Monday, October 15, 2018

Festivalul Dark Bombastic Evening 2018


Umbla vorba ca a fost ultima editzie a Festivalului DBE, asa ca toata lumea care a fost pe acolo e roasa de regret si melancolie.

Ce-i drept, financiar nu stiu daca se justifica sa aduni atata amar de trupe din toate coltzurile lumii - nu-s trupe de MTV (mai exista MTV?) dar sunt nume pomenite pe Pitchfork, le observi prin programul Roadburn si sunt adunate din toate coltzurile Pamantului asta plat - din SUA pana in Australia. Chiar daca vin din prietenie tot costa o gramada logistica convocarii lor la Alba Iulia.

In prima faza crezusem ca asta va fi o editzie mai de austeritate, organizata fara chef in contextul anuntzului repetat ca ar fi ultima editzie. De majoritatea trupelor anuntzate nu auzisem, cu exceptzia celor care au mai fost la editzii DBE trecute. N-a fost asa, editzia 2018 n-a fost cu nimic mai prejos decat ce am vazut in ultimii 4 ani, ba a fost chiar mai energizanta prin optziunea de a alterna trupe cu sounduri categoric diferite, producand surprize cu fiecare trupa care urca pe scena.

Pana la urma a fost o idee buna sa aduca festivalul inapoi la Alba Iulia - totul e mult mai comod acolo, iar editzia trecuta de langa cimitiru ala satesc din judetzu Arad mi-o amintesc inca ca pe o trauma. Ma rog, caldurile din perioada aia au fost principala trauma, insa efortul deplasarii era direct afectat de asta si nici mancatu/bautu/mersu la buda nu era chiar comod, asa ca revenirea la locatzia veche de la Alba Iulia a fost resimtzita ca un lux (mai putzin buda, care si aici e o problema).

M-am bucurat sa constat ca a fost prima editzie in care n-am auzit nicio carcoteala cu privire la programul festivalului. Nu stiu daca lumea a fost mai retzinuta conform principiului ca nemultzumitului i se ia festivalul, dar nu s-a mai plans nimeni ca de ce nu e mai mult black metal samanatorist, mai mult post-rock emo, mai mult punk de atitudine. Doar prietenele fashionista cu care eram pe acolo mai comentau pe seama vestimentatziei gagicilor de pe scena (asa-s femeile csf ncsf) si faceau pariuri daca le prinde Milutza in poze sau nu.

Au mai fost niste geeksi suparatzi ca discotecile de dupa concerte erau cu muzica de dans si nu rockoteci. Totusi s-a dovedit o idee buna, discotecile au atras un numar semnificativ de membri ai trupelor din festival, o ocazie excelenta sa ne frecam de muzicieni, sa barfim despre alte festivaluri si mai ales sa vedem fetzele nemascate ale celor de la Death in Rome. Care oricum nu se mai prea omoara sa isi pastreze anonimatul si nici un plan de cariera nu par sa aiba - si la concertul de anul asta s-au prezentat doar cu coveruri, unele extrem de amuzante (vezi Dirty Diana de mai jos), insa ideea si-a pierdut din prospetzime iar trupa nu pare interesata sa scoata compozitzii proprii. Au avut si niste necazuri cu sunetul, ori au cantat unele piese cam fara chef (eu unul n-am reusit sa recunosc coverul dupa Lambada).


King Dude a revenit intr-un format diferit de concertul precedent, adica fara trupa si cu chef de vorba, deplangand situatzia ca atat tzara lui cat si a noastra sunt conduse de dementzi. De fapt asta e formatul original in care l-am vazut pe vremuri, imbracat ca Johnny Cash wannabe si facand un fel de stand-up comedy intre piese. Lumea se plange ca vorbeste mai mult decat canta dar omul a clarificat situatzia - cui nu-i place sa-l auda vorbind, sa cumpere albumul ca acolo nu boscorodeshte. Are si un interesant album nou, vezi mostra de mai jos:


Belgienii Bathsheba au tzinut la Alba Iulia ultimul concert al carierei lor, una destul de scurta caci abia apucasera sa scoata un album lansat la Roadburnu de anul trecut. Gagicile geloase cu care am fost au tot carcotit pe seama trupei si rochiei de la Lidl a vocalistei, dar pe mine m-a fermecat instantaneu. Au sunat excelent si sper ca destramarea trupei se face in scopul infiintzarii altor proiecte cu aceiasi muzicieni. Le stiam un proiect mai vechi, Serpentcult, si banui ca vocalista are obiceiul sa se plictiseasca daca sta prea mult cu aceeasi trupa sau in preajma acelorashi barbatzi, a si anuntzat deja un nou proiect. Dupa debuturile recente ale lui Whispering Sons si Brutus, Belgia se arata a fi un teritoriu foarte fertil pentru rockul feminist cool.


And Also the Trees sunt contemporani si colegi de scena cu Nick Cave, debutand la inceputul anilor 80, insa n-au reusit sa depaseasca niciodata un anume nivel de popularitate mai degraba regional. Albumele lor sunt insa tot mai bune (pe ultimele le prefer materialelor recente de la Nick Cave), iar prestantza eleganta si accentul ala britanic curat sunt foarte sharmante. Arata ca o trupa de lorzi care si-au pierdut averile, fiind nevoitzi sa se apuce de poezie si cantat ca sa-si plateasca incalzirea la conacele prin care vietzuiesc.


Suedeza Anna von Hausswolff e Lisa Gerrard + Jarboe in aceeasi persoana, cu o parte instrumentala tributara lui Swans, plus niste ornamentatzii hipsteresti pe ici pe colo. Are o voce superba, reusind sa ascunda cu succes ca piesele nu-s foarte sofisticate. De fapt compozitziile variaza destul de puternic, unele lungite excesiv cu momente ambientale (care mananca degeaba din timpul de concert), altele-s foarte puternice si intense. Cam asa a decurs si concertul, l-am inceput cam fara chef dar l-am incheiat destul de entuziasmat incat sa-i ascult a doua zi toate albumele. Recent a deschis concertul lui Nick Cave de la Montreux (desi nici ea, nici Cave nu au vreo treaba cu jazzul), vezi mostra de mai jos, iar anul viitor va avea cu sigurantza un concert memorabil la Roadburn:


Danezii Heilung au fost pentru cei mai satanisti dintre noi headlinerii editziei, concertul de inchidere de la DBE avand in mod traditzional ceva teatral (vezi si inchiderile din anii trecutzi cu Auăleu sau Dirty Granny Tales). Dupa cum banuiam a fost mai mult show decat muzica, dar banuiesc ca asta le e si ideea, nu pretinde nimeni ca ar fi un grup muzical, e mai degraba un ansamblu de teatru etnografic sau reenactment istoric cu un spectacol musical shamanic care ar putea avea unele legaturi etnologice cu datina mersului cu capra de la noi. E intens si antrenant, dar n-ai ce asculta acasa de pe album. Nepoata-mea vrea sa-si cumpere coarne de caprioara si sa faca ceva spectacol similar la finele anului scolar, deci e mai mult un concept de serbare/happening decat concert. De vazut o data, pana nu expira smecheria (anul viitor vor avea si ei un concert special la Roadburn):


Psihedelicii nemtzi Electric Moon au fost unul dintre concertele mele favorite - creca au cantat maxim 2 piese a cate jumatate de ora fiecare (sau una de o ora) - instrumentale, psihotropice, bulversante, o experientza memorabila, demonstrativa pentru efectele psihosomatice ale sunetului, o muzica care te intoarce pe dos ca pe o shoseta. Trupa vine din cercurile stoner rock nemtzesti, din umbra unor grupuri mai cu shtaif ca Samsara Blues Experiment ori Colour Haze, insa suna mai bine decat respectivii. Pentru fanii Monkey3, ori Egocentrics inainte sa se hipstereasca.


Britanicii Five the Hierophant au fost ciudatzenia acestei editzii, post-rock cu saxofoane, clopotzei si ritualuri oculte, oameni care vor cu orice pretz sa atraga atentzia. Trupa a debutat recent si nu stiu daca au idei pentru mai mult de un album, insa materialul de debut a facut multa valva, a fost bagat in seama si la Roadburn, probabil a influentzat cumva si rezultatul referendumului, e ceva supercreepy in muzica lor.


