Saturday, February 06, 2021

Top muzical 2020, semestrul 2: inca 10 albume notabile

Finally, ultimul calup din topul muzical al anului 2020, inca 10 albume notabile din a doua jumatate de an. Despre primele 3 calupuri am scris aici, aici si aici. Si cu asta aproape am inchis anu 2020, mai tre sa produc o lista de recomandari literare pe care le recomand fara sa le fi citit. Macar albumele astea de jos le-am ascultat, in ciuda a ce zic gurile rele.

***********************************************************

Baxter Dury - The Night Chancers



Albumul asta e un cantec de lebada al barbatului alb heterosexual trecut de 40 de ani amenintzat cu extinctzia (si de ideologi, si de propriul alcoolism), specie din care doar cateva capete împăiate se vor pastra. In cazul asta specific e vorba de o reincarnare a libidinosului Serge Gainsbourg pe ulitzele londoneze, un sugar-daddy fara bani dar cu apartament central mostenit de la tat-su, dupa cum sugereaza hit-ul metaironic al albumului, SlumlordBaxter Dury e fiul lui Ian Dury, care a cantat in anii 80 cam aceleasi chestii dar ceva mai post-punk si mai putzin glam/disco, iar problemele erau altele pe atunci. Baxter mai mult bodoganeste decat canta, noroc cu corul feminin care ii canta refrenele, altfel albumul s-ar fi incadrat undeva intre spovedanie si spoken word.

Cruciada anti-StraightWhiteMale a fost initziata in scopul desfiintzarii lui Trump ca avatar al prosperitatzii macho-bully ce a dominat politica americana recenta (si marile lor industrii, cu alde Weinstein etc.), insa ca orice stereotip incropit la repezeala improashca cu rahat aiurea - tot in categoria aia intra si iobagu din Berevoeshti, si sluga de corporatzie din Jucu, si Nikola Tesla (apostol al feminismului eugenic), si Basescu care ne-a salvat de comunism, si Cartarescu si poetul-nepereche Eminescu, si Leonard Cohen (caruia i-a fugit gagica cu agoniseala de-o viatza), Bob Dylan ori Nick Cave si altzii care au marcat lumea cu alte contributzii decat bullying pe spinarea altora. Ma rog, Nick Cave a fost si bully si toxic la vremea lui, dar n-are inca probleme ca nu s-a buhait ca Manson si se imbraca frumos.

Asadar asta e un album aproape conceptual, dar nu in sensul in care facea Pink Floyd albume conceptuale, ci in sensul sugerat de piesa Carla's got a boyfriend - unde Baxter vrea sa-l bata pe iubitul fostei prietene si il stalkuie pe Instagram.

************************************************

Null - Entity



Muzica disperata din frigul cumplit al Islandei, proiectul unora de la Naðra și Mișpirming sau cum naiba se scriu numele trupelor alea - shtie lumea la ce ma refer, da nu gasesc caracterele pe tastatura. Si-au ales astia niste nume de trupe sa fie siguri ca nici Google si Spotify nu ii gaseste; ma rog, proiectu Null e mai usor de gasit, dar tot tre sa fi atent ca mai sunt 20 de trupe cu fix acelasi nume.

Nu e un black metal nordic de duzina, e metal meteorologic cu voce torturata, solouri hiperstridente si un suflu de crivatz amestecat printre instrumente, continuand linia inovatoare cu care s-a impus post-metalul islandez (cam de cand au inceput sa joace si fotbal mai serios). S-a nascut prin partzile alea o generatzie noua de metalisti care n-au fost bine primitzi in echipele de fotbal locale si nici la pescuit nu se pricepeau, asa ca si-au pus toata frustrarea in muzica. Pe la noi vin (veneau) cu chestii mai comerciale (Solstafir, Arstidir), dar undergroundul lor e extrem de bogat raportat la marimea populatziei, iar metalul lor extrem are un flavour meteo ce-i detasheaza de rubedeniile apropiate din metalul scandinav.

Ajuta si ca nu se intzelege nimic din piese, acolo se canta in limba proprie la modul programatic. Stai umpic, la Null titlurile par sa fie totusi in engleza, dar tot nu-s in stare sa discern ce zice, vocea e numa jelanie si afuriseala, o prezentare teatrala care face materialul destul de original raportat la genul pe care il reprezinta.


***********************************************

Not My God - Not My God



Prin Germania scena asta goth dadea petreceri superfaine (comparabile doar cu petrecerile tematice Star Trek), o chestie pe care n-am gasit-o niciodata in Romania, nici macar intr-o versiune caricaturala. Ma rog, il avem si noi pe Padre, se pune? Creca se pune, el nu e atat caricatura cat un studiu de caz despre hibridizarea subculturii goth cu creshtinismul rural românesc. Ar fi niste oportunitatzi artistice si la intersectzia asta de lumi dar nici macar nu putem vorbi de o nisha, e doar o persoana aratata cu degetu pe strada.

Tim Skold a avut insa shansa sa faca outsourcing pentru Marilyn Manson pe la inceputul anilor 2000 (albumul Eat me, drink me e facut mai mult de el, Manson era ocupat cu Rachel Wood), a mai trecut si prin alte trupe cat pe ce sa fie populare pe centura industriala a rockului (KMFDM, Shotgun Messiah). Nu si-a gasit insa niciodata locul, acumuland mai degraba reputatzie de mercenar si outsourcer.

Probabil nici proiectul asta nu e planificat pe termen lung dar mi-a furat imediat ochiu prin rafinamentu estetic - de la imaginea ultragoth la sound-ul curat si calculat, in colaborare cu o alta vedeta a scenei, liderul californienilor Psyclon Nine (cu care Skold a intrat probabil in contact in perioada Marilyn Manson cand a ajuns pe la Hollywood).

Nu e mare diferentza de esentza intre Padre al nostru si Tim Skold - am fost si prin Skovde, orasul parintesc al suedezului, e un fel de Dej, iar oamenii-s tot cam asa; Suedia are jumate din populatzia noastra, o vreme de tot cacatu, o guvernare care la noi ar fi caracterizata drept "pesedism coclit". De unde atunci prapastia? Astept un album de la Padre, nu doar croitorie.

************************************************

Fuck the Facts - Pleine Noirceur



Metal extrem feminist pentru cei care apreciaza chestii gen Cloud Rat, Couch Slut, High Tension, Ragana. Desi numele trupei ar sugera legaturi cu epoca Trump si noua cultura a "adevarului democratizat", grupul asta canadian exista de peste 20 de ani si si-a luat numele de la un cantec Naked City (trupa noise-metal a jazzistilor John Zorn si Bill Frisell). Sound-ul e inspirat tot de acolo, dar si de colegii de scena din Quebec Gorguts, cu care Pitchfork au incercat pentru o scurta perioada sa popularizeze metalul extrem (mai nou au abandonat de tot rubrica metal, nu li se mai potriveste cu "narativa").

