Friday, May 22, 2020

Filme contra plictiselii de pe la festivale horror (1): The Pledge, The Devil's Doorway, The Man who Killed Hitler and then the Bigfoot, The Dark Red, The Dark, Extracurricular

Inca o tura de filme din ce-a mai fost pe la editziile Sitges/Frightfest recente si n-am apucat sa scriu la vremea lor. De data asta filme asa si-asa, desi unele pot fi entertaining pentru fanii genului.

The Devil's Doorway

(regizat de Aislinn Clarke, debutanta irlandeza)

Biserica Catolica baga bani la greu in horror, in 2-3 ani au iesit vreo 15 titluri de gen despre cele sfinte. Asta e unul din cele mai interesante, debutul unei feministe irlandeze care formuleaza o critica la adresa unei manastiri din Belfast care de-a lungul timpului a servit drept ospiciu pentru femei, bordel pentru prelatzi, orfelinat pentru copiii din flori ai acestora iar ca fatzada a fost o spalatorie ce oferea servicii catre diverse companii.

Au fost si scandaluri la ei pe tema asta, dupa ce s-au dezvaluit felurite abuzuri care au avut loc acolo si chiar s-a imprastiat vestea ca statuile cu Maica Precista din manastire ar fi plans de rushine. La acest punct incepe filmul, cu doi preotzi trimisi sa investigheze de ce plang icoanele cu Maica Precista.

Marele necaz al filmului e ca se petrece in anii 60, cand tehnologia camerelor portabile era cu totul alta, iar ideea de a prezenta filmul ca found footage e trasa de par. In cateva scene se si vede magaoaia cu care preotzii filmeaza si e clar ca n-aveau cum sa alerge cu scula respectiva dupa ei - asa cum se intampla in momentele cu adrenalina ale filmului. Un film ieftin dar facut cu pasiune, cu catziva actori irlandezi din Game of Thrones.


**************************************************

The Pledge

(regizat de Daniel Robbins, nu-l stiu)

Idee excelenta in acest film, insa nici aici povestea nu se dezvolta suficient. Un grup de studentzi tocilari care nu reusesc sa isi gaseasca o gashka capata oferta de nerefuzat de a face parte dintr-o fratzie studentzeasca secreta ce le promite nu doar distractzie pe cinste ci si activitatzi de voluntariat care garanteaza acces direct la joburi excelente si examene luate pe sub mana.

Se duc ei la clubul respectiv, dar apare o dificultate - calitatea de membru e conditzionata de anumite ritualuri de umilire. Cam ca in politica romaneasca, creca avem partide care isi obliga membri sa participe la ritualuri de umilire oculta - sa umble in 4 labe prin kkt sau ceva de genu asta, altfel nu imi explic calitatea umana a celor care fac politica la noi. De cand partidele politice s-au infiltrat si in organizatziile studentzesti, rahatul incepe sa contamineze si mintzile cele mai fragede.

In fine, baietzii astia din film incep sa puna suflet dar ritualul e tot mai dubios, umilintza tot mai extrema, iar nivelul de violentza al gagurilor creste ingrijorator. Unii renuntza, altzii se incapatzaneaza, unii pun botu, altzii se indoiesc de orice, asa e in studentzie.


****************************************



The Man who Killed Hitler and then the Bigfoot

(regizat de Robert Krzykowski, debutant)

Filmu asta e exact ce zice titlul si nimic mai mult. In prima jumatate protagonistul tre sa-l omoare pe Hitler, in a doua tre sa-l omoare pe Bigfoot. Ambele scene sunt de un realism rezonabil, non-parodic, toate personajele jucand straight face de parca absolut nimic nu ar fi aberant legat de poveste si de titlul acesteia.

E un film enervant de la care asteptzi multe insa la sfarsit nu ai ce sa ii reprosezi caci itzi ofera exact ce promite. Actorul Sam Elliott e o legenda (recent finalist Oscar), iar filmul e conceput in jurul lui, in rol de pensionar care duce dorul iubitei din tineretze cu care n-a apucat sa intemeieze o casnicie. Dupa unele teorii ale fanilor evenimentele din film nu sunt altceva decat fanteziile pensionarului inchipuindu-se pe sine ca supererou care isi inchipuie ca salveaza umanitatea de nenorociri majore, cand umanitatzii nu-i pasa catushi de putzin de eroismul sau. Am rezonat, caci am facut si eu asta la viatza mea.

