Saturday, October 16, 2021

Top muzical 2021, primul semestru - inca 10 albume notabile


Continuare la topul muzical de juma de an, inceput aici si completat acu cu un supliment de albume notabile.

 ***************************************************************

Cinder Well - No Summer

Tanara comunista din California, fosta punkeritza, s-a mutat in Irlanda pana trecea mandatul de presedinte al lui Trump, despre care are ceva de injurat in fiecare interviu. N-am cautat daca s-o fi mutat acum inapoi, probabil nu caci incepuse niste studii la Dublin pe muzica traditzionala irlandeza, care are o influentza evidenta asupra folkului hipermelancolic de pe acest album. Din interviurile sale am aflat de aplicatzia de astrologie Chani, dezvoltata de "a queer-led software development agency whose engineers are predominantly survivors of gender-based violence", si ale carei horoscoape (scrise de Chani Nicholas) sunt orientate spre Justitzie Sociala.

Nu e doar muzica irlandeza, fata a studiat folkul mai multor popoare (anglo-saxone), are aici si momente mai aproape de country american si folkul Apalașilor (un excelent cover dupa piesa "Cucu" popularizata de veterana Jean Ritchie). E un album de inima albastra inspirat de locuri in care mai mult ploua decat e soare, in care se bea mai multa bere decat apa. Nu e nici folkul american de shosea, nici neofolkul germano-centric despre care barfeam in articolul trecut. E muzica compusa pe ulitza dintre pub si biserica, cu o doza de Guiness in buzunaru de la geaca.


*****************************************************************

Grima - Rotten Garden

Diametral opus stilistic fatza de recomandarea anterioara, asta e genul meu preferat de black-metal - de inspiratzie meteorologica-ecologica, pe care mi-l aleg de regula de prin Islanda sau Norvegia, dar m-a surprins anul asta placut cu trupa Grima din Krasnoiarsk, inima Siberiei (a nu se confunda cu Grimah, din Spania, cu care i-am confundat o vreme). 

Trupa e formata din doi rusnaci si cateva cucuvele care se pot auzi pe piesa de mai jos de la mijloc incolo. O gaselnitza excelenta, ma mir ca blackerii n-au avut in general ideea de a incorpora voci de animale in muzica, sper sa se inceapa un nou subgen pe linia asta. Am ascultat putzine blackereli anu asta (francezii Seth ar mai fi, Paysage d'Hiver, partzial Wolves in the Throne Room), insa n-am mai gasit ceva comparabil cu delirul silvicultor al rushilor.

Nu stiu cum e viatza in Krasnoiarsk, cumva mi se pare logic sa se faca black metal si in Siberia insa ma intersectez doar tangentzial cu scena ruseasca. In fine, oricum m-am intersectat mai mult decat tot restul presei muzicale romanesti adunata laolalta, care se multzumeste sa maimutzareasca presa mainstream americana. Folositzi cu incredere filtrele geografice ale serviciilor de streaming, macar ca sa va diversifice recomandarile generate automat de algoritmi.



****************************************************************

Arabrot - Norwegian Gothic

Am tot scris de norvegienii astia, vad ca e al treilea lor album consecutiv pe care il pun in top. Nu prea mai aflu de muzica noua, incep sa re-recomand obsesiv aceleasi cateva trupe ca Petre Magdin cand incepea sa se ramoleasca. Cu ocazia asta am investigat mai in detaliu si pe tipa din trupa, care pe langa ca e nevasta tipului are si propria cariera solo bogata sub numele Karin Park - canta cu totul alt stil (un electro-pop scandinav), are o gramada de albume si recent un album colaborativ cu Lustmord.

Cu ocazia albumului asta au avut o serie de concerte de pandemie transmise pe Youtube, din care aleg si mostra de mai jos - intr-un format diferit de ce se aude pe album (care e ceva mai rock/chitaristic, nu asa folk-unplugged cum ar sugera versiunea asta).

Nu e doar muzica de justificat recuzita si costumele elaborate, grupul s-a nascut acu 20 de ani dintr-un proiect metal ratat dupa care au virat spre soundtrackuri live la filme mute care i-a si inspirat in imaginea de horror german expresionist pe care o practica acum. Si-au luat numele de la rampa de gunoi din satul lor natal, deci daca erau din Cluj s-ar fi numit Pata Rât.

****************************************************************

Cold Cave - Fate in Seven Lessons

Asta e proiectul fostului punker devenit poet-hipster Wesley Eisold, un fanatic Joy Division (si New Order, si poate Depeche Mode care se regasesc mai mult in soundul noului album). Deprimat pentru ca-i lipseste o mana, caracterizat de Guardian drept the new hipster-god of nihilism and despair, si-a facut reclama prin colaborari exotice-controversate: cu post-umanistul Genesis P-Orridge, criptofascistul Boyd Rice si diversi fashion designeri - nihilismul si disperarea merg mana in mana cu simtzu fashionului dupa cum ne-a invatzat emisiunea "Bravo, ai stil". Nu face chiar genul de muzica care sa se asocieze cu asa o caracterizare (e prea dansanta), desi dpdv liric e pe-acolo - si contrastul asta isi are originea tot in influentza Joy Division.

