Thursday, May 24, 2018

Filme contra plictiselii: Blood Father, Desert, The Great Wall, Sunset Limited, Once, The Babysitter

Blood Father

(regizat de Jean-Francois Richet, autorul remakeului Assault on Precinct 13)

Desi apucase sa faca Passion of Christ si sa studieze ebraica, acu catziva ani Mel Gibson s-a scapat sa zica ceva nashpa despre evrei si in consecintza tot networkul de producatori evrei de la Hollywood l-a boicotat catziva ani la rand, refuzand sa se mai asocieze cu el. De suparare omu s-a apucat de baut si la un momendat si-a batut nevasta, iar apoi Ricky Gervais a facut misto de el la Globurile de Aur. L-au mai chemat doar in roluri mici, prin filme care nu erau produse nici de evrei, nici de femei, si se pare ca astea-s destul de rare la Hollywood, de exemplu Machete 2 si Expandables 3.

Dar iaca Mel Gibson a revenit in fortza, anuntzand pentru anul viitor chiar un sequel la Passion of Christ (pentru cei care se plangeau ca filmul a avut final previzibil). Semnele revigorarii carierei sale sunt evidente - nu demult a dat tarcoale Oscarurilor cu filmul de razboi Hacksaw Ridge, iar inainte de asta a avut rolul principal in productzia frantzuzeasca Blood Father. Filmul e realizat de un francez epigon al lui Luc Besson, specialist in thrillere intense (un excelent remake dupa John Carpenter's Assault on Precinct 13, plus seria Mesrine despre care se zic lucruri bune, dar nu am vazut-o).

Mel Gibson face umpic misto de sine jucand un alcoolic divortzat ce urmeaza un program de dezalcoolizare sub supravegherea lui William Macy. In timpul liber se ocupa cu tatuaje si duce dorul unei fiice data disparuta cu multzi ani inainte, incident care i-a declanshat campania de alcoolizare. Intr-o buna zi fiica apare pe nepusa masa, putzin fripta la creier si pasionata de tras pe nas prafuri, hobby dobandit in timpul relatziei cu un mafiot mexican. Problema e ca gagica s-a certat cu mafiotu, iar acu cartelul e pe urmele ei. Mel Gibson are dificila munca de a-si convinge fata sa se lase de droguri, de a se abtzine el insushi de la alcool si de a lupta impotriva mafiotzilor folosindu-se de retzeaua de amici carora le-a facut tatuaje pe vremuri. Un rol simpatic are si Michael Parks, poate vi-l amintitzi din Kill Bill.

Filmul e concis, fun, la obiect, cu suspans, cu violentza. Mel Gibson e superwatchable si are o gramada de replici funny, iar design-ul filmului are un vag iz de Mad Max (comunicandu-ne subtil regretul actorului de a nu fi fost implicat in noul Mad Max).


*******************************s

Desert aka Desierto

(regizat de Jonas Cuaron, fiul lui Alfonso)

Donald Trump tre sa fi finantzat acest film, despre un lunetist american patriot care lichideaza niste mexicani pe cand acestia incercau sa traverseze ilegal un deshert ca sa ajunga in SUA. The fukkin cockroaches sunt macelaritzi unu cate unu, spre marea satisfactzie a protagonistului jucat de Jeffrey Dean Morgan (Comediantul din Watchmen). Unul dintre cockroachi moare mai greu, fiind jucat de Gabriel Garcia Bernal. Absolut tot filmu se petrece cu astia alergandu-se unii pe altzii printr-un deshert oribil, plus un catzel antrenat sa sara la beregata imigrantzilor. Catzelu joaca cel mai bine din tot filmu si nici macar nu apare in credite.

Nu am citit nicaieri ca Trump ar fi finantzat filmul, dar pare strategia lui - singurul lucru care contrabalanseaza cat de scandalos e filmul e faptul ca insushi regizorul sau e mexican. Shtitzi cum facea Trump - zicea o chestie nasoala despre negri, apoi chema un amic negru si-l punea sa zica ca sunt prieteni si n-are nimic cu negrii. Sau prindea de putza femei, apoi convingea o femeie sa zica ca de fapt e baiat simpatic. Un reverse psychology perfect conceput pentru votantul modern.

Mai observatzi afishul care zice ca filmu e "from the visionary filmmakers of Gravity". S-ar traduce cam asha: regizor e Jonas Cuaron, fiul regizorului Alfonso Cuaron. Tanarul a facut ucenicie pe langa tat-su in timpul filmarilor pentru Gravity. Unchiu-so, Carlos Cuaron, i-a dat nishte bani sa faca filmu asta, dar nu prea multzi, asa ca e filmat in aer liber si nu prea sunt actori prin film - e Bernal (care e cheap, a filmat ceva si prin Cluj parca), mai e tipu asta din Walking Dead, plus nishte mexicani care fac figuratzie in roluri de cadavre sau muribunzi. A, si catzelu care n-a cerut salariu. Pushkociu ala din poza de mai jos nu stiu cat poate sa coste. Si ar mai fi un jeepan cool in recuzita.

Unii vor zice ca filmu e anti-Trump insa uneori am avut impresia ca tipu cu pushka e personaju cu care tre sa simpatizam. E posibil ca la inceput filmul sa fi fost comandat de Trump si la un momendat s-a certat cu regizoru si regizoru i-a tras o tzeapa. Pana la urma am ramas confuz si nu mi-e deloc clar ce promoveaza filmul asta - patriotismul impotriva cotropitorilor sau dreptul de a sfida granitzele vecinilor? Si mai ales cum ar trebui sa intzelegem filmu in comparatzie cu American Sniper, care facea tot cam ce face si tipu din filmu asta, doar ca o facea in tzara altora (iar asta era suficient sa il faca erou, nu psihopat).