E relativ putzina actziune si multe scene meditative ori dialoguri fara noima, cu exceptzia flashbackurilor nostalgice ale eroului, mai incarcate emotzional - atat de adrenalina razboiului cat si de aventura sa amoroasa neimplinita. Un film foarte ciudat si foarte injurat dar care ramane cumva cu tine.


********************************************************

The Dark Red

(regizat de Dan Bush, autorul lui The Signal)

Gaslighting e atunci cand un gagiu incearca sa-si convinga gagica ca e nebuna, dar termenul se poate folosi si la scara mai larga - cand autoritatzile incearca sa-si convinga cetatzenii ca au o problema pe care ar face bine sa si-o trateze.

Aici avem o poveste oarecum clasica in horror (cum a fost recent si Unsane-ul lui Soderbergh) despre o gagica care sustzine cu tarie ca o organizatzie oculta i-a rapit copilul, in timp ce statul incearca sa o convinga sa-si ia pastilele la timp caci copilul ar fi murit la nastere. Sau o fi fost o clinica privata, nu mai tzin minte exact; oricum, o entitate juridica specializata pe supt sangele poporului.

Autorul e specialist in productzii superieftine pe care incearca sa le compenseze cu tensiune psihologica si momente creepy iar in cea mai mare parte reuseste si aici, pacat ca povestea a fost respusa deja de prea multe ori si sunt putzine lucruri noi aici - poate ceva elemente de women empowerment in lupta cu patriarhatul, dar si alea-s deja clishee iar actritza nu prea stie sa atraga simpatie.


***********************************************

The Dark

(regizat de Justin Lange, debutant)

Este aici ambitzia unui film superoriginal cu zombie, si probabil chiar nu s-a mai facut asa ceva, insa e atat de original incat rostul zombie-ului se cam pierde. Pe deasupra mai e problema asta cu filmele care s-au nascut dintr-un scurt-metraj - sunt lungite excesiv. O parte din actori si departamentul tehnic sunt austrieci (de acolo venind si bugetul pentru realizarea filmului) - probabil atrasi de tema centrala a filmului, abuzul de minori.

Filmul incepe misto, cu un pedofil austriac urmarit de politzie care gaseste adapost intr-o casa parasita din padure. Insa casa nu era chiar parasita, iar individu incepe sa fie hartzuit de o aratare cu hanorac. Apoi punctul de vedere se muta pe aratarea cu hanorac, care era o fetitza zombie intoarsa din mormant sa omoare oamenii care abuzeaza copii. Doar ca fetitza zombie nu e ce stim noi despre zombie din cultura generala elementara care se preda in scoli - aici zombie-ul vorbeste, deseneaza, are haine si urashte oamenii adultzi.

Nu-s sigur ca un film despre abuzul de minori era adecvat pentru genul zombie, dar nu putem sa nu remarcam stradania autorului de a fi original, iar dpdv tehnic filmul e foarte ok pt un debut.


**********************************************

Extracurricular

(regizat de Ray Xue, never heard of hime)

Patru liceeni gerontofobi se indeletnicesc cu omoratul de oameni in varsta care traiesc la marginea orashului. E un slasher movie povestit din perspectiva criminalului, care de fapt sunt in numar de 4 si se ajuta unii pe altzii ca sa orchestreze crimele. Motivatzia nu e foarte clara, pe la inceput unul citeaza din Nietzsche si ne explica cum lumea se imparte in oameni puternici si oameni slabi iar primii tre sa se simta bine pe seama celorlaltzi.

S-au mai facut astfel de meta-slashere, in care personajele se inspira din propria lor cultura cinefila pentru a emula evenimentele unui slasher movie, insa in general filmele din categoria asta au fost comedii (Scream, Tragedy Girls etc.). Extracurricular se ia foarte in serios si se apropie mai mult de Funny Games al lui Haneke (desi si ala avea componente de comedie).

O parte din film da semne ca ar putea fi si un detective story, cu Luke Goss (candva membru al trupei de cocalari Bros) jucand rolul politzistului care investigheaza crimele si se lanseaza intr-un joc de-a soarecele si pisica de un suspans rezonabil.