Albumul e asteptat de 10 ani, desi trupa n-a fost inactiva in rastimpul asta, parca au avut turneu si pe la noi intr-un bar inghesuit si au mai scos piese rasfirate pe care nu le-au pus pe niciun album, numa de-a dracului ca sa demonstreze ca ei sunt generatzia streaming si nu le pasa de notziunea prafuita de album.

Clipul de mai jos e elocvent pentru ideologia post-post-post-punk a trupei, nascuta in mijlocul valului de reciclari revizioniste promovate de Pitchfork - o economie circulara a muzicii si o democratizare a industriei muzicale care a deschis portzile succesului oricui poseda un laptop si un simtz al fashionului. P. S. Individu are si o trupa hardcore American Nightmare cu care canta cu totul altceva.

***********************************************************

Elephant Tree - Habits

Mi-au atras atentzia la Desertfest cand le-am prins o jumatate de concert intre o shaorma si un shopping spree. Cumva Spotify (sau Shazam sau ce aplicatzii ma mai spioneaza) s-au prins ca mi-au placut si au inceput sa mi-i recomande insistent. E genu de trupa de care afli din topul stoner-rock de la Obelisk, unde printre 100 trupe care suna la fel gasesti si vreo 5 care suna mai interesant, dar itzi mananca o zi intreaga sa le rasfoiesti pe toate. 

In general in stoner-rock itzi trebuie curaj sa imbogatzesti versurile si sa diversifici piesele, caci publicul tzinta al genului nu prea aproba asta, orice asperitate vocala ii bruiaza cand zac spartzi si barboshi pe un coltz de canapea. De aceea topul de la Obelisk e plin de trupe care canta 2-3 note repetitiv doar cu voci plate, sau deloc ("hipnotic" zic fanii, "minimal" ar zice drogatzii de rit electronic). Elephant Tree reusesc sa evadeze din acea lume post-intelectuala - nu de tot, nu e o schimbare radicala de gen, dar au in sfarsit refrene, au logic si pentru un ascultator lucid care intzelege cuvinte, nu doar senzatzii. Desi continua sa aiba si acele "chitari in valuri" asociate rockului psihotrop - e aici o diversitate sonora sanatoasa.

**********************************************************
Greenleaf - Echoes from a Mass

Raman si cu albumul asta in aceeasi nisha, doar ca astia-s ceva mai veterani (ii ascultam acu 15 ani cand o parte din ei activau sub numele Dozer), sunt suedezi si folosesc ingrediente mai diverse - teme SF, ceva influentze blues. Evident ca numele lor vine de la frunza de marijuana, dar muzica grupului s-a extins mult si liric si stilistic in afara nishei stoner-rock.

Dupa ce grupurile de gen importante ale inceputului anilor 2000 (Spiritual Beggars, Graveyard etc.) s-au cam imprastiat, Greenleaf au ocupat cu succes spatziul respectiv. Nu e asta cel mai bun album al lor (data trecuta creca i-am recomandat in topul principal) dar continua sa fie una din cele mai placute trupe ale genului, cu voce calda, texturi chitaristice usor de digerat, fara asperitatzi, si ceva mai multa melancolie decat pe vremuri.

Au inceput sa aiba si videoclipuri profesioniste, nu mai e acea senzatzie de DIY a undergroundului scandindav de altadata. Cum zicea rockerul român in anii 90, "s-au mai comercializat".



*********************************************************************
Coevality - Multiple Personalities

Gasesc ca asta e albumul prog-instrumental al anului, desi a iesit in aceeasi perioada cu noul capitol Liquid Tension Experiment pe care lumea il astepta de 20 de ani. Coevality e un grup de debutantzi absolutzi, insa albumul se coace de multa vreme (primul clip a aparut acu 3 ani) iar membrii trupei sunt fosti elevi de la Berklee, scoala din care au iesit si Dream Theater.

Amatorii de rock instrumental nu foarte heavy dar extrem de bogat in nuantze se vor bucura de el poate mai mult decat de proiectele laterale cu care membri Dream Theater ne plictisesc de multa vreme. Mai e un individ pe nume Plini care scoate genu asta de muzica dar el e cam singurel, iar asta e o trupa rotunda si completa, ofera mai multe straturi muzicale ascultatorului (cel mai cool e bassul, vezi si in clipul de mai jos).

Or mai fi si alte trupe misto in genul asta dar nu prea urmaresc rockul instrumental, astia mi-au iesit in cale cam din intamplare dar inca de la prima ascultare m-au convins sa las deoparte Liquid Tension Experiment.

P.S. Cu ocazia asta realizez ca nici Animals as Leaders n-au mai scos nimic de cand s-au apucat de comertz cu chitari customizate (later edit: a aparut un single nou).



******************************************************************
Gary Numan - The Intruder

Gary Numan n-a avut noroc in viatza. In jur de 1980 a avut doua superhituri ("Cars" e creca mai cunoscut, s-au facut multe coveruri dupa el) care l-au pus atunci la aceeasi masa cu Depeche Mode si Duran Duran, insa ideea de a incepe o cariera solo in loc sa continue cu trupa, precum si suportul public pentru Margaret Thatcher, i-au fost fatale. A fost lasat in urma de colegii de scena desi a facut muzica cu oarecare constantza. Era pasionat de Philip Dick si SF si a tot incercat sa isi faca un nume pe o nisha scifi-electro-pop dar fara mare succes.

