Tuesday, October 13, 2020

TIFF 2020 - filme musai (2): The Kidnapping of Michel Houellebecq, Thalasso, Patrick, Belle Epoque, Deerskin, Beasts Clawing at Straws

Ultimul articol despre TIFF 2020, cu inca niste filme musai de vazut, pe langa cele de care am scris aici.

Despre cele asa si-asa am scris aici, aici, aici, aici.

Despre cele naspa aici.

The Kidnapping of Michel Houellebecq

(regizat de Guillaume Nicloux, francez)

Asta n-a fost acum (ci la un TIFF mai vechi), dar m-am uitat la el acum ca sa pricep filmul urmator din lista, care ii este sequel. E important sa le vezi pe ambele, caci al doilea continua direct din ultima scena a acestuia, reluand si multe dintre personaje.

Stiam ca Houellebecq (banuiesc ca toata lumea stie cine e) a jucat prin niste filme, inclusiv in rol principal, dar m-am gandit ca or fi niste vanity projects seci unde de obicei se joaca pe sine. Posibil ca sunt vanity projects (chiar se joaca pe sine), dar asta si sequelul sunt teribil de amuzante. In caz ca nu esti familiarizat cu opera scriitorului ajuta sa dai o tura prin pagina sa Wikipedia - ca sa recunosti cand apare nevasta-sa, sa te prinzi de ce refuza sa ia un taxi condus de un arab sau de ce poarta o discutzie in contradictoriu despre Lovecraft.

Scriitorul e rapit de un clan de interlopi si tzinut legat de un pat pentru cateva zile pana vine rascumpararea. Pe parcursul acelor zile Houellebecq are dialoguri copioase cu rapitorii sai si familia acestora - oameni simpli, de la tzara care se ambaleaza in discutzii despre Lovecraft si nihilism in timp ce se straduie sa-i satisfaca scriitorului dependentza de alcool si nicotina, si chiar ii fac rost de o prostituata pe nume Fatima cu ajutorul careia isi depaseste islamofobia (de care e acuzat in spatziul public).


*********************************************

Thalasso

(regizat de Guillaume Nicloux, autorul Rapirii lui Houellebecq)

Dupa ce Houellebecq scapa din rapirea de care ziceam in filmul de deasupra, e dus de nevasta-sa la o statziune balneara sa faca terapie posttraumatica. Acolo insa se simte mai rau decat cand fusese rapit, caci nu e lasat sa fumeze, sa bea etc. Noroc ca se intalneste cu Depardieu, care are niste sticle ascunse in camera. Cei doi sunt supushi zilnic la chinuri terapeutice care ii provoaca lui Houellebecq deliruri si incidente amuzante cu ceilaltzi mushterii; umbla vorba ca si Stallone ar fi fost vazut undeva pe plaja de nudisti a statziunii.

Aflam ca rapirea din primul film fusese comandata de Francois Hollande ca sa-l impiedice pe scriitor sa candideze la alegerile prezidentziale. Revin si rapitorii din primul film solicitand o favoare personala scriitorului. Sunt o gramada de motive sa te tzii de burta de râs chiar daca ai ratat prima parte, insa e important sa le vezi pe ambele ca sa prinzi toate poantele.

Sigur, si aici tre sa ai umpic de habar despre cine sunt cei doi protagonisti, caci am auzit prin public si shoapte de genu "de ce râde lumea oare?" (se fac trimiteri la ideologia personala a scriitorului, la simpatia lui Depardieu pentru Putin, la faptul ca acesta a jucat in Asterix si Obelix etc.)


******************************************

Patrick

(regizat de Tim Mielants, regizor de episoade Peaky Blinders, The Terror etc.)

Administratorul unei colonii de nudisti din Belgia trebuie sa gestioneze conflicte absurde intre locatarii coloniei, care-si tot flutura putzele unii la altzii certandu-se din te miri ce. In paralel individul sufera drame personale pe care, cam autist fiind, le canalizeaza spre frustrarea de a-si fi pierdut un ciocan - o proprietate personala cheie intr-o colonie cu tendintze de falanster.