Saturday, May 16, 2020

Filme nashpa de pe la festivaluri: Critters Attack, Dead Night, Dark Sense, Banana Splits Movie, Witches in the Woods, Trick

Le scriu si pe astea sa nu ma mai uit din greseala la ele inca o data ca am inceput sa uit ce am vazut si ce nu.

Sunt titluri de pe la festivalurile horror de anul trecut (in special Sitges si Frighfest) despre care cate cineva mi-a lasat impresia ca ar fi ceva de capul lor, dar nu e - fie din ineptzie regizorala, fie din ineptzie tehnica, fie din lipsuri bugetare. Insa cateva au ceva interesant la nivel de intentzie, in special primele din lista.

********************************************************

The Banana Splits Movie

(regizat de Danishka Eszterhazy, feminista)

The Banana Splits a fost un show pentru copii in anii 60, reluat ulterior cu mai mare succes in anii 70, dupa care steaua a inceput sa i se stinga, iar in zilele noastre a devenit suficient de irelevant incat producatorii sa cedeze drepturile cuiva care vroia sa faca un film horror cu care sa ingroape definitiv showul respectiv. Copiii care apreciau showul nu cred ca se vor bucura de ce e aici (violentza e destul de extrema) iar fanii horror nu vor pricepe ce e amuzant. De exemplu ar trebui sa fie funny ca unul din personaje e jucat de Poppy Larity (got it?) - ceva celebritate Insta/TikTok (o lume total paralela cu cea in care traiesc).

Youtube-ul are diverse inregistrari din anii 60 si 70 cu showul original, iar instagramul lui Poppy Larity trebuie urmarit pentru a intzelege unele scene din film. N-am stiut nimic din astea dar nici daca stiam nu-s convins ca ma amuzam - e aici o hipstereala incercand sa demitizeze "creativ" chestii traditzionaliste (poate ar fi functzionat ca episod South Park).

Protagonistii showului original erau 4 personaje costumate - leu, caine, elefant si inca unu care nu m-am prins ce e, cu un cantec tematic catchy care devenise brandul showului (era un fel de predecesor la Sesame Street). Premisa filmului e ca producatorii decid sa anuleze showul iar cele 4 personaje, care cica erau robotzi si nu oameni costumatzi, sunt virusatzi de creatorul lor ca sa omoare pe totzi cei implicatzi in anularea showului, plus pe niste spectatori din audientza live a emisiunii. Regizoarea de formatzie feminista pune in centrul filmului o mama eroina care trebuie sa-si recupereze copiii tzinutzi ostatici de personajele costumate care se poarta ca niste Terminatori si din pacate nu prea au personalitatea pe care o manifestau in showul original.

Trebuia sa fie un film din categoria so bad it's good, problema e insa ca referintzele pop sunt extrem de opace.


*********************************************

Critters Attack!

(regizat de Bobby Miller, autorul lui The Cleanse)

Alt throwback movie - pentru copiii anilor 80 filmele Critters au fost o alternativa mai horror la Gremlins, plus ca au ocazionat debutul lui Leonardo di Caprio in cinema. Discutziile pe tema Critters vs. Gremlins sunt interminabile pe net, exista reddituri lungi dedicate dezbaterii. Nu m-am omorat dupa niciuna dintre serii ca eram deja batran cand s-au putut vedea si pe la noi, insa imi amintesc ca am perceput Gremlins mereu ca filme pentru copii, iar Critters ca filme horror pentru adultzi. 

Acu in retrospectiva realizez ca singurul motiv pentru care faceam diferentzierea asta era prezentza/absentza sangelui. Ca design, fapturile din cele doua filme aveau multe in comun si erau mai aproape de papushile Muppets. Insa faptul ca in Critters sarea sangele pe peretzi iar monstruletzii isi mancau victimele a provocat o perceptzie diferita asupra celor doua serii.

Cam aia se intampla si aici, in acest al 5-lea film oficial al seriei. Seria s-a intrerupt cand lumea renuntzase sa mai faca efecte speciale bazate pe papushi (epoca Dark Crystal, Chucky, Puppet Master) insa de vreun an incoace toate francizele respective s-au relansat inlocuind teatrul de papushi cu CGI modern. N-am vazut nimic din aceste relansari pana la acest Critters, insa senzatzia cu care am ramas e ca nu are niciun sens. Erau niste motive pentru care filmele astea aveau succes in anii 80, iar azi motivele alea nu mai exista - copiilor nu le mai pasa de genu asta de monstruletzi, le ajung supereroii.