********************************************************

The Great Wall

(regizat de Zhang Yimou, superstar al cinema-ului comunist chinez)

Mama mama cat de frumos e filmul asta prin ochelari 3D. Motivul pentru care nu-l pot insa recomanda ca musai de vazut e scenariul ultrasubtzire, care abia leaga intre ele cateva scene de batalie superspectaculoase. Unii se plang si de Matt Damon care n-avea ce cauta ca erou intr-un film chinezesc, dar rolul lui e destul de natural integrat in poveste.

La baza sta una din legendele mitologiei chineze, despre motivele pentru care au construit ei Marele Zid, cica ca sa se protejeze de niste bazdaganii iesite din Iad (fiintze fantastice despre care nu stie nimeni daca au existat de-adevarat sau le-au confundat chinezii cu alte animale). Filmul e o serie de batalii intre aparatorii Zidului si animalele alea care tot vin. Matt Damon, Willem Dafoe si inca unu din Game of Thrones se invart pe acolo sa faca trafic cu praf de pushka si devin fara voia lor un fel de eroi sau anti-eroi.

O data la catziva ani apare cate un film din asta care upgradeaza simtzibil felul in care se regizeaza bataliile epice. La inceputul anilor 2000 au fost Lord of the Rings si Saving Private Ryan, ulterior a mai fost Avatar, iar acu e filmul asta care realizeaza un salt similar. De fapt chinezul Zhang Yimou a devenit un fel de specialist al acestui gen de cinema bombastic, recomand calduros si productziile sale chinezesti. Specialitatea lui este color-codingul - felul in care se foloseste de culorile hainelor personajelor pentru a crea diverse efecte vizuale dinamice foarte cool (vezi cum sunt coloratzi si cei din poza de jos). N-ar trebui sa ne fie chiar necunoscut, caci titlurile sale au facut ceva valva in Occident (altfel nu ar fi fost insarcinat cu un astfel de blockbuster). Poate va amintzitzi de la el House of the Flying Daggers, Hero, si nici alea de tineretze nu-s de lepadat (Sorgul Roshu, dupa romanul nobelizatului Mo Yan).

Am fost o data in China si pe avion m-am uitat numa la filme de astea si m-am shocat cat de putzine stim despre cinema-ul lor in lumea noastra mica de new wave-uri, indie-uri si ce ne baga pe grumaz americanii. Filmu asta e o demonstratzie de fortza a capacitatzilor cinematografice ale comunismului chinezesc, insa nu-mi dau seama cine e de vina pentru scenariul asta superschematic (in acte zice ca ar fi vorba de Max Brooks ala cu World War Z).



************************************

Sunset Limited

(regizat de Tommy Lee Jones, you know the guy)

Nu-ntzeleg de ce se fac filme de astea. In cea mai mare parte putea fi teatru radiofonic si nu pierdeam mare lucru.

E o piesa de teatru a lui Cormac McCarthy, transpusa in film de HBO. Il shtitzi pe McCarthy, tipu ala care nu stie sa scrie dialoguri - in filmele bazate pe opera sa personajele fac cel mult schimburi de monologuri (vezi si The Counselor). Aici, avand doar doua personaje, s-a mai straduit cat de cat, adica n-avea incotro. Chiar s-a chinuit sa lase impresia ca personajele astea dialogheaza. Nu i-a iesit intotdeauna, dar actorii il ajuta mult.

Pe Tommy Lee Jones il mai apuca ambitzii de astea artsy-fartsy, de cand s-a apucat sa si regizeze filme. Samuel Jackson imi lasase insa alta impresie, ca ar fi un om mai de distractzie. De fapt lui i se datoreaza toata distractzia din filmul asta.

Povestea e cu Tommy Lee Jones care tocmai a supravietzuit unei tentative de suicid - Samuel Jackson l-a luat in bratze cand era sa se arunce in fatza tramvaiului si l-a dus acasa. Cei doi povestesc in bucatarie despre rostul vietzii, despre Dumnezeu si Dracu, despre alb si negru. Amandoi fac pe deshteptzii dar cu vocabulare diferite - unul e profesor intelectual si le cam zice din cartzi, celalalt e un negru fost pushkarias cu niste pareri intuitive despre univers. Intelectualul e avocatul diavolului, blestemat de propria inteligentza, negrul e ceva mai optimist si cu respect fatza de viatza. Intregul film e un clisheu, in numeroase aspecte.

Totul se petrece in bucataria aia, jumatate din film la masa (poza de sus) si jumatate pe canapea (poza de jos). Cunosc oameni care se dau in vant dupa filme din astea in care nu se intampla nimic si lor le va placea la nebunie. Dar, repet, pentru asa ceva s-a inventat teatrul radiofonic.


*************************************************

Once

(regizat de John Carney, muzicant irlandez devenit regizor indie)

Teoretic e un musical, practic e un videoclip mai lung pentru unul din albumele folkistului irlandez Glen Hansard. Regia e asigurata de bassistul sau, convertit in regizor indie, iar partenera sa din film e colega sa din trupa Swell Season. Coloana sonora a filmului a facut acu 10 ani valva pe la Premiile Grammy si a castigat Oscarul.

Ca film insa, cum ziceam, nu e cu mult mai mult decat un videoclip al coloanei sale sonore, intrerupt de cateva scene cu dialoguri. Se intampla ca tot in perioada aia am vazut si La La Land, unde raporturile sunt clar invers. Aici se depasheshte cu mult doza uzuala de muzica pentru ca filmul sa se califice drept musical. De fapt e un film in care personajele principale sunt muzicieni si de cate ori se intalnesc gasesc un motiv sau altul sa cante.