Acu e trecut de 60 de ani si a inceput sa-l recupereze lumea: Dave Grohl, Trent Reznor si Marilyn Manson l-au elogiat ca pe un parinte al rockului industrial modern, iar de vreo 5 ani imi tot recomanda Youtube clipuri cu el. Pana la urma l-am investigat mai in detaliu si am tot asteptat sa vina cu un album care sa nu ma plictiseasca - in sfarsit a venit, o distopie eco-SF postumanista despre viitoru care ne asteapta cand Bezos si Elon Musk ne vor abandona sa ne mancam unii pe altzii pe planeta in descompunere, sufocata in ambalaje Amazon. Doamne, catzi bani i-am dat lui Bezos in viatza asta, abia acum realizez ce am facut, creca se construiesc cartiere intregi in Pata Rât din ambalajele ramase de la mine.


******************************************************************
Emptiness - Vide

Asta e proiectul gagiului lui Michelle Nocon pe care am recomandat-o anu trecut cu noul proiect Of Blood and Mercury (si inainte cu Bathsheba, cand ne-a vizitat la DBE). Pe Emptiness ii remarcasem la niste editzii mai vechi de la Roadburn insa n-am prea fost atent la ei. Acu recent cand o tot hartzuiam on-line pe Michelle mi-a zis ca mai bine sa o las in pace si sa ascult albumu nou a lu barbat-su. M-a enervat la inceput ca e in franceza si eu sunt putzin francofob, plus ca are soundu asta superweird in care parca se canta cu scule dezacordate, asa ca n-am stiut cum sa-l iau.

Am revenit asupra albumului cu ocazia Roadburnului on-line de anul asta unde au avut concertul asta ciudat, din care am realizat ca am dificultatzi in a-i digera pentru ca e un sound deosebit de original, din care nu se leaga niciun ritm, niciun refren, nimic fredonabil, muzica e putzina defazata de cum functzioneaza creierul. Asa ca nu il recomand drept ceva placut ori catchy ori macar distractiv, ci drept unul din cele mai originale de anul asta - ca inginerie sonora si compozitzionala. Sincer nici nu pot sa-l ascult cap-coada, dar in doze de 2-3 piese il gasesc mereu interesant. In interviuri trupa zice "With each new album we lose most of our fans and gain new ones".


*******************************************************************
Michal Lapaj - Are You There

BTW, am inca un bilet pentru concertul Riverside care trebuia sa se tzina anul trecut de doua ori - o mai fi vreo shansa sa valorificam biletul?

Trupa poloneza Riverside a stat intzepenita in lockdown in pandemia asta iar membrii sai s-au apucat de diverse proiecte solo: Mariusz Duda a inceput asa numita "Lockdown Trilogy" de albume de muzica electronica (a la Brian Eno, Tangerine Dream), a mai scos si un album subtzirel cu Lunatic Soul, insa proiectul care mi-a atras cu adevarat atentzia e al claparului Michal Lapaj.

E pe jumatate instrumental, gen soundtrack de film, si pe jumatate cu voci (ale lui Mick Moss de la Antimatter plus o tipa poloneza de la trupa Sorry Boys). De regula piesele instrumentale de clapari sunt boring si strict atmosferice, dar asta reuseste sa treaca prin mai multe sunete decat altzii - uneori par piese neterminate de la Antimatter (Mick Moss are aici o influentza mai puternica decat contributziile vocale), alteori aduce aminte de Chroma Key si alte albume solo de clapari prog-rock. Pink Floyd e o influentza care tzine oricum de fundatzia acestui gen muzical, deci implicit se aude aici ceva si de acolo, sau ceva filtrat prin Anathema, Crippled Black Phoenix etc. De ascultat pe mashina, dar noaptea.


Wednesday, October 06, 2021

Top muzical 2021, primul semestru


Dupa cum am promis, asta ar fi selectia cu cele mai cool 10 albume pe care le-am ascultat in prima parte a anului. Nu chiar prima jumatate, ca s-a cam decalat de cand blogul a ramas in semi-abandon, dar uite ca am revenit acum, animat fiind de perspectiva viitorului guvern de uniune natzionala USR-AUR-UDMR.

***************************************************************

Steven Wilson - The Future Bites

Un album-avertisment in care toate piesele au de a face cu impactul virtualizarii si digitalizarii asupra fiintzei. Albumul insusi suna a deepfake, doar ca e clar daca e un rock deepfakeuit sa sune disco sau un album disco care face phishing pentru rockeri - abordarea radicala e gandita din capul locului in sincron cu temele lirice, vezi clipul de mai jos despre deepfake, machine learning, abandonarea sinelui trupesc in mrejele dopaminei digitale.

Steven Wilson, erou modern al prog-rockului, isi risca cariera cu acest album disco - ne-a amenintzat cu asa ceva inca din timpul concertului de la Sibiu din 2019. Sound-ul intinde o punte spre ABBA si Daft Punk, cu ocazionale insertzii prog dar suficient de rare incat sa nu pot recomanda materialul unui fan de rock progresiv traditzional. Editzia deluxe a albumului are 3 ore, cu multe remixuri interesante - si acelea menite sa evidentzieze conceptul deepfake ce sta la fundatzia materialului. E puternica impresia ca avem de a face cu un A.I. care mimeaza ideile lui Steven Wilson, devine impresionant pe masura ce realizezi cat de recursiv si autosuficient a fost proiectat.

