Friday, March 27, 2020

Maraton de Oscaruri musai de vazut (1): The Irishman, Silence, Les Miserables, Burning, Blackkklansman, Marriage Story

The Irishman

(de Martin Scorsese, you know the guy)

Are Scorsese o anume pricepere in a construi crescendo, tensiune care se incarca gradual si foarte lent - de la o situatzie initziala boring pana la o criza existentziala care implodeaza spectaculos (aici consecintze istorice in politica americana). In filmul asta isi ia chiar mai mult timp decat de obicei - in prima ora jumate nu se intampla nimic, dar mai urmeaza inca 2 ore in care se intampla o gramada iar balansul e pana la urma excelent. E o provocare ca trebuie sa fii putzin familiarizat cu personajele istorice - fratzii Kennedy, Jimmy Hoffa si contextul politic american al anilor 60-70 cand la ei se consolida notziunea juridica de "coruptzie", se negocia relatzia dintre neoliberalism si clasa muncitoare, iar marii antreprenori se trezeau peste noapte reetichetatzi drept criminali (respectiv criminalii recuperatzi drept eroi, tot peste noapte). In aceste privintze Romania anilor 2020 e SUA acelei perioade.

Un exemplu elocvent e Hoffa asta jucat excelent de Al Pacino (cele mai bine roluri ale sale sunt cele in care imi oameni reali) - pe parcursul a vreo 25 de ani a fost cand divinizat, cand demonizat, in functzie de cine era presedinte. Urat de marii afaceristi pentru lupta sa sindicala si impunerea unor contracte colective pentru anumite bresle muncitoare, hartzuit juridic de familia Kennedy si chiar bagat la parnaie, iertat inexplicabil de Nixon, curtat de mafiotzii vremii pentru fondul de pensii pe care il gestiona, iar in final omorat intr-un context bizar - despre care filmul sugereaza ca ar avea de a face si cu asasinarea lui Kennedy. Filmul umple golurile din misterele asasinarii celor doi cu idei preluate din cartea avocatului celui suspectat de uciderea lui Hoffa - poreclit "irlandezu".

Irlandezul jucat de De Niro i-a fost extrem de apropiat lui Hoffa, un fel de Pahontzu in coasta lui Dragnea, desi multa vreme Hoffa insusi s-a folosit de talentele sale de asasin brutal (chiar pentru a submina sindicate concurente). Joe Pesci face si el un rol mare de mafiot, Harvey Keitel unul mai mic. Cumva De Niro a ratat nominalizarea la Oscar, pt ca desi l-au intinerit astia pe calculator e cam evident ca se misca foarte batraneste.


************************************************************

The Silence

(regizat de Martin Scorsese, cinema god)

N-a fost unul din filmele de succes al lui Scorsese, dar e unul din filmele sale intime, un cvasi-sequel la capodopera Last Temptation of Christ si o reconciliere a regizorului cu ideea de divinitate, acu ca tot se apropie de sfarsitul vietzii. Ca si The Irishman e un film istoric puternic si impunator, daca ai rabdare sa treci de prima ora cam plicticoasa (dar care are rostul ei). 

Creshtinismul a ajuns in Japonia candva pe la 1600 si dupa o perioada de relativ succes, regimul feudal japonez l-a scos in afara legii printr-o o campanie de persecutare a creshtinilor - una ce avea sa dureze pana in secolul 19. Japonezii au inventat propriul stil de crucificare, au vanat totzi preotzii (majoritatea iezuitzi portughezi) si au interzis comercializarea oricaror artefacte care infatzishau simboluri crestine. Creshtinismul a supravietzuit acolo prin comunitatzi insulare "Kirishtani" care practicau un creshtinism deghizat in budism (cantece/rugaciuni budiste cu cuvinte adaptate al ritualuri crestine). In ciuda rezistentzei, astazi populatzia crestina a Japoniei ramane sub 1% - un KPI al campaniei feudale despre care e vorba in acest film. 

Filmul are la baza romanul lui Shusaku Endo, japonez crestin care a scris aceasta interesanta poveste echidistanta - de o parte preotzii iezuitzi portughezi trimishi fara mijloace materiale sa crestineze Japonia versus sistemul japonez ce percepea creshtinismul drept o contaminare a valorilor traditzionale, un fel de soroshism al vremurilor respective.

Un neajuns al filmului e moaca deloc iezuita a lui Andrew Garfield, care arata ca un hipster facand mindfulness intr-o tzara exotica. Colegii lui, Adam Driver si Liam Neeson sunt ceva mai credibili in sensul asta. Insa foarte mishto sunt actorii japonezi - atat tzaranii kirishtani persecutatzi pentru religia interzisa, cat si tortzionarii a caror misiune nu era atat a-i convinge pe japonezi sa se dezica de creshtinism, ci a-i convinge pe preotzii iezuitzi sa recunoasca ca religia lor e o aberatzie contra naturii.