Povestea e un fel de detective story in care individul isi tot cauta ciocanul si interactzioneaza cu ceilaltzi indivizi in putzele goale. E si un fel de experiment psihologic sa realizezi ca dupa vreo 10 minute din film nu mai remarci putzele, totul se banalizeaza si shocul imaginilor initziale se evapora. In mod bizar, scenele de sex sunt destul de pudice.

Recomandat fanilor lui Dupieux - personajele absurde-s cam de acolo, dar fara suprerealism. Actorul principal s-a ingrasat vreo 30 de kile pentru acest rol (il vazusem tot dezbracat, dar radical transformat in horrorul Revenge). Apare si Jemaine Clement (What We Do in the Shadows) care se fofileaza de la a-si arata putza, purtand mereu o chitara in dreptul ei (vezi poza de mai jos). Ar fi trebuit sa cer banii de bilet inapoi pentru magaria asta.
***************************************************

Deerskin

(regizat de Quentin Dupieux, autorul lui Wrong Cops)

Daca tot l-am pomenit pe Dupieux, a fost si noul sau film absurd, la fel de funny ca intotdeauna, despre un narcisist posedat de o geaca din piele de caprioara. Eu personal il intzeleg, am fost si eu posedat de haine care s-au tzinut scai de mine ani la rand. Am avut chiar o gagica care a amenintzat ca se sinucide daca nu i se cumpara o anume geaca. E un fenomen mai intalnit decat ai zice, o problema despre care nu se prea vorbeste.

Personajul principal jucat de Jean Dujardin (The Artist) e captiv intr-un sat din Alpi dupa ce si-a dat totzi banii pe geaca. Ideea are unele in comun cu In Fabric, filmul lui Strickland cu rochia demonica, dar putzinatatea personajelor (sau a bugetului) face filmul asta ceva mai sec. Geaca in sine nu omoara oameni, dar il impinge pe protagonist spre diverse fapte necugetate.

E cam scurt filmul, dar nu stiu daca se putea mai mult cu ideea asta - foarte clar delimitata si focusata, totul fiind concentrat pe felul in care eroul isi pierde treptat simtzu realitatzii si cum cade prada narcisismului patologic.


*****************************************

La Belle Epoque

(regizat de Nicolas Bedos, francez)

Un cuplu de batrani - superstarurile franceze Fanny Ardant si Daniel Auteuil - nu se mai suporta. Ea prefera sa isi puna o casca de VR decat sa-i mai vada mecla in pat langa ea; el e handicapat digital, nu e in stare nici sa-si foloseasca telefonul mobil, iar meseria de autor BD il cam obliga sa traiasca pe banii nevestei (ea fiind psihanalista de succes care si-o mai trage cu clientzii). Intr-o seara ea il da pe el afara cu doar doua randuri de haine, iar sarmanu mosh ajunge pe drumuri.

Shpilul filmului e ca o firma ii ofera eroului, in schimbul economiilor de-o viatza, reconstituirea profesionista (cu recuzita realista si actori) a momentelor in care acesta considera ca ar fi fost cel mai fericit. Moshul alege anii 70, cand isi petrecea zilele la agatzat intr-o cafenea gen Sisters - minus laptopuri, plus niste hippiotzi, plus o actritza care sa joace rolul nevestei pe cand era tanara (si pe care o agatzase fix in acea cafenea).

Filmul are ceva din Michel Gondry - cine a fost incantat de Eternal Sunshine... va gasi filmul asta de un sharm si romantism irezistibil, plus ca e foarte chic in modu ala frantzuzesc pur-sange - cu cafenele, esharfe, haine si gagici fara griji care nu-s niciodata mahmure.