L-am urmarit pe Wilson in cea mai mare parte a carierei trupei sale de baza, Porcupine Tree, dar nu si cu proiectele sale alternative, de care am devenit constient abia la destramarea trupei. De atunci incoace proiectul solo pare sa-i manance cea mai mare parte din timp, iar acum el insusi a fost mancat cu totul de A.I.-ul care i-a compus acest album.


***************************************************************

Meer - Playing House

Grup norvegian format din 8 persoane de genuri variate, cantand la cateva instrumente si cateva voci, nu mi-e clar cate - uneori canta totzi, alteori ies in fatza doua voci principale, totul e conceput ca o mini-orchestra. Ar trebui sa placa amatorilor de prog-rock aerisit contaminat cu niste chamber-pop imaculat si hipermelodic - in siajul lui Bent Knee, ceva din Leprous, Arstidir (nu seamana in particular cu niciuna din astea, ci e undeva la mijloc intre cele trei variante, poate mai aproape de Bent Knee prin vocea feminina).

Extrem de politicos si melodic, lasa impresia ca e un grup de iehovisti incercand sa lanseze o trupa rock - are acea candoare anormala pentru vremurile pe care le traim, data de sperantza ca exista o viatza mai buna pe lumea ailalta, ori ca Raiu si-l face omu cu mana lui. Asa o fi in Norvegia, la noi nu stiu cata cautare ar avea asa ceva in comunitatea rock; nici macar ca pop n-ar prinde, nu-s suficient de cocalari.

Dar sunt foarte simpatici si relaxantzi, si nu ramai cu impresia ca-s prea multzi in trupa, e suficienta muzica aici incat sa justifice implicarea a 8 oameni. Ma duce cu gandul si la vremurile cand Rick Wakeman incerca sa faca concerte cu balet pe gheatza in jurul unui castel gonflabil, e ACEL gen de Disney-prog-rock.

*****************************************************************

Rome - Parlez-vous Hate?

Abia il pusesem pe luxem-burghezul (Je)Rome in topu de asta iarna, ca a si scos un album care mi-a ocupat un slot si pe anul asta, suficient de diferit si fresh incat sa merite iarasi o recomandare. Are mai putzini invitatzi (King Dude) si un sound mai intim/brut. Se tzine inca de mistocareala la adresa Uniunii Europene, de data asta cu imnul intitulat Born in the E.U, parodie la piesa clasica a lui Springsteen.

Din pacate albumul a disparut de pe Spotify la scurt timp de la lansare - nu mai gasesc decat vreo doua singleuri si astazi sunt nevoit sa-l ascult pe Youtube (uite ca nu trebuia sa renuntz la MP3-uri, ma pot trezi in orice clipa ca dispare discografia Marilyn Manson din cauza problemelor pe care le are artistul cu femeile).

Pe Internet sunt tot felu de supozitzii conspiratzioniste, cum ca albumul Rome ar fi fost cancelat din motive ideologice, genul neo-folk fiind ocazional acuzat de criptofascim cu privire la unele hinturi grafice de pe coperta, ori versuri pe care artistul le lasa intentzionat ambigue (in cazu asta chiar titlul provocator albumului). Asta e trade-markul Rome dintotdeauna, facut sa irite pe amatorii de alba-neagra si frenologie ideologica, rascolind episoade istorice obscure (vezi si albumul A Passage to Rhodesia), insa in interviuri artistul s-a afiliat mereu stangii si a denuntzat elementele criptofasciste ale scenei neofolk. Sigur, nu stim cat de stangist poate sa fie un cetatzean al Luxemburgului, deci discutzia ramane deschisa. Nu cred totusi ca a fost cancelat ideologic, atata vreme cat Spotify nu se jeneaza sa monetizeze Death in June (fascism gay, ca aparent s-a inventat si chestia asta, doar pe jumatate amuzanta).

******************************************************************

Thy Catafalque - Vadak

Cumva proiectul asta dubios al ungurului Tamas Katai a ajuns la albumul al 10-lea, omul mutandu-se la Edinburgh si beneficiind acolo de un larg suport internatzional, pana la Brexit cand a fost nevoit sa revina in Ungaria. Si-a lansat albumul asta la Roadburnul online din primavara si a atras imediat atentzia cu prima piesa lansata, un mix de folk unguresc, electro-psihedelic si metal melodios, cu voci care nu se rushineaza sa cante in ungureste aducand prin asta acel exotism care a cucerit scena internatzionala.

Are ceva si din proiectele prog-maneliste de la noi, gen Raze de Soare care faceau furori acu vreo 5 ani - nu m-ar mira sa fi tras omul cu urechea si la ce se intampla la noi, proiectul fiind un veritabil laborator de experimente muzicale pe care l-am mai prezentat aici si cu alte ocazii; dar nici un album nu-i seamana cu ala dinaintea lui asa ca tot revine in topul asta.

E aici si o oarecare reintoarcere la metal care cam fusese sacrificat pe precedentele doua albume, insa nu e ceva ce ar face trupa potrivita pentru Rockstadt (desi am intzeles ca recent proiectul a experimentat si cu un format live pentru festivaluri metal).