****************************************************

Les Miserables

(regizat de Ladj Ly, debutant din Mali)

Nishte tzigani care administrau un circ la marginea Parisului sunt in cautarea unui pui de leu care a scapat de la circ. Ei banuiesc ca a fost furat de un pushti arab si-s gata sa iasa cu sabiile sa faca dreptate tziganeasca (astia din poza de deasupra). Ca sa nu iasa cafteala, un grup de trei politzisti se angajeaza sa recupereze puiul de leu si incep sa scotoceasca in cele mai obscure ghettouri etnice, cu fel de fel de personaje exotice care am intzeles ca l-au impresionat pe Macron, care zice ca nu stia ca sunt atatea cartiere la marginea Parisului si nici oameni de atatea feluri.

Pana la urma politzistii dau de urma puiului de leu insa pe parcurs provoaca niste incidente nasoale, iar unul din politzisti e cam isteric si se ia in gat cu oricine. In timp ce altul e in prima zi de lucru (are ceva si din Training Day) si mai e unu care am uitat ce face.

Un film exotic care imbina dialoguri-dume cu tensiune interetnica si actziune, dupa o retzeta care s-a mai vazut in filme politziste americane insa specificul local al periferiei pariziene ii da un farmec deosebit. Undeva in fundal lumea priveste prestatzia echipei de fotbal franceze al ceva campionat mondial, echipa care e la fel de pestritza etnic ca si cartierul in care se petrece povestea. Titlul vine de la faptul ca actziunea se intampla in acelasi cartier ca si povestea lui Hugo.

Pe unu din politzisti l-am mai vazut in Dunkirk.


**********************************************



Burning

(regizat de Chang Dong Lee, clasic din Coreea)

Povestea triunghiului amoros format dintr-un fraier sarantoc, un mascul toxic liberal ce are drept hobby incendierea hambarelor tzaranilor, si o gagica care il duce de nas pe primul in timp ce pune botu la masculinitatea toxica a celui de-al doilea (jucat de asiaticu din Walking Dead, aici vorbind in limba materna).

Stilistic e un fel de film romanesc dandu-se drept asiatic, greu de dus pana la capat, insa reuseste sa ramana cu tine multa vreme dupa ce l-ai vazut. E ecranizarea unei proze a lui Haruki Murakami (inspirata de una de Faulkner), al carei subiect e ambiguitatea care toaca aici marunt nervii spectatorului; ajuta sa realizezi ca ii toaca si pe ai protagonistului si exact aceasta conexiune e urmarita de autor.

Mai exact, ambiguitatea povestii e din capul locului intentzionata, chiar anuntzata pe la inceput de o discutzie despre meseria de mim - unde tre sa lucrezi cu lucruri care nu sunt acolo, ca si cum ar fi. Alta referintza e o pisica pe care nu o vedem niciodata, dar protagonistul ii tot duce mancare la rugamintea gagicii din film. Care e si ea un fel de gagica a lui Schrodinger, caci de la un punct nu mai stie nimeni daca e vie sau moarta, daca e rodul unei fantezii de laba sau o persoana reala data disparuta. Iar din cand in cand se aude in fundal propaganda nord-coreeana care racneste de peste muntzi ca nici Coreea de Sud n-ar exista de fapt.

E asadar un film facut pentru critica care va enerva cumplit pe cei care asteapta un thriller asiatic. E filmul pe care l-ar fi facut Schrodinger daca era regizor.


**************************************************

Blackkklansman

(regizat de Spike Lee, erou al cinemaului de culoare)

Regizorul Spike Lee a fost dintotdeauna un activist feroce, un fel de Martin Luther King al cinema-ului, iar filmul asta e apogeul activismului sau. De data asta reuseste sa fie in egala masura activist si entertaining, fiecare scena a filmului fiind conectata amuzant la evenimente reale menite sa sublinieze evidentza ca istoria SUA e o istorie a managementului urii. Dincolo de evenimentele prezentate se fac trimiteri importante la contextul ultimului secol american, de la succesul filmului Birth of a Nation pana la rascoalele alt-right si aberatziile recente ale lui Trump.

Mare parte din film e funny, vezi si logica evenimentelor - un negru reuseste cumva sa se angajeze in politzie in anii 70; apoi, ajutat de un amic evreu (Adam Driver, finalist la Oscar cu ocazia asta) se infiltreaza in Ku-Klux-Klan ca sa dejoace un atentat. Adam Driver perorand impotriva evreilor si protagonistul negru injurand negri ofera scene spumos de amuzante. Cei doi trebuie sa faca o echipa perfect sincronizata - negrul vorbeste doar la telefon cu membri KKK, in timp ce Adam Driver se prezinta la intalnirile fatza in fatza, straduindu-se din rasputeri sa-i convinga pe KKK ca nu e nici macar evreu. Comportamentul KKKistilor e suspect de asemanator cu al Dacilor Liberi de la noi, asa ca nu va folositzi de filmul asta ca sa radetzi de cat de prosti sunt americanii, ca situatzia e chiar mai nasoala la noi, doar ca genul asta de miscari inca nu au la noi partide si politicieni cu adevarat puternici (mai e cate unul infiltrat ici colo). Pana una alta ne limitam inca la a scoate cruci din apa inghetzata de Boboteaza.

