Sunday, August 18, 2019

Top muzical 2019, semestrul 1


Am dificultatzi tot mai mari cu a incropi un top muzical de jumatate de an, pe masura ce pretenii care ma mai ajutau cu recomandari se prapadesc, ori incep sa realizeze ca muzica e pierdere de vreme. Noroc ca moda asta cu "best albums so far..." la juma de an s-a generalizat pe siteurile serioase de muzica, asa ca am avut unde sa sap dupa noutatzi de toate genurile. Din pacate nu avem si in presa romaneasca ceva similar, singura sursa serioasa din onlineul nostru fiind blogul lui Calin Dumitru, pastrand inca traditzia unui top muzical semestrial in care e mereu ceva interesant de descoperit.

La noi interesul pentru muzica e invers proportzional cu disponibilitatea muzicii, o fi la mijloc un fel de lege economica a raritatzii bunurilor. N-am avut niciodata in istoria acestui popor o asa diversitate si accesibilitate - festivalurile romanesti din 2019 au bifat echitabil toate genurile muzicale si toate clasele sociale, in toate tipurile de locatzii posibile, majoritatea in conditzii tehnice ok si chiar cu servire de gulash. Probabil si Cerbu de Aur va iesi bine. Si totusi relatzia individuala a romanului cu muzica si creatorul ei pare sa se degradeze.

In anii recentzi am asistat la dezalfabetizarea sistemica a populatziei - Ministrul Culturii (mai nou si al Educatziei!) ne absolva de pacat cu explicatzia ca romanii nu citesc pentru ca autorii nu scot cartzi atractive. Au aparut deja primele meme care ridiculizeaza agresiv activitatea cititului, reapar sfaturile din batrani care ziceau ca potzi innebuni de la citit, cunosc oameni care si-au cumparat tapet cu cotoare de cartzi sa nu mai ocupe spatziu cu biblioteca (e inca un semn de respect pentru carte, puteau sa-si puna tapet cu gogoshari), in fine e deja cunoscut ca in UE suntem poporul cu cel mai inalt dispretz pentru lectura. Incet-incet ceva similar se intampla si cu muzica. Tot mai des vad lume stand cu spatele la concerte, deranjatzi parca de faptul ca cineva e pe scena. Ori, mai rau, se apropie sa strige "coaie!" la ala de pe scena (de regula un strain), spre amuzamentul amicilor. Muzicienii incearca sa faca stand-up comedy ca sa mentzina treaza atentzia publicului, concertele de club sunt slab frecventate, festivalurile ofera o combinatzie de Disneyland si Ziua Minerului: lumea se duce sa se dea cu scranciobu si cu roata, sa bage un cârnat si un mic cu bicarbonat, o pastila sau un timbru, sa mai stea intr-o tufa sau sub ceru instelat - pentru atmosfera, cum ar veni.

La Rockstadt lumea sta mai mult la mancare, asteptand sa coboare trupele de pe scena intre meseni, sa ia dedicatzii. Pe vremea mea tineretu baga doua beri ca sa curga mai bine un concert, acu se baga un concert undeva in fundal ca sa curga mai bine berea, sa nu fie chiar liniste. La festivalurile jazz e pe dos, cu cat mai multa liniste cu atat mai bine, trupele incep sa dea sonorul incet, publicul isi aduce scaune de pescuit sa poata atzipi, iar cand se mai trezesc incep sa se rasteasca ca de ce stai in fatza locului in care si-au pus scaunu. Manelistii au dezvoltat si ei un fel de aristocratzie, acu esti rasist daca nu-tzi plac manelele, nu mai exista muzica proasta, orice forma de evaluare e discriminare. In consecintza si fostii aristocratzi se repozitzioneaza - Orchestra Simfonica din Cluj s-a alaturat la Untold acelui Raspberry Pi cu chip uman pe nume Armin van Buuren, revenit cu baterii noi si cateva leduri in plus. In incercarea de a oferi programe cat mai "atractive" (in sensul declamat de Ministrul Culturii) organizatorii romani se cufunda in cele mai negre genuni ale mentalului colectiv - anul asta ni i-au adus pe Limp Bizkit, Michael Bolton, urmeaza Rednex si Culture Beat - cosmaruri pe care candva le invocam in gluma fara sa le cred posibile. Tot cam acolo as baga si nostalgiile gen Robbie Williams, Metallica, Bon Jovi - consecintza inevitabila a banchetelor si nuntzilor din ultimii 30 de ani. Chiar si asa, au existat anul asta o groaza de evenimente: Artmania, Smida, Garana, Brezoi, Posada, Celtic Transilvania, Fiii Stremtzului. Avem unde merge, mai ramane sa ne si intereseze chestia la care mergem.

