Saturday, August 01, 2020

Top muzical 2020 - semestrul 1

Am inceput anul cu topul pe 2019 in care prima piesa pe care am recomandat-o a fost Bring Back the Plague! O luna mai tarziu a venit ciuma, de parca ar fi citit Dumnezău blogu. Macar el sa-l mai citeasca.

Mai jos, topu de muzica pe prima juma de an din 2020. Cam traditzional si sobru, jumate dintre trupele din calupul asta au mai fost in top, pe altele le-am mai prezentat pe aici cu ocazia unor concerte ori, in Dilema. Se pare ca m-am refugiat in familiaritate din calea COVIDului si a poporului asta care a declarat razboi pe fatza realitatzii si ratziunii si merita absolut tot ce i se intampla. Ma mir ca nu se tzine Untoldu, n-ar fi fost nimic iesit din comun fatza de ce se intampla oricum in numele "relansarii" economiei.

In fine, 10 albume pentru carantina ce va sa vina, din care ne vor scoate cu picioarele in fatza niste ciocli purtand mashti negre cu cioc.

********************************************************

Hexvessel - Kindred

Mi-a atras atentzia miniconcertul de mai jos, inregistrat in sala de recreatzie a unui ospiciu finlandez, cu un cover acustic dupa Coil - trupa care si-a petrecut o parte a carierei prin ospicii, atat ca pacientzi cat si ca pionieri ai muzicii de avangarda (datorita carora exista astazi grupuri ca Ulver) si ai acelui tip de muzica electronica care a precedat inventarea laptopului. Hexvessel, cunoscutzi mai degraba o printr-o orientare anti-electro, folkista, stabileste aici o conexiune bizara cu Coil.

Conversia acestui hit al muzicii electro-avangardiste in ceva pur analogic si lemnos e de natura magica - iar magia respectiva sta la baza intregului album. Noua orientare fusese deja anuntzata prin concertele de carantina din prima parte a acestui an, insa crezusem ca era o limitare tehnica (fiind vorba de concerte tzinute prin tufe si paduri - vezi si asta). Soundul de carantina insa a devenit estetica fresh a noului album.

Ma plictisisem de Hexvessel si nu credeam ca o sa revina degraba in top, mai ales dupa ce am avut neplacerea sa urmaresc live prezentarea integrala a inutilului album precedent. Insa materialul asta e radical diferit.



************************************************

Testament - Titans of Creation

Se tot vorbeste de acel Big Four al metalului care ne-a vizitat si pe noi - Metallica, Megadeth, Anthrax si Slayer - insa cea mai buna densitate de talent muzical la o trupa din acea generatzie (si acel gen) nu se mai gaseste demult in patrulaterul Big Four, ci la acesti Testament - care acum au in componentza pe Skolnick de la Savatage (a mai fost el in Testament in tineretze), pe mercenarii Hoglan si Di Giorgio facutzi celebri de activitatea in trupa Death (primul devenind apoi colaborator long-term al lui Devin Townsend).

In formatul asta nu e o exagerare sa spui ca Testament sunt acum un supergrup cu cei mai inovativi muzicieni din metalul american de acu 30 de ani (care n-au murit inca si nici nu-s in rehab). Zilele trecute trebuiau sa ne viziteze la Artmania dar, pe langa anularea festurilor, trupa a fost lovita direct de COVID - conform lui Strainu-Cercel, e una din trupele din grupa de risc nasol (dupa Araya de la Slayer, vocalu de la Testament e cel mai batran din generatzia respectiva).

Tre sa recunosc si eu vina de a asculta trupa asta din 4 in 4 albume, dar poate e mai bine asa si poate de aia mi se pare atat de energizant noul material, ceva ce niciuna din trupele Big Four n-a fost in stare sa-mi transmita in ultimii 15-20 de ani.



************************************************

Larkin Poe - Self Made Man

Pe Larkin Poe abia ce apucasem sa le recomand la inceputul anului, cand apareau in topul pe anul trecut, si iaca au deja un nou material de top, chiar mai cool decat precedentul. Probabil vor aparea iarasi printre finalistii Grammy.

Ramane acea senzatzie ca genul asta de muzica trebuie cantat de blueseri shtirbi cu o palarie plina de monezi intre picioare, insa twistul feminist al albumului (vezi titlul) aduce ceva proaspat. Nu credeam ca gagicile o sa ma tzina atent doua albume la rand - nu din cauza ca-s gagici, ci pentru ca genul asta de blues e predispus la reciclare si mucegaire rapida.