************************************************************

Beasts Clawing at Straws

(regizat de Yong-hoon Kim, debutant)

Recomand calduros filmul asta celor care duc dorul filmelor de tineretze ale lui Guy Ritchie si n-au fost deloc incantatzi de tentativa sa de revenire cu The Gentlemen. Tot ce a uitat Guy Ritchie se regaseste in acest debut, ecranizare dupa romanul unuia pe nume Keisuke Sone.

Povestea e despre o geanta de bani care se plimba de colo-colo prin mainile unor personaje natange si/sau violente care tot insceneaza situatzii ce le scapa de sub control. Nu e atat de violent pe cat suntem obisnuitzi de la cinemaul din Coreea, desi are portzia sa de hacuiri si dezmembrari - majoritatea offscreen, caci am impresia ca filmul incearca sa se pozitzioneze drept comedie. Sigur ca e genul de film care n-ar fi existat daca inainte nu exista Guy Ritchie insa, cum spuneam, depaseste orice a facut el de multa vreme incoace.

Sunt si niste trucuri de scenariu, cu povestea derulandu-se non-cronologic insa e usor de urmarit, nu  a ridicat dificultatzi de intzelegere nici dupa ce am bagat 2 beri clandestin pe sub masca pe care ne-a obligat TIFFu sa o purtam in aer liber. Dar despre asta a spus mai multe Cristi Puiu. Si sa nu-i aud pe PNListi ca de la faptu ca am baut eu pe sub masca la TIFF avem acu 3000 de infectzii pe zi.


Wednesday, October 07, 2020

TIFF 2020 - filme musai (1): DAU.Natasha, Tall Tales, The Painted Bird, Mother, Instinct

Impresii despre filmele musai de la TIFF 2020. Despre cele asa si-asa (bunicele majoritatea) am scris aici, aici, aici, aici. Despre cele naspa aici.

DAU.Natasha

(regizat de Ilya Khrzhanovsky, Jekaterina Oertel, el rus, ea machioza)

Titlul bizar al filmului vine de la faptul ca e un capitol al MEGAproiectului DAU - proiect megaloman de speriat derulat pe parcursul a 15 ani, in care sute de actori au fost pusi sa traiasca intr-un miniorash servind ca platou de filmare, construit special pe un stadion ucrainean. A fost initziat cu suportul Ministerului rus al culturii, ulterior preluat de un mogul anti-Putin care a fugit in Bulgaria si a rupt proiectul de influentza Kremlinului care incepuse sa puna betze in roate.

Orasul fake a functzionat 24/7 peste 10 ani la rand, cu actorii traind in rolurile unor alter-ego-uri din epoca stalinista, folosind ruble, haine si tehnologie de pe vremea aia, iar ocazional lasandu-se filmatzi in comportamentul "in character" - un fel de Stanford Prison Experiment meets Big Brother. S-au iscat si procese din partea actorilor care s-au simtzit abuzatzi (insa cei care s-au implicat pe termen lung par destul de multzumitzi de rezultat). Criticii nu-s nici ei prietenosi - sunt numeroase scene in care actorii beau, se drogheaza, fac sex, spinteca un porc sau se bat in modul cel mai sincer si neregizat, servind insa progresului povestii in modul naturalist pe care a mizat regizorul megaloman. Din cand in cand la proiect au participat si vedete venite din exterior - Marina Abramovic, ceva psihologi si antropologi interesatzi de evolutzia psihologiei actorilor nevoitzi sa traiasca in character ani la rand. Invitatzii externi apar si ei ca personaje episodice.

Anul trecut au editat materialul video acumulat pe parcursul anilor, din care au rezultat 13 filme de fictziune, plus niste miniseriale si documentare (inclusiv un film meta despre construirea si demolarea orashului-platou de filmare, concept aparent inspirat de Synecdoche New York). Cele 13 filme sunt fragmente dintr-o poveste-puzzle, fiecare film exprimand perspectiva limitata a cate unui personaj care vede si pricepe doar evenimentele in care e implicat direct.

