea noi sclavi (preferabil fara concediu de maternitate, bagatzi direct in campu muncii de cum reusesc sa umble de-a bushilea).



**********************************************

Get Out!

(regizat de Jordan Peele, comediant)

Eroina din Get Out e o gagica de bani gata, alba, care isi duce iubitul negru la parintzi. Orice ungur care a avut gagici moldovence sau din sud va intzelege sentimentul si capcanele situatziei. Viitorii socri sunt prietenosi in mod ostentativ si incearca umpic prea tare sa reafirme faptul ca nu au nimic cu negri si nici cu relatziile interrasiale in general. Totusi, exista indicii care arunca umbre de indoiala, de exemplu ca toate slugile de pe langa casa familiei sunt de culoare. Dezvaluirea mai departe a detaliilor funny ale povestii ar da prea multe spoilere asa ca trebuie sa ma abtzin, recomandand cu caldura filmul. Il recomand si unguroancelor care au iubitzi romani, desi si in acea configuratzie tot cu baiatu ash simpatiza. Filmul e recomandat si de prezentza proeminenta la recentele Oscaruri (castigator pentru scenariu, finalist pentru cel mai bun film, regizor si actor) iar zilele astea trebuie sa iasa noul film al regizorului Jordan Peele, care cred ca va fi la fel de cool (plus ca mai e pe vine si un nou serial produs de acesta, Lovecraft Country, de la care am mari asteptari).

Asta e unul dintre cele mai laudate filme horror ale ultimilor ani, venind din partea unui comediant de culoare care face misto de negri, de albi, de o gramada de chestii sensibile legate de rasism si xenofobie. Daca regizorul nu ar fi fost negru nu-s convins ca filmul ar fi fost perceput si primit cu la fel de multa caldura. E o fina manipulare conceptuala in felul in care e proiectat mesajul filmului oferind material bogat atat pentru dezbatere, cat si o gramada de amuzament. Si totusi nu-s sigur ca e o comedie.

La noi filmul nu stiu cat impact are, caci românii nu au avut suficient contact cu africani, arabi, chinezi etc. incat sa dezvolte tensiuni rasiale consistente. La noi xenofobia e canalizata inca pe diferentzele cele mai la indemana - de limba, de orientare sexuala, de culoarea camashii, de lungimea parului. Diferentzele de culoare epidermica tzin inca de stranietate. Chiar acu vizavi de cafeneaua in care scriu aceste randuri vad niste clujeni facandu-si poze cu patru negri langa "Cortul african" al unui minifestival etno. Nu va inchipuitzi ca e ceva legat de port, folclor si cultura - pur si simplu vor sa aiba o poza cu cineva de alta culoare. Zilele trecute imi zicea mama ca in satul natal au fost adusi 30 de vietnamezi sa preia muncile de constructzii la care localnicii nu mai au chef sa lucreze - cica au fost primitzi ca niste extraterestri, iar intzeleptzii satului avertizeaza ca insusi Antichristul s-ar putea naste daca femeile satului se vor impreuna cu ei. Deocamdata au fost cazatzi in ceva baraca si se chinuie sarmanii sa se obisnuiasca cu carnatzii si jumarile noastre, dar la un momendat inevitabil isi vor lua chirii prin sat. Va tzin la curent.


**************************************************

Three Billboards Outside Ebbing, Missouri

(regizat de Martin McDonagh, autorul lui In Bruges)

N-am intzeles exact despre ce si despre cine e filmul asta dar iesi de la el cu senzatzia ca e foarte tare. Proiectat similar ca si un alt succes al aceluiasi regizor, In Bruges, povestea amesteca intr-o poveste nestructurata o gramada de personaje supercool jucate de Frances McDormand, Woody Harrelson, Sam Rockwell (prima si al treilea au si luat Oscarul, al doilea a fost finalist).

Tre sa vezi si precedentele filme ale regizorului ca sa potzi trece peste sentimentul de incoerentza - povestea vine dinspre nicaieri si se indreapta spre nicaieri, personaje importane mor fix la mijloc, punctul culminant lipseste cu desavarsire, ca de altfel si momentele subiectului. Miza sta in detalii si dramaturgie - regizorul irlandez face mai mult teatru decat cinema, iar dialogurile sunt superbe.