O problema majora e si dezintegrarea conceptului de ALBUM - serviciile de streaming pompeaza piese-pastila si recomandari pe baza de "mood", ascultatorul nu mai percepe concepte si identitatzi sonore si probabil va veni ziua in care nici nu se va mai afisa numele artistului in dreptul pieselor. O amica mi-a marturisit ca ea tzine minte titluri de piese mai degraba decat numele celor care le canta. Cu cat muzica e mai la indemana, cu atat e mai mare dezinteresul fatza de cel care o creeaza - o consecintza a perceperii muzicii drept "serviciu", un robinet pe care il opresti / pornesti dintr-un click fara sa ai idee de unde vine, daca e cu apa potabila sau rishti te cufureshti.

Asa ca pana una alta ma stradui sa mai ascult ALBUME si sa mai aflu una alta despre cei care au muncit la ele. Conform traditziei, astea de aici ar fi cele 10 care mi-au placut cel mai mult din ce am rasfoit in prima jumatate de an (incluzand unele ramase de anul trecut la care am ajuns tarziu).

***************************************************


Tim Bowness - Flowers at the Scene


Tim Bowness e unul dintre muzicienii valoroshi care au stat multa vreme in umbra megalomaniei lui Steven Wilson, cu care a fost coleg in proiectul No-Man (anii 90 si inceput de 2000, in paralel cu existentza trupei Porcupine Tree). Pana la urma atat Wilson cat si Bowness au inceput cariere solo separate, iar acu cei doi canta din nou impreuna - primul e invitat pe niste piese si producator al acestui album solo. Desi materialul e publicat sub numele lui Bowness, acesta e ajutat de vreo 15 muzicieni iar implicarea lui Wilson il face sa fie primit drept un nou material No-Man (sau o promisiune serioasa pentru relansarea acelui proiect). Piesele, influentzate in egala masura de clasici ca Marillion si Marc Almond, sunt un hibrid de prog-rock si brit-pop cu sound imaculat si melodii irezistibile.

No-Man a fost in anii 90 singurul vehicul pentru ideile de factura pop ale lui Wilson, poate cel mai bun side-project al sau, asa ca vine la fix aceasta cvasi-reunire. Isi mai aduc aici contributzia fostii membri Porcupine Tree, Matheos de la Fates Warning, Hammill de la Van der Graaf Generator, tipu de la Big Big Train si inca unii mai putzin cunoscutzi. Sigur, e ceea ce hipsterii gerontofobi numesc dad-rock, o chestie care nu e ok sa-tzi placa daca esti sub 40 de ani, insa candva asta era spuma rockului progresiv britanic, aici aerisita cu putzin pop melodramatic - unele piese au ceva din baladele lui Marc Almond, vezi mostra de mai jos:

***************************************************


Myrath - Shehili


E mare tragedie ca manelele s-au strecurat insidios in programul unor concerte de la festivaluri de inalta tzinuta. N-a mai fost asa panica de pe vremea duetului Daniela Gyorfi-Gutza. Insa asta nu e nimic comparativ cu felul in care manelele au penetrat heavy metalul cu ajutorul trupei Myrath - care daca n-ar fi tunisieni as jura cu mana pe adevar ca tipu de la voce e ruda de gradu unu cu Florin Salam. Metalistii de la noi si-i mai amintesc probabil, trupa a avut acu vreo 10 ani o tentativa de a canta la Cluj insa organizatoru i-a lasat cu ochii in soare cand a aflat ca-s manelisti, iar cand m-am dus la concert baietzii impartzeau resemnatzi o pizza in Music Pub si se intrebau de ce nu functzioneaza lucrurile in Romania.

E o gramada de kitsch aici care nici nu stiu cui se adreseaza, ca si pe fanii Piratzii din Caraibe ii umfla rasu la clipuri ca cel de mai jos, insa Myrath e o borna interesanta in istoria heavy-metalului modificat genetic. Am mai tras cu urechea la ei si pe vremuri asa ca reusesc sa fac abstractzie de videoclipurile cu dansatoare din buric si inghitzitori de flacari. Muzical trupa are o coerentza deosebita in imbinarea ingredientelor, iar albumul asta e varful carierei: partea heavy-metal are ceva din Kamelot si Symphony X, iar partea de manele e mai pronuntzata decat in trecut (inclusiv cu strofe in araba si un cover interesant din portofoliul pop tunisian).



***************************************************


MaidaVale - Madness is Too Pure


Am cu feminismul o relatzie de tip love/hate - azi ma incanta cate o autoare/artista (chiar politiciana, dar nu de la noi) rafinata ideologic, a doua zi ma scoate din sarite cate un grup de isterice solicitand infiintzarea Registrului Natzional al Erectziilor din Culpa. Multe lucruri bune nu s-au intamplat pe lumea asta din simplul motiv ca ala care le-a propus era teribil de antipatic(a). Si multe lucruri oribile s-au intamplat doar pentru ca cei care le-au propus erau niste "dragutzi".