Teoretic e o poveste de dragoste - el e un hipster care repara aspiratoare si uneori canta pe trotuar pentru niste maruntzish in plus; ea e o imigranta din Cehia care sta cu altzi imigrantzi intr-un bloc nasol si isi mai ineaca amarul in pasiunea pentru pian. Ea aduce aspiratorul la reparat, el o incurajeaza sa cante si chiar sa inregistreze cateva piese intr-un studio. Ea are un sotz dar e plecat, el are o gagica dar e plecata. Asa ca fiecare are unele obstacole morale de la a se deda la niste "hanky panky". Asa ca n-au decat sa se abtzina si sa cante. Si tot canta. Si se abtzin. Si tot canta. Si se abtzin.

Recomandat firilor romantice si amatorilor de folk. Eram si io candva asa, dar treptat alunec intr-o lume mai intunecoasa.


**********************************************

The Babysitter

(regizat de McG, autorul filmelor Charlie's Angels)

Un horror interesant si iritant in acelasi timp, ca mai toate filmele regizorului ce se semneaza McG. Omul e un mix de geniu si cocalar - cu tendintze dominante spre al doilea aspect, dar nu pot sa-i neglijez momentele stralucite care nu lipsesc nici din filmul asta. In plus Netflix investeste in concepte destul de originale cu filmele produse de ei, asumandu-si riscuri pe care in cinema nu le mai prea remarc.

Din pacate partea iritanta e fix la inceputul acestui film - stil spastic de filmare, schimbari bruste de unghi cum erau pe vremuri in videoclipurile de pe MTV. Plus niste dialoguri idioate. 

Un puber e lasat de parintzi acasa, in grija unei babysitteritze bunoace si cool pentru care il invidiaza totzi colegii de scoala. Partea nasoala e ca, totusi, fecioru e la inceput de adolescentza si nu mai are nevoie de babysitteritza, in niciun caz de una care il obliga sa se puna la culcare la miezu noptzii.

Pustiu insa gaseste un tertip de a se preface ca s-a culcat si asa afla ca babysitteritza e membra a unei secte sataniste care colecteaza sange de copii. Filmul se transforma brusc dintr-un family movie comedic intr-un horror sangeros, o versiune (mult mai) brutala a lui Singur Acasa. Nu demult am mai povestit de un film similar, acel Better Watch Out care m-a incantat anu trecut (pe deasupra mai avea si eticheta de "christmas movie"). Inclusiv plotul de aici are multe in comun cu filmul acela (era vorba tot de un preadolescent obligat sa petreaca o noapte cu o babysitteritza hot). Totusi The Babysitter nu se tzine la fel de vertical, deviaza frecvent in parodie si pe ansamblu "doesn't keep a straight face" atunci cand se abereaza.

Totusi, daca te uitzi fara sa citesti nimic despre film e destul de entertaining.


Thursday, May 17, 2018

Filme musai: The Killing of a Sacred Deer, Alps, Wind River, Thor Ragnarok, Aaaaaaaah!, The Bad Batch

The Killing of a Sacred Deer

(regizat de Yorgos Lanthimos, autorul lui Dogtooth)

I'm disgusted that I wasted my night watching this horrible, gangrenous, festering piece of rot. 

It was the worst Nicole Kidman movie I ever watched. 

OK, I get the Greek mythology link in the title. That is pretentious for a start. But the film is completely confusing. Is it a horror, a thriller, a mystery? Are there special powers involved?

This is the first time I have reviewed a movie on IMDb but we disliked this movie so much I wanted to do the world a favour and warn everyone about it - this movie is awful. 

The worst movie I have ever seen, and I've seen a lot of movies.

If you somehow liked The Lobster, you will probably like this garbage.

worst movei ive seen in a long time

$17, I can't believe this movie is terrible. The movie didn't scare me at all.

No. Just No.

i took the effort to update my old account to rate this bad

IF THERE WHERE AN OPTION TO PUT 0 STARS I WOULD. 

Pagina de user reviews de pe IMDB a acestui film este fresca cumplita a ceea ce inseamna linshajul de tip 2.0 cu care a fost imputernicita Vointza Poporului in epoca social media. Astea-s doar cateva mostre alese complet random (am scrolluit vreo 5 ecrane si nu era nicio nota mai mare de 3). Primul gand care mi-a venit in minte e ca probabil leacul pentru cancer e descoperit demult, insa cel care s-a spetit sa-l descopere a decis ca mai bine-l arunca-n buda, sa nu se trezeasca cu o avalansha de postaci acuzandu-l ba ca nu e pastila roz, ba ca n-are aroma de papaya ori ca de ce nu se poate lua cu bere.

Sunt oameni care s-au straduit sa-si faca cont pe imdb numai sa poata contribui la a arunca un scuipat la adresa regizorului grec Yorgos Lanthimos, unul dintre inovatorii cinema-ului european post-2000. In bunul spirit patriotic post-Trump, reiese si ca una din vinile sale esentziale este de a fi facut un film american fara ca el insusi sa fie american. Un comentator zicea ca nici nu credea ca mai exista greci pana a vazut filmu asta, daca mai auzea pomenindu-se despre Athena credea ca e vorba de orasu din Florida cu acelasi nume.