Pe langa astia au mai fost diverse trupe care mie nu-mi spun mare lucru, insa nici n-am dezertat de la concertele lor, programul oferind o alternantza energizanta intre trupe metal si non-metal (poate mai mult metal ingramadit in ultima zi, ceea ce a bruiat lalaiala unor nuntashi care sperau sa dea cu artificii sambata seara). Norvegienii Mork au servit portzia obligatorie de black metal vitejesc, austriecii Ellende au venit imbracatzi cam ponosit (gen haine de la Auchan, inclusiv din raionul "costitze si cotlet"), comunicand multa deznadejde si sentimente oculte inspirate de folclorul Alpilor, nemții Der Weg Einer Freiheit au cântat un post-black metal proletar, britanicii Evi Vine au servit o varianta mai rudimentara (sau mai atmosferica) a celor de la Esben and the Witch, baladistii Neun Welten au bagat un fel de Anathema mai folk si cu accent german. Unele sunt trupe la inceput de drum, ori venite din undergroundul undergroundului dar care s-au prezentat onorabil si n-au facut nota discordanta fatza de numele mai mari de pe afish.

Dezamagirea editziei au fost finlandezii Dark Buddha Rising, venitzi sa supraliciteze showul de anul trecut al colegilor de scena (si mai nou de proiect) Oranssi Pazuzu, insa n-au prea reusit, mizand mai mult pe stridentza si weirdness decat pe idei (care am impresia ca le cam lipsesc, din ce am auzit si pe albume).

Descoperirea editziei, dintre trupele pe care nu le ascultasem deloc inainte, au fost australienii Germ. Pare genul de proiect cu viatza scurta al unui individ care se reinventeaza o data la catziva ani, care ziua compune piese pop pentru staruri coreene iar noaptea infiintzeaza trupe de metal suicidal cu membri selectatzi din echipa de rugby a Australiei. Nu-i ascultasem deloc inainte de concert si au cam lasat impresia ca ar fi un proiect la capat de drum. Sa speram ca nu, ori ca viitorul proiect al lui Yatras va fi si mai interesant. O mostra aici dedesubt, ar putea sa placa fanilor Deafheaven desi e ceva mai harsh:


P.S. Neaparat sa incercatzi pizza cu trufe la restaurantu mafiei locale din Alba Iulia, cu numele Roberta.

Monday, October 08, 2018

Festivalul Luna Plina 2018 - filmele asa si-asa: Tuftland, Black Forest, Framed, What the Waters Left Behind, A Friendly Beast

Despre filmele naspa de la Festivalul Luna Plina de la Biertan am scris aici.

Urmeaza filmele asa si-asa. Filme musai de vazut n-am vazut anul asta - primele doua de mai jos sunt mai interesante, insa sufera de unele lipsuri tehnice ori bugetare.

Tuftland

(regizat de Roope Olenius, debutant finlandez)

O studenta la o scoala de textile se inscrie pentru un internship la o fabrica de ciucuri. Doar ca ce isi inchipuia ea ca e o fabrica se dovedeste a fi ferma izolata a unei mici comunitatzi feministo-survivaliste care se foloseste de barbatzi pentru prăsilă si pentru muncile campului, iar in rest se ocupa cu croshetatu de ciucuri. Comunitatea are nevoie de ADN proaspat, asa ca fetei i se propune sa abandoneze facultatea si sa se lase impregnata pentru perpetuarea comunitatzii, precum si a traditziei croshetatului de ciucuri.

Treptat eroina afla diverse secrete despre istoria comunitatzii si despre alte fete care au trecut pe-acolo si au fost date disparute. Ba mai si gaseste o carte despre Societatea Industriala care ii da idei despre tehnologizarea procesului de productzie a ciucurilor, producand o criza majora in comunitate.