Deci Fuck the Facts e cam ce-ar fi recomandat Pitchfork in materie de metal in preajma lui 2013, un album cu infatzishare extrema si voce caustica feminina (quebecoise, ca si Gorguts), insa structural e sofisticat, zgomotul e organizat in fluxuri si refluxuri - post-metal amestecat printre blasturi grindcore si chiraitul Melaniei. Piesa de mai jos e un potrivit sumar pentru intregul album, cu un clip excelent regizat ca sa te indrume asupra modului in care trebuie sa ascultzi muzica trupei.

E trupa din cauza careia nu intra Mr. Bungle in top; si albumul acela tradeaza apropierea de anturajul Naked City - Patton si Zorn s-au cunoscut atunci si au tot colaborat in multe randuri, punand la cale o scena underground de metal extrem cu ambitzii avangardiste care in anii 90 n-a prea fost bagata in seama, dar iata ca face pui in zilele noastre.

************************************************

Aesop Rock - Spirit World Field Guide



Pentru cota de diversitate trebuia sa bag si niste hip-hop (odata cu Trump a disparut muzica country din topu asta). Lumea insista ca locu asta trebuia ocupat de Clipping pt ca au un clip cool si e momentu BLM, but hell no, mai bine il pun pe Aesop Rock -  rapper alb divortzat (de vocalista de la Dirty Ghosts) pt ca Clipping au fost in topu asta pe cand scoteau albume respectabile, n-o sa-i pun acu cu firimituri taiate la montaj de pe materialele vechi, doar pt ca trupa are parte de "momentum" (vezi si recenta popularitate Netflix a vocalului, in serialu Snowpiercer).

N-am un criteriu clar de judecata a ce e rau sau nashpa in hip-hop caci am evitat toata viatza genu asta, am intrat la un singur concert de gen - era BUG Mafia si am fost socat de cat de plini de bani sunt fanii lor, cat costa merchandizu, ce fitze si cat de departe e comunitatea fanilor de ce se canta in versurile alea. Nu ma mir ca au mancat bataie la Bistritza.

Ar fi totusi 2 atribute care imi sar in ochii de neinitziat cand mai ascult asa ceva: densitatea lirica si backgroundul electro-instrumental. Primul criteriu a fost purecat in cazul lui Aesop Rock prin metode shtiintzifice - articolul asta i-a masurat lexicul in comparatzie cu restu scenei hip-hop, cu Shakespeare si cu Melville si i-a batut pe totzi; articolul asta il listeaza alaturi de Leonard Cohen, Patti Smith si Paul Simon drept unul din versificatorii care ar putea sa-i urmeze lui Bob Dylan daca se va mai da Nobel pentru lirica muzicala. Sunt 21 de piese aici cu 3-4 pagini de versuri fiecare, putea iesi lejer un volum de poezie cum se publica la noi, cu o strofa pe pagina. Se leaga si de numele adoptat (Esop), intregul album fiind conceptualizat ca o colectzie de fabule despre animalutze care il ghideaza pe artist prin lumea asta si prin lumea ailalta. Ca si la Clipping, muzica exceleaza si prin backgroundul instrumental divers, cu tot felu de invitatzi dintr-o scena cu care nu-s familiarizat deloc (Grimace Federation, Hanni El Khatib etc.... li se datoreaza partzial calitatea albumului).

************************************************

Communic - Hiding from the World



Albumul de metal temerar al anului, gen ale carui hituri se cantau cu halba in mana, in picioare pe mesele din baruri de metalisti cu tavan inalt, pe vremea cand se mai strangea lumea in astfel de locuri (si inainte ca ala de la Iced Earth sa fi fost infundat pentru cucerirea Capitoliului). Nu e chiar Manowar, nici Eternal Champion, de fapt grupul norvegian se prezenta candva drept rock progresiv ca sa justifice de ce sunau ca o clona Nevermore nerushinata. I-am cam evitat, eram convins ca se vor destrama in scurt timp, in schimb cei care s-au destramat au fost Nevermore (recent s-au facut 3 ani de la raposarea lui Warrel Dane), probabil nici Iced Earth nu mai au zile, iar Communic sunt inca bine mersi, au revenit cu imnurile astea flamboaiante sa umple un spatziu tot mai rarefiat - metal melodic fredonabil, poate cam siropos, nu chiar "relatable" pentru modernitate.

La mijlocu albumului insa e imnul asta irezistibil de 10 minute Born without a heart care se tot umfla si se umfla si ai impresia ca o sa se sparga intr-o ploaie de confetti. Influentza lui Nevermore e inca aici, am mirosit si ceva Savatage, chiar si ceva Marcel Pavel - in fine, muzica altei epoci. E ceea ce milenialii numesc dad-rock (desi am intzeles ca mai nou si grunge-ul intra acolo), un pretext pentru metalistii anilor 90 sa negocieze cu copiii lor adolescentzi gay: "te accept ca esti gay daca tu acceptzi ca mie imi place muzica asta".

************************************************

HEALTH - Disco 4::Part 1



Tot aparusera piesele astea presarate pe ici pe colo dar pana la urma HEALTH si-au strans toate colaborarile pe acest album si se pare ca se adunasera multe (stiusem doar vreo trei din piesele de aici). S-au implicat nume importante din scenele care se ocupa cu sintetizatoare, industrial, dream pop, a celor care se joaca ca nebunii pe calculator, a fanilor Ready Player One etc. Catziva dintre invitatzi au si fost prin topu asta, ori am scris de ei cand i-am prins live: Perturbator, Ghostemane, Xiu Xiu, Full of Hell, Youth Code, JPEGMAFIA, Soccer Mommy, Soft Moon.

Genu asta de compilatzii nu au cum sa nu iasa bine macar prin prisma diversitatzii extreme a contributziilor, n-ai cum sa te plicitisesti cu asa ceva. Iar HEALTH sunt specialisti ai remixului, apropriatori culturali dedicatzi care si-au facut un renume recicland distopiile cyberpunk clasice. Albumul a fost chitit sa iasa in preajma lansarii jocului Cyberpunk - fusesem convins ca aparitzia sa e legata de aparitzia jocului video, creca asta spera si trupa cand l-au pus cap la cap (au mai avut ei muzica facuta pentru jocuri, inclusiv GTA), dar in cazu asta nu s-a concretizat sperantza.

Cu pandemia asta penala nu cred ca mai prindem noi o distopie cyberpunk, aia se va intampla pe Marte pentru cei care vor prinde bilete pe navele lui Elon Musk, caci vor fi conditzionate de vaccinare. Noi o sa ramanem sa tushim aici cu Shoshoaca si o sa cumparam oxigen cu ratzia de la antreprenori PNL-isti.