Au mai trecut si Von Trier ori Haneke prin acest gen de rostogol prin smoala, dar pe vremea aia smartphoneu nu se consacrase inca drept device de injurat oamenii enervantzi care se cred desteptzi. Si recentul mother! are parte de o soarta similara (finalist la Zmeura de Aur) iar daca se mai cern umpic lucrurile prin prisma "vointzei poporului" in curand n-o sa mai vedem la cinema decat epopei fasciste cu supereroi vs. suboameni si episoade Star Wars povestind pe intzelesul copiilor despre noua cursa a inarmarii.

Toate mărcile de stil ale regizorului sunt rastalmacite de postacii IMDB dupa strategia Antena 3 de a "intoarce argumentele" - dialogurile seci in maniera recitata sunt din cauza ca actorii n-au fost platitzi suficient si au jucat prost, ritmul lent e din cauza ca regizorul avea prea mult timp la dispozitzie si nu se stie gospodari, umbrele si unghiurile de filmare sunt mai ciudate ca sa nu i se vada lui Nicole Kidman celulita etc. Se gasesc explicatzii pentru orice, pe gratis.

N-as vrea sa zic multe despre filmul asta. Placerea maxima vine daca nu citesti nimic despre el inainte sa-l vezi. Nici macar fraza asta pe care urmeaza sa o adauga aici: The Killing of a Sacred Deer e recuperarea tragediei grecesti la Hollywood (sau macar o tentativa, caci ma tem ca regizorul nu va mai pupa finantzare pe acolo). Sigur, unii vor zice ca nu, ca aia a fost filmu cu "Release the Kraken!"

P.S. Interesant ca am vazut cam in aceeasi perioada si The Beguiled (povestit aici), un alt film centrat pe dinamica cuplului Nicole Kidman - Colin Farrell. Prin alaturarea celor doua filme itzi dai seama ce cool is actorii astia, desi vazandu-i la intervale mai mari de timp nu mi se pareau nustiuce.


*************************************************

Alps

(regizat de Yorgos Lanthimos, autorul lui Dogtooth)

De acelasi Lanthimos, de data asta un film din perioada lui greceasca, inainte sa fie recrutat de Hollywood. Creca asta a fost si la TIFF dar l-am ratat la vremea lui. Acum s-a dat la cinema Victoria intr-un fel de doublebill cu filmul de mai sus (un obicei excelent al cinematografului Victoria - cel mai simpatic, cochet si diversificat program al unui cinema clujean, plus ca au bere artizanala).

Venit proaspat dupa nominalizarea la Oscar cu Dogtooth, Lanthimos incerca aici sa faca un fel de continuare acelui film, inrudit atat ca stil cat si ca idee. Daca in Dogtooth era vorba de niste indivizi care n-au parasit niciodata casa parinteasca si erau complet alienatzi fatza de lumea din afara spatziului domestic, in Alps e vorba de indivizi disperatzi sa se infiltreze in familii care nu sunt ale lor. Protagonistii sunt o firma specializata in a oferi societatzii un anume tip de serviciu - cel de a substitui temporar oameni care au murit, incercand sa faca viatza familiilor acestora mai usoara, iar disparitzia celor dragi cat de cat graduala.

Evident, asta ocazioneaza momente extrem de creepy dar si momente extrem de hazlii, adica exact tonul si dozajul perfect pe care il avea si Dogtooth. Lanthimos e un regizor de colectzie, dovedind ca nici trecerea in catastifele Hollywoodului nu i-a cenzurat ideile (vezi filmul de care ziceam si deasupra).

Desigur, ca valori de productzie Alps arata mult mai sarantoc decat filmu cu Nicole Kidman, dar e o austeritate care, ca si in Dogtooth, se potriveste cumva si cu ideea povestii. E interesant de analizat si ce au incercat grecii sa faca in Noul Val al cinemaului lor, comparativ cu ce au incercat regizorii romani sa faca in Noul Val al nostru si ce fel de psihologie colectiva a dus la discrepantza stilistica si ideologic dintre cele doua valuri (ambele lucrand cam cu aceleasi bugete de austeritate).


**************************************************

Aaaaaaaah!

(regia Steve Oram, actor principal si scenarist la Sightseers)

Daca macar 2 dintre numele Robert Fripp, Mighty Boosh si Steve Oram itzi spun ceva, o sa gasesti genial filmul Aaaaaaaah! (cu 8 de a, caci mai exista vreo 2 filme cu acest titlu dar un numar diferit de a-uri). Fortzez putzin nota recomandandu-l drept un film musai, insa nici nu are cum sa ajute contra plictiselii, adresandu-se acelui tip de "acquired taste" in care intra si sexul anal. Adica la filmul asta ori te uitzi pana la capat (probabil chiar de 2 ori ca sa pricepi ceva din el), ori il opresti dupa 5 minute si uitzi tot ce ai apucat sa vezi. E echivalentul cinematografic al scat jazz-ului.

Robert Fripp, cel care se ocupa de coloana sonora a filmului, e creierul trupei King Crimson, de care daca n-ai auzit n-are rost sa-tzi mai pierzi vremea cu blogul asta. Prin film apar si protagonistii serialului Mighty Boosh, un serial englezesc de comedie absurda despre care am scris mai demult, continuator in cheie pop-psihedelica al traditziei comediei britanice absurde (Monty Python si League of Gentlemen). Steve Oram debuteaza ca regizor cu acest film, dupa ce in urma cu catziva ani devenea notoriu ca actor/scenarist cu filmul Sightseers si mai recent in serialul Netflix The End of the Fucking World. Cei familiarizatzi cu programele BBC vor mai gasi pe aici actori din serialul Green Wing si alte ciudatzenii scornite de televiziunea britanica.