In general prefer sa lucrez cu contzinut si nu cu forme, asa ca albumul cvartetului de suedeze hippy MaidaVale mi-a adus mai multe convingeri feministe decat Miley Cyrus aratandu-si chilotzii, ori decat "cea mai feminista guvernare din istoria Romaniei". E o restantza muzicala de anul trecut pe care am apucat sa o aprofundez abia recent, insa m-am indragostit irevocabil de toate cele 4 membre ale trupei, iar piesa asta de jos mi-a stat pe repeat cateva saptamani. Recomandat amatorilor de Blues Pills, Jess and the Ancient Ones etc. insa toate alea erau grupuri barbatesti cu o fata bagata in fatza ca sa atraga simpatie, in timp ce MaidaVale sunt the real shit.

Inspirate in egala masura de clasici ca Janis Joplin si retrofitzi ca Graveyard, gagicile astea-s la doar al doilea album insa il astept deja cu sufletu in gura pe urmatorul si sper sa aiba o viatza mai lunga decat restul trupelor de gen. Necazu e ca genul asta de trupe nu supravietzuiesc mult, caci feministele au prostul obicei de a se certa intre ele din prostii.



***************************************************


Fire! Orchestra - Arrival


Un album insidios, se strecoara pe sub piele si intre urechi chiar daca-l lasi in surdina, recomandat consumatorilor proiectelor lui Toby Driver (mai mult pentru spirit decat pentru asemanarile sonore). Pana la un punct proiectul Fire! Orchestra se asocia cu jazzul (unii membri au cantat cu Tonbruket si alte trupe nu-jazz scandinave), insa materialul asta nou e inclasificabil. E un album mindful si lipsit de excese, probabil inspirat de recenta colaborare a liderului Mats Gustafsson cu proto-prog-rockerii nemtzi Faust.

Saxofonistul suedez Mats Gustafsson are multe proiecte nastrushnice (in colaborarea cu Faust au mai fost implicatzi si rapperii pshedelici Dalek, vezi aici) iar orchestra sa Fire! a fost un big-band de improvizatzie apreciat in festivalurile jazz din ultimii ani. Acum si-a redus orchestra de la 28 de inshi la 14, pot circula cu un singur microbuz, asa ca e ceva mai putzina galagie pe acest album, chiar destul de multa liniste. Improvizatziile big-band de pe precedentele materiale (asta e capitolul 4 dintr-un ciclu de albume) lasa acum locul unui safe space in care se scalda voci feminine si solouri stranii, plus doua coveruri bizare dupa artisti pop obscuri ai anilor 70 (Chic, Robbie Basho).



***************************************************

Dub Trio - The Shape of Dub to Come


Asta e o trupa obligatoriu de ascultat daca vrei sa pari destept, cum mai par io cateodata. Dub Trio au un sound cu totul deosebit in contextul rock modern, cu un bass gros ca rântashu, pe motiv ca ei ar fi inventatorii conceptului dub-metal. Fiecare gen muzical a fost corcit candva cu mizeria aia numita "dub" - un schelet de reggae de pe care scotzi absolut toata carnea, pastrand doar ritmul. Apoi pui ceva in loc - unii au inventat dub-jazz (vezi proiectul Nordub, am scris in Dilema), o vreme a avut succes dubstepu, insa in general hibridizarile dub sunt ispravi izolate. Aici avem o trupa care si-a dedicat intreaga cariera mixului dub-metal, pornind de la teorema dub is a process, not a genre.

Fiecare membru al trupei lucreaza in mod curent cu superstaruri pop (de la 50 Cent la The Fugees) iar albumele lor beneficiaza de sustzinatori importantzi - vezi piesa de mai jos cu tipu de la Melvins, mai au cu vocalu de la Mastodon si cu multifinalista Grammy Meshell Ndegeocello. Au avut mereu influentze sensibile de la Melvins si Mastodon, asa ca e oarecum firesc faptul ca i-au invitat pe respectivii pe acest album. Eu am aflat de ei de la Mike Patton care i-a promovat la un momendat, iar la aparitzia albumului asta am stiut dinainte sa-l ascult ca va fi unul dintre varfurile anului.




***************************************************

Roger Alan Wade - Simmering Rage


Albumul folk-country al anului (deocamdata) vine de la varul lui Johnny Knoxville. Multe din chestiile care se gasesc pe youtube despre Roger Alan Wade sunt in asociere cu Knoxville - au ceva podcast impreuna, au facut piese silly pentru coloanele sonore ale filmelor Jackass (redneck hit-uri cu titluri de genu "If you're dumb you gotta be tough"). La prima vedere pare un individ a carui cariera se datoreaza exclusiv nepotismului si parodiei.

Totusi Wade e un individ mai serios decat ar sugera asocierea respectiva - si-a facut ucenicia pe langa Johnny Cash si Waylon Jennings dezvoltand acele abilitatzi de storytelling de care ai nevoie ca sa ramai in istorie drept o legenda country. Au fost vremuri cand nu existau cartzi de self-help, lumea isi lua sfaturile despre viatza din cantece iar genul country s-a specializat in a livra sfaturi si povesti. I would rather consider myself a communicator, than a singer, zice cantaretzu. Versurile sofisticate si cursive sunt scoase in fatza de acompaniamentul minimal al unei chitari, cu povesti de pe vremea cand artistul lucra in fabrici si dormea intr-o garsoniera uitandu-se la tavan with a simmering rage (conceptul ce da titlul albumului).