Povestea respecta standardul Critters - un grup de monstruletzi vin cu o nava spatziala si incep sa manance oamenii dintr-un sat. Unul dintre monstruletzi are insa un suflet bun si se imprieteneste cu niste copii. Cine a vazut debutul regizorului Bobby Miller, The Cleanse, va sesiza ca tot un fel de Critters incercase el sa faca si acolo dar cu un nivel superior de meta-ironie, in timp ce aici s-a conformat regulilor francizei si nu a riscat nimic, sperand sa trezeasca nostalgii.


********************************************

Dead Night

(regizat de Brad Baruh, debutant)

O harababura oribila filmul asta, desi premisele erau promitzatoare.

Produs de Don Coscarelli (Bubba Ho-tep), a adunat laolalta catziva dintre actorii de notorietate din industria indie horror - Barbara Crampton (Re-animator) si AJ Bowen (membru al colectivului "mumblegore"). Are efecte speciale interesante, o atmosfera de Craciun cu imagini placute in natura inzapezita, chiar si muzica misto. Chiar si povestea e atractiva intr-un mod weird, cu niste vrajitoare batrane care stau intr-un luminish din mijlocul padurii si se uita la niste televizoare pe care li se arata viitorul, ele dorind sa manipuleze ceva alegeri parlamentare ca sa ajunga satanistii la putere. Probabil e bazat pe fapte adevarate la cum arata lucrurile azi.

O familie nimereste intr-o cabana in apropierea luminishului cu televizoare si e casapita de niste agentzi ocultzi care nu stiu ce legatura aveau cu vrajitoarele pomenite. Scenariul se destrama dramatic datorita montajului defectuos - dupa premiera regizorul s-a retras sa-si reediteze filmul iar asta ce am vazut eu e un haos cu scene lipsa, personaje care apar de nicaieri, replici care fac trimitere la evenimente ce nu s-au intamplat. E efectiv un film neterminat in cel mai propriu sens al termenului, genu de chestie pe care mi-as sterge-o din CV daca as fi in locul regizorului. Eventual as fi folosit unele scene pentru alt film.


***********************************************

Dark Sense

(regizat de Magnus Wake, debutant scotzian)

Un paranormal care se poate conecta la mintzile oamenilor urmareste un criminal in serie ale carui crime au fost date in vileag de respectivul paranormal. In poveste se amesteca si SRI-ul lor, care nu poate tolera sa existe si altzii care intercepteaza gandurile si convorbirile cetatzenilor.

In momentele cele mai bune arata ca un episod din SF-uri de BBC gen Torchwood, in cele mai proaste ca o drama paranormala de la Hallmark (mai exista Hallmark?). Din pacate momentele bune sunt in prima jumatate a filmului iar cele proaste in a doua asa ca ramai cu un gust amar, in special in urma caftelii finale extraordinar de prost regizata si montata. Povestea cica s-ar baza pe povestea unuia Peter Flannery - dramaturg important contemporan, insa am intzeles ca doar primele 10 minute din film au de a face cu povestea aia, restul e din burta.

Am pescuit prostia asta (si altele din acest articol) din programul festivalului Frightfest, ocazie cu care mi-am reconfirmat degradarea festivalului si faptul ca s-a transformat intr-o mashinarie de promovat debutantzi britanici indiferent de ce mizerie scot. Ba chiar are si o minieditzie de Glasgow unde prinzi numai scotzieni si nici aia nu-s mai breji, chiar daca nu au votat cu Brexitul. Cineva mi-a spus ca englejii au probleme cu urmaritul subtitrarilor si de aia festivalurile de gen de la ei sunt tot mai anti-internatzionale (in ultima editzie Frightfest au fost doar doua filme straine).


***************************************************

Witches in the Woods

(regizat de Jordan Barker, autor de horror ieftin)

Film superieftin din programul aceluiasi Frightfest, se petrece integral intr-un autoturism Ford de 6 persoane si in imprejurimile acelui autoturism. Shase persoane frumoase si tinere raman intzepenite in zapada din cauza ca shoferul autoturismului era cam prost. Totzi cei 6 sunt studentzi aflatzi intr-o escapada la o cabana pe care nu reusesc sa o gaseasca pentru ca Google Maps n-are semnal si niciunul dintre ei nu si-a pus problema sa faca rost de o harta pe hartie, ori sa intrebe pe cineva care e drumul bun.