E o comedie straight-face bazata pe o piesa de teatru, cu cateva scene horror strecurate ici colo si niste trimiteri la Wicker Man, The Village si alte povesti clasice despre comunitatzi izolate care se tzin cu dintzii de valorile traditzionale. E destul de smart, dar cam ponosit dpdv tehnic, iar unii actori nu reusesc sa pastreze o mina sobra. Totzi barbatzii din film sunt rockeri, ceea ce e cam improbabil pentru genul de comunitate prezentata (banuiesc ca au facut asta la mishto, dar cam submineaza scenele tensionate ale filmului, sugerand parodie).

Eu as fi dat astuia premiul festivalului, insa in general nu-s pe aceeasi lungime de unda cu publicul, care a preferat ceva cu sex, canibalism si social media.


**********************************************

The Black Forest

(regizat de Rodrigo Aragao, brazilian)

Al doilea film ceva mai deosebit din programul acestei editzii are la baza povesti horror din folclorul brazilian si e conceput dupa retzeta Tales from the Crypt, doar ca mai exotic datorita settingului brazilian si mitologiei locale. Asta il face si cam incoerent - contzine mai multe povestioare legate cu fortza intre ele, mersul evenimentelor nu prea are logica de la un capat la altul. A fost, totusi, o gura de aer proaspat intre toate acele gender studies oferite de aceasta editzie a Lunii Pline, un film exuberant si simpatic.

Protagonista e o adolescenta care traieste prin jungla amazoniana si are o carte de magie neagra pe care nu se prea pricepe sa o foloseasca, asa ca provoaca tot felu de probleme si complicatzii. Initzial incearca sa-si faca rost de un gagiu, apoi gagiul moare si incearca sa-l invie ca zombie, apoi invoca din greseala un demon si o gaina zombie etc. Nu exista un plot coerent ci sunt mai multe fabule cu un personaj comun, punand cap la cap dume horror culese de prin folclorul magic amazonian. Iar efectele speciale sunt undeva la nivelul filmelor Evil Dead.

Se pare ca regizorul are o intreaga serie de filme pe ideea asta (Black Fables, Night of the Chupacabra etc.), gandite ca o versiune braziliana la Tales from the Crypt, iar acolo la ei e deja un nume apreciat al genului - filmul asta ar putea sa-i faca un renume internatzional.


**********************************************

Framed

(regizat de Marc Martinez Jordan, debutant spaniol)

Asta e filmul care a primit Premiul Publicului la aceasta editzie. Destul de oribil, nu foarte departe de acel Trauma de care ziceam in articolul trecut, insa are o morala coerenta si reuseste sa treaca drept film de actziune, oferind ceva suspans care te mentzine atent. In plus e un debut iesit direct de pe bancile scolii de film, iar pentru nivelul respectiv arata foarte solid dpdv tehnic.

Doi psihopatzi aduna like-uri cu o aplicatzie mobila filmand crime si alte acte violente. Tot filmul e despre cum dau astia buzna in casa unora, ii injecteaza cu ceva droguri care-i fac vulnerabili la sugestii, apoi ii obliga sa faca tot felu de lucruri oribile: sa se manance unii pe altzii, sa faca sex in timp ce se mananca unii pe altzii, sa se automanance, sa manance ce mai e prin casa si prin frigider. Toata lumea din film e pe droguri, toata lumea urla, se hăcuie. Doi amici din public, mai betzi umpic s-au dus sa vomite pe la jumatatea filmului si nu s-au mai intors, e un film dificil de digerat.

N-am intzeles care-s personajele pozitive, toata lumea pare sa fie bagata in film doar pentru a fi macelarita, inclusiv astia personajele negative care spera sa fie omorate la randul lor in fatza camerei de filmat si sa primeasca cat mai multe likeuri pentru asta. Televiziunile preiau transmisia Facebook Live si tot poporul e superincantat sa dea cu like si inimioare la brutalitatzile surprinse de camera. De aici si morala povestii, care se pare ca a atins inimile publicului de la Biertan.


***********************************

What the Waters Left Behind

(regizat de Fratzii Onetti, argentinieni)

Ca valori de productzie asta a fost cel mai aratos film al editziei, cel mai sexy si mai profesionist, sofisticat vizual si cu o coloana sonora excelenta (ceva latino-rock). Pacat ca nu e decat o clona latino de Texas Chainsaw Massacre - cu ceva mai putzin canibalism si ceva mai mult viol (plus niste teneshi Converse care ies in evidentza cand sunt amputate picioarele unora dintre personaje). Un fel de Scooby Doo cu violuri, daca vretzi.