Insa fetele canta de mici (sub numele Lovell Sisters, unde mai aveau o a treia sora care din pacate s-a maritat) si se pare ca au genul asta de muzica in degetul mic, au ocupat o nisha pe care pot sa o domine fara efort. Daca nu le apuca si pe ele ambitzia maritishului le prevad o cariera exploziva, poate chiar spre nivelul popularitatzii lui Taylor Swift. Sunt iremediabil indragostit de cea care canta la chitara poale-n brâu.



************************************************

Psychotic Waltz - The God-shaped Void

Tzin minte ca rockerii romani nu i-au prea bagat in seama, Lentzi Chiriac i-a ignorat in ziarele si emisiunile lui - parea sa-i evite de-a dracului, caci am aflat de ei abia din Metal Hammeru unguresc iar amicii care nu aveau acces la presa ungureasca habarn-aveau de trupa asta. Dar cei care aveau, adica cercurile de metalisti unguri intre care traiam in anii 90 se jurau ca astia vor fi urmatorii Dream Theater.

Insa tocmai cand au scos albumul de breakthrough in 1996 grupul s-a spart, iar vocalul a fugit din California intr-un sat austriac, probabil fugea de ceva caci spre deosebire de idolii prog-rock de atunci (Dream Theater, Fates Warning), astia aveau preocupari mai hippie (versuri despre droguri si experientze psihedelice). L-am mai urmarit o vreme pe vocal cu proiectul pe care l-a lansat in Austria, Deadsoul Tribe, apoi am uitat si de acela - pana acum, cand Psychotic Waltz au revenit in formula din anii 90 cu un album care incearca sa ne spuna ca timpul nu exista, deci astia 23 de ani n-au trecut ci s-au invartit in cerc.

Stilistic nu s-a schimbat nimic, materialul e un indrumar spre albumele vechi - suna ceva mai bine, insa e doar un update tehnologic. Nu cred ca va dezamagi pe fanii grupului dar nici nu va castiga fani noi, caci azi termenul prog-rock a fost invadat de hipstereli gen Leprous. Insa cine a apucat sa se joace Heroes 2 pe prog-rock din anii 90 va simtzi pe limba gustul trecutului.



************************************************

The Lone Bellow - Half Moon Light

Posibil sa fie unu din topurile cele mai previzibile pe care le-am scris aici - semn de conservatorism si resemnare, dar nu mai am vreme de rasfoit presa ca pe vremuri. Copiii, politica si procedurile pot ingropa un om cu zile, ori macar sa-i castreze apetitul pentru arte si creativitate. Pe The Lone Bellow ii bag in top pentru a treia oara in ultimii 5 ani, caci se pare ca-s incapabili sa scoata un album la care sa nu-mi vibreze inima sau macar ficatu.

Bagatzi in seama doar de presa specializata pe country, trioul e totusi un folk destul de modern, ce-i drept lipsit de inganarile si mieunatul asociate indie-folkului de moda noua. Combinatzia de voci masculine si una feminina e permutata excelent intre piese diversificate, care au in comun refrene catchy de imn natzional ce invita la cantat in cor.

E muzica marilor poetzi americani, asociata cu versuri sofisticate si absentza oricarui distors sau disonantze, totu e armonie care ar face-o geloasa pe Mirabela Dauer: veniți, privighetoarea canta si liliacul e-nflorit!


************************************************

Me and that Man - New Man, New Songs, Same Shit vol. 1

Nu e tocmai trupa, ci proiectul blues-rock al lui Nergal, vocal al trupei de metal satanist polonez Behemoth, care a fost fugarit din tzara natala cand l-au numit pe Isus preshedinte onorific al Poloniei. S-a retras in SUA unde a prins gustul blues-rockului si si-a facut o gramada de relatzii care il ajuta pe albumele scoase sub numele Me and that Man. El abia se mai aude aici - aproape toate piesele au un invitat de marca la voce, e o singura piese cantata de el pe album (in poloneza).

Printre contributori se numara oameni de la Hexvessel (de care ziceam mai sus), Madrugada, Volbeat, Slipknot, Trivium, Shining-ul suedez, Shining-ul norvegian, Rome, Lucifer. Nu sunt doua piese care sa semene, e o pestritzeala care surprinde la tot pasul, in maniera aia de "cross-over event" pe care o mai intalnesti doar in filmele Avengers si pe albumele Ayreon.