DAU.Natasha e primul film care a avut parte de o distributzie mai larga pe la festivaluri, dar creca pot fi vizionate toate pe platforma de streaming DAU. In acest prim film punctul de vedere este al Natashei, o chelneritza care lucreaza la un Institut sovietic de cercetare unde e recrutata de KGB ca turnator (sau "denuntzator" cum se spune daca torni pt DNA, sau "avertizor de integritate" cum se spune daca torni pt americani).

Filmul functzioneaza de sine statator ca drama personala a chelneritzei, dar si ca piesa de puzzle prin indiciile oferite cu privire la scopul Institutului (implica experimente SF detaliate in alt film al seriei). Durata e cam excesiva - scene de 15-20 minute in care nu se intampla nimic altceva decat ca se bea "ruseste", actorii se fac muci in timp real, vorbesc tampenii, fac sex nesimulat, se duc la buda etc. Cine are rabdare sa priveasca rushi si rusoaice imbatandu-se muci timp de o ora va gasi ulterior foarte intensa a doua jumatate a filmului, mult mai focusata, iar finalul e perfect calculat sa starneasca interesul pentru restul seriei (poate e descurajator ca al doilea film, recent lansat si el, are 6 ore).

P. S. Foarte interesant acest articol de pe Guardian, pentru a capata o viziune de ansamblu asupra proiectului DAU (e important in viatza sa si intzelegi la ce te uitzi, nu doar sa te holbi).


**************************************************

Tall Tales

(regizat de Attila Szasz din Szolnok)

Nu e chiar o capodopera dar sunt multzi factori care ma determina sa recomand filmu asta:

In primu rand actritza slovaco-unguroanca Vica Kerekes care e cea mai hot faptura aparuta in cinema de la Monica Bellucci incoace. Apoi actorul clujean Levente Molnar care de la Oscarul filmului Son of Saul a devenit un superstar al cinema-ului maghiar (in mod bizar nu prea are treaba cu cinemaul romanesc, desi cartea lui de munca e la Cluj - Tudor Giurgiu are o datorie morala sa acopere cumva aceasta prapastie, sa aduca laolalta cinemaul romanesc cu cel unguresc, dar poate-s cam multe orgolii la mijloc). Know-how-ul tehnic al ungurilor ne e net superior, de cand fac outsourcing pentru Hollywood (vezi noul Blade Runner) - le-au ramas scule si expertiza, machiaje, costume, scenografie, nu mai ai impresia ca-s un fel de filme romanesti vorbite in alta limba. Chiar si ceva CGI se vede aici.

In sfarsit, povestea e undeva intre fratzii Coen si Ioan Slavici: la finele WW2 protagonistul viziteaza familii care si-au pierdut rude pe front si le toarna minciuni despre cum i-ar fi cunoscut pe respectivii si cum de fapt moartea lor nu e chiar certa. In schimbul sperantzei mincinoase, familiile ii ofera diverse - unii bani, altzii haine, ori cazare temporara. Treaba se impute cand unul din astia despre care mintzise chiar se intoarce de pe front, iar mincinosu tre sa scoata pe undeva camesha.


*************************************************

The Painted Bird

(regizat de Vaclav Marhoul, ceh)

Film facut cu ambitzii mari - are 3 ore, e alb negru, cu trimiteri la Tarkowsky si cineastii polonezi clasici, cu actori de Hollywood incercand sa vorbeasc in ceha (!?) (Harvey Keitel, Julian Sands, Stellan Skarsgard si inca catziva). Tehnic arata superb, filmul trebuia sa fie un blockbuster est-european.