In paralel cu nenorocirea asta aflam ca in padurile respective au fost spanzurate pe vremuri niste vrajitoare, iar una dintre studente, victima recenta a unei hartzuiri sexuale, e un spirit venit sa razbune abuzurile impotriva vrajitoarelor de acu 300 de ani.

Se fac unele eforturi de a ascunde cat de putzin s-a cheltuit cu filmul asta - scenele par filmate in zapada adevarata, cu personajele degerand pe bune, dardaind sau vaicarindu-se in zapada. Nimic nu are sens in deciziile eroilor care prefera sa se certe pe probleme studentzesti decat sa schimbe roata la mashina sau sa ia vreo masura concreta de a iesi din fundatura inzapezita. Mai apar si niste ciori amenintzatoare pe-acolo.

Actritza principala e simpatica, a mai jucat in versiunea LGBT a Exorcistul (serialul recent).


******************************************************

Trick

(regizat de Patrick Lussier, autorul lui My Bloody Valentine)

E inexplicabil cum poate fi atat de nashpa filmul asta avand in vedere experientza regizorului - a fost vreo 20 de ani asistent/editor pentru Wes Craven, iar acu 10 ani a facut cateva horroruri bine primite (Drive Angry si remakeul My Bloody Valentine).

Aici insa ceva e profund greshit, daca nu cumva e vreun experiment psihologic pentru generatzia ADHD. Autorul nu se bazeaza defel pe abilitatea spectatorului de a conecta 2-3 scene consecutive, e genul de film care poate fi proiectat in fundal in timpul unui party (eventual cu ceva coloana sonora muzicala). Genul ar fi slasher movie, insa criminalul nu e vreo amenintzare misterioasa din umbra, ci un dement care alearga, sare garduri, face parkour si injunghie pe oricine ii iese in cale, cu o masca sugerand ca e vorba de un fan Slipknot pasionat de fitness si cardio. Posibil ca autorul a vrut sa incerce o inversare de ritm - in slasherele traditzionale lucrurile se intampla lent, lasand sa se acumuleze o oarecare tensiune. Aici ai impresia ca ai pus filmul pe fast forward.

Bodycountul filmului e de cateva zeci de victime, majoritatea figurantzi (nu trec doua minute fara un mort), ceea ce face ca crimelor sa le lipseasca orice alta motivatzie decat faptul ca se intampla de Halloween, pe parcursul mai multor ani in care cremenalul reuseste mereu sa scape printre degetele autoritatzilor incompetente. Singurul actor profesionist e negrul asta din Dr. House care e simpatic pe post de detectiv, insa rolul ii este terfelit de editarea mizerabila a povestii.



Friday, May 08, 2020

Seriale musai: Iron Fist, Luke Cage, Jessica Jones, Daredevil, The Defenders, Punisher

Am fost destul de impresionat de "serialul de seriale" alcatuit de Marvel si Netflix, cu povesti interconectate avand ca protagonisti supereroi minori din benzile desenate Marvel, in povesti in care factorul supernatural e marginal, mizandu-se pe realismul care ulterior avea sa dea succesul recentului Joker. In cinema Marvel s-au tzinut departe de aceasta tactica, toate filmele lor din Universul Avengers fiind in mod esentzial concepute pentru copii si consumatorii Disney (care au si achizitzionat franciza, moment la care parteneriatul Marvel-Netflix care a dat aceste seriale s-a incheiat). 

Se intampla in general o migrare de talente (si finantze) dinspre cinema spre televiziune (desi nu stiu daca e corect sa numim streamingul televiziune). Mitologia benzilor desenate Marvel urmeaza la randul sau acest curs natural al lucrurilor (poate si cea de la DC Comics, insa n-am vazut niciun serial de la ei). Astea de la Marvel mi se par, sub aspectul calitatzii scenariilor si sofisticarii personajelor, net superioare fatza de blockbusterele Marvel de cinema. Sigur, un serial are spatziu de desfasurare mai larg insa nu e numai atat - in serialele astea s-a investit si creier, nu doar bani.