Desi in fisha postului scrie ca ar trebui sa cante la voce, aici Nergal se ocupa mai mult de chitara, caci s-a separat de bluesmanul englez care ii rezolvase partea respectiva pe albumul de debut si l-a introdus in tainele bluesului. Din cate sugereaza titlul noului material, lista invitatzilor ar putea fi mult mai lunga si probabil se va vedea asta pe urmatoarele "volume" ale acestui proiect foileton - un fel de pastisha, dar diversa si extrem de entertaining.



************************************************

Igorrr - Spirituality and Distortion

Asta imi inchipui ca ar fi fost trupa metal a lui Charlie Kaufman daca s-ar fi apucat de asa ceva.

Igorrr a fost pentru mine al doilea cel mai asteptat concert din Romania pe anul asta (dupa Clutch), insa ciuma ne-a dat peste bot. Erau parte a festivalului DBE din Alba Iulia care anuntzase pentru anul asta cel mai spectaculos line-up de muzica dark din istoria festivalurilor romanesti.

Proiectul e o ciudatzenie de origine franceza care se foloseste de soundul metal doar ca pretext pentru diverse nazdravanii care isi au sursa de inspiratzie mai degraba in tarafurile tziganesti si muzica de circ. Acu 2 ani au fost invitatzi la festivalul jazz de la Montreux, unde s-a infiintzat o scena speciala pentru acest gen de weird-metal (in care activeaza si jazisti cross-over gen John Zorn). 

Versurile-s in ceva limba inventata - proiectul impartaseste acest obicei (si pe unii muzicieni) cu inca cateva proiecte weird-metal care provin din acelasi colectiv artistic francez (vezi si trupele Oxxo Xoox, Whourkr si Corpo-mente). Multe din proiectele astea suna a improvizatzie sau mistocareala, dar aici s-a investit ceva efort si buget - una din piese il are ca invitat pe vocalu de la Cannibal Corpse (care e si asta o pista falsa spre ideea ca asta ar fi o trupa metal).



************************************************

Katatonia - City Burials

Dintre trupele tineretzilor mele au scos unu dupa altu albume faine Pyogenesis, My Dying Bride, Paradise Lost si Katatonia. I-am ales pe ultimii pentru top pentru ca e o revenire destul de fresh dupa o succesiune de albume ultraboring - aveam senzatzia aia care te incearca cand ai un preten supervechi care spune aceleasi lucruri de 20 de ani si nu mai ai rabdare sa-l ascultzi, caci cam stii dinainte ce urmeaza sa-i iasa pe gura, cat bea si la ce ora se duce sa se culce.

Dar uite ca cumva au reusit sa scoata un album pomenit in cam toate topurile rock ale acestui inceput de an, e un consens ca albumul e o revenire de bun augur - desi nu stiu la ce e revenire ca nu e chiar o schimbare stilistica, doar un refresh major in melodii, mai putzina monotonie, mai putzina inertzie. Ceva ce ar trebui sa incerc si eu ca sa nu mi se planga pretenii ca spun aceleasi lucruri de 20 de ani - acu cand toata lumea vorbeste despre droguri, horoscop, fitness si cum sa mimezi munca la birou ca Dan Barna.



************************************************

John Moreland - LP5

La cele 200 kile ale sale e o surpriza ca Moreland mai poate face turnee si albume. Shame is a cancer, go easy on your heart. Nu m-am omorat niciodata dupa vaicarelile lui country dar albumul asta are o sensibilitate aparte, un sound jazzy al tobelor si basului, chiar niste vocoder si mellotron (vezi piesa aleasa mai jos).

Se apropie realegerea lui Trump si toata scena country a fost hiperactiva anu asta, indiferent de pandemie, indiferent de protestele BLM. S-a sculat patriotismu in patriotzi si scot albume pe rupte pana la alegeri, toate despre America si Americani.

Am avut de ales pentru top intre albumul asta si noul American Aquarium, dar am zis sa mai diversific; dintre trumpisti ar mai fi albume noi de la Jason Isbell (recomandat de Calin Dumitru), sau The Drive-by Truckers recomandat de Tudy, dar am zis ca in orice clipa poate sa crape inima in animalul de Moreland si eu inca nu l-am pus niciodata in top. A mai scos si Ray Wylie Hubbard dar n-am apucat sa-l ascult pana la intocmirea topului asta, poate intra in urmatoru - depinde si daca castiga Trump alegerile, ca tre sa ma orientez si eu, a fi apolitic a devenit o crima la noi.



************************************************

Ulcerate - Stare into Death and Be Still

Albumu de metal extrem al topului si cel mai mioritic titlu al anului vin din Noua Zeelanda - trupa pe care am avut placerea sa o vad live insa n-am priceput nimic din ce au facut acolo, am ramas cu senzatzia acelor concerte de jazz unde totul pare randomizat, cand suspectezi ca oamenii n-ar fi in stare sa-si cante aceeasi piesa la fel de mai multe ori. Ulcerate sunt omologii lui Tool in metalul extrem deci cine vrea sa para destept ar face bine sa-i asculte si sa-i recomande si altora.