P. S. Se pare ca s-a strecurat totusi o piesa HEALTH pe soundtrackul jocului Cyberpunk, dar nu apare pe albumu asta.
 

************************************************

Pineapple Thief - Versions of the Truth



Steven Wilson a devenit oficial cocalar cu noul sau album pop, chestie cu care ne tot amenintza de catziva ani sub pretextul ca si-ar fi descoperit o pasiune pentru ABBA; asa ca shansele unei reformari Porcupine Tree s-au cam disipat, anturajul sau incearca sa se reorienteze. Dupa ce a lucrat putzin cu King Crimson, tobosharul Gavin Harrison si-a gasit adapost la acesti Pineapple Thief, trupa care s-a alaturat casei de discuri a lui Wilson prin 2008 si a patzit ce patzesc toate trupele care fac asta, s-au infectat cu sound-ul Wilson. Au iesit acolo mai multe albume in 2020 (inclusiv Lunatic Soul si No-Man) si e tot mai evident cum tot ce se afiliaza cu ei incepe sa sune cam la fel (Opeth si Ulver au reusit sa evadeze la timp, altzii mai putzin norocosi precum Anathema au dat chix).

Sigur ca nu e un sound nashpa, infuzia de pop in prog-rock a fost la vremea ei chiar revolutzionara, sunt deja catziva ani de cand recomand in fiecare an cate un album din catalogul Kscope. Acu a venit randu lui Pineapple Thief, despre care am mai vorbit in topu asta cu ocazia proiectului Wisdom of Crowds (unde colaborau cu vocalu de la Katatonia).

Mereu i-am perceput drept una din trupele mai boring din catalogul Kscope, insa recrutarea tobosharului de la Porcupine Tree aduce ceva special - rafinamentu cu care da in tobe, mai mult le mangaie si le da bobarnace decat sa le bata, o cadentza discreta si eleganta care pare facuta pe calculator dar nu e.

************************************************

Napalm Death - Throes of Joy in the Jaws of Defeatism



Death-metal socialist din Birmingham cu una din trupele legendare ale genului, formata in urma cu fix 40 de ani ca punte de legatura intre punk si metalul extrem, venita destul de des si prin partzile noastre si mereu primita cu bucurie. Alaturi de Deftones, albumu asta a aparut in mai toate topurile metal de la finalul anului trecut, asa ca m-am aliniat si eu la "common sense" simtzind ca reinvie lupta socialista impotriva necroliberalilor si amenintzarii thatcherismului est-european.

Practic Napalm Death e produs direct al epocii Margaret Thatcher - n-o sa aflatzi asta din serialul The Crown, tre sa-l intrebatzi personal pe Barney, vocalu; are de transmis ceva si la adresa lui Macron, pe piesa Joie de ne pas vivre. Cartea The Discourse of Neoliberalism contzine o gramada de referintze Napalm Death, iar presedintele Indoneziei e fan al trupei, deci e groasa gluma asa ca s-a ingrosat si putzin si muzica Napalm Death, mai inteligibila dar inca exploziva in ciuda inaintarii in varsta, cu versuri in engleza adevarata de cartier muncitoresc. Unii zic ca albumu e experimental, insa ceea ce unii numesc "influentze Killing Joke" e ceva ce vine cu varsta, cand bagi hardcore punk da mai răruț așa ca nu te tzine.

Faptul ca albumul a capatat o larga popularitate (in afara scenei metal) nu inseamna ca e cel mai bun al trupei si nici ca trupa a devenit brusc geniala, ci ca se sincronizeaza cu agenda politica globala care a a refulat in obrazu lu Trump; deci e cam invers, agenda politica globala s-a sincronizat pentru o scurta perioada cu ideologia Napalm Death. O sa treaca, vin liberalii nostri, probabil Cîțu are prin dulapuri o perucă cu freza lui Thatcher.

************************************************

Stian Westerhus - Redundance



Despre Westerhus am inceput sa scriu in Dilema pe cand era chitarist jazz, insa live l-am vazut ca membru oficial Ulver (in turneul albumului cu Julius Cezar), iar cu albumul asta nou pare ratacit undeva intre cele doua lumi, ba mai si incearca sa cante la voce - cu un timbru extraterestru ce aduce cu Scott Walker. Albumul precedent Amputation fusese deja un pas in directzia asta dar inca avea abstractziuni instrumentale, asta e insa un sequel accesibil, cu balade weird, refrene si ceva electro-ritmuri de sintetizator.

E poate cel mai accesibil album al sau, caci cariera jazz a lui Stian Westerhus s-a petrecut mai mult in scopul torturarii chitarii decat a canta la ea, testand mereu limitele instrumentului, rareori preocupat sa aiba in compozitziile sale voce inteligibila ori o structura simplu de urmarit. Asocierea cu Ulver i-a dat putzina ambitzie populista, asa ca probabil aici e cel mai pop lucru pe care o sa-l auzim de la el - cu rezerva ca aici "pop" e ce intzelegea Scott Walker prin asta.

Muzica pentru snobi si intelectuali asadar, una din mostrele alea de "gateway jazz" care pot trezi curiozitatea neinitziatzilor - cel putzin cu privire la sortimentul scandinav al genului, mereu angajat in hibridizari interesante cu post-rock, folk, electro etc. Am bagat destul de rar asa ceva in topul personal caci scriam destul de mult pe subiect in Dilema iar topul asta e orientat mai pe entertainment si vibratzie emotzionala, pe care albumu asta insa pica la fix.

Friday, January 22, 2021

Top muzical 2020 - semestrul 2

Pentru prima data de mai bine de 10 ani incoace nu prind topul nici Ulver, nici Pain of Salvation. Am inceput sa merg la sala cu castile si mi se parea ca niciuna nu mergea bine cu flotarile, iar de la un punct incolo au inceput sa ma enerveze.

Despre muzicile alese din prima jumatate a lui 2020 am scris aici si aici. Deci astea ar fi albumele care mi-au placut cel mai mult in a doua jumate a anului.

*******************************************************************

Anaal Nathrakh - Endarkenment



Cu sigurantza cel mai bun album de mers la sala din 2020, bun pentru stepper, bun pentru facut roata tziganului, sucitura ruseasca, jogging cu botnitza. Numele trupei nu vine de la ce va ganditzi, in schimb numele vocalului, Vitriol, vine exact de la ce va ganditzi (in trecut a mai avut o trupa unde canta sub pseudonimul Dave Cunt, deci e un progres).

Promovat drept soundtrackul anului 2020, are avantajul ca, spre deosebire de alte albume cu obiectiv similar, asta vine din Birmingham (deci anturajul stango-anarhist al lui Napalm Death) si prin urmare acorda atentzie si subiectului Brexit, nu doar napastei globale si necroliberalismului care ne-a contaminat mai grav decat virusul. Acu 2 ani avusesera o colaborare cu bassistul de la Napalm Death - cu titluri ca The Virus is Within Us, Negativity Plague etc. incat te intrebi ce stiau baietzii astia dinainte si de unde stiau. Atat stilistic, cat si tematic, albumul e pentru 2020 ce fusese Cattle Decapitation pentru anul precedent. E albumul anti-Shoshoaca, anti-Caramitru, anti-Dragnea, anti-Câțu, anti-Trump, anti-Biden de care avem nevoie cu totzii pentru a dobandi umpic de perspectiva asupra zoaielor ideologice in care suntem obligatzi sa inotam.