Povestea incepe cu o mama mahnita de moarte fiicei sale, nerezolvata de autoritatzi, adica de militzienii incompetentzi jucatzi de Harrelson si Rockwell. Ca sa se razbune pe autoritatzi, mama inchiriaza niste panouri publicitare pe marginea de shosea unde scrie cu negru pe roshu ca militzienii sunt prosti si incompetentzi, poate chiar coruptzi. Interesant e ca avem parte si de perspectiva militzienilor - Harrelson are cancer si probleme mai importante decat sa-si faca munca; Rockwell e pur si simplu prost, dar in sufletul sau nobil si-ar dori sa poata rezolva cazul. E un trio de personaje perfecte aici, si o placere sa le urmaresti discutziile si evolutziile psihologice. Cel mai interesant e ca filmul reuseste cu succes sa faca toate astea fara sa semene cu filmele fratzilor Coen (credeam ca va fi un soi de Fargo, dar nu e).


*******************************************************

The Disaster Artist

(regizat de James Franco, hipster)

+

The Room

(regizat de Tommy Wiseau, imbecil)

Intr-un fel The Disaster Artist s-ar incadra alaturi de Ed Wood al lui Tim Burton, ori Man on the Moon al lui Milos Forman in categoria productziilor cu valoare arheologica, aducand o lumina noua asupra unor comori pierdute. Dar acelea erau operele unor regizori amuzandu-se pe seama unor capitole "speciale" din istoria divertismentului, in timp ce aici avem un hipster batandu-si joc de un imbecil, cu scopul ca amandurora sa le iasa o gramada de bani. 

Hipsterul e James Franco, un narcisist macinat recent de tavalugul acuzatziilor #metoo (lumea insa l-a iertat caci nu e inca gras si buhait, confirmand teoria conform careia distinctzia intre compliment si hartzuire sta in cat de bine arata agresorul). Franco e atat de narcisist incat la un momendat facuse chiar un documentar despre propria persoana (Francophrenia) iar in serialul The Deuce joaca doua roluri ca sa-si poata da singur replica. 

Imbecilul din poveste e Tommy Wiseau, un dubios de origine europeana despre care nimeni nu stie de unde vine, cum il cheama cu adevarat si ce varsta are, dar a facut acu 15 ani filmul The Room, ramas in istorie drept una din cele mai proaste productzii de la Hollywood. Respectivul film denota nu doar incompetentza ci si o bizara detashare de logica elementara, pana la punctul in care pare un film conceput jucat de extraterestri straduindu-se sa treaca drept oameni (si reusind doar partzial). The Disaster Artist e povestea felului in care a fost facut filmul respectiv, iar James Franco, mare mishtokar al vremurilor noastre, isi asuma rolul pomenitului Tommy Wiseau (rol pentru care a si luat recent un Glob de Aur, insa la Oscaruri se pare ca a ajuns doar cu scenariul).

O alta diferentza fatza de suspomenitele filme ale lui Tim Burton ori Milos Forman e ca aici subiectul pe seama caruia ne amuzam e inca viu si beneficiaza din plin de meta-ironia filmului - James Franco il ia cu el peste tot, e plin youtubeul de interviuri, incat ajungi sa itzi inchipui ca totul a fost planificat iar acu 15 ani The Room a fost facut intentzionat asa prost incat sa capitalizeze ulterior pe seama notorietatzii sale. Alta problema e ca filmul lui Franco e pe alocuri incomprehensibil daca nu cunosti filmul de care face misto (Ed Wood si Man on the Moon erau mult mai autosuficiente). Asadar e cam musai ca The Disaster Artist sa fie vazut imediat dupa sau inainte de The Room (eu as zice ca dupa) pentru o apreciere a detaliilor de rafinament.