******************************************************************

Backxwash - I Lie Here Buried with My Rings and My Dresses

Un album conceput in fiecare molecula a esentzei sale sa scoata pe cineva din sarite - un fel trap satanist transgender despre terapii hormonale, mindfulness si Black Lives Matter, cantat de un zambian care s-a mutat in Canada iar acu calca pe urmele legendarului Genesis P-Orridge care inainte sa moara incerca sa se transforme pe cale chirurgicala in nevasta-sa. L-au inmormantat drept nebun, se pare ca a fost un profet al postumanului.

O apoteoza a sexo-marxismului, albumul asta e cel mai negru coshmar al lui Papahagi si la propriu si la figurat (vezi si clipul live de mai jos), inspirat sonor de recentul trend al trap-hip-hopului ocult pe care acu 5 ani lumea il lua inca drept parodie (ma gandesc la Ghostemane) dar acu se pare ca a devenit un curent muzical autosuficient care a inceput sa contamineze si scena LGBT (vezi si artista cunoscuta la noi sub numele Brașov, recomand).

Nu am de gand sa-mi schimb sexul (nu curand, poate dupa ce privatizeaza USR sistemu de sanatate ca nu vreau sa iau foc in spital cu sexu schimbat) si nu chiar rezonez cu agoniile transformarilor hormonale pe care le invoca versurile, dar pot sa ma las in mrejele artistului care conjura imagini si disperare in mod coshmaresc-convingator. Backxwash e un agent provocateur exotic despre care se vorbeste totusi prea putzin (comparativ cu agariciul ala de Lil Nas X si teneshii lui satanisti chinezesti).

******************************************************************

Walking Papers - The Light Below 

Au ajuns in topul asta si cu albumul precedent, i-am prezentat atunci drept proiectul lui Duff McKagan de la Guns n' Roses, plus unu de la Screaming Trees si altzi supravietzuitori ai scenei grunge din Seattle care nu apucasera sa se supradozeze. Lanegan nu e in trupa dar timbrul vocii seamana destul de mult cu al sau, INXS si Queens of the Stone Age sunt alte doua influentze sesizabile, completate pe albumu asta si cu ceva blues gen Bonamassa.

Cei care erau cat de cat vedete in trupa asta nu mai apar insa: Duff s-a retras in timpul inregistrarilor la albumul precedent si ma temeam ca cu asta se va destrama si proiectul, insa se pare ca vedetele au avut doar rol de rampa de lansare (si poate ceva trafic de influentza ca sa se faca trupa auzita).

Continua sa sune excelent si in formatul actual, fara vedete, chiar se leaga un oarecare stil propriu - mai spre blues-rock, acolo unde la debut parea doar un grunge tardiv. Sunt cam batranei, genu de rockeri californieni care s-au lansat tarziu si au ratat trenurile principale ale industriei, sunt cu ideile ramase in secolul trecut dar asta e, cine n-are boomeri sa-si cumpere.

******************************************************************

Shemekia Copeland - Uncivil War

Cea mai buna voce blues de la Beth Hart incoace, asta e fiica relativ celebrului blues-man texan Johnny Copeland pe care de ce sa mint nu l-am ascultat deloc. In schimb de fiica-sa am dat in perioada mea blues de dinainte de pandemie, si m-a impresionat imediat prin fortza vocii si mai ales prin dictzie.

Tematic albumul e oarecum ancorat in tensiunile Black Lives Matter ale momentului, alternate cu teme blues clasice de interes romantic si inima albastra, dar chiar si acolo unde e politic se arata candid si pacifist incat artista itzi pica imediat simpatica, pe alocuri chiar cu versuri umoristice. Chitaristul blues Will Kimbrough are si el un rol esentzial, piesele n-ar fi la fel de catchy fara riffurile lui dansante.

O sugereaza si titlul, e un album ce promoveaza pacificarea actualului razboi civil (inca "rece") care se desfasoara in SUA si de fapt in toata lumea, consecintza a polarizarii stimulate de algoritmii Facebook care isi urmaresc propriul interes de a face clustering, o tentativa de macro-analiza sociala care a sfarsit contaminand subiectul examinat pana a dus la reinginerie sociala. De castigat nu castiga mai nimeni, toata lumea pierde cu exceptzia acelor one-percenters care tot zboara prin spatziu cand le pute a sarakie pe Pamant.


********************************************************************
Fucked Up - Year of the Horse (Acts I-IV)

Trupa hiperactiva de punk avangardist (=solouri de tobe si piese de 20 de minute), un colectiv artistic canadian care s-a facut auzit cu tot felul de proiecte (inclusiv teatru) si initziative activiste, cu un following important din partea scenei LGBT desi ca sound nu se incadreaza in ceea ce am mai caracterizat uneori pe-aici drept "muzica LGBT".

Discografia le e bizar structurata, cu zeci de bootleguri si mixtapeuri si "opere rock" publicate in multe capitole de-a lungul mai multor ani. Nici asta nu e oficial listat ca album, a fost publicat in patru EP-uri de-a lungul primei jumatatzi a anului, fiecare fiind cate un "act" al unei opere punk inspirata de un dramaturg canadian pe nume David Lee Brock. Deci per total materialul e alcatuit din 81 de "piese" imprastiate pe cele 4 EP-uri - noroc ca e un playlist Spotify public in care cineva le-a aranjat in ordine. Opera face parte dintr-un "song cycle" intitulat The Zodiac Series la care trupa revine o data la catziva ani cu noi contributzii/capitole cu durata de EP, presarate printre "albumele" oficiale (insa puse cap la cap am luat cele 4 EP-uri de anu asta ca pe un album).