Si totusi, a trecut cam nebagat in seama, nici la Oscaruri nu a ajuns, caci a facut o gafa majora pentru sensibilitatzile momentului: singurele personaje pozitive din film sunt rushii. In general filmele despre WW2 au doua partzi clar definite - Binele (localnicii + americanii venitzi in ajutor) si Răul (invadatorii nemtzi) insa aici retzeta e modificata: Binele sunt armata de salvare ruseasca, in timp ce Răul e cam tot restul lumii: localnicii cehi sunt tzarani abrutizatzi si pedofili bisericoshi, nazistii fac ce fac nazistii (iar cate unul e chiar sufletist), apar niste cazaci polonezi care violeaza tot ce le iese in cale, lumea e ultra-abrutizata iar rushii-s singurii de treaba si decenzi (doar ca unu e jucat de un american - Barry Pepper din Saving Private Ryan e si aici lunetist, doar ca rus).

Filmul are la baza romanul unui anume Jerzy Kosinski - scriitor polonez evreu emigrat in SUA, apropiat al lui Polanski, ceea ce i-a facilitat o scurta cariera la Hollywood ca scenarist; a scris romanul asta inspirat de povesti de razboi ale familiei sale, iar cineva a gasit de cuviintza sa-l ecranizeze taman acu, cand e cel mai nepotrivit sa zici ca rushii au facut ceva bine in existentza lor. Pentru cine are puterea mentala de a depashi acest impediment moral, filmu e highly recommended.


**********************************************************

Mother

(regizat de Rodrigo Sorogoyen, autorul lui The Candidate)

Spaniolul Sorogoyen e una din vedetele TIFF-ului, toate filmele lui au fost excelent primite, e unul din regizorii care au crescut deodata cu festivalul iar anul trecut a si ajuns la Oscar chiar cu scurt-metrajul din care s-a nascut acest film. De regula filmele nascute din scurt-metraje pacatuiesc prin diluare, ideea originala fiind topita in scene de umplutura. Aici ideea originala e doar prima scena a filmului, iar de acolo povestea e extinsa fain in diverse multe alte directzii.

Protagonista e o mama care la inceput primeste un telefon de la fiul ei de 6 ani, ratacit pe o plaja din Frantza si posibil rapit de cineva - insa totul e vag, singurele informatzii sunt baiguielile copilului in telefonul care mai avea doar o bara la baterie. Dupa care copilul dispare cu totul. Restul filmului se intampla 10 ani mai tarziu, cu mama traumatizata cautandu-si joburi de chelneritza pe plajele pe unde s-a pierdut copilul, sperand sa-l vada din intamplare. Asta o impinge sa stalkuiasca divershi tineri care au varsta aproximativa a fiului pierdut.

Sorogoyen e un maestru absolut al dialogului, alcatuieste personaje puternice pe care tzi le amintesti multzi ani dupa vizionare. In filmul asta apeleaza si la trucul regizoral al lui Cuaron din Roma, cu camera panoramica care tot baleiaza orizontal scenele (doar ca asta nu e alb-negru).


*****************************************************************

Instinct

(regizat de Halina Reijn, de obicei actritza olandeza)

Thriller feminist intens cu vrajitoarea din Game of Thrones in rolul principal (si produs de ea, si regizat de o amica cu care a infiintzat o casa de film feminist care promite si alte titluri de gen).

Protagonista e psiholoaga la o pushcarie unde trebuie sa consilieze un violator magrebian - cam cocalar dar care emana testosteron prin totzi porii, plus ca e minoritar etnic si trebuie sa se poarte cu manushi cu el. Incercand ea sa afle mai multe despre psihologia violului si jocurile de putere asociate fenomenului se trezeste atrasa intr-un joc de-a Basic Instinct, cu magrebianu asta indeplinind functzia de acolo a lui Sharon Stone, de agent provocateur cu o psihologie dubioasa de predator sexual.

Filmul fiind olandez e putzin ambiguu in ce priveste rezolutzia - nu e clar cum ar trebui impacata tolerantza fatza de imigrantzi cu rezistentza fatza de masculinitatea toxica. Cam in asta sta si farmecul filmului, totul e ambiguizat, mentzinut intr-o tensiune puternica din care protagonista trebuie sa iasa cu chilotzii pe ea, si sa nu poata fi acuzata ca a fost rasista.