E si albumu din cauza caruia i-am scos pe Napalm Death din topu principal, pe motiv ca asta e mult mai entertaining, mai de petrecere ilegalista. Cica au fost si in Romania acu vreo 5 ani - ce vremuri, ce concerte aveam si nu mergeam la ele! Asta e, am ramas cu Taraf TV si cu Garcea.


*********************************************************

Bohren and Der Club of Gore - Patchouli Blue



Mai putzin potrivit pentru sala (poate pentru abdomene si meditatzie in shpagat, dar nu pot face de alea din motive de forma a scheletului), albumul asta te baga intr-o letargie hipnagogica sora cu moartea. Mi-am luat o veioza cu lumini caleidoscopice special ca sa-l ascult, sa compensez ca am pierdut mirosu de patchouli din cauza COVIDului. E acea ear-fatigue music de care vorbesc poetzii, genu de muzica homeopata despre care nu stii ca ai nevoie pana nu te unge cineva cu ea. Mai scrisesem despre ei la Dilema acu 7 ani, articolu era intitulat Plictis solemn, dar de data asta nu m-am plictisit deloc; ceva ce vine cu varsta I guess, am ajuns sa apreciez mai mult momentu decat profitu care-mi iese din el.

Azi trupa se vinde drept jazz de salon vishiniu (saxofon si contrabas proeminente, niciunul foarte virtuos dar excelent imbinate din montaj). Suspectez ca incearca sa beneficieze si de revenirea Twin Peaks in atentzie, practic albumu asta e ce se asculta pe canapelele alea din Black Lodge, influentza lui Badalamenti a mai fost pe albumele lor dar acum e all over. Originile membrilor trupei sunt in doom metal, de ceva ani isi scot materialele la casa de discuri a lui Patton, dar s-au consacrat destul de bine in comunitatzile jazz.

Amatorii de cinema noir si neo-noir o sa gaseasca satisfactzii din plin, probabil si consumatorii de droguri (eu l-am ascultat pe bere).


*********************************************************

Creeper - Sex, Death and the Infinite Void




Albumul de petrecere al anului fara petreceri, l-au planificat supernasol. Cine-si mai aminteste partyurile post-punk si Kiss the boys and make them die ale Clujului, cam pentru aia s-a facut ce e aici. E hipstereala maxima la trupa asta de tineri engleji care incepusera umpic in alta directzie (un mix de Misfits si HIM) iar aici s-au schimbat cam radical, incat la primul contact am aruncat albumu deoparte pentru cateva luni. Avusesera un concert in 2018 in care au anuntzat incetarea activitatzii cu aceleasi cuvinte cu care David Bowie anuntzase sfarsitul perioadei Ziggy Stardust, deci era tzeapa dar nu s-a prea prins lumea. Doi ani mai tarziu au revenit cu alte haine, alte tunsori, alt gen muzical, alte personalitatzi; sort of, caci versurile nu s-au schimbat mult, sunt tot despre cimitire si despre boala aia de care ne vindecam totzi, tineretzea.

Deci totul e mai (brit)pop si mai aerisit, cu chitarile date mult in spate, am impresia ca vor ca fiecare album sa fie o parodie la cate un alt gen muzical consacrat in UK - materialul precedent a fost acel mix de horror punk si love metal, asta e ceva intre britpop si post-punk iar cu asta vine si schimbarea radicala de imagine. E o trupa a disimularilor si metaironiilor care nu stiu daca isi va gasi vreodata propria voce dar pana una alta aceste parodii sunt incantatoare si incredibil de catchy. Au lansat si un side-project numit Salem cu piese punk mai traditzionale - puteau sa le tzina pentru un viitor album focusat pe punk, caci lasa impresia ca vor sa faca prea multe deodata, se cam dilueaza.

Dar, pana una alta, e albumu de petrecere al anului. Piesa de mai jos mai are ceva din albumul de debut.


*********************************************************

Fates Warning - Long Day Good Night



Nu ma astept sa intzelegetzi ce cauta albumu asta in top, dar asta ascultau rockerii unguri albi heterosexuali din Cluj cand n-aveau chef de Dream Theater, in anii 90, si m-a apucat asa o nostalgie cand a aparut albumu. Eu ascult trupa cam o data la 10 ani, am urmarit mai mult proiectele laterale ale membrilor sai (OSI, Engine, albumele solo) dar au anuntzat ca dupa materialu asta se vor desfiintza si m-a apucat panica ca nu i-am recomandat niciodata. Ultima piesa se numeste sugestiv The Last Song si se termina cu versul sugestiv This is the last song, deci intentzia de a se opri aici pare destul de serioasa (fiecare membru are deja treaba in macar alte doua trupe).

Cand era Biden de varsta mea se vorbea despre ei ca de principalii competitori Dream Theater (de fapt invers, ca DT erau ceva mai tineri) dar cumva Fates Warning au ramas undeva in lateral, au fost depashitzi pe curbe, dpdv comercial ceva nu s-a legat, creca le cam lipsea simtzu baladei; care insa ni se arata pe acest album, posibil cel mai moale album al lor (incat fanii loiali ai trupei il vad ca pe un compromis). S-au adunat niste influentze de prin proiectele paralele/solo pe care le-am mentzionat mai sus - mai bine orientate comercial, cu muzica mai simpla, cu vocea mai in fatza.

Zic totusi ca albumul e suficient de lung sa aiba ceva pt toate categoriile de fani - imediat se fac 40 de ani de la debutul trupei iar ca album de adio e excelent. De fapt e excelent oricum, un vestigiu important al ceea ce insemna rock progresiv in anii 90 si chiar un adecvat album de initziere in gen pentru tinerii tentatzi sa se apuce acum de asa ceva.


*********************************************************

Jarv Is... - Beyond the Pale



N-am fost niciodata fan Jarvis Cocker - mi s-a parut nesimtzit cand a urcat pe scena lui Michael Jackson sa arate fundul publicului (desi acum ii dau dreptate), m-a iritat popularitatea hitului sau "Common People" (desi ulterior l-am apreciat in interpretarea Marinei Voica), mi s-a parut fandosit si arogant ca hipster avant-la-lettre (desi am ajuns ca el), iar de la destramarea Pulp am auzit doar sporadic de el. Acu a revenit cu trupa asta noua, la invitatzia celor de la Sigur Ros care l-au chemat sa-i insotzeasca la ceva festivaluri islandeze. Si-a format cam la repezeala trupa, cu piese compuse din mers in timpul turneului ca sa aiba ce canta, insa a iesit ceva mishto, cu un sound diversificat (mai mult David Bowie si chiar ceva Cohen decat Pulp).

Am gasit albumul prin listele prietenilor care se mai sinchisesc sa respecte Institutzia Topului de Final de An si i-am dat drumu cu planul sa ascult maxim 2 piese, dar m-a prins instantaneu, i-am si facut la Dilema o recenzie din care fiecare a intzeles altceva - o cucoana m-a facut dezinformator sovietic, altu m-a facut heterofob neomarxist - fiecare si-a ales fragmentu de fraza care i-a convenit, a iesit un fel de A/B Testing. Cine-si inchipuie ca segmentarea populatziei a luat sfarsit cu desfiintzarea Cambridge Analytica isi face iluzii, triggerele sunt incredibil de banale iar conditzionarea aproape pavloviana.