Deci e o "punk opera" conceptuala cu ambitzii de rock progresiv - nu ca virtuozitate instrumentala ci ca arhitectura a compozitziei, trecand prin multe genuri si acte dramatice. Aduce aminte de Sparks ori Tiger Lillies ca anvergura si metoda, dar folosindu-se de punk ca ingredient central si de durata "punk" de 1-2 minute per piesa (intercalate cu intermezzouri si niste naratziuni spoken word). Poate e umpic cam pretentzios si pretzios pentru comunitatea punk traditzionala, dar eu sunt un fan al ambitziilor absurde.



***************************************************************
Leprous - Aphelion

Nu m-am omorat niciodata dupa trupa asta, nici cand i-am vazut live, in afara de faptul ca le-am apreciat ambitziile si acrobatzia vocala a frontmanului. Dar albumul asta m-a cam luat prin surprindere - prima piesa e extrem de puternica (asta de jos) si cam jumate de album e la acelasi nivel, epic si teatral. Trupa a fost mereu cam bombastica, dar acum e mai variata in temele melodice, mai catchy in refrene, ar putea lejer sa compuna coloana sonora pentru un musical, dinamica albumului surprinde, nu mai e acea senzatzia ca toate piesele-s cam la fel.

O vreme a fost cunoscuta drept trupa cumnătzeilor lui Ihsahn, au avut si la noi turneu impreuna, au tot colaborat si s-au invitat unii pe altzii. Numele lor de familie e Solberg, acelasi cu al prim-ministrei norvegiene, insa datele personale ale doamnei sunt privatizate si n-am reusit sa gasesc daca e o legatura oficiala intre ei, nici n-am idee cat de comun e numele asta pe acolo.

Anul asta trupa implineste 20 de cariera si nu au nevoie de niciun fel de asocieri, e deja un grup care are deja proprii epigoni (VOLA, chiar si acei Meer de care spuneam mai sus par sa ia ceva idei de la Leprous). Recomandat celor care au ascultat trupa dar pana acuma au zis "meh". Au urcat pe alt nivel, se simte inca de la prima piesa, asta pe care o pun aici:


***************************************************************

King Buffalo - The Burden of Restlesness

Un album al cadentzelor perfecte, trupa asta tot da tarcoale topului de trei albume incoace de cand mi i-a aratat Marius, fie-i tzarana ushoara - mare amator de piese monotone care nu prea au urcushuri sau coborashuri ci merg inainte ca trenu, macinand mantre instrumentale cu voce calma, fara asperitatzi. De cand umblu mai mult cu mashina am apreciat mai mult genu asta de muzica, de fapt merge excelent si pe tren, fiecare piesa lasa de la bun inceput impresia ca e un drum de parcurs, tzaca-tzaca-tzaca. "Metal stoic" ii zicea Marius, el fiind pasionat de filozofie.

N-am sesizat pe materialele precedente, dar parca vocea se transforma treptat intr-a lui Kevin Moore de la Chroma Key/OSI, iar trupa a inceput sa fie imbratzishata de scena stoner - sortimentul mai light gen Mars Red Sky, inclusiv la nivel tematic (cosmos, space opera etc.). E un fel de rock pentru yoga si meditatzie cu uleiuri esentziale, daca te trimite shefu la psihoterapeut si nu stii ce sa ascultzi ca sa ajungi calm acolo.

P. S. De ascultat si precedentele doua albume, nu cred ca-s cu nimic mai prejos decat asta dar cumva n-au prins topu la vremea lor, nu le-am ascultat la timp (de fapt anterioru e listat oficial ca EP si ziceam atunci ca nu pun EP-uri, desi e lung si are piese excelente).


Sunday, September 26, 2021

Topul muzical 2021 - preambul

 

Termenul "Cîțocrație" isi are originea in românescul "Cît?" și in grecescul "kratos". Reprezinta urmatoarea oranduire socio-politica pe care o incearca Romania dupa ce n-a mers cu monarhia, cu legionarii, cu comunismul, socialismul cu fatza umana, băsismul si ce-o mai fi fost dupa aia ca mare lucru n-am mai intzeles din anii recentzi - stanga e dreapta, dreapta e stanga, e la fel de confusing ca la identitatea de gen. Epoca dacilor mi se pare mai clara, precambrianul mi se pare mai clar, dar din ultimii 5 ani nu pricep nimic. Obisnuiam sa folosesc termenul necroliberalism in virtutea doctrinei laissez-faire cu care a fost tratata pandemia - megafestivaluri de celebrare a mortzii, ridiculizarea si amenintzarea celor care se iau totusi la tranta cu ea, bagatu in faliment al spitalelor si fabricilor de medicamente in numele pietzei libere la pachet cu obsesia privatizarii sanatatzii, doar mayashii mai glorificau moartea atat de intens.

Nu stiu daca mai calca cineva pe blogu asta, traficul de la Google ar sugera ca nimeni, dar m-au oprit necunoscutzi pe strada sa ma intrebe ce naiba se intampla si m-am emotzionat atat de tare ca am zis sa-mi fac totushi topu muzical de juma de an intr-una din cele trei zile de concediu pe care le-am avut anu asta. Dar ca de obicei, topul e precedat de o lamentatzie.