Conform retzetei, avem de a face cu o dubitza plina de tineri naivi care vor sa faca un documentar despre inundatziile care au facut prapad in Argentina prin 1985. Mai multe comunitatzi de pe malul Oceanului au fost atunci evacuate complet, insa unii localnici au refuzat sa plece si au continuat sa traiasca ruptzi de civilizatzie in areale abandonate. Asta e adevaru istoric, filmu fiind intercalat cu interviuri sau reportaje de la vremea respectiva.

In povestea din film oamenii care au ramas sa traiasca acolo au degenerat in familii de canibali inbreds, cu hobbyuri din categoriile incestului si macelariei, plus un fetish pentru amputat picioarele incaltzate cu Convershi. Filmul merge pe retzeta standard, inclusiv gagurile standard (chiar si celebra scena a "cinei in familie" din TCM e cvasi-copiata aici).

Dar, cum ziceam, filmul e profi, facut pentru export si pentru a deschide niste portzi la Hollywood regizorilor cunoscutzi drept fratzii Onetti. Au participat si la editzia Luna Plina din 2014 parca, cu filmul cu care debutau atunci, o tampenie. Tot ei au ceva de a face si cu productzia traumatizanta Trauma de care am vorbit data trecuta (acolo erau producatori). Deci par sa fie niste indivizi importantzi in scena horror sud-americana, incercand din rasputeri sa atraga atentzia cuiva de la Hollywood.



***********************************

A Friendly Beast

(regizat de Gabriela Amaral, debutanta brazilianca)

Cel mai bizar film al editziei, foarte putzin horror, mai mult o piesa de teatru, seamana putzin cu The Hateful Eight a lui Tarantino dar e mai sarantoc si se doreste mai abstract.

Totul se petrece intr-un restaurant in care patronul si chelneritza tre sa tzina piept unui atac orchestrat de bucatarii nemultzumitzi de salarii. In restaurant se nimeresc si niste clientzi aflatzi la locul nepotrivit, un politzist pensionar, o gagica beata etc. Patronul si chelneritza incearca sa controleze situatzia, sechestrand o parte din raufacatori, ceea ce ocazioneaza acel setting din Hateful Eight in care toata lumea e inchisa intr-o camera si isi reprosheaza diverse chestii.

O vreme filmul e funny, apoi se transforma in drama feminista, pe masura ce chelneritza e tot mai iritata de patronul restaurantului si incepe sa-si faca propriile planuri cu privire la soarta ostaticilor. Tensiunea comedica se transforma treptat in drama si oroare, personajele-s omorate treptat, lucrurile degenereaza, la fel si filmul care de la o vreme nu mai are nicio noima.

Cam minimalist (totul se intampla in doua camere), insa bine scris, cu personaje interesante, un debut promitzator.


Monday, October 01, 2018

Festivalul Luna Plina 2018 - filmele nashpa: Trauma, Sant Marti, Beyond the Woods, Clementina, Memento Mori



Am fost la Festivalul de film horror Luna Plina de la Biertan. Editzia 7. S-au schimbat destul de multe de cand n-am mai trecut pe acolo. Un element constant ramane primarul reales al satului care rosteste doua vorbe in deschiderea evenimentului, un individ inimos macinat de presiunea politica a vremurilor, in care nu stie cum sa justifice existenta unui festival horror tocmai in an centenar, acum cand toti primarii se dau la intrecere in Serbari ale Lalelelor si carnavaluri cu oameni imbracatzi in iepuri.

Dar iata ca festivalul dainuie si chiar creste usor, profitand de fondul spiritului belicos si de setea de sange a vremurilor in care traim. Se simte si in modul in care s-au schimbat preferintzele publicului pe parcursul celor 7 editzii. Erau vremuri cand Premiul Publicului de la Biertan mergea spre comedii fantastice facute sa amuze (What We Do in the Shadows, Safety Not Guaranteed). Anu asta premiul a mers la un film cu gagici drogate care isi mananca barbatzii in timp ce fac sex, si-s filmate pe Facebook Live ca sa adune likeuri. Lumea vrea sex si canibalism, chestii pragmatice, nu basme cu vampiri, zombie si extraterestri. Ceva din care sa ramanem cu o invatzatura, caci timpul e pretzios si nu mai poate fi risipit cu metafore.