Filmul e lung dar curge foarte frumos, alternand poantele cu comentariul social si dialoguri cu referintze la lupta pentru drepturi civile ale populatziei de culoare din SUA. S-a gandit si Spike Lee ca tre sa faca un film funny ca sa-i fie bagate in seama ideile importante.


*****************************************************

Marriage Story

(regizat de Noah Baumbach, barbatu lui Greta Gerwig)

Acu fix 40 de ani aparea Kramer contra Kramer, care a rulat in cinematografele comuniste pe post de film horror, ca sa ne arate cat de monstruoasa e practica divortzului in societatea decadenta americana, comparativ cu Romania comunista unde divortzul era la fel de rar ca avortul - o diferentza esentziala fiind ca avort ilegal mai puteai sa faci, dar divortz ilegal n-aveai cum. Imi amintesc ca am avut cosmaruri dupa Kramer contra Kramer mai ceva decat dupa Evil Dead, desi le-am vazut cam in aceeasi perioada, cand aveam vreo 10 ani.

Esentzialmente filmul asta este identic cu acela, doar ca meseriile personajelor sunt altele, ambii lucrand intr-o trupa de teatru din New York (filmul e bazat pe experientza regizorului in timpul divortzului de Jennifer Jason Leigh). Oroarea pe care o nutream la 10 ani a fost inlocuita acum cu scarba, avand experientza la prima mana a catorva divortzuri - si legale, si ilegale.

Am fost tentat la prima reactzie sa il recomand drept un film de kkt, insa nimeni nu se poate plange de scenariul si actorii de aici, care executa totul cu precizie clinica. Ramane desigur inexplicabil cum Scarlett Johansson ar fi putut sa fie casatorita cu uratu asta din Star Wars - de fapt nu e complet irealist caci la un momendat ii marturiseste ca ii era scarba sa faca sex cu el. Fac roluri excelente in roluri secundare veteranii Ray Liotta (Goodfellas), Alan Alda (MASH) si Laura Dern (Twin Peaks) - in rolurile avocatzilor care se umplu de bani ajutandu-i pe fraieri sa-si destrame familia. 

Desi filmul e bazat pe experientza personala a regizorului, acesta se straduie sa fie cat de cat echidistant, incercand uneori sa lase impresia ca cei doi protagonisti sunt victime ale sistemului avocatzesc si nu doi hipsteri narcisisti plictisitzi unu de altu.




Saturday, March 21, 2020

Maraton de Oscaruri contra plictiselii (5): Spotlight, Bohemian Rhapsody, A Star is Born, The Theory of Everything, Carol, Brooklyn

Spotlight

(regizat de Tom McCarthy, autorul lui The Visitor)

Un film care arata ca un reportaj, n-avea ce sa caute la Oscaruri decat eventual in forma de documentar. Observ, in timp ce petrec carantina asta cu filme de la Oscaruri ca a fost penurie de filme faine la aceste premii intre 2015 si 2020. Nu ca nu s-ar fi facut filme bune in anii aia (am scris despre destule), ci ca nominalizarile au fost sistematic dominate de doua categorii: fie "reportaje" bazate pe situatzii reale menite sa scandalizeze publicul, fie biopice ale unor persoane faimoase. In categoriile principale, dintre filmele cat de cat entertaining sau artistice mai sunt primite doar cele care au substrat ideologic in ton cu temele momentului (Get Out, Black Panther, Blackkklansman, iar Joker si Parasite cam tot asta fac doar ca anul asta s-a rotit putzin ideologia intr-o directzie noua).

Spotlight, oscarizat ca cel mai bun film din 2015, e exemplul perfect pentru aceasta teorie a conspiratziei - singura nominalizare pe care o gasesc meritata e a lui Mark Ruffalo, in rolul unui reporter twitchy-bagacios care tot trage oameni de limba si xeroxeaza hartii, pe care dupa aia le explica si spectatorilor in caz ca ne plictisim privindu-l. Michael Keaton venea dupa nominalizarea pentru Birdman si spera sa-l bage cineva in seama si aici, insa reuseste sa fie extrem de fad. Vazand filmul cam in aceeasi perioada cu The Post si The Big Short, deja in amintiri mi se amesteca scene din cele 3 filme, in asa hal de prost stau aceste reportaje cu identitatea artistica.