Am urmat sfatul Ralucai Turcan sa-mi iau doua joburi daca vreau de doua ori mai multzi bani, sa testez pe propria piele doctrina cîțocrată care zice ca daca vrei sa ai de 100 de ori mai multzi bani tot ce trebe e sa muncesti de 100 de ori mai mult si se rezolva, timpul si resursele fiind fundamental infinite in necroliberalism. La noi de altfel asta e si argumentul impotriva impozitarii progresive - sa nu se ia de la cei care au muncit cu adevarat! Si nici de la salariul minim, despre care mai nou se discuta de parca ar fi venit universal garantat, si nu o bataie de joc a antreprenoriatului balcanic la adresa subzistentzei. In congresul de alegere a Supercîțului de ieri, Flutur zicea ca e nevoie de mai mult sprijin pentru omul cu bataturi in palma - antreprenorul! Precum si de "clarificare doctrinara", ca nici el nu mai pricepea sarmanu despre ce e PNLu asta.

Pot sa-i explic eu: cu Dragnea am avut parte de guvernarea unei gasti de gestionari de aprozar care invatzasera economia vanzand banane pe sub tejghea pe vremea comunismului. Acu avem parte de unii care au invatzat economie de la Ferengi din Star Trek si ale lor "rules of acquisition", plus ceva ticuri verbale de la acei Chicago Boys ai anilor 70 care au prestat consultantza pentru dictaturile "liberale" ale secolului trecut. Zic gurile rele ca astia de acum ar fi puietul securistilor discretzi care au tot asteptat sa-si ia tzara inapoi, eu cred ca-s descendentzii lui Aleister Crowley care o fi curvasarit candva prin partzile astea - pana si numele PNL-ului e inspirat de cartea sa de capatai, Liber Al vel Legis - care incepe cam asa: Let my servants be few & secret: they shall rule the many & the known. Come forth, o children, under the stars, & take your fill of love!


Deci sunt cam cu un picior in groapa, ca mai toata tzara in afara de aia 3% pentru care reconstruieste PNL-u economia, asist cu ochii bulbucatzi la guvernarea necroliberala care s-a folosit de pandemie sa mai scape de niste pensionari "comunisti", a liberalizat energia sa bage spitale in faliment si sa ne convinga sa eliberam spatziile locative pentru ceva mai util decat trăitu; sindicalizarea e pe cale sa fie starpita, ca nu vrea nimeni sa sfarseasca personaj prin filme de Scorsese, ca Jimmy Hoffa. Suntem cel mai important experiment neo-thatcherist al inceputului de secol. Cresterea economica e mai mult erectzie economica, se bucura 2-3 oameni de ea; altfel bugetu de cafele/beri mi s-a dublat desi nu beau mai mult. Evit HoReCa cat pot, insa liberalizarea energiei m-a lovit direct acasa, in barlog si simt ca cineva asteapta ca barlogul sa fie eliberat pentru cineva care "merita", ca asa-i in meritocratzie. Regret ca n-am votat acea "femeie placuta si rezonabila, care a respirat aerul occidental" care era Doamna Dăncilă; creca puteam trai mai linistit cu un guvern de râsu curcilor decat cu unul ticalos.

Zicea un amic candva ca ar prefera sa voteze un punker beat in fruntea tzarii decat oferta politica a acestor vremuri. Nu stiu daca Foo Fighters se califica drept punk, parerea mea e ca nu, dar la ritmu la care se reveleaza situatzii psihotrope legate de parlamentarii nostri, consider ca si Cheloo de la Parazitzii putea fi lejer ministru - daca-si mai curatza putzin vocabularu, ca romanii-s inca sensibili la exprimare. E paradoxal ca in ciuda ratei de detectare a drogatzilor si alcoolicilor din Parlament sa avem cea mai primitiva legislatzie privind drogurile si alte subiecte sensibile - prostitutzie, educatzie sexuala, in generala subiectele tabu din Biblie (desi se zice ca Biblia a fost scrisa pe hashish); daca nu aveam de intrat in UE tot asa ramaneam si cu homosexualitatea si cu multe altele care nu erau prioritare pentru "cresterea economica". Sper ca AUR sa aiba suficientzi prieteni/rude implicatzi in astfel de probleme, incat sa ia initziativa pe nishele astea care la noi sunt legiferate 100% punitiv si 0% preventiv/paliativ. Pe USR nu-i vad in stare, la ei temele sociale sunt mimate, ori au taish dublu cum e mizeria aia cu taxarea salariului minim.


De alternativele la PNL nu-s defel incantat - nu mi-au fost niciodata la inima pluseristii, dar mi-au devenit antipatici cu ocazia micromanagementului USR de a incerca reglementarea bancurilor lui Garcea din programul de Revelion - asta da Stat Minimal! Bancuri de cacat, sa nu fiu intzeles gresit, dar daca e o libertate fundamentala care ar trebui sa fie explicita in Constitutzie e aceea de a face bancuri de cacat si a obliga oamenii sa faca suficienta scoala incat sa li se para de cacat. Ultimu lucru de care are nevoie tzara asta e sa faci din Garcea martir, dupa ce l-ai martirizat pe Dragnea pentru infractziuni de care e vinovata aproape 40% din populatzie - acel pool electoral PSD despre care lumea tot nu pricepe de ce nu scade nicicum. Recent i s-a mai promis lui Dragnea si un dosar pe seama faptului ca a intrat la receptzia lu Trump pe sub mana - ce rost o fi avand dosaru ala, sa bage spaima in cei care intram pe shestache la partyurile TIFF?