E si una din trupele (nu neaparat rare) de metal extrem intelectual, formata din geeksi studiosi si cu versuri sofisticate (chiar daca nu se intzelege nimic din ele). E directzia in care isi dorea legendarul Chuck Schuldiner sa evolueze death-metalul dupa moartea sa - album ingineresc si dens in concepte, care invita la studiu si poate disipa preconceptziile privind nivelul intelectual al acestui gen de muzica.

Senzatzia de riffuri aleatoare s-a mai disipat, este coerentza rezonabila pe majoritatea pieselor si cred ca e consens general prin topurile metal ca asta e albumul anului pentru aceasta nisha - o incununare a directziei pe care presa gen Pitchfork a tot promovat-o de vreo 5 ani incoace impingandu-i in fatza pe Blood Incantation, Gorguts etc.


Monday, July 20, 2020

Sa mai punem mana pe o carte: Tonight, Again (de Clive Barker), Little by Little (de John R. Little)


Despre Clive Barker, Stephen King promitea in anii 80 ca reprezinta viitorul literaturii horror. Astazi, 35 de ani mai tarziu, Stephen King e inca bine mersi, scoate cartzi pe banda rulanta, e invitat in conferintze, se ecranizeaza cu nemiluita, insa de Clive Barker cu greu ne mai amintim - a cam trecut peste el viitorul.

O posibila cauza ar fi ca a incercat prea multe, s-a diluat pe sine in prea multe directzii - a incercat sa se impuna simultan ca autor de carte pentru copii si ca autor queer-horror destul de kinky, ca pictor si ca regizor de film, ca designer de jucarii si ca activist LGBT. Titlurile de care ii este legat numele sunt seria de filme Hellraiser (care i-a scapat de sub control creativ), si culegerea de proza scurta Books of Blood care il impresiona pe Stephen King in anii 80 dar a fost mult depasita de epigoni.

Au trecut 35 de ani de la Books of Blood si Clive Barker a revenit recent cu primul sau volumash de proza scurta - teoretic un eveniment major. A revenit si cu un roman (Scarlet Gospels) dar romane a mai tot scris (ar fi notabil faptul ca romanul e o revenire la mitologia Hellraiser, pe care tot amenintza ca o va relansa si filmic).

Tonight, Again e volumashul de proza scurta (plus niste poezii, plus o gramada de ilustratzii kinky desenate tot de autor). Subtitlul Tales of Love, Lust and Everything in Between e o vaga sugestie asupra contzinutului: cumva, autorul reuseste aici sa imbine basmul pentru copii cu horrorul erotic (queer, dar nu numai) intr-o combinatzie care dupa unii n-ar trebui sa existe. Ar fi exagerat sa caracterizez ce e aici drept propaganda pedofila (nu e mai pedofila decat Luceafarul lui Eminescu sau alte basme romanesti despre printzese minore rapite de zmei si imparatzi abuzivi) dar pot sa intzeleg de ce Coalitzia pentru Familie s-ar simtzi oparita la fund pentru genul asta de literatura - cu atat mai mult cu cat textul e insotzit de ilustratzii si caricaturi provocatoare. Norocul lui ca omul nu s-a nascut la noi, ci in Anglia - tzara care a iesit din UE trantind usha, ca sa nu ne mai auda lamentandu-ne mioritic.

Din pacate marea revenire a lui Barker la proza scurta e un volum cam subtzirel, chiar daca impachetat fastuos cu un design deosebit si ilustratzii originale ale autorului. E genul de carte-bijuterie cam goala de contzinut - colectzie de bucatzele flash fiction culese de ici colo - majoritatea lucrarilor nu depasesc 4 pagini.