Subiectul e unul generos (pentru un reportaj de Tolontan dar nu pentru un film artistic): investigarea de catre Boston Globe a unor preotzi catolici cu apucaturi pedofile, care cica prin partzile alea ar atinge procentajul de 5% din totalul preotzilor. Preotzi nu prea vedem, nu e nici macar acel tip de courtroom drama in care se rafuiesc intens avocatzi cu procurori si victime cu agresori. Sunt doar discutzii intre tolontanii astia - cum stau ei prin birou, mai dau telefoane si trag chestii la xerox. La final ni se explica ca munca acestor oameni a devoalat faptul ca biserica catolica mushamaliza comportamentul pedofil cunoscut al preotzilor sai. Bravo, baietzi, dar astept si un film premiat cu Oscar despre cercurile pedofile ale producatorilor de la Hollywood.


*****************************************************

Bohemian Rhapsody

(regizat de Bryan Singer, autorul majoritatzii filmelor X-men)

Si daca tot vorbim de elitele pedofile de la Hollywood, despre Bryan Singer s-au strans deja mai multe "alegatzii" decat despre Weinstein cand il dadusera afara, insa victimele nu au voci la fel de puternice iar individul atrage inca uralele publicului larg, cea mai recenta isprava a sa fiind acest succes de masa despre cariera trupei Queen si epopeea lui Freddie Mercury. Daca Weinstein ar fi avut umpic de simtz al orientarii, tragea rapid un film despre Ioana D'Arc si altfel se uita lumea acum la el.

Rolul lui Freddie trebuia sa fie jucat de Sascha Baron Cohen insa acesta a intrat in conflicte creative cu Brian May, chitaristul trupei Queen si initziatorul proiectului. Pana la urma l-au gasit pe Rami Malek care s-a descurcat excelent si a umflat un Oscar pentru asta. Din pacate restul actorilor sunt caricaturi - inclusiv cei care ii joaca pe membrii Queen lasa impresia ca joaca intr-un sequel la Wayne's World (parodia din 92 care a contribuit major la popularizarea piesei Bohemian Rhapsody). Treaba care poate ca e intentzionata caci cineva a avut ideea sa-l bage aici si pe Mike Myers (protagonistul din Wayne's World, mai cunoscut ca Austin Powers) - o idee proasta si inexplicabila pentru un film care trebuia sa ori foarte sobru, ori flamboaiant-gay si nu reuseste sa fie niciuna dintre ele.

Se acopera echilibrat atat "perioada gay" din viatza artistului cat si perioada hetero-platonica alaturi de gagica-sa (care i-a fost alaturi pana la capat). Se bifeaza si relatzia cu familia, insa totul se intampla foarte la suprafatza, nu ni se spune nimic din ce nu stiam, ba chiar mai putzin decat stiam, plus niste minciuni (Mercury nu stia ca are SIDA la Live Aid, dar aveau nevoie de un punct culminant de kkt la filmul asta). Filmul se termina cu concertul Live Aid din 1985, deci e de fapt mai mult rapsodia trupei Queen decat un biopic al lui Mercury.


*******************************************************

A Star is Born

(regizat de Bradley Cooper, actoru principal)

Vazand Lady Gaga ce succes nebun a avut Bohemian Rhapsody, a zis ca vrea si ea un film de genu, dar cum sa-l faca fara sa fie moarta, sa se poata bucura totusi de beneficiile financiare? (recent si-a tras si Elton John un film similar, pe aceleasi considerente; Paul McCartney nu pare interesat, posibil pentru ca biopicuri despre vietzile beatleshilor s-au facut deja vreo 5, niciunul reusit).

Cum viatza lui Gaga n-a fost atat de lunga incat sa ai cu ce umple un biopic, a apelat la pretextul unui remake, a 4-a versiune a unui musical jucat in anii 70 de Barbra Streisand si Kris Kristofferson, iar mai demult Judy Garland. Varianta asta noua are mai multe in comun cu versiunea cu Streisand - in special nasul mare al actritzelor care devine element central de intriga cand iubitul le da papucii, si chiar industria muzicala are ceva de carcotit pe subiectul respectiv.

Aici iubitul e jucat de multi-nominalizatul Bradley Cooper care s-a ocupat de absolut tot: amant, producator, regizor, scenariu, actor principal si performer la o parte din coloana sonora. Individul are deja la fel de multe nominalizari Oscar din postura de producator ca din cea de actor principal (inclusiv pentru recentul Joker) si e foarte bine infipt la Hollywood, persoana ideala pentru acest parteneriat amoros-lucrativ, in care au fost implicatzi si o gramada de muzicieni ce apar prin cameo-uri - Brandi Carlile, Marlon Williams, fiul lui Willie Nelson. Desi piesa Shallow ultramediatizata la radiouri poate a devenit iritanta, se canta multe piese aici si pe ansamblu recomand filmul pentru muzica.

Povestea e minimul necesar pentru un astfel de vehicul mediatic - Cooper joaca un rockstar alcoolic care agatza o gagica cu nas mare intr-un bar, o ia acasa la el si descopera ca fata are talent muzical. Apoi o ajuta sa devina superstar, insa in timpul unei festivitatzi Grammy el se prezinta beat muci si se pisha pe el in vazul intregii lumi, ceea ce le cam strica relatzia. El incepe sa decada tot mai nasol in timp ce ea se ridica irezistibil si il lasa pe fraier sa se duca pe apa sambetei. Mai apare si Sam Elliott cu mustatza lui, intr-un rol secundar simpatic dar cam scurt (nominalizat si el la Oscar, alaturi de cam toata lumea din filmul asta).