E vorba de serialele: Jessica Jones (3 sezoane), Daredevil (3 sezoane), Luke Cage (2 sezoane, inceput ca spin-off la Jessica Jones), Punisher (2 sezoane, inceput ca spin-off Daredevil), Iron Fist (2 sezoane) si The Defenders (o poveste cross-over de tip Avengers care aduce impreuna personajele principale ale celorlalte seriale). Din pacate s-au anulat toate la momentul la care toate productziile Marvel au trebuit sa zboare de pe Netflix, insa exista zvonuri ca Daredevil ar putea reveni intr-o alta forma, drept colaborator al lui Spiderman in filmele de cinema.

Exista cateva diferentze majore intre serialele astea si filmele Marvel de cinema:
  • Un serial e atat de bun pe cat sunt personajele sale secundare, care tre sa fie in stare sa duca in carca episoade atunci cand personajul principal e boring ori cand povestea treneaza. Asta e punctul forte aici, adunand numerosi actori high profile in roluri atipice pentru ei - Vincent D'Onofrio (in rolul Kingpinului din Daredevil, inspirat parca de Liviu Dragnea), David Tennant din Dr. Who (inamicul cheie al Jessicai Jones),  Sigourney Weaver (corporatista oculta in Defenders)Rosario Dawson (asistenta medicala specializata pe acordare de prim ajutorul supereroilor), Carrie-Ann Moss din Matrix (avocata lesbiana de supereroi), Mahershala Ali din Green Book/Moonlight (antreprenor corupt din ghettoul negru), Alfre Woodard din 12 Years a Slave (o versiune neagra a Gabrielei Firea). E o varietate de personaje negative sau secundare extrem de bogata iar actorii (multzi de Oscar) joaca cu toata mimica si dictzia proprie, nu-s mascatzi sau transformatzi pe calculator, nu exista extraterestri, nave spatziale si creaturi supranaturale.
  • Efectele speciale nu-s la nivelul blockbusterelor de cinema insa compenseaza stilistic - de la color-coding la coloana sonora, iar fiecare serial se distinge printr-un concept puternic definit: Jessica Jones e detective story feminist cu coloana sonora jazz si atmosfera neo-noir, Luke Cage e drama sociala cu minoritatzi etnice, hip-hop si reggae, Punisher e thriller militar brutal inspirat de filmele BourneIron Fist e o corporate drama cu ceva hipstereala si misticism mindfulness. Daredevil e cu mafiotzi, privatzi in functzii publice si #coruptzie.
  • In ciuda asocierii cu industria BD, serialele astea se adreseaza unei audientze clar adulte - supereroii fac sex sau tranzactzii pe bursa, divortzeaza sau merg la biserica, sunt corporatisti sau birocratzi, povestile au foarte mult dialog si bataie doar ocazional (primul sezon Iron Fist e notoriu, exasperand fanii Marvel cu o drama corporatist-politica).
  • Serialele astea fac pentru povestile cu supereroi ce a facut Game of Thrones pentru literatura high fantasy, reusind sa obscurizeze fantasticul in teme actuale - politica, coruptzie, feminism, black lives matter, hipstereala, alt-right, alt-left etc. Componenta fantastica e redusa la minimul necesar (o supraputere a personajului principal), nimeni nu poarta pelerine si colantzi (Daredevil are totusi un costum). E un experiment pentru care s-au ales supereroi minori cu destine imprevizibile (care la o adica pot sa moara) sau supereroi care au dat chix in cinema (Daredevil, Elektra, Punisher).



In general filmele Marvel au fost vehicul de propaganda si export al formei de neoliberalism american care ni se vinde azi drept "democratzie" - totzi supereroii lor sunt un fel de zei care emerg fie din antreprenori altruisti, fie din institutele lor de cercetare, fie din sistemul lor militar/de contraspionaj. Si aproape totzi sunt neoprotestantzi, daca le scormonesti originile.

In serialele astea avem, prin Daredevil, si primul supererou catolic, care bate mafiotzi in numele Domnului refuzand totusi sa-i omoare, incercand sa concilieze faptul ca tatal tau fusese un boxer irlandez indragostit de o calugaritza. Aspectul a fost introdus in benzile desenate scrise de Frank Miller si exploatat mai departe de Brian Michael Bendis care e implicat direct in crearea acestor seriale, inclusiv ca producator si scenarist (mai incercase el sa se lanseze in televiziune cu serialul Powers, dar ala a trecut cam nebagat in seama). Cele 3 sezoane Daredevil sunt destul de inegale, folosite inclusiv pentru povesti cross-over in care apar si personaje din celelalte seriale; dar am gasit excelent ultimul sezon, in care personajul negativ (Kingpin) e un fel de Liviu Dragnea incercand sa acapareze justitzia - am urmarit sezonul in timpul domniei PSD si similaritatzile sunt socante, incat am ramas cu impresia ca Dragnea se uita la Daredevil si a doua zi mergea in guvern sa propuna chestii pe care le vazuse acolo.