Saturday, March 09, 2019

Retrospectiva concerte 2018

A fost un an concertistic foarte ciudat, acel 2018. N-as vrea sa imi castig painea ca organizator de concerte. Faci concert cu 3 trupe progressive venite din America, e sala goala. Faci concert cu Haggard ori ceva metal vitejesc de prin Ploiesti ori Dorohoi, e sold-out si toata lumea stie versurile. Intzeleg ca ne promovam valorile dar lipseste un fel de simtz al oportunitatzii si proportziei, totu pare atat de aleator. E mai rau decat cand a cantat Down in deschidere la Iris, nu te mai potzi baza pe nimic, e ca atunci cand afli ca de fapt Pamantu e plat, ca doi e mai mic decat unu si daca incerci sa corectezi pe cineva itzi raspunde cu "asta e parerea ta, eu vad lucrurile altfel, te-au spalat pe creier aia care tzi-au zis ca doi e mai mare ca unu".

Teoretic evenimentul muzical esentzial al anului 2018 trebuia sa fie Nick Cave la Bucuresti. Doar ca Nick Cave trece printr-o perioada supernasoala, are obiceiuri dubioase cum ar fi chematu publicului pe scena pentru un fel de meniaito pastoral, intrand treptat si penibil in zona lui Rod Stewart. Nu m-am dus sa-l vad la Bucuresti special ca sa nu aud lumea intreband ce-a patzit Kylie Minogue, de ce n-a mai venit. L-am prins totusi la Berlin, cu un public cu o medie de varsta cu 20 de ani peste a publicului de la Bucuresti - unii dintre ei il cunosteau de pe vremea cand isi cauta chirie si aparea in filmu ala a lui Wenders. Speram sa il pot prezenta drept concertul esentzial ale anului, dar am nimerit intr-un puhoi de 20.000 de oameni cu locuri pe scaune organizate nemtzeste si am prins un loc din care am ramas mai degraba cu amintirea stradaniei de a sta la coada de la intrare, decat cu a experientzei concertului. Asa ca nu, Nick Cave nu intra pe lista scurta a concertelor anului.

Am sperat sa bag pe lista ceva de la cele doua minifestivaluri clujene simpatice, Jazz in the Park si Sound Art - insa nu s-a prea strans lume ca cica ploua si sa nu ne ude hainele. Am ramas de acolo cu amintirea concertelor Ronin (jazz elvetzian supersexy), respectiv Stoned Jesus (stoner ucrainean post-Donbass) - dar pe ansamblu experientzele au fost underwhelming din pricina absenteismului (acel traditzional "n-ai cu cine").

Asa ca am tot sucit pe toate partzile amintirile sa incropesc un top 3 al concertelor pe anul trecut (nu intra aici ce am vazut la DBE, despre ala am scris separat):

1. Pe primul loc nu e chiar un concert, ci ziua finala a festivalului Artmania, care a curs perfect cu alaturat o combinatzie de trupe deopotriva relevante internatzional si bine primite de cine s-a strans acolo - Zeal and ArdorLeprous si pe Steven Wilson. Ii mai vazusem pe fiecare separat in conditzii mai naspa, dar la Sibiu s-au potrivit perfect, desi m-am dus acolo cu niste betzivi notorii care au tot incercat sa-mi strice concertu dupa ce ei nu s-au mai putut concentra la scena. Artmania e un festival la care in fiecare an zic ca e depasit si n-are rost sa ma mai duc, si in fiecare an anuntza pentru editzia viitoare ceva care ma surprinde. In 2019 vor fi Opeth, Madrugada, Myrkur, Dream Theater - iarasi o combinatzie foarte diversa, si cu rock si cu melodie, si cu vechi si cu nou, si pentru gagici si pentru barbatz. Totusi pizza s-a stricat mult in centrul Sibiului, greu mai gasesti un loc de mancat decent de cand a plecat Iohannis la capitala. Nu stiu pe cine a lasat primar, dar tre sa avem o discutzie.


2. Alt concert misto a fost Pyogenesis, la care daca nu cumparam bilete de 8 Martie pentru toate fetele pe care le cunosc ar fi fost sala goala. Si daca nu-si aducea fetele barbatzii am fi fost doar eu si 10 fete (atatea cunosc). Pyogenesis era una din trupele mele preferate prin 1995, s-au reinfiintzat recent si au albume noi faine, dar par sa fie mai degraba niste vedete locale germane, Europa nu prea-i mai tzine minte. S-a strans o bruma de oameni la concert insa au cantat cu multa pofta, sa se simte toata lumea bine. Ma mir ca si-au amintit organizatorii de la noi de ei. De fapt nu ma mir, ca a fost organizat de Coro, un model de anti-business care a vrut mai mult sa faca o surpriza placuta pretenilor.