Inspirat de celebrele documentare cu maimutze ale lui David Attenborough, regizorul propune aici un film cu personaje umane din zilele noastre comportandu-se ca niste maimutze - se kk pe podele prin casa, arunca cu mancare unii dupa altzii, se bat pentru femei si se angajeaza in conflicte sangeroase pentru statutul de alpha male. Barbatzii invinshi sunt umilitzi si mutilatzi, invingatorii castiga acces la femei si la televizor - pana cand un alt alpha male vine sa le provoace pozitzia. In timpul asta femeile ranjesc multzumite ca sunt apreciate.

Grecii facusera si ei un film oarecum similar acu catziva ani, poate va amintitzi de Attenberg. Doar ca acolo era asa o hipstereala abstracta, aici tonul e cu totul altul, impingand aberatzia spre extreme dificil de digerat. Nu exista dialoguri, actorii comunica exclusiv prin onomatopee, gesturi si grohait. O ora jumate de grohait si gemete reuseste sa itzi ucida o mica bucatzica din suflet.

E si un film care ne da o noua perspectiva asupra Brexitului.



***************************************************

Wind River

(regizat de Taylor Sheridan, scenaristul oscarizat pentru Hell or High Water)

Dupa ce parea sa se consacre ca actor (in serialul Sons of Anarchy), apoi ca scenarist (nominalizat la Oscar pentru Hell or High Water) iata ca Taylor Sheridan face pasul urmator cu acest debut regizoral care beneficiaza de suport major pe partea sociala (a fost finantzat de diverse triburi si rezervatzii amerindiene, are actori de etnia respectiva) si pe cea muzicala (coloana sonora facuta de Nick Cave si Warren Ellis).

E, asadar, un film mai mult important decat spectaculos. Din pacate nu foarte important pentru români, care am luat contact cu amerindienii doar prin filmele cu "coboi si indieni" si acolo de regula tzineam cu coboii si ni se parea absolut cinstit ca indienii sa si-o ia in freza, pentru ca erau imbracatzi mai aiurea si aveau penele alea in cap.

Dar daca faci efortul de abstractizare incat sa incerci sa-tzi pese si de problemele altora, si de istoria altor popoare, atunci potzi pricepe de ce Wind River e un film important. Povestea e simpla, aproape prea simpla considerand pedigreeul de scenarist al lui Sheridan, insa e scenarizata misto, cu dialoguri aproape perfecte (e si nitzika melodrama redundanta, insa a zis gagika mea ca daca pentru atata lucru nu voi recomanda filmul ca fiind musai de vazut, sunt o acritura fara sperantze de reabilitare).

Personajul principal e Jeremy Renner (Avengers, Hurt Locker), un padurar care gaseste o indianca moarta in zapada. Vine pe-acolo sa investigheze problema si o agenta FBI jucata de una din surorile Olsen (alea care erau mici-mici intr-un sitcom din anii 90). Teritoriul e populat de o rezervatzie de indieni izolatzi de lume, iar investigatzia ii pune pe protagonisti in contact cu diverse feluri de oameni si frustrari care supureaza prin partzile acelea. Poate mai tzinetzi minte Winter's Bone, filmu ala cu tzarani drogatzi de suparare ca trece viatza pe langa ei. Cam acela e spiritul si aici, doar ca sunt mai multe impushkaturi si niste investigatzie detectiveasca ce duce destul de repede la concluzia ca amerindienii au inca o viatza mai grea decat feministele, dar nu face nimeni scandal pe tema asta. Poate a venit momentul ca cineva sa o faca.

P. S. Cam pe aceeasi tema recomand si banda desenata Scalped aparuta pe parcursul ultimilor 10 ani - poate chiar mai puternica in mesaj decat filmul asta. Ar trebui sa iasa si ala in curand sub forma de serial TV.



***************************************************

Thor Ragnarok

(regizat de Taika Waititi, autorul lui What We Do in the Shadows)

Filmele cu supereroi Marvel devin tot mai fun pe masura ce cele cu supereroi DC Comics devin tot mai natange.

Lumea a cam obosit de meclele grave ale lui Batman si Superman si de efectele speciale repetitive care ies de pe mana lui Zack Snyder - cei de la Marvel au avut ideea buna de a nu lasa un singur regizor sa isi faca de cap cu prea multe filme. Trilogia Thor a inceput sub bagheta lui Kenneth Brannagh (om de teatru shakespearian) si se incheie iata cu o comedie a neozeelandezului Taika Waititi (care ne-a vizitat si pe noi la festivalul horror de la Biertan). Asta inseamna si ca filmele Marvel sunt foarte eterogene ca ton si stil - din pacate nu si ca scenariu.

Noul capitol Thor surprinde prin schimbarea radicala de ton - seria a virat puternic spre tonul comedic din Guardians of the Galaxy (cu care povestea converge pare-se in urmatorul film al seriei). S-au incorporat elemente space opera si o gramada de referintze parodice (inclusiv la Star Trek si Star Wars - apropo, cu ocazia asta am aflat ca Disney a cumparat si Marvel Studios, deci in curand va aparea un cavaler Jedi prin filmele Marvel, sau invers). E si foarte multa ironie hipstereasca - nu doar in dialoguri, ci si in coloana sonora si referintzele ironice (cameo-uri ale lui Matt Damon, Sam Neill, Thor isi pierde pletele fiind tuns cu fortza de insusi Stan Lee).