************************************************


The Theory of Everything

(regizat de James Marsh, autorul lui Man on the Wire)

Cum ziceam deasupra, a doua cea mai importanta categorie de filme de la Oscarurile din ultimii 5 ani au fost biopicurile despre oameni celebri. Filme care indeplinesc o functzie de lectzie de istorie, miza artistica suprema fiind cat de bine il imita actorul principal pe un personaj faimos. Asa sta treaba si aici, unde efortul de imitare a fost ceva mai mare decat in alte cazuri - Eddie Redmayne a luat un Oscar meritat, foarte simpactica e si Felicity Jones nominalizata pentru rolul nevestei. Iar filmul are totusi un nivel de artisticaraie mai elevat decat altele de gen, poate datorita coloanei sonore a recent raposatului Johann Johannsson (nominalizat la Oscar pentru munca de aici).

Cum viatza lui Stephen Hawking n-a fost atat de spectaculoasa (ca a celui din A Beautiful Mind, de exemplu) iar contributziile sale stiintzifice sunt prea abstracte ca sa scotzi ceva entertaining din ele, autorii filmului incearca sa scoata senzatzional din piatra seaca - de exemplu ridicand la fileu intrebarea cum o fi facut Hawking trei copii in conditziile fiziologice date. Barfele spun ca un rol important in asta a avut dirijorul corului bisericesc in care activa sotzie-sa (jucat aici de Daredevil) - insa filmul vine cumva sa dezamorseze barfele, prezentand-o pe nevasta drept un adevarat erou de o loialitate nemaiintalnita. Care pana la urma se marita totusi cu respectivul dirijor de cor, insa asta pt ca Hawking devenise afemeiat dupa ce i s-a suit succesul la cap.

Asadar filmul e facut mai mult pentru cititorii de Formula As decat pentru cititorii lui Hawking. Povestea e centrata pe dificultatzile domestice (sotzia a fost principalul consultant si in buna masura asta e povestea ei), fiind extrem de putzine scenele in care Hawking apare alaturi de peershi (Penrose etc.) sau in contextul muncii care l-a facut cunoscut.


***************************************************

Carol

(regizat de Todd Haynes, autorul lui I'm not there)

"Lipstick lesbian drama" in care Cate Blanchett se poarta ca sharpele ala din Cartea Junglei (sau hypnotoad din Futurama), ai mereu impresia ca proiecteaza un fel de semnal 5G lesbian asupra victimei sale, Rooney Mara, si dintr-o clipa in alta o sa inceapa sa cada moarte din ceruri pasarele iradiate. O nominalizare Oscar meritata, ar fi meritat si premiul (l-a luat atunci Brie Larson pentru Room). A fost nominalizata si Rooney Mara, insa ea nu prea are de lucru, se poarta ca o victima hipnotizata-convertita la lesbianism de semnalul 5G proiectat de Cate Blanchett. Sunt frumoase si imaginea si muzica (de asemenea nominalizate), totul e foarte hazy, filmat prin geamuri sau trucuri invatzate de la Kar Wai Wong, cu costume de epoca (anii 50).

Necazu e ca dincolo de calitatzile tehnice, e doar inca unul din lungul shir de filme realizate de barbatzi despre cum si-ar inchipui ei ca interactzioneaza lesbienele - vezi Disobedience, Blue is the Warmest Color etc. A fost produs de Weinstein, foarte incantat omu de ce s-a facut aici. Subiectul e extrem de apropiat de cel din Disobedience, lasand o impresie nasoala de template - Cate Blanchett e o cucoana care intoarce spatele statusului social, bunastarii financire si familiei pentru a-si urma natura gay. Barbatu o trimite la psihoterapeut, dar tot degeaba.

Filmul are la baza romanul notoriei Patricia Highsmith, acea "lesbian with a mysoginist streak" care l-a creat pe talentatul Mr. Ripley si zicea despre sexul cu barbatzi ca ii provoaca greatza si bowel movements.
  

***********************************************************

Brooklyn

(regizat de John Crowley, regizor de teatru irlandez)

Una din primele nominalizari la Oscar ale lui Saoirse Ronan, de pe vremea cand era mai implinita si mai de la tzara, vorbind aici in accentul ei nativ irlandez intr-o poveste despre Irlanda scenarizata de Nick Hornby (si el nominalizat aici). Extrem de amuzant a fost sa-l vad pe Emory Cohen (poza de mai jos) la scurt timp dupa ce il vazusem in rolul lui Varg Vikernes in Lords of Chaos.