Cateva vorbe despre contzinut: Povestirile consistente sunt intr-un numar foarte redus, doar primele 4 au ceva substantza narativa, restul sunt "consideratzii":
  • Craw: a Fable e cea mai lunga, un basm despre o fetitza care isi petrece timpul citind intr-o livada, iar acolo il intalneshte pe Satana care o initziaza in cele erotice. All sex is childish, se justifica autorul in alta pastila intitulata A Blessing care, tehnic vorbind, e descrierea unei labe la iarba verde, care l-ar face gelos pe Emil Brumaru;
  • Tonight, Again - despre un gagiu capabil sa isi scoata inima afara din corp in timpul aventurilor erotice;
  • Dollie e despre o femeie care la maturitate isi foloseste pe post de dildo papusha cu care se juca pe vremuri, abandonandu-si astfel copilaria;
  • The Genius of Denny Dan e despre un prof universitar caruia ii placea sa-si bage castravetzi fiertzi in fund si se lauda la toata lumea despre asta, cu riscul de a-si pierde jobul. You've got to have the courage of your perversions. Once you've made it all public.... they have nothing over you. You're free
  • Tit e despre ce zice titlul, The Collection despre un colectzionar de poze cu putze. The Multitude despre fetishul unuia caruia ii place sa-si puna furnici pe putza;
  • ceva mai horror, Inside Out despre un tip gay capabil sa isi intoarca tot corpul pe dos ca o shoseta;
  • Another Genesis e o supersimpatica repovestire a genezei biblice, in cheie ceva mai erotica
Mai sunt si altele dar nu le mai tzin minte, de regula proza de tip flash-fiction imi intra pe un ochi si imi iese pe celalalt. Unele bucatzi sunt doar scene de sex piparate cu diverse cugetari meta.

Mai sunt si niste poezioare romantice. Nu ma pricep la poezie, nu prea discern intre una buna si una proasta, in special in limba engleza - o sa las aici decat o mostra:

If the pen is the penis,
As wisdom may claim,
Am I wasting my children
When writing my name?

Or is it more likely,
As people may think,
That lives may be made
With a usage of ink?




***************************************


Pedigree:
- nominalizare Bram Stoker (pentru volum)
- Premiul Bram Stoker (pentru nuvela Miranda)
- nominalizare Bram Stoker (pentru nuvela Ursa Major)

A fost o oarecare agitatzie pe seama lui John R. Little prin 2015, unii editori sperau sa faca din el urmatorul Stephen King. Necazul e ca omul nu prea scrie romane si e cam batran.

Sunt surprins ca scriitori ca John R. Little mai exista in literatura horror de azi, cand genul se sprijina pe nihilisti post-Ligotti, transgresivi post-Palahniuk, queer-punk post-Barker, reciclatori ai lui Lovecraft, soap opera gotica  si revenge stories feministe.

In aceasta valtoare de postmodernisme, revizionisme si reciclari pop, simplitatea eficienta a prozei canadianului John Little e surprinzatoare - omul e ramas in urma cu vreo 40 de ani, inspirat de vremurile de glorie ale lui Dean Koontz/John Saul, cand literatura horror de succes insemna o intriga romantica cu personaje middle-class standard care sufera un eveniment traumatizant, fraze simple scrise in vocabular cotidian si incidente inspirate de ce se putea citi prin ziare. Din toate punctele de vedere e opusul a ce spuneam mai sus de Clive Barker - Little e pudic, conservator, cu personaje familiste, iar ocazionalele ingrediente suprarealiste tzin de SF, nu are o agenda de provocateur.

Totusi, John Little nu e din anii 80, scrie mai cu spor abia de vreo 15 ani incoace, iar vreo 5 ani la rand a fost o vedeta a premiilor Bram Stoker (inclusiv cu volumul de fatza) care, de cand s-au scindat de premiile Shirley Jackson (dominate de femei si weirdlit), au ramas sa valideze horrorului comercial conservator scris de barbatzi.

Ceea ce-l distinge insa pe Little de restul horrorului comercial e ca povestile sale se termina rau, fara solutzii pentru personajele principale resemnate, ceea ce lasa cititorul cu un oarecare consum emotzional mai ales cand personajele sunt foarte relatable - caractere recognoscibile cu nevoi si emotzii banale, in care se poate regasi orice proletar middle-class. Povestile sunt create in jurul unor situatzii familiste - majoritatea despre un cuplu sau o familie care isi vede armonia strivita sub impactul unor evenimente neprevazute. Am impresia ca autorul e si crestin - cel putzin personajele sale sunt patrunse de sentimente si decizii crestinesti, si chiar daca povestile se termina tragic, nu pare o decizie cinica a autorului ci o ocazie de crea o atmosfera de resemnare crestineasca - pana la urma nuvelele sale sunt lectzii de pozitivism in fatza unor evenimente nasoale. In schimb autorul e in stare sa-si faca personajele placubile cu ajutorul dialogurilor naturale si a psihologiilor destul de realiste.