Thursday, October 01, 2020

TIFF 2020 - filme asa si-asa (4): Just 6.5, Corpus Christi, Military Wives, Wildland, Quick

Ultimul calup despre filmele asa si-asa de la TIFF 2020. Despre primele am scris aici, aici, aici. Despre filmele naspa am scris aici.

Just 6.5

(regizat de Saeed Roustayi, iranian)

Un thriller care pare comandat de guvernul iranian (cu consultantza vreunui Cristi Daniletz de-al lor), in care se prezinta cat se poate de didactic ciclul justitziar complet al gestiunii traficului de droguri - de la investigatzia de teren pana la spanzuratoare si confiscarea extinsa a averilor. Ni se prezinta mai multe spetze - minori, traficantzi maruntzi, consumatori de ocazie, pana sus la moguli și mahări cu relatzii internatzionale. Doi militzieni pe post de personaje pozitive fac ca povestea sa aiba coerentza epica, insa pe ansamblu filmul e doar un advertorial al ministerului lor de justitzie care ne invatza ca atunci cand tre sa curetzi tzara de penali nu tre sa-tzi stea in cale nimic, nici macar drepturile omului.

Ce mai invatzam din film e ca in Iran cei care se drogheaza nu-s studentzi, clubari si corporatisti ca pe la noi, ci homeleshii necroliberali tarandu-se prin butoaie si shantiere dezafectate. Filmul incepe cu grashii astia din poza de jos care-s prinshi carand pungi de droguri in intestinele lor spatzioase, iar militzianu care coordoneaza operatziunea nu pregeta niciun efort ca sa puna mana pe capu de tuti capi si sa-i puna shtreangu de gat - la propriu, caci acolo asta e metoda standard de executzie; bonus pe langa confiscarea extinsa de care tot vorbeste si USRu nostru (banuiesc ca le surade si spanzuratoarea).

Altfel, actori-s simpatici si am un fetish personal pentru cum suna limba aia (una din chestiile care ma atrag la TIFF e sa ascult atatea limbi straine si sa incerc sa le mapez pe subtitrari).


********************************************************

Corpus Christi

(regizat Jan Komasa, autorul lui The Hater)

Finalist recent de la Oscaruri (categoria film strain), despre un delicvent juvenil care fuge de la scoala de corectzie, fura o camasha cu guler preotzesc si se infiltreaza ca preot suplinitor intr-un sat in care preotul principal se imbolnavise. Satenii il primesc cu oarecare scepticism, insa pana la urma flacaul reuseste sa le intre sub piele, amintindu-si el niste vorbe de duh de la preotul scolii de corectzie din care evadase (si stand in fiecare noapte cu burta pe carte sa invetze proceduri bisericesti).

Filmul e destul de puternic, personajul principal e un amestec excelent de inger si demon, poate ca ar fi musai de vazut dar tot in perioada asta am vazut si The Hater de acelasi regizor care e mai cool si facut dupa aceeasi retzeta - a impostorului psihopat in care binele si raul se amesteca intr-o concoctzie dificil de distilat.

Regizorul e unul din superstarurile Poloniei (si taica-sau e om de teatru celebru) si nu cred ca e ultima data cand ii auzim numele la Oscaruri. OK, eligibilitatea la Oscaruri tocmai a fost conditzionata de niste reguli absurde, insa din cate am intzeles ele nu se aplica la categoria film strain. Deocamdata.


****************************************************

Military Wives

(regizat de Peter Cattaneo, autorul lui Full Monty)

Feelgood-movie englezesc realizat dupa retzeta unui succes mai vechi al aceluiasi regizor - acel Full Monty cu care a si ajuns la Oscaruri in anii 90. Cu asta n-are shanse, e prea sappy si personajele prea antipatice (in special Kristin Scott Thomas, tot mai nesuferita la fiecare rol), insa creca isi atinge scopul, publicul tzinta va fi incantat.