Cariera lui Roger Alan Wade se imparte in doua etape mari - cea de alcoolic ("a 35 years nonstop party") si cea sober, inceputa de catziva ani cu spaima ca ii va omori inspiratzia. Albumul asta demonstreaza ca n-are motive de ingrijorare (desi exista suspiciuni ca unele piese au fost compuse pe vremea cand mai tragea la masea).


***************************************************

Sermon - Birth of the Marvellous


Un album despre efectele psihedelice ale sentimentului religios acut, la muribunzii care au nevoie de o forma radicala de self-help in gestionarea certitudinii propriei mortzi. In consecintza si numele proiectului si structura pieselor sunt gandite in cheie ritualico-ceremoniala, fara sa intre in zona parodica (gen Ghost, Batushka). Inovatzia albumului sta in tobele care domina de la un capat la altul si fac un duet interesant cu vocea calda, lasand restul instrumentelor in spate, apropiindu-se de misticismul psihedelic-fractalic a la Tool. Totul e construit in jurul dialogului tobe-voce, cu tobele preluand rolul unei a doua voci ce comunica intr-un limbaj articulat dintr-o alta lume.

Proiectul e invaluit in mister, insa mai toate barfele despre trupe invaluite in mister s-au dovedit nefondate. N-a fost nici o celebritate in spatele mastilor de la Ghost, Batushka, nici macar in Slipknot daca urmarim firul istoriei. Asa ca probabil nici aici nu e, desi senzatzia ca asta de la voce ar putea fi din Katatonia e destul de puternica (mai ales pe piesa de mai jos). Individul se semneaza misterios "Him", dar despre toboshar s-au scurs informatzii ca ar fi cantat in diverse trupe death metal (Vader). Sermon sunt promovatzi in mediile prog-rock, insa nu seamana cu mai nimic din ce asociem cu eticheta respectiva. Un hibrid de Tool si Katatonia ar fi probabil cea mai apropiata referintza.

***************************************************


Bloody Hammers - The Summoning


Lunatics have now taken over, ar fi sloganul cel mai adecvat pentru guvernarea pe care suntem nevoitzi sa o traim.

Ma intreb de ce la noi n-a prins niciodata cultura goth, ma refer la cea autentica, nu la trupa Gothic din Lupeni. Au fost cateva tentative - site-ul Darkromania prin 2000, doua-trei trupe indecise si timorate, barul Umbra de Noapte care n-a prea rezistat la Cluj, partyurile lui Padre (cam slab frecventate). Facem bani din agroturismul vampiric (cu dansatoare in costum popular) dar n-am fost in stare sa producem o bucatzica de nisha culturala in zona asta, desi mai toate tzarile din UE au asa ceva. Suntem un popor celebru prin contributziile involuntare la cultura horror - de la Dracula la criminalu din Caracal. Insa mai degraba se va gasi vreun antreprenor sa-si deschida o franciza de jocuri Caracal Escape Room decat sa avem vreodata un festival/eveniment goth serios. Asa ca stam si ne holbam la ce fac altzii, ca tinerii aia care au fantezia de a canta intr-o trupa dar se ingrijoreaza ca ce-o zice doamna diriginta daca i-ar vedea imbracatzi asa pe scena (avem in schimb heavy metal despre Stefan cel Mare si Zamolxe, ceva ce doamna diriginta ar aproba).

Uite de exemplu duetul Bloody Hammers chiar se lauda ca vine din Transilvania, insa nu e Transilvania noastra ci un judetz cu acelasi nume din North Carolina. Ne-au furat americanii si chestia asta. M-am indragostit de trupa la albumu trecut si nici asta nu e mai prejos, desi la prima ascultare are mai putzine instant classics (e mai alert/punk, cu mai putzine balade catchy). Clipurile inspirate de cinema-ul horror clasic pot lasa o impresie de parodie, insa piesele sunt atent ticluite, cu un sound intre momentele melodioase dark de la Misfits si albumele goth de la Tiamat. Adica aproape de intentziile initziale ale goticului muzical - de a fi o forma melodioasa de punk.



***************************************************

Fotocrime - Principle of Pain


De departe cea mai buna imitatzie de Sisters of Mercy pe care am ascultat-o vreodata, uneori superioara originalului datorita soundului modern, mai ingrijit decat ce puteau face SoM cu sculele de pe vremea lor. Fotocrime au fost una din revelatziile Roadburnului de anul asta, din pachetul post-punk care a ocupat o bucata mare in programul festivalului.