Acu vreo 3 ani aveam impresia ca festivalu asta se stinge, venea tot mai putzina lume, a fost si momentu ala critic cu invatzatoarea din sat care lipea manifeste cu "HORRORU NU E CULTURA", apoi intr-un an s-a nimerit Sfanta Mărie Mare si au venit satenii betzi sa ne cafteasca, n-a fost usor. De la o vreme incepusera sa aduca mai mult filme de la TIFF, era asa o senzatzie ca nici organizatorii nu mai au chef de festival. Insa cumva-cumva s-a revergorat iar editzia de anu asta a fost destul de vie si populata, cu cel mai bogat program din cate tzin minte. Nu cred ca cele 2-3 bloguri care mai popularizeaza cultura horror au avut vreun impact, pur si simplu a crescut setea de sange a românilor.

A fost prima editzie de catziva ani incoace in care s-a simtzit ca cineva a stat si a scormonit sa faca o selectzie de filme proaspete din circuitul festivalurilor de gen, optandu-se pentru titluri destul de exotice (multe din spatziul latino-american - Brazilia, Chile, Argentina, Mexic). A fost un program de festival profi, combinand un numar rezonabil de filme proaspete cu cateva titluri clasice care rulau in paralel: integrala Chucky (7 filme), proiectzia aniversara de 40 de ani a primului Halloween, un film mut cu coloana sonora improvizata live, plus traditzionalul Rocky Horror Picture Show care se da la fiecare editzie.

Deci teoretic a fost prima editzie mai bogata in filme de catziva ani incoace. Practic, n-a fost tocmai ok, daca ai facut ca mine eroarea de a merge doar la filmele noi.

Tema editziei (sau trendul modern in horror?) pare sa fie "masculinitatea toxica" - aproape toate filmele noi din program au fost centrate pe violentza sexuala, uneori extrema - un fel de gender studies cu ingrediente horror. Poate iesi ceva funny, sau ceva meta, dar de cele mai multe ori e ceva oribil - de parca miscarea #metoo n-a facut destul rau spiritului cavaleresc, acu mai facem si arta din violuri si castrari.

Acu 10 ani fusese moda aia cu torture porn, popularizata de succesul la publicul mainstream al filmelor Saw, in care lumea era incantata sa vada oameni hacuindu-se in moduri cat mai imaginative. Acu genul respectiv a evoluat (?) incluzand componenta asta de gender studies - violentza sexuala si moralisme din familia "ochi pentru ochi, putza pentru putza". Au avut mult de regretat la aceasta editzie copiii care s-au aventurat sa sara gardu la filmele care contzineau avertismentul de varsta. Si nu doar ei, caci am zarit si parintzi prost informatzi care si-au bagat copiii la filme, iar mai apoi rasturnau scaunele incercand sa iasa cumva de la proiectzie.

Si io am cam simtzit spasme la lingurica, la finele festivalului mi se terminase si cutia de Motilium, si Dicarbocalmu, mi-au cam venit inapoi in gât cartofii prajitzi de la ghereta Hakuna Patata. Asa ca e prima data cand nu reusesc sa aleg un film pe care sa-l pot recomandat drept musai de vazut, iar cam jumatate din ele, astea indicate mai jos, le contrarecomand cu raceala de rigoare:

Trauma

(regizat de Lucio Rojas, chilean)

Filmul asta a fost ceva incredibil de oribil, gagica-mea era sa-mi dea papucii pentru ca am refuzat sa ies din sala. Eu, zgarcit din fire, am zis ca stau daca tot am dat banii pe bilet, ea ca lasa, ca mai mult o sa te coste pe urma psihologu. S-a iesit din sala buluc in primele 10 minute, iar aia care am decis sa stam ne strangeam grijuliu voma intr-un shervetzel incercand sa pastram o mina sobra.