3. IN SFARSIT, PE LOCU 3 SUNT CONCERTELE PLAYBACK CU REVELATZIA MUZICII ROMANESTI SEX PULA PISTOL - TRUPA DESPRE CARE SE POATE SCRIE DOAR CU MAJUSCULE, UN FEL DE SEX PISTOLS APLICAZI PE SPECIFICUL CULTURAL ROMANESC. E UN GRUP FAKE (DUPA MODELUL MILLI VANILLI) AL CARUI MUZICA E ALCATUITA DIN CONTRIBUTZII DE LA ARTISTI RELATIV CELEBRI CARE PREFERA TOTUSI SA NU SE ASOCIEZE CU NUMELE PROIECTULUI. DESPRE UNII SE ZVONESTE, DESPRE UNII SE STIE, PE UNII I-AM GINIT UITANDU-MA PE GAURA CHEII LA VESTIARU IN CARE SE SCHIMBAU, DAR DACA OAMENII PREFERA ANONIMATU SA-L RESPECTAM, CACI IMPORTANT NU E AUTORUL CI ARTA CARE VORBESTE PRIN GURA LUI. IAR LA CAPITOLUL ASTA MUZICA LOR SUNA MAI BINE DECAT MULTE DIN TRUPELE DE LA ELECTRIC CASTLE, DACA REUSESTI SA TRECI PESTE CONVULSIILE PSIHICE PE CARE TZI LE PROVOACA VERSURILE (CEVA CE PARE SCRIS EMIL BRUMARU DACA AR FI FOST VERSIFICATORUL LUI MARILYN MANSON).


Cam astea mi-au fost satisfactziile. Mai importante insa sunt insatisfactziile si simt neaparat ca tre sa ma plang de cateva chestii.

Umbla vorba ca cel mai de succes eveniment muzical in Clujul anului 2018 (dupa Untold daca consideri ca aia e muzica) a fost minifestivalul din Sala Polivalenta cu Samantha Fox, Ricchi e Poveri si un tip de la Milli Vanilli incercand sa se scuze pentru impostura de acu 30 de ani.


Cu Untold pot sa intzeleg, se aduna lumea de peste mari si tzari, se servesc substantze recreative, te simtzi ca intr-un gigantic joc de pacanele, iar in 2018 a avut un marketing de centenar conceput in jurul Lupului Dacic - toate ingredientele unei antreprize de succes. Dar Samantha Fox cum pana mea a reusit sa faca sold out Sala Polivalenta, adunand mai multa lume decat Jazz in the Park, Dream Theater si Olimpiada Internatzionala de Matematica laolalta? Eu unu nu cunosc pe nimeni care sa aiba in casa un CD, o caseta cu Samantha Fox si cine a mai cantat acolo. Cica anu asta vin Sabrina si Michael Bolton, stau cu spaima in suflet ca in curand se anuntza Kenny G sau Rednex.

Nici macar in taxiuri nu mai aud asa ceva. Unde se gasesc fanii aia in viatza de zi cu zi? Or fi traind in Apahida si Floresti si vin prin Cluj doar la ocazii din astea? Pot intzelege pe pensionarii nostalgici pentru care muzica asta era supapa care-i salva de la sufocare in vremea comunismului, dar ce cauta la concertele astea oameni de 20-30 de ani? Erau insotzitori pentru altcineva? Atunci de unde stiau versurile? Se da la radio? Ii obliga parintzii sa asculte? Ii obliga la serviciu? Erau ironici? Sunt zeci de intrebari care ma fac sa ma zvarcolesc in pat de atunci incoace. Nu stiu ce experimente sinistre au loc, am intzeles ca rusii au ceva arme care provoaca halucinatzii la distantza si poate ca nici macar n-a existat festivalu asta. Si daca totusi a fost pe bune? Cine poate explica ce s-a intamplat acolo?