Teoretic e un debut, practic trupa e formata din ramashitze de la trupele (mai punk/metal) Coliseum si Young Widows, plus un laptop care (ca si la Sisters of Mercy) a capatat nume si statut de membru oficial subnumele Mother - e ceva firesc, caci lui i se datoreaza modificarea drastica de sound si distantzarea fatza de trupele din care s-a nascut acest proiect. Liderul Ryan Patterson zice ca oricum in trupa Coliseum lucrau doar el si sintetizatorul, iar compozitziile erau pasate colegilor doar pentru a le da o forma punk-metal, la care acum a renuntzat. A mai investit si in imagine, acum individu arata ca un motociclist cu inclinatzii literare care-si parcheaza motocicleta prin cimitire si umbla noaptea cu ochelari de soare.

De vreo 15 ani incoace se tot resusciteaza muzici de factura optzecista, insa cel mai adesea prin trupe semi-prefabricate de hipsteri si pastishe ironice. Aici avem un proiect onest al cuiva care s-a scaldat in multe stiluri cautand nuantza perfecta de "dark".



***************************************************


Boss Keloid - Melted on the Inch


Grup britanic care a parcurs intr-o perioada scurta drumul de la un sludge mocirlos cam boring la un stoner englezesc decent si in final la unul din cele mai bune albume ale anului (trecut), cu un sound interesant la intersectzia dintre Orange Goblin si Opeth. In amintirea amicului raposat care mi-a recomandat trupa asta am ascultat-o destul de mult si pana la urma am prins drag de album (in general asta e un top al revelatziilor personale, o trupa consacrata tre sa scoata ceva cu totul deosebit ca sa o recomand aici).

Boss Keloid s-au reinventat destul de drastic, introducand multe clape, aerisind partea de metal si facand un pas destul de hotarat inspre rockul progresiv. E genul de trupa care pare ca s-a nascut la tzara si acum incearca sa se integreze intre hipsterii de la orash. Pe ceva site erau caracterizatzi drept the fun version of Mastodon si comparatzia are destul sens (in special pentru piesa de mai jos) insa la fel de des imi aduc aminte de Opeth intr-o versiune mai bruta, pentru bautori de bere, insa cine stie ce vor aduce urmatoarele albume. Cu ocazia asta as atrage atentzia si asupra casei de discuri Holy Roar care-i gazduieste si au avut o sectziune dedicata la Roadburnul de anul acesta (din pacate nu si trupa asta).

In fine, mi s-a terminat berea, inchei articolul aici.

Saturday, June 22, 2019

DesertFest 2019


DesertFest e fratele mai mic si mai tampit al festivalului Roadburn si a ajuns in al 8-lea an de functzionare. Spre deosebire de Roadburn asta are cam 3-4 editzii in fiecare an, fiecare in alta locatzie - pana acum s-a tzinut la Berlin, Atena, Londra, Antwerp iar de anul acesta a traversat oceanul si a avut un eveniment la New York.

Unele editzii se tzin simultan, cum a fost anul acesta Berlin cu Londra in acelasi weekend, cu trupele chinuindu-se sa zboare dintr-un oras in altul, de unde o probabilitate mare ca ceva sa nu functzioneze - la Londra au fost 3 concerte anulate, dintre care doua se numarau printre cele importante (Monkey3 si Naxatras).