Miezul distractziei e rolul lui Jeff Goldblum recuperat din uitare (Jurassic Park) - aici joaca un imparat peste o planeta de gunoi gen Pata Rât populata de scavengeri - ceva intre Mad Max si Fifth Element (SF-urile lui Luc Besson au si ele o influentza majora). Elementul evil e o Cate Blanchett in outfit goth, umpic ajustata pe calculator incat mi-a luat o vreme sa o recunosc. Conflictul e acelasi Marvel bullshit dintotdeauna, insa in detalii filmul e distractiv si pune o distantza ingrijoratoare fatza de productziile DC Comics care cu disperarea lor de a se prezenta drept filme serioase au ajuns intr-o fundatura antipatica.


************************************************

The Bad Batch

(regizat de Ana Lily Amirpour, autoarea lui A Girl Walks Home Alone at Night)

Filmul asta e o postapocalipsa care imbina elemente de Mad Max cu festivalul Burning Man si cu vibe-ul din El Topo a lui Jodorowsky. Avem hipsteri si canibali, Ace of Base pe coloana sonora, un Jim Carrey care nici macar nu apare pe afisul filmului (cica e easter egg, dar are un rol proeminent), un Keanu Reeves stapan peste un harem de gravide inarmate cu ajutorul carora incearca sa repopuleze planeta, un Jason Momoa canibal care ii mananca piciorul si mana gagicii din poza de mai sus apoi se indragosteste de ea. Filmul e complete bonkers - aproape de Quentin Dupieux, dar nu chiar, mai simplist totusi si putzin lungit.

Regizoarea de origini iraniene a facut multa valva cu debutul A Girl Walks Home Alone at Night, primul film din istorie cu vampiri vorbit in persana. Toata lumea era curioasa despre ce avea de gand cu noul film. Critica zice ca Bad Batch e mizerabil si insuportabil, ca e too much, insa pe mine m-a inveselit la culme, fiecare scena te ia prin surprindere, in niciun moment nu banuiesti ce ar putea urma, e o distractzie teribila ce se intampla aici iar Keanu Reeves face rolul vietzii sale - un Hugh Heffner postapocaliptic cu elemente de Cristi Borcea.

Coloana sonora e superba, cu un efect foarte puternic in a stabili mood-ul filmului, ori a-l ironiza - de la Ace of Base pana la Die Antwoord, piese montate atent si ironic peste scene cheie ale filmului. Mare parte din film e mut, cu personajele alergandu-se prin desert sau macelarindu-se, mai putzin scenele ce au loc in oaza de civilizatzie condusa de Keanu Reeves si haremul sau.

Un film cu totul deosebit si proaspat, se da pe Netflics.


Thursday, May 10, 2018

Filme contra plictiselii: Headshot, Mars and April, Siren, 1922, Gerald's Game, Knock Knock


Headshot 

(regizat de Mo Brothers, regizori indonezieni, contributori la scurt-metrajele VHS)

Pe vremea comunismului, cand eram mici, prosti, nu exista Internet si autoritatzile române ale vremii reuseau fara mare efort sa ne mentzina in bezna intelectuala si ideologica desavarshita, role-modelele cele mai populare in rândul tinerilor erau Bruce Lee, Van Damme si Chuck Norris. Aveam creierele atat de atrofiate incat idealul in viatza era sa putem bate pe oricine si drept rasplata sa primim un trofeu (o gagica, cum era cutuma in filme, sau o "ciocolata straina" daca eram copii). Ma rog, nu cred ca lumea de atunci era mai violenta decat cea de azi, dar azi violentza are scopuri strategice, pe cand atunci oamenii se bateau din placere si plictiseala.

Asa se face ca "filmele cu batai" erau cele mai populare, indiferent de categoria de varsta si nici un Premiu Oscar nu se putea compara cu un dos de palma administrat de Van Damme. Dupa revolutzie am aflat ca genul a fost totusi unul minor in istoria cinematografiei, ajuns la noi cu decalaj de vreo 10 ani, cu actori pe care nimeni nu i-a luat nimeni cu adevarat in serios - poate cu exceptzia lui Bruce Lee care venea cu un pedigree mai deosebit. Lumea si placerile s-au diversificat brusc dupa Revolutzie asa ca intre 92 si 2011 nu cred ca am mai vazut 5 filme din genul respectiv (daca nu punem la socoteala postmodernisme gen Kill Bill si Fight Club).

Insa in 2011 din Indonezia a aparut pe neasteptate un reviriment internatzional al "filmului cu batai" si un nou superstar al artelor caftului. Filmul se numea The Raid, iar superstarul se numea Iko Uwais - un fotbalist care se apucase de karate (stilul indonezian inspirat de felul in care se bat maimutzele). De atunci incoace individu face cu regularitate filme cu batai care au ajuns sa fie apreciate in randul intelectualilor cam la fel cum au ajuns manelele sa fie reabilitate in randul hipsterilor urbani. Sub pretextul diversitatzii multiculturale si al antidiscriminarii, creierul de reptila violenta redevine dominant.

Creca si mie mi se intampla asta caci de citit m-am lasat, muzica pe care o ascult e tot mai proasta si ma surprind urmarind cu placere cum acest Iko Uwais isi da colegii de platou cu capu de calorifere. Cea mai recenta isprava a sa e acest Headshot, regizat Fratzii Mo - un cuplu de regizori indonezieni pe care ii cunosteam din zona horror (au avut un segment in antologia de scurt-metraje VHS si au mai avut The Killers la un TIFF recent).

Filmul e practic un joc non-interactiv in care protagonistul, impuscat la inceput in cap (de aici titlul filmului), isi revine cat de cat si incepe sa-i bata pe cei care l-au impuscat in cap. Scenariul e structurat ca o succesiune de nivele ale unui joc: la fiecare nivel apare cate un inamic cu propriul stil de bataie si o identitate vizuala proprie - cam cum erau personajele din jocurile Street Fighter: unele fete, unele baietzi, unele imbracate un negru, altele in albastru, unele batandu-se cu mainile goale, altele cu un batz, unele care se bat in aer liber, altele in aer inchis. La ultimul nivel inamicul e unu caruia i se zice chiar Boss!