Volumul Little by Little e un best of binevenit pentru ca aduna laolalta nuvelele importante ale autorului (niste miniromane de 70-100 pagini publicate initziale in formate foarte limitate si scumpe):
  • Miranda (premiul Bram Stoker) e o poveste similara cu cea a lui Benjamin Button, cu aceeasi incarcatura romantica, dar Little reuseste sa fie mai ingenios si mai experimental in forma (o exceptzie in opera sa!). Se acorda atentzie deosebita detaliilor tehnice cu privire la cum ar fi sa-tzi traiesti viatza in sens temporal invers: eroul isi vomita mancarea, avortul iubitei sale presupune introducerea unui fetus mort inapoi in uter, ordinea replicilor din dialoguri e in revers, iar evenimentele istorice sunt descrise in sens invers cu o semantica reinterpretata (ex. un World Trade Center ridicandu-se glorios din moloz);
  • The Gray Zone e alta speculatzie pe tema calatoriei in timp, cu un gagiu care se poate transfera dupa voie in trecut si in viitor - twistul e ca retraieste aceleasi scene fara a putea schimba ceva, ducand la concluzia ca calatoria in timp o fi posibila, dar ar fi cam boring;
  • Ursa Major (finalista Bram Stoker): Un barbat si fetitza sa sunt terorizatzi de un urs care ii tzine captivi intr-o cabana. Idee dezarmant de simpla, dar eficienta si scrisa aproape ca un scenariu de film, cu suspans in timp real si psihologie realista;
  • Dreams in Black and White: Un fotograf are vise premonitorii cu moartea altor oameni si se deplaseaza la locatziile respective sa faca poze cu scenele mortzii;
  • Burying Reena: Niste cocalari o ingroapa de vie pe o imigranta pakistaneza, care se tot chinuie sa scape (seamana destul de tare cu filmul Buried);
  • Tails: O lume in care toata lumea are coada, iar pe miscarile cozii se pot ghici emotziile indivizilor care nu si le pot stapani; o gagica decide sa isi taie coada ca sa poata face fatza unei intalniri care ii pericliteaza jobul;
  • Language Barrier: Un sotz si o soacra care nu vorbesc aceeasi limba se duc la mormantul sotziei/fiicei.
Mai sunt ceva povesti cu fantome, nu le mai tzin minte.

E necesara o oarecare pricepere si in a scrie genul asta de literatura comerciala, pricepere care nu e tocmai la indemana oricui, indiferent cat le-ar place criticilor sa spuna asta. Chiar daca senzatzia de vocabular limitat se instaleaza destul de repede, proza are fortza de vizualizare, de a crea situatzii cinematice. E ceea ce asteapta cititorii care isi citesc literatura horror in trenuri si aeroporturi, iar o vreme mi-a prins bine cartea asta in contextele respective, caci tot ce scrie Little e page-turner, se citeste foarte fluid. Si am impresia ca acest volum contzine cam tot ce conteaza de la el, de altfel nici n-a mai prea scris de atunci.

P. S. A lansat totusi recent un roman, care creca confirm cam tot ce am spus aici, daca ar fi sa ma iau dupa titlu: The Murder of Jesus Christ.


Tuesday, July 14, 2020

Filme contra plictiselii de pe Netflix (3): Spectral, Beirut, The Apostle,The Equalizer, Atomic Blonde, Mirage

Spectral

(regizat de Nic Mathieu, debutant)

Prin 2016 cand la noi castiga alegerile Dragnea, iar in Basarabia castiga Dodon, Netflix se lansa in Romania iar unul din primele titluri pe care le-au promovat atunci a fost acest film - despre o misiune americana de salvare a Chișinăului de sub terorizare ruseasca, cu un twist SF: factziunea pro-rusa din Basarabia are o armata de fantome numite Aratari (pronuntzie deformata pentru Arătări!). Un om de shtiintza e trimis pe frontu de la Chisinau sa vada daca Arătările sunt tehnologie ruseasca de camuflaj sau sunt ceva spirite pogorate din misticismul ortodox.

La inceput apare si un disclaimer ca this movie contains product placement. Am tot asteptat sa vad reclame la Pepsi, Adidas etc. dar pana la urma produsele promovate aici sunt noua generatzie de armament american, pe care fanii au avut shansa sa o vada de atunci si in paradele militare de 1 Decembrie ori in achizitziile fara licitatzie ale lui Iohannis. Apar si gadgeturi non-realiste de SF milităros gen Aliens, deci pe ansamblu filmul e un showcase de military-porn cu pretexte SF.