Luke Cage e preferatul meu dintre astea, despre un "bulletproof nigger" - prototipul cetatzeanului de culoare rezilient la abuzurile politziei, care se implica mereu sa stopeze rafuielile mafiotzilor din Harlem, hiphoperilor violentzi ori traficantzilor de droguri din Jamaica. Coloana sonora in serialul asta e splendida, fiecare episod fiind punctat cu un moment muzical live pe scena clubului in jurul caruia se petrece actziunea (cam ca la finalul noilor episoade Twin Peaks). Printre artistii invitatzi se numara Gary Clark Jr., Esperanza Spalding, Wu Tang Clan, raposatul Charles Bradley, Kingfish samd, momentele muzicale fiind excelent integrate in povestea fiecarui episod.


Iron Fist e cel mai controversat - primul sezon e o corporate drama cu dialoguri excelente, aproape fara bataie, despre un hipster intors din Tibet pentru a-si recupera compania ramasa in mainile fratzilor sai care preferau sa-l stie mort. Faramir din Lord of the Rings are un superb rol negativ de speculant financiar conectat la lumea interlopa. Din pacate reactzia fanilor Marvel a fost dura - inclusiv pentru faptul ca protagonistul e jucat de cavalerul gay din Game of Thrones si lasa impresia de supererou fatalau, asa ca al doilea sezon m-a dezamagit, banalizandu-se intr-o poveste cu karatisti: cat a stat in Tibet pomenitul hipster a invatzat sa se si bata, talent de care incepe sa aiba nevoie pentru a-si proteja corporatzia.


Jessica Jones a inceput si el foarte puternic, cu David Tennant in rolul unui villain cu putere de persuasiune supranaturala care convinge oameni sa faca diverse chestii nasoale, iar Jessica Jones e prototipul feministei alcoolice cu superputeri care isi petrece mare parte din serial ducand munca de detectiv, pe o coloana sonora jazzy de film noir. Din pacate sezoanele 2 si 3 se fasaie tot mai rau, iar ultimul sezon impinge agenda feminista in zona ridicolului - e despre un grup de femei care isi unesc puterile sa distruga un incel psihopat, apoi incep sa se certe intre ele.


Punisher incepe undeva pe la mijlocul serialului Daredevil si se desprinde in doua sezoane de sine statatoare, foarte brutale ca efecte speciale. Protagonistul e veteran de razboi din Afganistan incercand sa deconspire abuzuri CIA, cu o poveste croita dupa retzeta trilogiei Bourne si ceva din povestea (si alura) lui Traian Berbeceanu. Actorul principal, Jon Bernthal (Walking Dead), e o alegere mult mai buna decat cei care au jucat acest rol in filmele de cinema (Dolph Lundgren, Thomas Jane, Ray Stevenson) - de altfel e personajul Marvel cel mai ghinionist in ce priveste adaptarile cinematografice, a avut parte de filmele cele mai proaste, iar serialul asta reuseste cat de cat sa-i spele obrazul. Dupa Luke Cage, e cel mai consistent calitativ dintre serialele astea, insa nu e la fel de spectaculos/exotic (reiterez si faptul ca soundtrackul Luke Cage e teribil de bun).



In sfarsit, The Defenders e partea cea mai slaba (desi trebuia sa fie apogeul) - e o miniserie care leaga povesti din Daredevil si Iron Fist, punand totzi supereroii de mai sus in confruntare cu mafia chinezeasca. Era fix in perioada in care Trump strica relatziile cu China si cineva a vrut neaparat sa spuna o poveste care sa-i pice bine, sa intareasca ideea ca chinezii sunt superweird si se ocupa numai cu nasoale (o strategie pe care show-businessul american a mai aplicat-o pe vremuri prin filmele Fu Manchu). In mod inexplicabil, militziile corectitudinii politice nu clasifica inca aceasta atitudine drept rasism, asa ca pana una alta merge ca entertainment mainstream.