Prin 2010-2015 imi puneam mari sperantze ca tineretul va schimba mentalitatzile, a fost atunci o explozie de creativitate iesita din comun la noi - Grimus, Lights Out la Cluj, RATB la sudisti, Egocentrics la Timisoara etc. Ma mai luam de ei ba ca-s hipsteri, ba se iau prea mult dupa Pitchfork, dar undeva in adancu sufletului ii invidiam si ma bucuram ca lucrurile merg inainte, ca lumea folosea si Internetul (nu doar Facebookul), ca lumea chiar citea (oamenii isi faceau conturi pe Goodreads!), tinerii faceau fatza unei conversatzii, erau concerte cool si bine frecventate aproape in fiecare saptamana, nu se inventase inca moda sa dai attending si apoi sa nu mergi ca vezi Doamne ploua. Trupele romanesti, proaspete, necoapte, bagau concerte cu nemiluita, incercau mereu chestii noi, era o efervescentza care te lua pe sus.

Lucrurile stau cu totu altfel acum. Am fost la un concert cu ramashitzele trupei Lights Out - erau fix aceiasi fani pe care ii aveau in 2013, niciunu in plus, eventual unii in minus caci intre timp au mai intrat prin partide, s-au mai maritat, au ramas gravizi ori pur si simplu le-a taiat chefu industria de outsourcing. Aproape nimeni sub 25 de ani nu era acolo. Am intrebat un amic
Unde-s studentzii, trupa asta nu avea fani studentzi?
Zice amicu ca Nu, am ajuns si noi o nisha, râd tinerii de noi cum râdeam noi de voi prin 2010 ca ascultatzi metal
Bine, bine, zic, si atunci tinerii care o sa-mi plateasca pensia ce asculta acuma?
Pai stai sa vezi:


Ceva supernasol s-a intamplat dupa alegerile din 2016, dar la un nivel profund, ceea ce Rupert Sheldrake numea "rezonantza morfica" (cand doi shobolani din zone diferite ale planetei dezvolta simultan un comportament nou fara sa invetze unul de la altul, fara o cauza clara). Concerte ar mai fi la noi, dar la cateva creca am fost unicul platitor, plus inca vreo 20 de oameni adusi "pe invitatzie" sa nu se supere artistu. Publicului parca ii e rusine sa nu fie vazut, daca e loc in sala se retrage in zonele de umbra sa fie cat mai aproape de iesire in caz ca baga cineva o petarda. Am prins concerte in care lumea statea afara intr-un frig cumplit asteptand sa se termine concertu (gratuit!), ca sa intre la after-partyul la care birtul promisese un shot gratis in cinstea centenarului. A fost recent un party in amintirea lui David Bowie - s-au adunat 3 oameni, in timp ce in sala alaturata era full la o chermeza "remember 3 Sud Est", de parca Laurentziu Dutza a murit, nu Bowie.

Au revenit la moda Meniaito si Macarena, se rupe sufletu in mine cand vad cate 100 de tineri dansand sincron chestii din astea - eu incetasem special sa ma mai duc la nuntzi tocmai ca sa nu fiu expus la asa ceva. Am un amic care pune muzica la mizerii din astea de partyuri si io-l tot cert ca strica tineretu si ca ar trebui sa-l mustre constiintza, el zice ca asta se cere si nici macar nu mai exista aparentza ascultatului "ironic" de acu catziva ani. Pai cum sa nu le pun din astea, uite-i cum se bucura dragii moshului, uite-i cum cauta sensu, cum se formeaza sincronu. Itzi dai seama cum o sa voteze...


Friday, February 08, 2019

Recomandari literare 2018


In ce priveste retrospectiva literara a anului ce a trecut, dupa cum am marturisit in repetate randuri fara pic de jena, m-am cam lasat de citit ca sa ma pot integra social, asa ca traditzionala recomandare de mai jos contzine 10 cartzi si 5 benzi desenate pe care mi-as fi dorit sa le fi citit daca as fi trait inca intr-o lume alfabetizata (am citit doar 2,5 itemi din lista de cartzi si unul din lista de benzi desenate). S-au luat tot felu de masuri drastice, gagica-mea amenintza ca imi da papucii daca nu respect o cota minima obligatorie de o nuvela/povestire citita pe saptamana, iar eu fac apeluri disperate la amicii care mai citesc sa imi povesteasca cate o carte sperand ca reusesc sa o pacalesc rezistand la o conversatzie literara - insa pana la urma gagica-mea va trebui sa aleaga daca vrea sa traiasca cu un bou harnic sau cu un destept neproductiv. 