Ma rog, mai tre sa faci si compromisuri ca sa mai citeasca cineva o cronica muzicala in Romania de azi (a fost cel mai apreciat articol al meu de la cel despre Flat Earth Society incoace). Un singur comentariu dintre cele vreo 150 a zis ceva de Jarvis Cocker da nu l-a bagat nimeni in seama, erau prea preocupatzi sa se paruiasca. Daca romanii ar avea dreptul sa voteze pentru presedintele SUA am avea o mai mare prezentza la vot decat la alegerile noastre.


*********************************************************

Oceans of Slumber - Oceans of Slumber



Al doilea album consecutiv cu care i-am bagat in top, trupa asta creste enorm de la un material la urmatoru si nu, n-am ales trupa ca sa bifez vreo cota de diversitate. Mixul de voce feminina neagra puternica si gotic metal e o gaselnitza care trebuia inventata demult, un fel de Whitney Houston cantand cu Paradise Lost. Exista o gramada de mitologie, trauma si ocultisme la granitzele culturale dintre rase, ramase neexploatate estetic din cauza segregarii rasiale a genurilor muzicale - unde metalul are partea lui de vina, desi zice ca s-a nascut la randul sau din marginalizare (la capitolul asta probabil jazzul ramane cel mai progresist gen, cel mai rapid in a inlatura bariere si a legitima aproprierea artistica).

N-a fost trupa asa chiar dintotdeauna, daca sapi un pic pe net afli ca pe primul album au avut la voce un barbat alb heterosexual care insa a fost lasat pe drumuri cand a aparut aceasta Camie Gilbert. Mutarea a revoltat pe unii din anturajul trupei (trupa e din Texas!) insa a redefinit soundul radical, e cu adevarat o poveste de succes in scena metal. Dar cu asta ne-am obisnuit de pe albumele precedente, surprizele aici sunt altele: un duet cu tipu ala ginger de la Antimatter (e rasism sa zici ginger?), un cover version dupa Wolf Moon de la Type O Negative (Peter Steele e incantat in mormant ca in sfarsit o voce feminina ii canta piesa), o adaptare gotica dupa Billie Holiday.

Sound-ul e usor diferit de precedentul material - ceva mai comercial, mai Disney-metal, mai incarcat de patos si emo, pare ca trupa tzinteste mai sus, stie ca sunt niste oportunitatzi de exploatat comercial in perioada asta dar creca pentru asta aia de la instrumente vor trebui sa se mai tunda, sa-si dea jos mustatzile alea de confederatzi ca abia ce a aparut un A.I. care te poate clasifica politic dupa fățău și mustață indiferent ce zici tu in piesele alea.


*********************************************************

Crippled Black Phoenix - Ellengaest



In plina pandemie cei de la Anathema au anuntzat ca isi baga picioarele ca au ajuns la sapa de lemn, iar the next best thing care ne-a ramas sunt englezoii astia de care am mai tot scris aici - au mai fost in top, i-am vazut si in concert la DBE. Vocalu de la Anathema chiar contribuie pe doua piese, dimpreuna cu altzii - ala de la Fotocrime, Gaahl, Jonathan Hulten. Tot un fel de invitata e si vocalista principala Belinda Kordic, caci ea pana acu fusese in side-projectul Se Delan - a fost si cu proiectu in topu asta acu vreo 5 ani, au mai fost si Fotocrime si Hulten, se pare ca albumul asta a fost facut in functzie de cine apare prin topu meu. Sa-i anuntze cineva ca mi-a placut, aprob ce s-a intamplat, sa mai contacteze si pe altzii din listele astea.

Cand ai atatzia invitatzi nu sunt doua piese care sa semene, plus ca e si un excelent cover She's in Parties care e din alt film. Poate e cel mai divers album al trupei, oricum destul de cunoscuta pentru diversitate caci si-au schimbat componentza extrem de des - eu i-am vazut live de 3 ori si creca doar liderul grupului, Justin Greaves, a fost prezent la toate trei intalnirile.

E un prog-rock melancolic caldicel care are toate shansele sa ocupe vidul lasat de Anathema, de fapt il umpluse deja de cand Anathema scot albume tot mai lipsite de idei. E si o mirare ca proiectu asta a supravietzuit atata timp fara o formula stabila si totusi cu o cariera live consistenta, desi pare un project management de maniera Devin Townsend sau Ayreon, mai mult ONG decat trupa.


*********************************************************

Tau Cross - Messengers of Deception



Album cu o istorie super-zbuciumata, trebuia sa iasa prin 2019, dar cineva a remarcat in lista de multzumiri de pe coperta din spatele CD-ului numele fiului lui Yehudi Menuhin, cica celebru autor de teorii ale conspiratziei care are si o teorie de "reinterpretare" a Holocaustului (evreu antisemit, cum ar veni). Casa de discuri a chemat trupa la raport - "Care atzi multzumit, bă, lu ăsta?" Au tot dat ei din coltz in coltz - ba ca el, ba ca el, pana la urma a zis vocalu uite, am fost io, citisem cartea asta care are 5 stele pe GoodReads si m-a inspirat sa fac un album despre teorii ale conspiratziei. Vocalu asta e Rob Miller, cu cariera inceputa in anii 80 in trupa britanica de punk anarhist Amebix. Americanii insa nu prea stiu ce e aia asa ca they cancelled the shit out of him: casa de discuri Relapse i-a dat afara, trupa s-a destramat, fostii colegi din Amebix au fost contactatzi sa dea in vilag "anarhistu fascist", cateva viniluri care au apucat sa se distribuie sunt acu la cateva sute de lire pe Discogs, probabil se vand pe post de nazi memorabilia.

Cumva albumu tot a iesit pana la urma, cu altzi muzicieni semnandu-se cu pseudonime. Nu stiu cat e modificata varianta asta fatza de versiunea "interzisa" de la Relapse, eu n-am gasit nimic nazi, individu sufera (sau se bucura) de o conspiratzionita de tip Philip K. Dick/Erich von Daniken (titlul albumului e preluat de la cartea OZN-istului Jacques Vallee) cu ceva preocupare (nu stiu daca simpatie) pentru concetatzeanul sau Aleister Crowley (e drept ca ăsta a avut niste legaturi cu nazistii, le-a vandut horoscoape si organiza orgii la Berlin in timpul Republicii Weimar, un fel de Aliodor Manolea a lu Băsescu). Kanye West a avut derapaje mai nasoale decat ce e aici - niste conspiratzionita, ocultism, paranormal, superpozitzie ideologica, suprematzia robotzilor la Cotroceni.

Presa muzicala refuza sa publice recenzii la album, eu am aflat de aparitzia lui dintr-o nota de subsol; cateva siteuri punk au facut totusi recenzii concluzionand ca situatzia e a "thorny bush" dar albumul e excelent. Si chiar e, schimbarea radicala a componentzei trupei i-a adus mai aproape de partzile cele mai interesante ale soundului lor, cele care aduceau cu Killing Joke.