E in mod clar un business mai degraba decat un festival capabil sa acumuleze traditzie, avand un numar de neajunsuri flagrante:
  • In intreaga editzie o singura trupa a avut proiectzii video pe fundal, iar alte doua au avut un logo afisat pe un cearshaf, in rest toata lumea a cantat fara nicio componenta vizuala. Ori la un festival care se doreste unul al muzicilor de imersiune sinestezia audio-vizuala e esentziala, iar faptul ca DesertFest nu pricepe asta dupa catziva ani de cand s-a inventat e semn ca e organizat de idiotzi;
  • Pentru un festival care isi cunoaste deja locatziile si are o oarecare experientza e inadmisibil sa sa aiba probleme cu sunetul la sala principala (o sala relativ celebra unde au cantat de-a lungul vremii Nick Cave, Amy Winehouse s.a.m.d.). Problema e cat de cat compensata de sala Roundhouse - are sunet excelent si emana istorie: infiintzata in 1964, i-a facut faimosi pe The Ramones, au inregistrat acolo albume live Beatles, Rolling Stones, Lady Gaga si Opeth. E una din salile de concert perfecte, din pacate folosita doar in ultima zi a festivalului asa ca am prins doar 3 concerte acolo si nu dintre cele care ma interesau;
  • Pretzurile in Camden Town sunt sinistre, se cheltuie mai mult decat la Roadburn desi vezi mai putzin si mai prost. Festivalul nu se simte pe strazi, e doar unul din 100 de evenimente care au loc simultan in zona iar strazile sunt pline de trecatori care fac shopping, nu sunt nicaieri terase unde sa ai ocazia sa stai la baut cu trupele. Ca sa nu mai vorbesc de romanii care se duc la DesertFest si sfarsesc tot la shopping, fara sa vada mai nimic;
  • Trei dintre cele cinci sali ale festivalului nu sunt altceva decat pub-uri inghesuite in care incap 100 de inshi si daca nu te numeri printre ei potzi sa-tzi pui pofta in cui. Iar sala Roundhouse de care ziceam e atat de departe de restul incat odata ajuns acolo itzi iei gandul de la restul festivalului si te multumesti cu ce s-a nimerit in programul salii respective;
  • Publicul nu are diversitatea internatzionala a Roadburnului, e alcatuit preponderent din tractoristi englezi care au votat cu Brexitul iar daca nu vorbesti engleza cu accentul lor local se prefac ca nu te intzeleg;
  • Programul e mai degraba monoton, specializat pe stoner si doom, cu o slaba diversitate stilistica (mai ales daca ramai intzepenit intr-o singura sala), cu foarte multe trupe locale (londoneze) bagate la deruta printre trupele mari. Exista totusi o sala mica unde se canta doar country si folk obscur, insa e intr-unul din puburile mici de care ziceam, n-am reusit sa intram niciodata acolo.
Printre concertele reusite se numara cele de la Roundhouse, care mi-au placut oarecum fara sa vreau, datorita locatziei si sunetului excelent. Acolo au fost All Them Witches - hipsteri blues-rock care au adunat ceva faima meritata in ultimii ani si Fu Manchu - veterani din generatzia Kyuss, mai degraba hard rock pentru motociclisti (o versiune mai anosta a celor de la Monster Magnet). Toate cele trei concerte au fost ridicate de entuziasmul publicului si de solemnitatea salii Roundhouse bantuita de fantomele istoriei. Am mai remarcat si trupa Witch, infiintzata de chitaristul defunctului grup grunge Dinosaur Jr (contemporani cu Nirvana) - si astia-s trupa pentru motociclisti, mai aproape de Motorhead si mult mai fun decat Fu Manchu. De fapt Witch au fost revelatzia editziei pentru mine, insa pe youtube nu e nici un clip decent cu ei asa ca las doar o mostra din All Them Witches. 


La sala principala a festivalului au fost trupele care ma interesau cu adevarat - Amenra, Kadavar, Om, Wovenhand, din pacate doar prima a avut proiectzii video iar restul toate au avut derapaje de sunet (ceea ce te obliga sa cunosti piesele, sa mai completezi de la tine ce nu se aude). Ma rog, nu au fost derapaje mai grave decat la Rockstadt, dar nu te astepti ca un festival scump la Londra sa aiba sunet mai prost decat DBE la Alba Iulia, asa ca itzi ia ceva sa te acomodezi cu frustrarea respectiva. Pana la urma Amenra s-au evidentziat ca singurii cu suport video de la scena respectiva, aratand din cauza asta ca un fel de headlineri. Om s-au prezentat intr-un format diferit decat ii stiam de acu ceva ani - in loc de negrul ala responsabil cu clapele si bucatzile mai etno a fost un tinerel angajat sa emuleze niste variante mult simplificate ale portziunilor respective.


Tot la sala principala l-am prins in sfarsit pe Jaye Jayle (trupa de acompaniament a Emmei Ruth Rundle, un fel de Nick Cave diluat dar are shanse sa devina popular intre hipsteri - vezi o mostra mai jos). Au mai fost grupul de death metal scarbos Grave Miasma (un fel de Morbid Angel, inexplicabila includerea lor in program, pana am aflat ca sunt londonezi si probabil locuiau prin vecini), ucrainienii Stoned Jesus (inexplicabila popularitatea lor, probabil datorata notorietatzii numelui si exotismului de a veni din Ucraina caci muzica lor mi se pare anosta) si Elephant Tree (alta trupa care era acolo in virtutea faptului ca sunt londonezi si au fost amestecatzi cu numele importante ca sa para si ei mai importanti).


La concertele din pub-uri n-am prea reusit sa intru, desi acolo sunetul a fost ok - ma bucur ca i-am prins pe norvegienii Arabrot, unul din varfurile festivalului (un fel de Nick Cave din tineretze, ceva mai suprarealisti si mai funny). Au fost si multe trupe debutante pe scenele din puburi, majoritatea sunau la fel - am retzinut doar doua nume cat de cat interesante dintre astia tineri: Alastor si Kalloused. Desi genul ala de trupe vin si la Cluj la 20 de lei buchetu. Arabrot insa e ceva musai de vazut.



In sfarsit, o alta chestie pe care trebe musai sa o faca cine merge in Londra si din care as vrea sa imi fac un sanatos obicei sunt musicalurile live care se joaca la o gramada din teatrele de pe-acolo. O moda care la noi abia incepe sa se strecoare (excelent Mesterul Manole in regia lui A. Majeri cu costume de Lucian Broscatean desi termenul musical e putzin fortzat acolo). In Anglia astia fac musicaluri dupa absolut ORICE, inclusiv dupa filme horror (Evil Dead, Beetlejuice, Toxic Avenger etc.) Am prins cat am fost acolo unul din hiturile absolute ale genului - Book of Mormon scris de creatorii South Park.