E un film pentru gameri, senzatzia ca te uitzi la un add-on de Call of Duty e puternica (sunt si scene first-person). Efectele speciale sunt mishto iar ideea unei armate de fantome de basarabeni nu e chiar rea. Din pacate filmul gafeaza la chestii sensibile - prin mijlocul Chishinaului trece Dunarea, semnele de circulatzie si frontispiciile cladirilor contzin texte in maghiara, una din batalii are loc taman in Deak Ter (buric al Budapestei). Explicatzia e ca filmarile au avut loc in Budapesta, plus cateva scene printre perdelele cazinoului din Constantza (unde se ascundea o fantoma de asta). Data viitoare cand CIA mai da consultantza la cate un film de asta ar putea sa dea si ceva instructziuni geografice.

In poza de mai jos, soldat NATO atacat de fantoma de basarabean.


**********************************

Beirut

(regizat de Brad Anderson, autorul lui Mashinistu)

Ponta (sau nashu-sau, nu mai stiu) zicea candva ca un Serviciu Secret bun e ala pe care nu-l simtzi ca exista. Multa vreme in viatza asta n-am simtzit ca SRI-ul exista, dar de la guvernarea PSD incoace lucrurile s-au schimbat, parca ii tot aud hlizindu-se pe aia care ma inregistreaza. Am si primit cadou de ziua mea un pix cu dispozitiv de inregistrare, cica e necesar la casa omului, se apropie vremurile in care turnatoria va fi din nou meserie onorabila. Mai sunt catziva politicieni de indepartat, dupa care restauram demnitatea acestui obicei stramoshesc.

Americanii si britanicii nu si-au expus niciodata in halul asta serviciile secrete, desi au o gramada de cinema pulp fiction pe teme legate de spionaj. Recenziile zic ca filmul asta e la nivelul celor mai bune adaptari dupa John Le Carre (fost spion devenit scriitor). Publicul zice ca e o mizerie revizionista, incercand sa rescrie istoria prin divertisment. Daca as fi un fan al genului l-as recomanda mai calduros - Rosamund Pike (Gone Girl) si Jon Hamm (Mad Men) sunt actori mishto, regizorul Brad Anderson a facut thrillere memorabile (Mashinistu, Transsiberian, Session 9), iar subiectul povestii e generos.

Povestea e scrisa de un maestru al thrillerului geopolitic, Tony Gilroy - consacrat ca scenarist al filmelor Bourne. Atmosfera reproduce lookul Beirutului rablagit al anilor 80, dar a fost ceva scandal pe seama faptului ca filmarile au avut loc de fapt in Maroc si nu apare picior de libanez, iar povestea minte de ingheatza apele cu privire la situatzia istorica - e o poveste de spionaj legata de invadarea Libanului de catre Israel. Cica cea mai mare ofensa e sloganul "2000 years of revenge, vendetta, murder... welcome to Beirut", pretextul americanilor de a-si baga coada unde nu le fierbe oala.


******************************************

Atomic Blonde

(regizat de David Leitch, autorul lui Deadpool 2)

Inca un film cu spionaj (e la moda, se pare), cu Charlize Theron preluand genul de rol pe care acu 15 ani l-ar fi jucat Angelina Jolie. Multe cafteli elaborate, atmosfera fake futurista (desi filmul se intampla in 1989) plus o scena de sex lipstick lesbian cu algerianca Sofia Boutella din Climax.

Partea cea mai faina a filmului e ca se petrece in Berlinul lui 1989 - when David Hasselhoff was in town! adica cu cateva zile inainte caderii Zidului, cand totzi spionii care mishunau pe-acolo erau superpanicatzi cu privire la viitorul carierelor lor, totzi faceau bagaje, iar Putin era si el pe-acolo, taind marunt documente cu foarfeca in fatza unei sobe. Englezii, francezii si CIA se dadeau drept fani Nick Cave prin cluburile berlineze, societatea era extrem de pestritza, un adevarat furnicar destul de simpatic surprins in filmul asta bazat pe o banda desenata de Anthony Johnston (Wasteland). Se cam face insa abuz de neoane, ceea ce creeaza o atmosfera futurista ce duce in eroare cu privire la perioada in care se petrece povestea.

Sunt aici si niste actori mari in roluri mici - John Goodman, Toby Jones, James MacAvoy - ceea ce face filmul placubil in detalii, insa pe ansamblu e doar inca un film cu spioni/asasini conducand cruciade personale violente ca sa razbune un amic, un catzel, o ruda apropiata etc. Recomandat celor care nu s-au saturat de John Wick, Polar etc. si vor mai multe femei in genu asta de filme.