Filmul incepe fara menajamente cu o scena de viol+incest+necrofilie (plus ceva topping de comentariu politic) si o tzine tot asa pana la capat, cu putzine scene cat de cat narative. Sex, creieri imprashtiatzi pe peretzi, voma, apoi cateva dialoguri, apoi iar sex, iar creieri, iar voma s.a.m.d. Presa zice ca asta e noul A Serbian Film si cam are dreptate, va indispune pe multzi - ma rog, atat de multzi cat se vor incumeta sa-l vada. Probabil sunt putzine festivaluri care risca sa il aduca, iar in cinematografe normale sau pe Netflix nu il vetzi prinde decat daca se decreteaza oficial sfarshitu lumii.

Spre deosebire de A Serbian Film, aici e mai putzina politica si mai mult sexploitation de cea mai joasa spetza. Premisa politica e ca eroul negativ al filmului ar fi o victima a regimului Pinochet, iar traumele dictaturii l-au abrutizat intr-un hal maxim, transformandu-l intr-un psihopat horny si canibal care traieste intr-un fost adapost al partizanilor lui Pinochet. Victimele sale sunt un grup de lesbiene care se duc sa se relaxeze la tzara si, ce sa vezi, cad victime masculinitatzii toxice a individului (si a fiului sau, cu care individu avea o relatzie incestuoasa gay, ca sa dea apa la moara si CfP-ului). Pana la urma cateva lesbiene supravietzuiesc si se hotarasc sa se razbune si sa ii castreze pe dezaxatzi, iar lucrurile degenereaza intr-un hal far de hal.

Titluri clasice ale horrorului proto-feminist precum I Spit on Your Grave ar fi surse de inspiratzie evidente pentru genul asta de film. Unii ar adauga in gluma si Virgin Spring al lui Bergman. Mai vazusem ceva scarboshenie din asta, Hidden in the Woods, tot din Chile, acu vreo 5 ani la Frightfest. Si atunci s-a iesit din sala, unii spectatori au facut scandal (eram in Anglia, deci n-a cantat nimeni Desteapta-te, române). Nu stiu daca e un trend post-Pinochet in Chile, dar am impresia ca astia vor sa ramana in istorie drept producatorii celor mai scarboase filme din istorie. Probabil miza e ca regizorii sa fie bagatzi in seama la Hollywood si probabil e o miza legitima (autorul lui Hidden in the Woods a inceput deja sa faca filme americane si notorietatea se pare ca l-a ajutat - there's not such thing as bad publicity).


*************************************************

Sant Marti

(regizat de David Ruiz, debutant catalan)

Filmul asta e oarecum din aceeasi categorie ca cel de mai sus, dar e mult mai soft ca violentza si are chiar unele ambitzii umoristice. Aici canibalii/dezaxatzii sunt catalanii care refuza sa respecte regulile Uniunii Europene cu privire la taierea porcilor. Lor le pica victime un grup de rockeri care vroiau sa ajunga la un festival prin partzile acelea. Capul rautatzilor e primarul satului Sant Marti, in jurul caruia se organizeaza satenii dezaxatzi care si-au facut un obicei din a rapi si macelari turisti. Filmul e facut de un tanar din partzile acelea care s-a scapat la orash si acu face misto de locurile natale.

E amuzant o vreme, dar nu multa vreme, caci povestea intra repede pe fagashul standard consacrat de Texas Chainsaw Massacre, pe care incearca sa-l parodieze insa cam tot umorul e legat de specificul locului - Catalonia, cu care majoritatea spectatorilor nu vor fi familiarizatzi. Cine intzelege limba si poantele cu specific local poate se va distra mai mult, eu unul am cam cascat asteptand sa se termine.

Efectele speciale sunt cheap, filmul a fost facut din crowdfunding si fonduri sifonate de pe la primariile satelor in care s-au filmat. Ma intreb daca primarii aia au vazut filmul.


*************************************************

Beyond the Woods

(regizat de Sean Breathnach, debutant irlandez)

Filmul asta a avut avantajul de a fi nitzel fantastic si a evita violentza explicita. Nu ajuta prea mult, dar macar e un film pe care potzi sa-l uitzi fara sa mergi la psihanalist. Partea de gender studies n-a lipsit, dar a fost mai mult conversatzionala, fara violuri si castrari explicite.