Simt inclusiv cum mi s-a micsorat vocabularul, si al meu dar si al celor cu care trebuie sa conversez, mergand spre o zona a limbajului de lemn, cu romgleza si schimburi de dume-punchlineuri in maniera chat, completate eventual cu gesticulatzie (probabil in curand si cu scrijelit de pictograme pe peretzi). Se raspandeste un fel de deficit de atentzie patologic cu privire la limbajul articulat, la textul scris si frazele lungi, deghizat in pragmatism si scuzat prin "avem lucruri de facut".

Pur si simplu realitatea sociala care s-a generat in urma combo-ului upercut+clinci+hook pe care ni le-au aplicat regimurile Basescu+Dragnea a fixat alfabetizarea si activitatzile intelectuale drept indezirabile in mentalul colectiv românesc. Recent un amic care si-a comandat niste cartzi de pe amazon(.com) a trebuit sa dea in scris vameshului o declaratzie cu privire la ce are de gand sa faca cu cartea. Varianta in care omu si-a luat-o sa o citeasca parea inacceptabila vameshului, asa ca amicul a scris in declaratzie ca ii trebuie pentru o masa care are un picior prea scurt (era un hardcover de Ursula Le Guin). Kafka era plin de optimism pe langa ce ne pregateste temerarul birocrat-procedurist român.

Selectzia de mai jos incearca sa reflecte si spiritul vremurilor - e prima data cand mai bine de jumatate din cartzile acestei shortlist sunt scrise de femei, eventual cu o miza feminista ori macar sexo-marxista. Nu e o slabiciune vremelnica de-a mea, pur si simplu a fost primul an din viatza mea in care zona SF-fantasy (chiar si horror) a fost dominata de femei - nu am statistici cantitative, dar calitativ a fost o dominatzie clara in listele de finalisti ai premiilor literare pe care le urmaresc, si chiar ca pondere a sexelor in cuprinsurile principalelor antologii ale anului. In consecintza cine zicea pe vremuri ca femeile n-au treaba cu SFul ori horrorul  (sau n-au chef, sau putintza) au fost nevoitzi in 2018 sa-si revizuiasca parerea si cu ocazia asta sa se bucure de o improspatare majora a genurilor de nisha. Moartea Ursulei LeGuin a readus in atentzie si cateva dintre numele autoarelor care au facut pionierat in domeniu, a fost si un val masiv de debuturi spectaculoase ale unor autoare tinere, iar peste toate astea a continuat si trendurile afro-futurist si asiatic (echivalentul literar al nominalizarii Black Panther la Oscaruri, respectiv a succesului Crazy Rich Asians). 

Cel mai important, femeile par sa nu mai fie interesate de basme erotice cu vampiri - mai apar si din alea, dar a apus epoca in care Stephenie Meyer era principala reprezentanta a fantasticului/horror scris de femei. Probabil 50 Shades of Grey a avut un efect de decantare, inlocuind vampirul cu corporatistul si transhand astfel delimitarea intre literatura "pragmatica" de literatura literata. In schimb influentza J K Rowling e inca puternica, ceea ce nu e chiar rau - n-am citit nimic din Harry Potter dar mereu am avut impresia ca vine de pe filiatzia britanica Gaiman-Pratchett-Dr Who mai degraba decat sa fie o concoctzie a vreunui birou de marketing atent la "preferintzele cititorilor". Pana la urma cititorii mai trebuie si (re)educatzi, nu doar "servitzi" - iar amatorii de literaturi de nisha au fost rascolitzi semnificativ de ceea ce s-a publicat in ultimii ani. Sigur, se mai injura lumea (americanii) in preajma acordarii a diverse premii (ba ca-s prea multe femei, prea multzi negri, prea multzi asiatici etc.) dar per ansamblu it's a great time to be alive, cu o diversificare drastica a temelor si metodelor aplicate in SFFH, inclusiv o terfelire fara precedent a granitzelor artificiale dintre "mainstream" si "nishe". Se pare ca a fost nevoie de femei ca sa dezamorseze "regulamentele" traditzionale ale literaturii.