********************************************

The Equalizer

(regizat de Antoine Fuqua, autorul lui Training Day)

Antoine Fuqua parea un regizor supertare pe vremea cand a facut Training Day, care i-a si adus un Oscar lui Denzel. Ramane unu din cele mai bune filme politziste ever, dar de atunci incoace fiecare film al regizorului a fost mai prost decat cel dinaintea lui. De o vreme am incetat sa-l mai urmaresc.

Am fost insa de sarbatori pe la socri care m-au supus unei cure de Denzel Washington, cica actoru lor preferat. Asha am ajuns si la Equalizer, pseudo-remake la un serial cu acelashi titlu din anii 80. Serialu era despre spionaj si CIA, filmu e cu Denzel batand rushi de le suna apa in cap. Filmu a aparut la finele mandatului Obama, cand pe agenda Hollywoodului figura inca ideea cu supereroi negri care ii bat pe rushi de le suna apa in cap. Este si un Equalizer 2, tre sa vad cum a evoluat ideea in epoca relatziei Trump-Putin (am intzeles ca in partea a doua oamenii rai sunt turci).

Filmul nu surprinde cu absolut nimic, cel mult cu rolul (scurt) al lui Chloe Moretz in rolul unei prostituate romance. Ea patzeshte ceva nasol la inceputu filmului asa ca Denzel, care bause cu ea un ceai candva, incepe sa rascoleasca retzeaua de pimpi putinishti care au stat in spatele abuzului. Pana la urma eroul ajunge sa omoare cateva zeci de mafiotzi rushi - actori adunatzi din filmele cu Vin Diesel, caruia rolul lui Denzel i s-ar fi potrivit mai bine. Denzel e clar risipit aici, povestea nu e deloc generoasa cu el, fiind inspirata de epoca Charles Bronson si serialele din vremea Razboiului Rece.


***********************************************

Mirage

(regizat de Oriol Paulo, autorul lui The Body)

Spaniolii se pricep sa faca thrillere fantastice - nu stiu daca s-au priceput dintotdeauna dar sunt deja multzi ani de cand le remarc filmele la festivaluri. Cu regizorul asta catalan am luat contact la festivalul de la Biertan - atunci mi-a placut The Body (care a avut intre timp parte de doua remakeuri), apoi l-am uitat si mi-am reamintit de individ cand i-a aparut filmul nou pe Netflix.

Toate filmele sale incep cu un accident de mashina pe vreme de furtuna. Asa e si aici, un copil moare la inceput intr-un astfel de accident, in 1989. Treizeci de ani mai tarziu o gagica care se mutase in casa copilului gaseste casete VHS pe care pushtiu se inregistrase cantand. Din pricina a ceva paradox electro-magnetico-temporal copilul din anii 80 si femeia din zilele noastre reusesc sa comunice prin intermediul camerei VHS si a camerei de filmat cu care s-a inregistrat. 

S-au mai facut filme din astea cu diverse forme de comunicare prin timp (Frequency de acu 20 de ani) insa limba spaniola (sau catalana?) are un sharm aparte - imi place sa ma uit la filmele astea chiar si doar ca sa-i aud pe actori vorbind. Regizorul are un dezvoltat simtz al thrillerului de moda veche, necazul e ca spre final povestea degenereaza in telenovela (care are si aia o logica in cinemaul spaniol).


************************************************

The Apostle

(regizat de Gareth Evans, autorul lui Raid)

E mishto ca Netflix l-a lasat pe regizor sa faca ce are chef, iar omu nu s-a abtzinut. In multe privintze filmu asta e un abuz in serviciu, obligand actorii si povestea sa schimbe directzia cat mai brusc si cat mai aiurea. E un film foarte lung, cu o gramada de subploturi prost conectate la miza principala a povestii dar fanii horror vor aprecia stradania - sunt aici niste peisaje superbe, un spirit de "epoca" a la Penny Dreadful si cateva scene destul de sangeroase.

Protagonistul e un dependent de opiu care primeshte sarcina sa investigheze o secta izolata care ii tzinea sechestrata sora. E secolul 19, am impresia, nu m-am prins exact care e contextul istoric insa sectantzii erau suparatzi pe regele Angliei si vroiau sa-si intemeieze propria religie. Pastorul principal e un Michael Sheen imbatranit si simpatic, plin de intentzii bune dar si de secrete negre care imping filmul in directzia Midsommar/Wicker Man.

De la o vreme n-am mai priceput ce se intampla caci autoru arunca cu o gramada de chestii care nu duc spre nicaieri. E un film al exceselor, insa entertaining si bine-venit din partea unui autor consacrat prin filme indoneziene cu batai (Raid) - incercand aici sa faca un horror clasic "de epoca".