Cumva au toate un sens, istoria recenta a romanilor a fost o spirala a taberelor care "fac curatzenie", culpabilizand individul pentru defecte institutzionale si inertzii istorice - legionari facand curatzenie de comunisti, comunisti facand curatzenie de chiaburi, pesedishti facand curatzenie de securishti, securishti de rituri diferite mancandu-se intre ei, lustratzii peste lustratzii, intotdeauna prin istorie a fost un 30-40% din populatzie considerata "ciuma" de o culoare sau alta, blocand drumul spre un Rai care a fost mereu tzinta mobila transcendentala. Pentru astia de acum o "tzara ca afara" e Chile a lui Pinochet ori Portugalia lui Salazar (cu ortodoxie in loc de catolicism); pentru altzii e Texasul, Dacia Libera, Madagascarul; putzini politicieni au drept model o tzara cat de cat decenta, e asa un feeling de "silent disco" in care fiecare parlamentar e pe filmu lui, desi s-au strans la aceeasi petrecere. Ciolosh ramasese unu din ultimii politicieni care mi-era cat de cat simpatic dar a avut si el recent o iesire de Alexandru Lapushneanu, din categoria "daca voi nu ma vretzi, o sa muritzi cu mine de gat", s-a contaminat si el cu fetishul punitiv care ii apropie ideologic pe USR de AUR.

Sigur ca a luat-o oricum razna toata planeta, inclusiv "parteneru strategic" care face la noi outsourcing de munca si vini colonialiste. Economic, noi suntem mereu defazatzi de SUA - cand la ei era la putere Tata Antreprenorilor la noi erau "comunistii", iar acu cand la ei guverneaza un fel de PSD si se discuta cel mai abitir taxarea profitului si natzionalizarea sanatatzii la noi e fix pe dos, traim in fantezia erotica a lui Dinu Patriciu de a privatiza ORICE (daca se poate si justitzia, spunea premonitoriu prin 2007). Ma astept sa ne trezim cu Trump primar prin vreun sat romanesc, acu ca i-a mai scazut cota la el acasa. Guru-preneurul Mandachi se apucase de sapat fantani prin Uganda imediat dupa alegerile din SUA, dosindu-si cu grija shapca roshie cu Make America Great Again. A avut simtzu momentului, dar in general Cîțocrația nu il are, m-au lamurit discursurile de ieri ale marilor penelisti care, vorba celor de la TimesNewRoman, se cunoscusera mai demult pe la congrese PSD si PDL.

Mai e si valul asta cu progresismul sexo-marxist care vine tot pe cale de outsourcing de la americani si ne bulverseaza, ne face sa ne intrebam cum au facut strabunicii nostri avere, din ce bani s-au construit marile noastre autostrazi. Simpatizez cu unele aspecte - idei noi (desi supralicitate) in arte, muzica, literatura etc., sper sa iasa in dezbatere si retrocedarea SUA amerindienilor deposedatzi abuziv - dar ma simt microagresat cand corporatziile captureaza temele laudandu-se ca si-au lasat angajatzii sa-si aleaga pronumele ca substitut pentru marirea de salariu, ori ca au pus nu stiu ce CEO minoritar etnic ca sa rezolve nedreptatzile istoriei. Citeam in cartea asta despre trucurile neoliberale ale dezamorsarii luptei de clasa - asmutzirea miscarilor de stanga spre canibalizare reciproca, corporatzii rebranduindu-se in justitziari sociali si misionari ai sustenabilitatzii, o capitalizare a conceptelor progresiste avand ca miza finala tot blamarea istorica a Statului care n-a avut grija de lucruri. Pana la urma asta e esentza neoliberalismului - sa demonizeze constrangeri impuse de autoritatzi externe (taxarea e hotzie! va fi urmatoarea mantră electorală la noi), dar pe de alta parte sa constranga total entitatzile subordonate (acel "surveillance capitalism" despre care am mai scris).

Totusi esentza mea ideologica ramane una de IT-st care e deasupra acestor probleme si viseaza la Suprematzia Robotzilor - unde nu exista culoare, gen, orientare sexuala, etnie si alte probleme la moda. Lucrez in digitalizare si inlocuirea oamenilor cu ceva mai bun, am fantezii din Matrix cu scene in care stam totzi inchisi in borcane, in timp ce robotzii extrag din noi uleiurile esentziale necesare automatizarii. Progresismul e doar o distragere a atentziei, o obturare a vigilentzei pana la momentul in care Skynet va deveni constient de sine - in Terminator lucrul asta se intampla pe data de 29 August 2021, insa mereu SF-ul a fost optimist asa ca va mai dura o vreme pana sa vina Reforma Adevărată. Ma bazez pe Iohannis sa ne aseze pe drumul cel bun.


P. S. Articolul asta trebuia sa fie despre topul muzical. Data viitoare.