P. S. Este si o piesa despre Ambulantza Neagra, doar ca trupa nefiind romaneasca se numeste "Black Cadillac".


*********************************************************

Rome - The Lone Furrow



Inca un album care se recomanda intai prin paleta foarte diversa de invitatzi (oameni de la Igorrr, Behemoth, Pallbearer, Primordial, Harakiri from the Sky), apoi prin niste afuriseli la adresa Uniunii Europene si ceva ce suna a glorificarea Brexitului (piesa de mai jos, excelenta). Rome (Jerome Reuter) nu e chiar AUR ci e din Luxembourg, motivele lor anti-UE sunt altele, inchipuitzi-va o tzara in care totzi tinerii gandesc ca Andrei Caramitru. Totusi Rome a batut Europa in lung si-n lat, a baut/cantat si pe la noi, a colaborat cu artisti de pe tot continentul, canta piese in 4 limbi, foloseste teme si versuri de la scriitori din mai toate tzarile Europei. 

Oficial zice ca e stangist si deplange angoasele Europei pe care a tot cutreierat-o - dar stim ca in vremurile astea nu tre sa credem o iota din ce zic oamenii, ci doar ce ne inchipuim noi despre ei. Lui Rome ii place sa provoace si sa zgandare, rasfoiesc acu discografia din Spotify si ma surprinde cat de multe piese despre Europa a avut de-a lungul timpului: A Farewell to Europe, Evropa Irredenta, Secret Sons of Europe, Who Only Europe Know, Uropia o Morte plus o selectzie de citate si mottouri dubioase intercalate prin piese (pe albumu asta sunt Gadamer, Peguy, Orwell, dar pe albumul precedent erau referintze mai creepy - Enoch Powell, Evola, Celine).

E asadar un proiect care provoaca la cancelare - nu vii tocmai in perioada asta cu titluri ca Achtung, baby! și Kali Yuga uber alles! si refrenu Though Europe may die this death well-rehearsed... Bai fratzica, am ascultat nazisti in totzi anii astia si nici nu mi-am dat seama, mi s-a facut inima cat un purice. Interviul asta mi-a mai potolit sperietura, da e lung si cine naiba are vreme sa citeasca atata text in zilele noastre, TL;DR! 

Pana la urma creca secretu trupei e in versurile astea: With what is left of what is right / And long lean thorns between / We'll unleash a war so utterly vain / No man has ever seen


*********************************************************

Deftones - Ohms



O data la 10 ani Deftones scoate un album mare, incat te intrebi cum de-s asa boring cele din between.

Albumul a aparut cam deodata cu revelarea faptului ca chitaristul trupei crede in teoria Pamantului Plat si e antivaccinist, chestii pe care incearca ei sa le mushamalizeze cu titluri ca Ohms si The Spell of Mathematics ca sa ne lase impresia ca au fost pe la scoala. Cam toata generatzia nu-metal a glorificat chiulitu de la scoala - aveau si piese care instigau la fugit de la ore (chiar Deftones o aveau pe aia cand canta ei in picioare pe banci printre caiete, Back to school). Asa ca dpdv tematic albumu asta arata ca opera unui chiulangiu care decide la 50 de ani sa faca totusi liceul macar la seral, poate afla si el de ce tot insista pretenii ca e rotund pamantu.

Altfel albumul e varful revirimentului nu-metal care dadea niste semne de vreo 4-5 ani: au fost bine primite si recentele albume Korn, Slipknot, s-au relansat trupe carora le murisera membri (Static-X), a aparut o noua generatzie de imitatori (fiul lui Mike Portnoy si-a tras trupa nu-metal), Limp Bizkit amenintza si ei ca se intorc dar tot amana caci a aparut o noua eticheta care creca se refera explicit la ei - "buttcore". Am cunoscut oameni de 25 de ani care se uita la trupele astea cum ma uitam eu la Led Zeppelin, era destul de clar ca anii 90 aveau sa revina, a trecut suficient timp incat sa se poata folosi cuvantu "revival". Cam toate numele importante ale epocii au revenit in atentzie (Manson, Tool etc.), cu exceptzia grunge-ului (ăia au cam murit, uite ca erau mai prajitzi decat Marilyn Manson!).


Wednesday, December 30, 2020

Shadows and Tall Trees 7 - antologie editata de Michael Kelly


Pedigree:
- Premiul Shirley Jackson, nominalizare World Fantasy pentru antologie
- nominalizare la Premiul Shirley Jackson pentru povestirea Sun Dogs (Laura Mauro)


Gata, s-a schimbat definitiv generatzia in literatura horror - antologiile importante ale genului din ultimii ani contzin 90% autori de care n-auzisem inainte. Stephen King, Dean Koontz, Anne Rice, Clive Barker etc. nu mai sunt mentzionatzi nici macar in prefetze, tinerii shacali simt oportunitatea de a-si cancela inaintashii (King e totushi activ in cinema/TV, dar parca cineva tot incearca sa-l repozitzioneze drept autor de literatura pentru copii).

Românii oricum au ratat cu totul o generatzie intreaga (poate chiar doua) de autori horror, sarind direct la cartzile-pastisha ajunse la noi intai ca filme/seriale (Twilight, True Blood). Scandalurile despre rasismul lui Lovecraft i-au mai inspirat pe editorii nostri sa-l reediteze si pe publicul nostru sa-l redescopere, Nemira se tzine in continuare cu dintzii de Stephen King, deci suntem stuck undeva in anii 90. Te si miri ca exista un scriitor ca Flavius Ardelean - desi am impresia ca si-a petrecut anii de formare prin alte partzi, caci la noi nici macar in cenaclurile SF nu sunt bine primitzi autorii ce cocheteaza cu literatura horror (or mai fi existand cenacluri? unde-s vremurile cand poetzii nihilisti ai Clujului ma chemau in parcari sa ne batem?).

Dintre toate geek-nishele despre care s-a scris pe blogul asta in cei 14 ani de existentza a sa, majoritatea au reusit sa penetreze cultural si acest popor "pragmatic" - benzile desenate, muzica experimentala, rockul de avangarda, jazzul, filmele underground etc. (avem evenimente dedicate si comunitatzi consistente pe toate aceste topice). Nu si literatura horror - posibil sa fie o problema cu imunitatea generala a românului la literatura si nu cu horrorul in mod special (pe partea de cinema/TV nu avem aceeasi reticentza, avem chiar doua festivaluri de film horror, chiar daca se merge la ele mai mult pentru bautura). Asa ca articole ca asta ar trebui sa le scriu in engleza ca sa nu vorbesc chiar in pustie.