Si tocmai acu se lasa românii de citit, suntem mereu in contratimp cu istoria. Sa comparam cum si-a petrecut Finlanda centenarul (construind cea mai mare biblioteca din tzara), in timp ce noi ne-am uitat la defilarea unor tancuri îngânând "Trecetzi batalioane române Carpatzii". Ma rog, la mine a mai fost si un centenar personal, am implinit 100 de kile.

Asa ca, cei care mai traitzi in locuri unde nu se hlizesc colegii corporatisti daca te vad cu o carte in mana, facetzi-va serviciul de a lua cartzile de mai jos - am facut selectzia si dupa estetica editziei, adica sa fie cartzi pe care sa vrei sa le ai in casa mai mult decât pe kindle.


The Weight of Words, antologie editata de Dave McKean si William Schafer

... antologie inchinata graficianului Dave McKean, cu proze scurte inspirate din picturi si coperte de albume pe care le-a realizat de-a lungul timpului (Dream Theater, Fear Factory etc.)...


Robots and Fairies, antologie editata de Dominik Parisien si Navah Wolfe

... noua editura Saga Press scoate in fiecare an cate o antologie pe subiecte absurde-hibride (aici un fel de techno-basme), din al carei cuprins de regula se aleg catziva dintre finalistii pentru premiile anului ce urmeaza...


Dreadful Young Ladies and Other Stories, de Kelly Barnhill

... prospatura a literaturii fantasy feministo-umoristice, foarte pe val cu culegerea asta de povestiri...


All I Ever Dreamed, de Michael Blumlein

... clasic al horrorului si SF-ului medical, un fel de Florin Chirculescu al americanilor ...


Writing Madness, de Patrick McGrath

... volumul e cam scump dar foarte bogat, contzine toata proza scurta si toata eseistica psihologului Patrick McGrath, un neo-clasic al goticului britanic (a scris romanele ecranizate in filmele Spider, Asylum si The Grotesque)


Phantom Limbs, de Margo Lanagan
... unul din cele mai valoroase exporturi literare ale Australiei, are in sfarsit un cvasi-best of al prozei scurte publicata la o editura neaustraliana (adica una care sa livreze si in Romania) ...



Mouthful of Birds + Fever Dream, de Samantha Schweblin

... o culegere de proza scurta + o nuvela vanduta drept roman; ambele traduceri din spaniola (Schweblin e din Buenos Aires), recomandate fanilor Machado ...



The Hainish Novels and Stories, de Ursula LeGuin
... colectzia romanelor esentziale din opera Ursulei LeGuin, recent descoperita si de feministele de la noi, dupa ce 30 de ani fostele gagici imi dadeau de cap cartzile ei (in fine, una mi-a explicat ca recomand lucrurile in mod antipatic si ca nu-mi baga in seama recomandarile ca sa-mi faca in ciuda) ...



How Long Til Black Future Month, de N. K. Jemisin
... campioana premiilor SF din ultimii 10 ani a scos in sfarsit o culegere de proza scurta (ca mai toata proza ei, cu tematica afro-futurista) ...


Ice and Other Stories, de Candas Jane Dorsey
... autoare-pionier a SFului queer din anii 80 incoace (implicata si administrativ in organizarea premiilor James Tiptree, Lambda si tot ce a insemnat SF sexomarxist din anii 80 incoace)...

***********************************
Iar mai jos e lista de benzi desenate esentziale, ca in fiecare doar un shortlist de 5 titluri esentziale:



Divinity, scrisa de Matt Kindt
... cel mai bun titlu din portofoliul noii edituri Valiant ...


Berlin, de Jason Lutes
.... fresca Berlinului interbelic publicata cu tzaraita de catziva ani incoace, colectata pentru prima data intr-o editzie omnibus; va ramane o referintza pentru istoria BD ...



Flight of the Raven (+ The Reprieve in curs de aparitzie), de Jean-Pierre Gibrat
... cea mai aratoasa editzie americana a unei BD europene ...


Tales from the Inner City, de Shaun Tan
... Shaun Tan s-a "tradus" si la noi, sper ca nu mai are nevoie de prezentare (calduros recomandata copiilor, dar nu numai) ...


Shiver (+Smashed in curs de aparitzie), de Junji Ito
... traducerea in engleza a BDului horror al lui Junji Ito continua cu culegerile de povestiri scurte ...