E mai mult decat a merge la teatru de comedie sau la stand up comedy - dincolo de poante ies in evidentza muzica supercatchy (atmosfera e de concert mai mult decat de teatru), ingeniozitatea scenografica (decoruri pe rotzi, vizibilitatea manipulata din lumini si umbre), iar actorii au o prezentza fizica si sonora care te tzin in priza, e imposibil sa te plictisesti (spre deosebire de teatrul traditzional la care de multe ori casc dureros). Sigur, Book of Mormon e mai speciala, fiind si o piesa obligatorie de vizionat de catre orice popor indecis intre creshtinism si creshtinopatzie. Sper ca acu dupa ce Trinitas TV au castigat drepturile de televizare a Festivalului Enescu sa incerce sa obtzina drepturi si pentru Book of Mormon:

Thursday, June 06, 2019

Roadburn 2019 - concertele supercool

In sfarsit, despre concertele tari de la Roadburnul de anul acesta. Despre celelalte concerte am povestit aici si aici.

Daughters au avut anul trecut unul din albumele favorite ale planetei rock, prezentzi in mai toate topurile anuale. Au fost pastoritzi la casa de discuri a lui Mike Patton si imprumuta multe trucuri de la acesta, atat in compozitzii cat si in prezentarea live hiperenergica (albumul lor de relansare umple cu succes golul lasat de a doua retragere a celor de la Faith No More). Interesant ca Daughters se lansasera la inceputul anilor 2000 ca trupa grindcore, dupa care s-au tot razgandit si reformat pana sa ajunga la aceasta formula masticabila, aliniata la cerintzele rockului (post)modern. Concertul a fost foarte energic, vocalu a spart cu capu o camera de filmat si si-a spart propriul cap intr-un microfon, s-a cocotzat pe tejghele, a sarit in capul oamenilor, tot ce trebuie. Iar sound-ul sofisticat al albumului a fost reprodus perfect. O trupa obligatoriu de vazut in concert acum, cat sunt calzi, caci pare un proiect modificat genetic in laboratoarele lui Patton si nu o trupa reala care sa reziste in timp.



Dupa Daughters, albumul de revenire a celor de la Sleep dupa 20 ani de absentza a fost al doilea cel mai apreciat album rock al anului trecut, pe mai toate siteurile de specialitate (exceptzie face MetalStorm, care anul asta au ajuns pentru prima data la Roadburn dupa ce 20 de ani s-au prefacut ca festivalul nu exista; pana si MetalFanul romanesc le-o luase inainte).

Asadar Sleep s-au numarat printre vedetele editziei, avand la dispozitzie 2 concerte a cate 2 ore bucata, timp berechet sa-si cante cam tot catalogul totalizand sub 4 ore de muzica - in anii 90 avusesera o cariera efemera, lumea i-a tzinut minte mai mult datorita notorietatzii titlului Dopesmoker iar ulterior datorita proiectelor mai sofisticate ale membrilor trupei (High on Fire, Om). Primul dintre cele doua concerte a umplut la refuz sala mare de la Roadburn. A inceput cu un intro de un sfert de ora de conversatzii inregistrate ale astronautzilor NASA si un sentiment de "taking off" datorat soundului MASIV care a atins in mod insistent acea "brown note" care te imbie sa faci pe tine. Daca Dragnea vedea cata lume cu ochi injectatzi a fost la concertul asta ne scotea a doua zi din Uniunea Europeana. Noroc ca a iesit singur.


Fotocrime au fost una dintre revelatziile editziei, superdansabili si catchy, cu puternice influentze Sisters of Mercy, unul din albumele mari ale anului trecut care mi-a scapat topului anual insa o sa-l bag musai in topul acestui semestru. E un album de debut, insa muzicienii nu-s debutantzi, e proiectul vocii defunctului grup punk Coliseum - individul s-a apucat cu Fotocrime de ceva cu totul diferit si MULT mai cool. Mostra de mai jos ar trebui sa convinga orice amator de post-punk.



Pe Anna von Hausswolff o vazusem la DBE (sunt destul de multe trupele care intai au vizitat acel mini-Roadburn al nostru), insa acu am avut ocazia sa o vad la scena mai mare, cu un concert mai lung, sunet mai tare si ceva piese noi. A reusit si de data asta sa domine scena cu statura ei marunta si vocea imensa, totul a sunat masiv si concertul a durat suficient de mult incat sa nu para ca are intro-uri prea lungi (la DBE avusesem impresia ca dureaza mai mult intro-urile decat piesele). Nu stiu cat de faimoasa e (intzeleg ca a bagat-o in seama Nick Cave recent) insa daca nu se lasa de meserie in 20 de ani vom vorbi de ea cum vorbim acum de Diamanda Galas sau Lisa Gerrard.