Povestea impresioneaza prin pulsul epocii, insa e de departe cea mai putzin amuzanta dintre scrierile lui Hornby (de fapt el a scris scenariul, romanul apartzinand lui Colm Toibin) asa ca pana la urma avem aici doar cu un love story de interes etnic, despre visele de parvenire in SUA ale comunitatzii irlandeze dupa al doilea Razboi Mondial.

Protagonista fuge din Irlanda in Brooklyn unde preotul comunitatzii irlandeze de acolo ii rezolva un job la un magazin de haine + cazare la o baba care tzine in chirie emigrante irlandeze. Stand ea singuratica pe-acolo se agatza de primul cocalar italian care o baga in seama. Insa vine un moment la care trebuie sa revina in Irlanda pentru mai multe saptamani, iar acolo fostii prieteni si maica-sa incearca sa o combine cu un fecior localnic (fiul lui Brendan Gleeson) si sa ii descurajeze revenirea in SUA. In timpul asta cocalarul italian din SUA se chinuie sa ii scrie scrisori, el fiind cam analfabet in timp ce baiatu din Irlanda se comporta tot mai atractiv. Deci e povestea iubirii sfashiate intre cocalarul din America si localnicul simpatic, doua destine intre care protagonista tre sa aleaga fara sa aiba prea multe informatzii la dispozitzie (nu exista Facebook ca sa-i stalkuiasca, trebuia sa-i evalueze la "face value").


Saturday, March 14, 2020

Maraton de Oscaruri contra plictiselii (4): Roma, Manchester by the Sea, Florence Foster Jenkins, The Lighthouse, Avengers 3-4

Roma

(regizat de Alfonso Cuaron, autorul lui Harry Potter 3)

Ar trebui sa schimb eticheta acestei categorii, caci filmul asta numa "contra plictiselii" n-a fost; dimpotriva, m-am apucat destul de surescitat de el si muream de plictis la final. Creca l-au bagat la Oscaruri ca sa-l enerveze pe Trump, ca e cu mexicani. Pe mine m-a enervat ca pretinde o prea profunda familiaritate cu detalii care i-au fost intime regizorului Cuaron (povestea e in buna masura autobiografica) insa nu sunt comunicate spectatorului, multe informatzii cheie ramand in capul autorului. Care ni le explica apoi intr-un documentar separat de o ora jumate lansat de Netflix la pachet cu filmul, dar la ala nu m-am mai uitat, am preferat sa rasfoiesc 5 minute wikipedia.

Protagonista (nominalizata la Oscar) are rolul unei slujnici - meserie transmisa ereditar din mama in fiica, de a slugari o familie instarita din capitala mexicana a anilor 70. E familia lui Cuaron, care aici isi omagiaza servitoarea din copilarie spunand povestea din perspectiva ei, a cuiva care incearca sa priceapa daca are dreptul de a exista ca entitate de sine statatoare sau viatza ii este complet legata de functzia lucrativa pe care o indeplineste. Femeia la care slugareste si-a permis sa faca 4 copii, si ar vrea si eroina sa aiba unul al ei insa tre sa se multzumeasca cu rolul de mama surogat - dreptul la reproducere nu mai e unul natural (dupa cum ne invatza primaru din Targu Muresh).

Ni se mai arata una alta despre viatza in 1970 prin Mexico City, chestii cam fara legatura cu tema filmului, franturi de amintiri ale regizorului care nu se straduie sa le faca interesante si pentru noi. Cum ar fi protestele studentzesti si represaliile paramilitare finantzate de guvern - primii protestau impotriva cheltuirii banilor pe organizarea Jocurilor Olimpice, in timp guvernul sustzinea ca banii s-au dus pe constructzia metroului, orice ceva daravela din asta gen USR versus Necrofirea.


*******************************************************

Manchester by the Sea

(regizat de Kenneth Lonergan, scenaristul lui Gangs of New York)

Cam acelasi nivel de adrenalina e si in filmu asta, simtzi ca itzi amortzeste picioru asteptand sa se termine. Casey Affleck a luat Oscar pentru un rol pe care il incearca el demult, l-a tot jucat in diferite versiuni mai simple insa aici i-au dat foarte mult screentime sa ofteze si sa gangaveasca si pana la urma i-a reusit. Nu-mi plac nici el, nici frate-su dar e mai mult chestie de mecla, nu ca ar fi actori naspa.

Incepem de la bun inceput cu senzatzia ca filmul e o tragedie, caci toata lumea se uita dubios la Cassey Affleck. Pe la jumatate aflam si motivul din flashbackuri, caci facuse mai demult o nefacuta care i-a destramat familia iar nevasta-sa ii poarta pica pentru asta. Insa si in prezent treaba e cam nasoala, ca tocmai murise frate-sau si i-a lasat in grija prin testament pe nepotu licean, caci n-avea cu cine sa-l lase - cumnata fiind alcoolica si fugita cu un pocait (Matthew Broderick out of nowhere!).