A fost si cel mai cheap film al festivalului, incercand sa-si amageasca spectatorii cu niste filmari de drona, de deasupra unei paduri. In rest totul se intampla intr-o cabana in care personajele pretind ca PUTE foarte tare dar, desigur, senzatzia nu poate fi transmisa si spectatorului. Proprietarul cabanei sustzine ca undeva in padure e o groapa cu sulf si ca de aia pute. Mai sunt unii care vor sa verifice daca de aia pute si daca nu cumva groapa duce spre Iad. Mai sunt unii care vor sa faca un threesome, insa ii incurca faptu ca pute. Mai e o tipa careia ii e ciuda pe aia care fac threesome si incearca sa le strice dispozitzia, de parca n-ar fi suficient ca in tot filmul pute.

Se incearca si ceva idei furate din Blairwitch Project, despre cum e nasol sa te ratacesti in paduri bantuite de fenomene supranaturale (in care mai si pute). Sunt si niste efecte speciale penibile pe ici pe colo. Filmul pare un proiect scolaresc, desi actorii-s destul de batranei, nu chiar studentzi. In schimb dialogurile-s dragutze, ar fi functzionat mult mai bine ca proza horror sau ca piesa de teatru decat ca film. 


*********************************************

Clementina

(regizat de Jimena Monteoliva, feminista mexicana)

Horror mexican de apartament, ieftin, lent si lipsit de evenimente, cu un pregnant mesaj feminist. Clementina e o gagik care traieste singura si e gasita la inceputul filmului batuta si gravida, cu sarcina pierduta din pricina bataii. Toata lumea din vecini spune ca de vina e barbatu-sau care e un magar violent, insa ea refuza sa-si dea barbatu in gat, tot sperand ca acesta se va intoarce sa-si ceara scuze. In timpu asta apartamentul ii este bantuit de fantoma copilului pierdut.

Barbatu apare spre finalul filmului si incearca sa se impace cu ea, ceea ce si reuseste pe cale sexuala, lasand impresia ca daca sexu e ok totu se iarta. Insa nu e chiar asa, eroina isi reevalueaza parerile despre barbatzi si hotaraste sa faca dreptate. De aci nu va mai spun ca urmeaza niste chestii pe care nici un barbat nu ar vrea sa le vada sau citeasca.

Filmul a fost unul dintre cele mai populare titluri de la aceasta editzie a festivalului, era cat pe ce sa ia Premiul Publicului, lumea fiind incantata de scenele violente de la final. Eu insa ma numar printre cei care ar fi preferat ca cele doua personaje sa se impace. Peace, Love and Understanding.


***********************************

Memento Mori

(regizat de Michael Vermaercke, belgian)

Cam din aceeasi categorie ca filmul de mai sus, dar mai incoerent si mai pretentzios, cu multe scene de alea stroboscopice care sugereaza ca totul e un vis si ne uitam degeaba la film ca oricum nu se va lega nimic pana la final. Si filmul asta incepe cu o gagica muribunda pe patul unui spital incercand sa-si aminteasca evenimentele care au dus la asta.

De data asta de vina nu mai e doar un barbat, ci mai multzi, colegi de scoala cu care eroina s-a drogat la un chef pana au scapat fraiele de sub control si astia au incercat sa o violeze, sau ea pe ei, nu mi-e foarte clar ca totul e filmat ca un videoclip interminabil. La un momendat apare si o satanista cu tricou Metallica care e un fel de spirit razbunator al fetelor imbatate pe la chefuri, si aceasta se razbuna nasol pe suspomenitzii colegi de scoala.

In fine, poate nu e despre asta, caci n-am intzeles nimic. Violentza e redusa, se incearca un fel de David Lynch al omului sarac, cu un fir narativ incoerent si rasucit in jurul unor scene de tensiune sexuala intre colegii astia de scoala care isi pierd facultatzile mintale din pricina alcoolului si drogurilor. Din nou, un film in care as fi preferat ca toata lumea sa se impace, insa nu mai e loc de asa ceva in ziua de azi.