Ceva s-a resetat brusc la nivel global, cam ca atunci cand Pitchfork au reorientat intr-o perioada foarte scurta trendurile si prioritatzile in muzica - pretinzand ca inainte de ei n-a existat nimic, reeducand publicul prin inventarea de noi etichete si noi chestii la care sa se uite ascultatorul (si, foarte important, publicand recenzii care imbina analiza cu contextualizarea). In literatura horror impactul respectiv a venit prin premiile Shirley Jackson care s-au separat de premiile traditzionale ale genului (Bram Stoker) definind o agenda literara noua ce a incurajat diverse forme de horror de nisha (feminism, LGBT, autori non-anglofoni). Astazi nishele respective (o vreme izolate sub eticheta vaga "weird fiction") incep sa aiba succes mainstream, in sincron cu schimbarile ideologice mondiale - printre premiantzii recentzi ai premiilor Shirley Jackson se numara Machado, Saunders, Ogawa, Iain Reid etc. plus catziva scriitori mai old school care au mirosit la timp schimbarea si au pledat in favoarea ei (Neil Gaiman). Nu in ultimul rand, a inceput lumea sa afle cine a fost Shirley Jackson - acel gen de revelatzie recurenta pe care românii o au o data la 15 ani cu Lovecraft. In acest rastimp, premiile Bram Stoker au ramas cam ca revista Rolling Stone, stindard al conservatorismului - premiile respective s-au pasat multa vreme intre Stephen King, Peter Straub si discipolii lor. In fine, anul asta cineva s-a sensibilizat si acolo: categoriile de fictziune au premiat autori de mai multe culori (Victor LaValle e bun), iar categoria non-fiction a inclus eseistica despre horrorul feminist, despre horrorul LGBT din American Horror Story si ceva despre rasism.

Dar sa nu uit despre ce vroiam sa scriu - antologia asta, Shadows and Tall Trees volumul 7 (recent a aparut si volumul 8) e unul din principalii vectori ai schimbarii de care vorbeam mai sus. Am mai scris recent despre o alta antologie similara de la aceeasi editura, Aickman's Heirs (unii autori de acolo apar si aici), aleasa tot din listele premiantzilor Shirley Jackson. Antologatorul Michael Kelly e de fapt patronul editurii canadiene Undertow, care deja de catziva ani e in avangarda acelei schimbari de generatzie - incepuse cu seria de antologii Year's Best Weird Fiction, recent a lansat si revista Weird Horror Magazine, insa toate chestiile astea pe care el pune eticheta "weird" de fapt circumscriu temele progresiste ale momentului - feminism, queer, diversitate etinica etc.; cu cateva amendamente: (1) diversitatea e pe bune si nu "selectiva" (intra si autori pakistanezi, japonezi, amerindieni etc.) si (2) barbatul alb heterosexual nu a fost inca interzis (spre deosebire de Premiile Hugo din SF, unde practic a devenit criteriu de neeligibilitate).

Ca si in cazul SF-ului, e in asta o sperantza de reabilitare a literaturii horror/fantastice (in fatza mainstreamului vazut ca vehicul al conservatorismului) si o sperantza de a se cuceri temele progresiste inainte ca mainstreamul sa le asimileze si sa lase nishele SF-F-H fara teme "relatable" (criteriu esentzial in critica pop-culture moderna, obscurizand orice criteriu estetic). Totusi daca premiile SF din ultimii ani mizeaza totul pe reeducarea cititorului in cheie sexo-marxista, acest weird fiction ramane inca preocupat de calitatea literara - nu avem genul de pretexte fantasy in care protagonistul calatoreste in timp ca sa-si certe parintzii ca nu l-au lasat sa-si schimbe sexul.

Nu stiu daca o sa traiesc sa vad si in limba romana autorii din aceasta generatzie - la noi inca nu s-au tradus nici cei din generatzia precedenta (Lansdale abia se traduce cu proza sa politzista). Daca in volumul omagiu lui Aickman majoritatea numelor mi-erau complet straine, acu incep macar sa le recunosc pe acelea care revin cu regularitate in aceste antologii. E sesizabil si ca generatzia asta de horroristi sunt oameni cu background academic ori din industrii creative (jocuri video, publicitate) - o diferentza esentziala fatza de generatzia lui Stephen King care erau disperatzi sa poata trai din scris, scriau predominant romane groase si croisera un horror americano-centric gandit din start pentru a fi ecranizat. In schimb acestor doomiishti nu pare sa le pese de astfel de criterii (si totusi Iain Reid, ori tipu cu Lovecraft Country, au reusit rapid sa ajunga pe ecrane!).

Revenind strict la cuprinsul acestui volum, s-au strecurat totusi catziva "clasici" - in sensu de autori trecutzi de 50 de ani. Adica selectzia nu e la fel de age-istă ca in Aickman's Heirs, poate si din cauza ca editorul Michael Kelly e ceva mai batran decat Strantzas si a cerut contributzii si de la colegii sai de generatzie. In consecintza cuprinsul nu e chiar 90% nume necunoscute, ci undeva la 60-70%. Cineva care a urmarit toate volumele seriei probabil va recunoaste mai multzi decat mine, caci e clar ca in jurul editurii Undertow s-a format un fel de clica.

Ca de obicei impart contributziile incepand cu favoritele mele:

Povestile tari (4-5 stele)

The swimming pool party, de Robert Shearman. Unul dintre "clasici", o prezentza obishnuita in antologiile weird - am aflat de autor pe cand era scenarist la Dr. Who iar dupa ce a inceput sa publice literatura i-am cumparat toate cartzile (are si un Best Of care e un bun shortcut prin opera sa). Proza asta e la inaltzime (printre cele mai bune ale sale), despre o mama divortzata care isi urashte copilul pentru ca e prea bleg si seamana prea tare cu tatal de care ea divortzase. Nu pot intra in detaliile fantasy ale povestii fara sa dau spoilere, dar e una din cele mai tari nuvele pe care le-am citit in ultimii ani.

Root-light, de Michael Wehunt. A doua proza pe care o citesc de la Wehunt. Prima fusese (in Aickman's Heirs) despre un pensionar vaduv gay care se transforma intr-o lebada. Asta e despre un pensionar vaduv gay cu cancer care se cazeaza la o pensiune ce ofera servicii de eutanasiere. Anul trecut, volumul de debut al autorului a fost un highlight al literaturii queer-horror. Scriitura lirica, foarte frumoasa, foarte depresiva.

Line of sight, de Brian Evenson. Alt "clasic" si o prezentza regulata in antologiile weird, de fapt unul din autorii mei favoritzi, mostra sa de aici e o ilustrare perfecta a notziunii clasice de weird fiction, ceva la jumatatea drumului intre Borges si Lovecraft: Un regizor isi analizeaza propriul film in camera de montaj si remarca ca privirile unuia dintre actori ies in mod suparator de pe nivelul la care trebuiau sa fie in raport cu ceilaltzi actori, conducand la niste concluzii destul de creepy.

Everything beautiful is terrifying, de M. Rickert. Alta autoare mare a genului, cu o poveste criptica. O femeie e nevoita sa traiasca cu faptul ca s-a realizat un film pe baza unor evenimente traumatizante din copilaria ei, iar satul in care traieste e vizitat de fani ai filmului care tot vor sa afle mai multe si o impiedica sa-si depaseasca trauma.

