Sunday, October 28, 2012

Ellen Datlow (ed.): A Whisper of Blood (antologie)



Pedigree:
- nominalizare World Fantasy si Locus (pentru antologie)
- Premiul World Fantasy, Premiul British SF si nominalizare Locus (pentru nuvela Ragthorn de Robert Holdstock si Gary Kilworth)
- nominalizare World Fantasy (pentru nuvela Do I Dare to Eat a Peach? de Cheslea Quinn Yarbro)
- nominalizare Locus (pt povstirea True Love de K.W.Jeter)

Asta e o antologie foarte sucita, care a primit o gramada de reviewuri negative din pricina ca se vinde drept antologie cu vampiri si nu e.

Adevaru e ca pe coperta zice doar ca sunt proze despre vampirism, nu proze cu vampiri. In introducere, Ellen Datlow face o analogie intre vampirism si parazitism si cu asta se spala pe maini de problema. Treaba care a suparat destul de multa lume, asa ca n-o sa prea gasitzi recenzii elogiatoare la cartea asta: cei iritatzi de fenomene ca Twilight si True Blood nu se apropie de ea crezand ca e cu vampiri, iar fanii acestor fenomene se apropie dar raman dezamagitzi ca nu-s destui vampiri prin ea.

Asa ca ma vad nevoit sa compensez aceasta nedreptate cu o recenzie personala. Gasesc ca principalul punct de atractzie sunt tocmai tertipurile pe care le-au folosit autorii selectatzi in incercarea lor de a scrie povesti despre vampiri fara vampiri. Asta face volumul sa fie mult mai divers decat alte antologii similare. Volumul face parte dintr-un fel de trilogie de antologii vampiresti facute de Datlow (si banuiesc ca toate impartasesc aceasta strategie). Primul e intitulat Blood is not Enough, aparut in anii 80, iar al treilea e Blood and Other Cravings, aparut anul trecut. Toate trei finaliste World Fantasy Award.

Dupa bunul obicei pe care l-am indicat in alte recenzii ale antologiilor lui Datlow (cea de horror erotic - Little Deaths - recenzata aici, si cea dedicata lui Lovecraft - Lovecraft Unbound - recenzata aici), cuprinsul e alcatuit in majoritate din proza originala (nepublicata inainte) si doar vreo 2-3 reprinturi.

 Prima categorie, a prozelor de la 4 stele in sus:

Ragthorn, de Robert Holdstock si Garry Kilworth (premiul World Fantasy): Nuvela vedeta a volumului, m-a marcat cand eram mic si o citeam prin Almanahul Anticipatia acu aproape 20 de ani. E scrisa intr-un mare fel, ca un jurnal al unui cercetator care suspecteaza ca invierea lui Isus s-a datorat coroanei de spini, facuta dintr-un maracine magic ce mai este pomenit de-a lungul istoriei in operele lui Homer, Shakespeare, prin Biblie, Epopeea lui Gilgamesh si multe altele. Pt cine nu-i stie, atat Holdstock cat si Kilworth sunt doi piloni de BAZA in fantasyul britanic. Holdstock a si murit recent, deci e momentul oportun sa incerce cineva sa-l ecranizeze si sa-i aduca celebritatea pe care o merita. Ma gandesc la ciclul de romane Mythago Wood care mi se pare la fel de important pentru istoria fantasy ca si Inelele lu Tolkien sau Gheatza si Focu lui GRRM.

Do I Dare to Eat a Peach? de Chelsea Quinn Yarbro (nominalizare World Fantasy): A doua nuvela lunga-lunga a volumului, despre un spion amnezic torturat si interogat ca sa toarne niste informatii despre care n-are habar. Problema e eroul nici macar nu stie daca a detinut informatiile alea vreodata, nici macar nu e sigur ca e spion si nici daca ceea ce i se intampla e un interogatoriu sau un experiment sinistru de spalare pe creier. O prezentare excelenta, demna de Philip Dick, a dezintegrarii identitatzii si realitatzii subiective, in timp ce ratziunea incearca disperata sa umple gaurile si sa dea un sens fragmentelor oferite de perceptzie. O proza atipica pentru Yarbro, care s-a consacrat cu romane cu vampiri, din generatzia Anne Rice. Well, teoretic si asta e proza vampirica, dar, ca si restul volumului de fatza, la un nivel foarte abstract.