In fine, dupa ce ni se clarifica ca toata lumea traieste cu o apasare MARE mai avem si dezamagirea ca actziunea nu se intampla in Manchester UK ci in ceva satuc american de pe malu apei - altfel dragutz, ocazionand niste imagini scenice cu pescarushi si localnici dandu-se cu barca.

Filmul e cam lung si se ofteaza mult, dar are cateva scene strong (la mare distantza intre ele), in special aia de pe afishu de sus in care apare si simpatica Michelle Williams (premiata si ea cu Oscar pentru rol secundar).


******************************************

Florence Foster Jenkins

(regizat de Stephen Frears, autorul lui High Fidelity)

Printre cele 21 de nominalizari la Oscar ale lui Meryl Streep se numara si chestia asta de pe Netflix, care tzinteste spre o comedie absurda biografica a la Ed Wood, fiind unul din rarele roluri amuzante ale actritzei. Filmul a mai fost nominalizat si pentru costume - actziunea se intampla in timpul celui de-al doilea Razboi Mondial la New York intr-un cerc de bogatani adunatzi in jurul protagonistei erodate de sifilis, pe care toata lumea o pupa-n cur pretinzand ca nu observa cat de afoana era, cand ea incerca din rasputeri sa se lanseze intr-o cariera de soprana.

Bogatana a fost o patroana de show-business la inceputul secolului trecut si cineva i-a bagat in cap ideea ca ar merita sa devina soprana, chestie care i-a devenit ambitzie obsesiva, cu suportul cercurilor de apropiatzi care profitau de relatziile si banetul ei. Barbat-su si managerul personal (Hugh  Grant) facea eforturi inumane ca reactziile negative sa nu ajunga la cucoana - de la recenzii platite pana la spectatori care se prefaceau ca platesc bilete sa-i vada showurile. Cel mai chinuit era pianistu care se straduia sa modifice din mers piesele ca sa lase impresia unui spectacol "experimental". Adesea filmul e o comedie amuzanta, alteori se strecoara un sentiment al tragicului - combinatzie cu care regizorul lui High Fidelity are experientza.

Situatzia culmineaza in ambitzia protagonistei de a canta la Carnegie Hall, initziativa scandaloasa generatoare de rasete isterice. Aflam cu ocazia asta detalii intime din viatza eroinei si natura asexuata a relatziei cu sotzul care si-a dedicat toata viatza ajutand-o pe cucoana sa-si traiasca iluziile si fanteziile. Excelent punchlineul protagonistei: People may say I can't sing, but noone can ever tell I didn't sing.


************************************************

The Lighthouse

(regizat de Robert Eggers, autorul lui The Witch)

Am avut asteptari mai mari de la filmul asta, al acestui (recent) debutant in cinemaul horror, dar individul a dorit cu orice pretz sa fie bagat in seama in lumea buna a filmului asa ca a facut aici o chestie cam pretentzioasa si incoerenta, mai ales dupa ce personajele se imbata si incep sa vorbeasca in citate.

Insa motivul principal pentru care n-am fost tocmai incantat e ca vazusem cu putzin timp inainte The Vanishing cam pe acelasi subiect - doar ca acela e mai concret, mai thriller si mai putzin pretentzios (si tot cu actori mishto). Si nu doar acela, caci de vreo 5 ani incoace e o adevarata invazie de gotic marinaresc din asta, intotdeauna implicand paznicii unui far sau o sirena, sau o combinatzie intre cele doua (Cold Skin, The Lure etc.).

Aici ma tem ca ideile se termina dupa cateva minute si sunt inlocuite cu citate din Melville si altzi autori de epoca, plus referintze la Poe al carui moarte a lasat o poveste neterminata cu titlul The Lighthouse, pe care regizorul cica si-a propus sa o termine prin acest film imitand oarecum stilul delirant al lui Poe. Devine clar destul de repede ca o sa-i vedem pe Willem Dafoe si pe vampiru din Twilight vorbind in dodii, trebaluind pe langa baraca in care sunt nevoitzi sa traiasca si masturbandu-se pe seama fanteziilor cu sirene eshuate printre stanci. Sunt doi barbatzi care dezvolta o relatzie erotica cu lumina farului pe care sunt nevoitzi sa-l pazeasca.

Filmul isi merita nominalizarea la Oscar pentru imagine - aspectul vizual si atmosfera cauzeaza asocierea titlului cu genul horror, si poate pescarushu ala orb care mai apare din cand in cand sa croncane. Insa in rest e exact ce promite titlul - despre cum se plictisesc doi indivizi nevoitzi sa traiasca unu cu altu si cum exerseaza intre ei diverse relatzii de putere (mai mult ca sa treaca timpul decat cu o ambitzie concreta). Insa se puteau face mai multe aici.