Shell baby, de V. H. Leslie. Un post-Lovecraft feminist, despre o femeie single care se retrage sa traiasca singura la tzara unde ingrijeste o fiintza tentaculara pe care o trateaza ca pe propriul copil pe care nu l-a avut niciodata. Autoarea, profa de engleza, a fost finalista la o gramada de premii cu volumul de debut de acu 5 ani.

Curb day, de Rebecca Kuder. Distopie a consumerismului in care fiecare cetatzean e obligat de autoritatzi sa-si arunce toate lucrurile din casa o data la 3 ani ca sa cumpere altele noi, sa "sustzina economia" vorba PNL-ului.

Sun dogs, de Laura Mauro (finalista Shirley Jackson pentru povestire). Queer-horror despre doua lesbiene-varcolaci care traiesc singure in desert si se transforma noaptea in shacali (sau coiotzi sau ce traiau pe acolo). Foarte cinematica povestea, incarcata de imagini puternice dar cam searbada ca actziune. Autoarea a debutat recent cu volum propriu tot la editura Undertow iar anul asta s-a vorbit mult despre ea.

We can walk it off come the morning, de Malcolm Devlin. Niste tineri intarziatzi (late 30s) incearca sa se mai distreze o ultima data inainte sa isi asume responsabilitatzi adulte (copii, casatorie etc.) Hotarasc ei sa se duca pe niste coclauri irlandeze iar doi dintre ei se ratacesc printr-o ceatza cumplita. Nu se intampla mare lucru, dar o recomand calduros pentru tehnica literara ("show, don't tell"), autorul reusind sa sugereze caracterul si gandurile personajelor strict prin dialoguri. Devlin e inca unul din autorii de care am aflat din antologia Aickman's Heirs.

Povestile ok (3 stele)

The cenacle, de Robert Levy. O vaduva refuza sa plece din cimitirul in care si-a ingropat barbatul. Intr-o cripta gaseste si alte vaduve care au decis sa se stabileasca acolo. Poveste weird si trista, despre vaduvie, cu un touch evreiesc (autorul insista foarte mult pe asta).

The water kings, de Manish Melvani. Autorul e un publicitar din Singapore care spune povestea unui magnat singaporez bantuit de fantomele angajatzilor care au murit muncind pentru el. Interesante dialoguri scrise intr-o engleza vag stricata (un cvasi-pigeon-English). Editorul e cunoscut pentru efortul de a sapa dupa autori de origine asiatica pe care incearca sa-i lanseze in occident.

Erased, de Steve Rasnic Tem. Poveste emotzionanta si intima, dat fiind ca autorul a ramas recent vaduv (dupa disparitzia scriitoarei Melanie Tem) iar ceea ce scrie de o vreme incoace se bazeaza pe experientzele personale. Protagonistii sunt doi vaduvi batrani - unul sufera de dementza si mintea i se dezintegreaza in timp ce vorbeste; al doilea suferind de hoarding, nu mai incape in propria casa din pricina gramezilor de obiecte si cartzi inutile pe care le-a refuza sa le arunce. Nu e nimic fantastic in poveste, senzatzia de weird e in modul in care cei doi protagonisti percep dezintegrarea realitatzii.

The voice of the people, de Alison Moore. O gagica observa porumbei apatici care traverseaza shoseaua, lipsitzi de instinct de conservare, fara reactzie la apropierea mashinilor. Dupa o vreme ea insashi incepe sa ignore claxoanele si se comporta la fel de apatic. Pare un episod de Twilight Zone clasic.

Slimikins, de Charles Wilkinson. Un psiholog de copii isi aminteste vremurile in care era profesor si si-a pierdut jobul din cauza ca l-a pus pe un copil scutit de educatzie fizica sa dea prea multe ture de teren.

Dispossession, de Nicholas Royle. Autorul e unul din "batranii" volumului asta, vag celebru prin anii 90 (din generatzia si anturajul lui Clive Barker). E cea mai scurta bucata din volum, oarecum glumeatza, din perspectiva unui stalker care isi mentzioneaza vag hobbyul de a se benocla la vecini si isi aminteste problemele pe care i le-a creat acest obicei.

In the tall grass, de Simon Strantzas. Strantzas e unul din liderii generatziei horror de care vorbim aici (e cel care a antologat suspomenitul volum Aickman's Heirs), insa ca scriitor il gasesc mediocru si cam clasicist. Povestea lui e despre un baietzel care sufera de sindromul "omului copac" - o boala reala care face sa-tzi creasca pe maini si pe cap niste negi imenshi ce pot lua forma scoartzei de copac.

The closure, de Conrad Williams. Un gagiu se plimba prin liceul pe care l-a terminat cu 20 de ani in urma, fiind bantuit de evenimente si experientze din tineretze. Povestea e incarcata de experientza/emotziile revizitarii unui loc care candva tzi-a marcat viatza, iar apoi ai uitat de el, chestie cu care va rezona oricine isi viziteaza liceul dupa multzi ani. Autorul e cam din garda veche (nouazecist britanic), il stiam doar ca antologator (vezi antologia Gutshot).

Povestile slabe (1-2 stele)

The attempt, de Rosalie Parker. Poveste aickmanista, adica extrem de ambigua si deschisa la interpretari, despre o fetitza care isi pune in cap sa traverseze un lac inghetzat imens dar ajunge sa se rataceasca. Autoarea e patroana editurii Tartarus Press, unul din cei mai respectatzi publisheri "pentru colectzionari".

The triplets, de Harmony Neal. Trei femei dau nastere deodata la trei fetitze. Fiecare femeie angajeaza cate o bona, insa cele 3 bone se stiu intre ele si pun la cale ceva magie neagra cu fetitzele respective. Fantasy feminist/anticapitalist dar se chinuie cam tare sa fie interesant.

Engines of the ocean, de Christopher Slatsky. O gagica trista reviziteaza casa parinteasca, care e bantuita de fantoma tatalui demult decedat. Ghost story foarte banal.

***********************************************************

Bilantzul e cam asa: 8 proze tari, 8 asa si-asa, 3 slabe deci pe ansamblu o antologie solida. M-a incurajat sa iau si urmatorul volum, aparut anul asta (probabil seria asta va inlocui definitiv seria Year's Best Weird Fiction de la aceeasi editura, cu acelasi antologator, dar care n-a mai aparut din 2018).

Autorii tineri pe care i-am descoperit cu ocazia asta (sau cu maxim o proza inainte, dar au reconfirmat aici cu contributzii puternice) sunt Michael Wehunt, Malcolm Devlin, V. H. Leslie. Totzi trei au lansat in ultimii trei ani volume de debut foarte bine primite.

Autorii ceva mai clasici care si-au confirmat buna reputatzie si n-ar trebui sa lipseasca din casa niciunui consumator de literatura: Brian Evenson, Robert Shearman, M. Rickert

Autori de la care aveam asteptari si m-au dezamagit (au in comun faptul ca pe totzi ii stiam drept editori): Rosalie Parker, Conrad Williams, Simon Strantzas. Rareori editorii sunt si scriitori buni, chestie confirmata si aici.