Francezii Birds in Row au fost revelatzia punk a anului trecut si au avut la Roadburn unul din cele mai napraznice concerte ale editziei, intr-o sala ceva mai mica, ideala pentru acest gen de latrat socialist foarte intens, umpic emo, cantat in pantaloni scurtzi. Un amic zicea ca nu-i poate lua in serios pe francezi cantand punk, insa mie mi se pare ca treaba are sens pe masura ce punkul migreaza dinspre anarhismul englez (mai corect denumit "haosism") spre un fel de sexo-marxism. Birds in Row e genul de trupa pe care USR i-ar fi bagat la puscarie pentru promovare de idei comuniste. Cand vom avea trupe din astea in Romania atunci pot spera si Demos sa fie luatzi in serios, pana una alta suntem un popor mult prea pasionat de rat race-ul utopiei capitaliste.



Una din experientzele oculto-mistice oferita de aceasta editzie au fost belgienii Wolvennest care la scena mare au avut loc sa se desfasoare cu decoruri si inregistrari video morbide. Nu mi-e clar ce legatura are trupa cu austriecii Der Blutharsch - seamana destul de mult la sound si au avut chiar un album impreuna, insa nu cred ca au membri comuni (cel mai probabil astia sunt niste ucenici ai austriecilor, si aceia fiind cunoscutzi pentru promovarea de valori sorosiste, imorale si necrestinesti). E o muzica monotona ce mizeaza pe cadentza ritualica si un mix audio-video hipnotic, iar la Roadburn au avut toate conditziile pentru a-si impresura publicul cu farmece si bozgoane intunecate.



Twin Temple au oferit, dupa Wolvennest, a doua ocazie de ritual satanic in postul Pashtelui, de data asta cu un twist cu totul special - trupa promoveaza "feminismul satanic", justificat de parerea conform careia religia a fost inventata de barbatzi pentru a tzine femeile prizoniere sub oranduirea patriarhala. Cumva ideea are sens, dar astia sunt primii care indraznesc sa lege satanismul de feminism. Am fost partas chiar la un ritual improvizat prin care un membru masculin din public a fost chemat pe scena sa se dezica explicit de patriarhat. Trupa are o doza serioasa de parodie - ai impresia ca te uitzi la Stefan Banica Jr. in duet cu Andreea Marin, recent convertitzi la satanism. Pe mine m-au distrat insa teribil, creca trebuie sa vii din Romania ca sa nu ai simtzul penibilului la acest gen de showuri.



Street Sects au un spectacol de pomina, din pacate limitat la 25 de minute, insa minute traumatizante care te lasa gafaind. Volumul sunetului e dificil de tolerat, cu vocalul alergand prin multzimea confuzata in bezna si fum, atacata cu stroboscoape si pocnituri de petarda. Dupa 5 minute pierzi simtzu orientarii, nu mai e clar in care parte e scena, cine danseaza si cine urla panicat dupa ajutor. Din pacate albumul nu reuseste sa sugereze toate astea, insa suna orisicum interesant. Grupul vine de la Flenser Records, care pastoresc numai muzica interesanta - Kayo Dot, Planning for Burial, King Woman etc.



Pe Morne nu-i ascultasem deloc, am intrat la ei bagat cu fortza de un amic care se ocupa in mod curent cu educarea mea muzical si se jura ca o sa-mi placa - a fost ultima lui recomandare si ultimul lui Roadburn (a raposat dupa festival iar fara el topurile muzicale de pe blogu asta vor fi mult mai serbede). E oarecum inspaimantator ca trupa asta se numeste Morne iar albumul are titlul To the night unknown. E post-metal melodios mai aproape de ce se face prin Europa (ceva intre Year of No Light si Amenra) decat de Neurosis si imitatorii lor (liderul grupului e un polonez fugit in SUA). Nu sunt foarte diversi stilistic insa au un excelent simtz al melodiei, cu piese lungi care curg unse.



In sfarsit, un eveniment major al editziei a fost concertul colaborativ al Emmei Ruth Rundle cu Thou, doua dintre grupurile cu statut de invitat special (Thou au avut in fiecare zi cate un concert). Nu stiu cat au avut vreme sa compuna impreuna, se pare ca au prezentat unele piese in premiera si au promis ca va iesi si un album din combinatzia asta. Au avut un emotzionant cover Cranberries cantat intr-o maniera cu totul surprinzatoare - un omagiu excelent adus raposatei Dolores (influentza majora asupra Emmei). Din pacate nu exista inca nicio marturie video (inteligibila) a colaborarii dintre ea si Thou, asa ca pun cate o mostra de la fiecare parte - in prima il vedetzi si pe Jaye Jayle, care a fost trupa de acompaniament pentru Emma Ruth (au avut si propriul concert, peste care am sarit caci i-am vazut cu alta ocazie).