*****************************************************

Avengers 3 (Infinity War)

(regizat de fratzii Russo, Marvel regulars si cam atat)

Astea ultimele doua filme Avengers trebuie din pacate vazute impreuna - sunt o singura poveste in doua partzi. Prima e cam boring, in schimb a doua e misto dar nu se poate vedea separat de prima. Ar fi necesara si oarecare familiaritate cu personajele, si cu politica Disney de cand a inghitzit francizele Marvel si Star Wars. Macar cat sa realizezi ca seria Guardians of the Galaxy a fost gandita sa zgandare nostalgia fanilor Star Wars si, reciproc, noile Star Wars arata tot mai mult ca niste filme cu supereroi incat convergentza dintre cele doua francize nu mai suna a gluma. In filmul asta apar extraterestri ca cel din poza de deasupra (asa-numitzii "Black Order") imbracatzi si formatatzi sa semene foarte tare cu gruparea numita in Star Wars "First Order".

Black Order astia sunt niste legionari sub conducerea lui Thanos care vrea sa omoare jumatate din populatzia universului de teama suprapopularii, ca sa permita celor care raman o viatza mai buna. Gandire de parlamentar PNL cu studii in strainatate. Ca sa poata face isprava are nevoie de pietrele magice care tot apareau prin filmele Marvel de 10 ani incoace, deci aici avem un fel de macro-concluzie la tot ce s-a intamplat in filmele astea in ultimul deceniu. Supereroii Avengers ramasesera certatzi din ultimul film Captain America, asa ca le ia o vreme sa se impace, dar pana la urma se intalnesc si cu cei din Guardians of the Galaxy si dimpreuna incep sa se bata cu atotputernicul Thanos care are atatea superputeri incat te intrebi de ce nu-si construieste propriul univers care sa fie asa cum ii place lui si sa ne lase pe noi in pace.

Evident, se arunca bani pe efecte speciale (creca e cel mai scump film din istorie). Necazu cu a avea atatzia supereroi in acelasi film e ca tre sa-i lasi pe totzi sa se bata si asta dureaza, incat nu mai apuca personajele sa si vorbeasca. Singurul care are cat de cat niste interactziune verbala si emotzionala e Thanos asta, si el e facut pe calculator cu lacrimi cu tot (cu vocea lui Josh Brolin). Iar singurul moment amuzant al filmului e cand Peter Dinklage (piticu din Game of Thrones) apare in rolul unui gigant.

Pana la urma se da si o batalie din aia spectaculoasa plina de CGI, pe teritoriul singurului supererou care are o armata la dispozitzia lui - Black Panther din supertehnologizata Africa. Ramane un mister cum de enclava high tech a lui Black Panther prefera o aristocratzie militara decat sa combata saracia in Africa, si ce fel de societate e aia in care printzul are o armata de femei dispuse sa se bata pentru el.

P. S. Mai apare si actorul roman Sebastian Stan caruia i se pune o mana bionica in locul cele pe care si-o pierduse cand l-au spalat rushii pe creier (mana stanga, desigur, caci fusese contaminata cu stangism).


*****************************************

Avengers 4 (Endgame)

(regizat de aceiashi fratzi Russo)

Mult, mult mai entertaining este insa al doilea capitol al acestui macro-film. E o gura de aer proaspat sa vezi ca aici trece o ora jumatate fara nici macar o cafteala, fara niciun laser, doar dialoguri si personaje care au chestii de spus. E geniala prezentarea lui Thor ca un gagiu gras, poreclit de amicii sai Lebowsky (vezi mai jos lookul), autoizolat la domiciliu in urma dezamagirilor provocate de evenimentele din filmul anterior.

Plotul e bazat pe calatoria in timp - mai multe echipe de supereroi se intorc in istorie sa previna evenimentele din filmul precedent. Sigur, nimic original in asta, dar e foarte misto cum asta da ocazie sa se reviziteze scene din filmele vechi - din primul Captain America, din primul Thor, din primul Avengers, din Dr. Strange, o simpatica recapitulare revizionista a universului cinematic Marvel. Eroii reintalnesc personaje uitate din filmele respective (tata lui Iron Man, mama lui Thor etc.) si asta ocazioneaza oarecare nostalgie si in spectator.

Iar batalia de la final e cu adevarat grandioasa (fatza de cacofonia din filmul precedent), ceva comparabil cu impactul bataliilor din Lord of the Rings de pe vremuri.

Singurul lucru nasol aici e interventzia acelei dubioase Captain Marvel - gagica inventata de Marvel la repezeala pentru ca aveau nevoie de un simbol feminist care sa poata rivaliza cu Wonder Woman. Insa au inventat-o recent, strict pentru a servi repozitzionarii acestor filme pentru publicul feminin, fara ca personajul sa aiba vreun portofoliu istoric in publicatziile Marvel. Copiii care colectzioneaza astfel de BD-uri sunt sideratzi cu privire la ce cauta eroina in acest film si de ce o cheama tocmai Captain Marvel - nume care sugereaza ca a fost gandita drept varful lantzului trofic de supereroi. E dragutz sa avem supereroine feministe, dar cineva sa le dea si o bruma de personalitate si un rost in poveste, sa nu lase impresia ca apar in film din cauza ca in timpul filmarilor a dat Weinstein un telefon.