Full Monty era despre barbatzi ai muncii care infiintzau o trupa de striptease masculin, desi niciunul nu era dotat pentru asa ceva. Aici e despre femei ale muncii care se aduna laolalta pentru a infiintza un cor, desi majoritatea habarn-au sa cante. Templateul e fix acelasi, pare genu de scenariu generat algoritmic pana la punctul la care realizezi ca e bazat pe o poveste reala - in Anglia chiar exista un network de coruri formate exclusiv din neveste de militari care s-au plictisit acasa, iar filmul asta e un fel de origin story al fenomenului respectiv.

La inceput, barbatzii din sat se duc in Afganistan iar nevasta capitanului are in sarcina sa tzina toate nevestele ocupate. Incearca ele sa se organizeze intr-un club de lectura, intr-un club de croshetat etc. dar nu prea le iese ca mereu cate una se plictiseste sau face scandal, insa pana la urma le vine ideea asta cu corul muzical care le uneste cat de cat. Reusesc sa intre si in atentzia mass-media, in timp ce barbatzii le mor pe front, le explodeaza capetele etc. insa cum zicea Jordan Peterson - men are interested in things, women are interesed in people.
 

*************************************************

Wildland

(regizat de Jeanette Nordahl, asistenta de regie la seria Department Q)

Thriller danez despre un matriarhat interlop. Se vrea un film intens dar cumva e prea scurt si prea sec ca sa lase urme, realizat de o daneza care a acumulat ceva experientza ca asistenta la productzii crime recente de la ei - Borgen, filmele Department Q etc.

Protagonista e o orfana adolescenta adoptata de matusha sa care la prima vedere pare o femeie puternica si cool care a crescut mai multzi baietzi de gashka, plini de dume si amatori de jocuri video. Treptat se dovedeste ca familia e un fel de clanu Duduianu, cu matusha in rol de matroana extrem de cinica pentru care viatza n-are nicio valoare. Povestea decurge tacit, cu indicii care trebuie ghicite din mers. Fetitza are o relatzie institutzionala cu cineva de la protectzia copilului, insa nu are inima sa-si dea in gat noua familie.

Nu e nimic spectaculos, pare un episod de serial danez cool din care ai ratat niste episoade - incepe cumva in mijlocul povestii si se termina tot in mijlocul povestii, cu cateva evenimente tensionate care lasa senzatzia de thriller.


*************************************************************

Quick

(regizat de Mikael Hafstrom, autorul lui 1408)

De suedezul Hafstrom am aflat prima data la TIFFul din 2003, dupa care a avut o aventura la Hollywood (unde a ecranizat printre altele 1408 dupa Stephen King). Se pare ca a revenit in Suedia la probleme de interes local - aici e vorba de cazul real al unui scandal judiciar recent, prin care s-a dovedit ca procurorii si anchetatorii au bagat in pushcarie un bolnav mintal punandu-i in carca niste crime nesolutzionate din anii 80.

Povestea urmeaza retzeta crime fiction cu care s-au impus scandinavii de vreo 20 de ani incoace. Itzi ia o vreme (daca nu citesti ce am scris aici) sa realizezi ca e un caz real, doar putzin romantzat. Protagonistii sunt un jurnalist impreuna cu colega lui iehovista care sapa la cazuri invechite (in maniera seriei de filme Department Q). Asa ajung in contact cu psihopatu asta dintr-o puscarie de maxima izolare, un fel de Hannibal Lecter mitoman, iar de aici problema se rostogoleste intr-o documentare minutzioasa a unor cazuri vechi de 30-40 de ani.

E genul de film care ar avea mai mult succes ca documentar (gen Making a Murderer s.a.m.d., e o adevarata moda de a revela rateurile statului de drept). Dar amatorii de asa ceva vor gasi filmul misto.