Pentru cei priceputzi in arte martziale o fi interesant de urmarit - Indonezia incearca sa cucereasca o piatza dominata istoric de Hong Kong si se fac eforturi majore aici cu privire la coregrafie si o experientza cat mai imersiva. Cine il vede la televizor tre sa stea cat mai aproape de ecran caci, daca nu reusesti sa simtzi cum sunt date personajele cu capul de calorifer, te cam chinui asteptand sa se intample ceva.

P.S. E totusi interesant de urmarit limba indoneziana, sau ce vorbesc aia pe-acolo (ceva intre chineza si indiana).

P.S.2. Acest Iko Uwais nu mai e chiar o vedeta locala - l-au bagat deja in Star Warsul din 2015 si are in pregatire mai multe roluri la Hollywood. Sunt sanse mari sa devina noul Bruce Lee. Mai e un bataush de asta prin Tailanda, pe nume Tony Jaa, dar filmele aluia nu le-am vazut.
 

***************************************************

 Siren

 (regizat de Gregg Bishop, alt contributor la scurtmetrajele VHS)

Tot din grupul celor care au creat antologia de scurt-metraje VHS vine si regizorul asta, insa aici legaturile sunt chiar mai puternice - Siren e chiar un prequel la unul dintre scurtmetrajele respective, cel cu petrecerea burlacilor care agatzau intr-un bar o gagik canibala. Atat scurt-metrajul cat si actritza Hannah Fierman au lasat o impresie puternica la data respectiva (2012) si au existat multe petitzii solicitand sa se dezvolte ideea intr-un film in toata firea. Iata ca l-au facut pan la urma.

Avem din nou o petrecere a burlacilor, insa de data asta burlacii nimeresc la un strip-club izolat care ofera experientze cu droguri psihedelice - inclusiv orgii oculte si sex cu mutantzi. Gagica asta care cica ar fi sirena (desi are coada si comportament de pisica) e captiva acolo si folosita ca "atractzie speciala" pentru clientzii cu bani.

Filmul face explicite o gramada din detaliile care erau doar subtil sugerate in scurt-metraj - ofera si un origin story, are si scene de sex, iar scenele violente sunt mult mai explicite cu efecte speciale mai pe fatza. Din pacate nu mai are umor si nici suspans, urmarindu-se un ton de horror-fantasy cu miza erotica (insa prea putzin sexy) de factura clasica, destul de aproape de ce se putea vedea in anii 80 prin seriale gen Tales from the Crypt.

In plus scurt-metrajul de la care s-a pornit era filmat integral in first person si avea o dinamica vizuala care aici lipseste.


 ***************************************************

 Gerald's Game

(regizat de Mike Flanagan, autorul lui Oculus)

Ce sa vezi, in nici doua luni s-au lansat 4 ecranizari dupa Stephen King - doua la cinema (Dark Tower, It) si doua la Netflix (1922 si acest Gerald's Game).

King are cateva romane din astea in care a incercat sa stoarca horror din situatzii minimaliste - vezi si Misery (tot cu un gagiu care e legat de pat) ori Cujo (o familie captiva intr-un automobil). In Gerald's Game avem o gagik (Carla Gugino din Sin City, Watchmen) care se lasa legata de pat de sotzul ei cu ocazia unui joc amoros. Insa sotzu face un infarct din pricina pastilei de Viagra cu care spera sa o impresioneze pe nevasta, asa ca gagik ramane captiva in catushe si se deshidrateaza. Si peste toate astea apare si un catzel flamand sa rontzaie la cadavrul sotzului si la erectzia nefolosita a acestuia. Trei sferturi din film e cu tipa asta care delireaza in pat de la deshidratare, si aia e partea cea mai cool a filmului (si a romanului, tradus la noi pe vremea cand eram inca cititor fanatic de Stephen King).

Necazu e ca ultimul sfert de ora incearca sa diversifice putzin situatzia intr-un mod destul de aberant. Asa e si romanul, m-a enervat si acolo finalul, filmul doar incearca sa fie foarte fidel materialului original (avem un exemplu clar de ce ecranizarile n-ar trebui sa aiba ca scop principal fidelitatea, caci aberatziile romanului se puteau corecta aici).

E totusi un film dragutz, bine jucat, care contribuie la rotunjirea intzelegerii asupra operei lui Stephen King, a vastei sale plaje tematice si a gaselnitzelor cu care e inovat cultura horror. Regizorul Mike Flanagan e o tanara sperantza a cinema-ului horror, a facut deja impresie buna cu titluri ca Oculus si Ouija 2.
 

****************************************************

1922

(regizat de Zak Hilditch, autorul lui These Final Hours

Stephen King pare sa fi citit destul de mult Liviu Rebreanu pentru nuvela asta - in special Ion, pe care il remixeaza aici cu Rats in the Walls a lui Lovecraft.

Rolul lui Ion e jucat aici de Thomas Jane (Expanse) - un cultivator de cucuruz pe la 1922, obsedat de a acumula cat mai multe parcele pe care sa-si puna cucuruzul (referintze subtile la Children of the Corn dar si la The Stand). Una dintre parcelele pe care nu a reusit sa le cumpere apartzine chiar nevesti-sii care in mod ciudat nu e tentata sa isi uneasca pamantul cu al sotzului, ba chiar ar prefera sa il vanda si de banii primitzi sa se mute la orash ca sa termine cu viatza mizerabila de la tzara unde singura distractzie e sa mulga vacile si sa trieze cucuruzul.

Cu timpul nevasta devine tot mai nesimtzita, sugerand ca ar avea chiar alt barbat care ii baga idei in cap, asa ca intr-o buna zi Ion o arunca intr-o fantana secata si mai arunca si o vaca peste ea, in caz ca intreaba politzia de ce pute a mort din fantana. Deci nuvela pare a fi Dolores Claiborne cu rolurile inversate (acolo o nevasta isi arunca barbatu magar in fantana). Am impresia ca Stephen King de la o vreme isi rescrie romanele vechi inversand doar sexele personajelor ca sa nu fie acuzat de sexism (si Gerald's Game de care am scris mai sus e un fel de Misery cu rolurile inversate).

Treptat protagonistul innebuneste si povestea vireaza spre o dementza lovecraftiana, cu shobolani multzi. Filmul e un horror crancen pentru cei care au fobie de shobolani ca mine (in sensul ca am fobie, nu ca sunt un shobolan). Daca insa n-ai probleme cu shobolanii partea horror e light, povestea inscriindu-se in randul celor cu pretentzii de realism scrise de King. De fapt a fost culeasa din culegerea de 4 nuvele multipremiata acu catziva ani, Full Dark No Stars (am fost surprins sa aflu ca e deja al treilea film bazat pe nuvelele respective).


**************************************************

Mars and April

(regizat de Martin Villeneuve, fratele lu Denis asta cu Blade Runneru nou)

Un film pentru amatorii de adaptari artsy-fartsy dupa benzi desenate francofone, regizat de fratele mai anonim al superstarului canadian Denis Villeneuve (Blade Runner 2049). S-ar putea sa nu mai fie anonim pentru multa vreme, caci Martin Villeneuve a facut ceva valva cu filmul asta (si negativa si pozitiva) iar urmatoarea sa ecranizare va fi dupa Lovecraft.

Filmul asta e o prostie intr-un fel, pe alocuri dialogurile sunt de un lirism incomprehensibil, insa e un chelcheshoz aici care se face placut - un iz de Blade Runner, feelingul de comic book francez si atmosfera filmelor de tineretze ale lui Jeunet, plus romantza perversa a relatziei amoroase intre un mosh de 80 de ani si o hipsteritza gerontofila de 20. Daca atzi avut vreodata un iubit/iubita din breasla actorilor, poate stitzi combinatzia aia de placute trairi intense-verbalizate si contraponderea lor - panica ca lucrurile tre sa se consume cat mai repede, caci mai ai si treburi serioase de facut, nu doar sa aberezi prin cafenele.

Teoretic filmul e SF, adica se petrece in viitor, oamenii se deplaseaza prin teleportare, iar americanii incearca sa construiasca primul teleportor pe Marte. Restul e insa o hipstereala supersiropoasa, atat de enervanta incat trece dincolo de punctul culminant al enervarii si de la un punct incolo simtzi cum te scalzi in dialoguri in franceza si atmosfera de videoclip Mylene Farmer si realitatea dispare o vreme intr-o placuta boemie fara sens. Protagonistii sunt aia de care am zis - gerontofila de 20 de ani pasionata de fotografie si moshul asta care canta la instrumente capabile sa capteze in ele spiritul uman. Relatzia e de fapt un triunghi amoros, caci se mai amesteca si individu care construieste instrumentele muzicale, si care are o retzeta anume de a captura spiritul uman in instrumente, pusa in pericol de dinamica amoroasa dintre cei trei.

E, asadar, un film ce polarizeaza sentimentele producand in egala masura disperare si placere pe parcursul vizionarii.


 ***************************************************

Knock Knock

(regizat de Eli Roth, autorul lui Hostel)

Subiectul numarul 1 al vremurilor recente, hartzuirea sexuala, a fost luat in serios de Hollywood care, dupa scuzele si balbaielile initziale, pare ca pregateste un contraatac de proportzii - ma tem ca o sa apara tot mai multe filme cu femei portretizate ca brute lipsite de scrupule care abuzeaza de barbatzi. Scena aia din Blade Runner 2049 in care shefa de la politzie isi hartzuieste sexual subalternu a trecut, cumva, necomentata asa ca e momentul pentru filme mai putzin subtile.

In Knock Knock victima este Keanu Reeves in rolul unui tata model care ramane singur acasa peste un weekend prelungit si se trezeste cu doua gagici plouate la usa, solicitandu-i intai un deget, apoi toata mana, ceea ce  se transforma intr-un joc al terorii si torturii ce amesteca umor, eros, istericale si shantaj. Pare un film gandit din capul locului sa evidentzieze diverse flavoururi feminine ale abuzului de putere, diferite de cele practicate de barbatzi si dificil de comparat in termeni de impact si trauma.

Totusi, lucrurile in filmul asta aleg mai mult calea parodiei decat a analizei serioase - Keanu Reeves e torturat cu propriile casti de DJ, se baga o furculitza in el, se masluiesc filmari cu el in scopul terfelirii reputatziei, e ingropat de viu etc. Eroinele sunt doua actritze hispanice apropiate regizorului Eli Roth - una e simpatica holograma din noul Blade Runner (un rol cu totul diferit aici). Regizorul nu e la primul film de tip "gender studies" - tot aici s-ar incadra si filmele Hostel care la inceputul anilor 2000 au contribuit semnificativ la escaladarea urii dintre sexe. Aici partea horror e mai temperata, filmul incercand sa se ambaleze ca o comedie neagra. Partea nasoala e ca Keanu Reeves e un actor prost si in cateva scene cam strica filmul.