Slug, de Karl Edward Wagner: Un scriitor alcoolic si ramas cu deadlineurile in urma e parazitat energetic de un amic care ii tot aduce bere, pizza si il tzine de vorba. Scriitorul realizeaza ca amicul s-ar putea sa fie o lipitoare extraterestra trimisa sa il opreasca de la a publica romanul vietzii sale. Cred ca e putzin autobiografica, stiind ca Wagner a fost un rocker alcoolic si obez, dar si un pionier al prozei horror din ani 70. De fapt el a fost unul din primii mari antologatori ai genului - Datlow si Jones i-au fost ucenici, iar nume ca Stephen King sau Ramsey Campbell s-au lansat in paginile colectiilor editate de el. Wagner a murit in aburii alcoolului la putzin timp dupa publicarea acestui volum si din pacate este inca unul din secretele bine pastrate ale horrorului modern. Anul trecut Centipede Press a publicat o integrala a prozei sale horror, unul din evenimentele publicistice ale anului (daca v-atzi uitat in topurile mele de final de an).

Home by the Sea, de Pat Cadigan:  O poveste ingrozitor de trista si elegiaca despre un sfarsit al lumii in care legile fizicii se destrama una cate una. Ultimii oameni stau pe o plaja din Olanda, tolanitzi pe la terase si se uita la cer cum stelele se sting pe rand, asteptand sa vina si randul Soarelui. Mai nasol e ca nici macar nu se pot sinucide, caci totzi au devenit un fel de morti-vii, nemuritori si reci ca Luceafarul, fiind astfel obligatzi sa traiasca stingerea Soarelui pe propria piele. Unii mai fac chefuri si se distreaza, altii se mutileaza ca sa mai treaca timpul. O gagica trista se plimba pe la terase incercand sa-si aminteasca vremurile in care era vie si roza in obraji si astfel cunoaste un ungur sexy care e un fel de vampir pe invers: cine face sex cu el isi recapata viata si mortalitatea. O proza surprinzator de emotionala din partea unei autoare care vine din cyberpunk (Cadigan e singura femeie din antologia definitorie a genului). Nu mi-a placut nimic din ce citisem pana acum de ea dar bucata asta e deosebita si originala.

Mrs. Rinaldi's Angel, de Thomas Ligotti: Un baiat care doarme prost din cauza cosmarurilor cauta leac la o baba. Baba tzine prizonier, intr-un ladoi, un inger care se hraneste cu vise si cosmaruri. Una din cele mai frumoase proze ale volumului, Ligotti e un poet al horrorului modern, are niste cuvinte si niste fraze foarte mestesugite, usor retro, tributare lui Poe si Lovecraft. Acu 2 ani Subterranean Press au inceput reeditarea operei sale (greu de gasit) in editzii definitive.

True Love, de K.W.Jeter (finalista Locus): In principiu e povestea filmului/romanului Let the Right One In (Let Me In in varianta americana) cu rolurile inversate: fiica unui vampir batran si muribund tre sa-i faca rost acestuia de mancare si iese seara la vanatoare de copii. Ca tot ce am citit de Jeter, scriitura e giallo si sinistra, cu descrieri lugubre de mare efect. Reamintesc ca Jeter a fost amic de bautura de-a lui Philip Dick, i-a continuat acestuia cateva romane (inclusiv Blade Runner), a aparut ca si personaj in unul din romanele lui Dick (Valis) si e creditat ca fiind autorul primului roman cyberpunk din istorie (Dr. Adder) si inventatorul etichetei "steampunk". Nu i-am citit cartile SF, dar e o aparitzie frecventa in antologiile horror ale lui Datlow si in toate a avut contributzii foarte cool. Din pacate nu exista nici o culegere de proza scurta a sa, asa ca singura cale de acces la aceste povestiri sunt aceste antologii.

The Moose Church, de Jonathan Carroll: Un cuplu aflat in excursie in Sardinia intalneste un tip care in fiecare noapte viseaza despre moarte si dimineata se trezeste cu cate o cicatrice. O poveste creepy, de la un autor american autoexilat in Viena care si-a publicat recent un excelent volum Best Of la Subterranean Press.


Povestile ok, de 3 stele


Infidel, de Thomas Tessier: O bibliotecara insarcinata cu cautarea unor documente in Biblioteca Publica a Vaticanului, gaseste Ateismul captiv intr-o pivnitza, personificat sub chipul unui maniheist nemuritor legat in lantzuri (maniheistii au fost una din primele secte eretice, care au pus la indoiala crestinismului). O scriitura destul de simpla, dar metafora povestii e ingenioasa si de efect.

Teratisms, de Kathe Koja: Un cuplu e mereu pe drumuri din pricina unui copil retardat de care nu stiu nici cum sa scape, nici ce sa faca cu el, mai ales ca atunci cand e lasat nesupravegheat se comporta foarte violent si mananca animale vii. O autoare cu stil deosebit pe care o stiu tot din antologiile lui Datlow si din foarte frecventele sale colaborari cu dubiosul Barry Malzberg.

M is for Many things, de Elizabeth Massie: O comunitate de iehovisti traiesc intr-o casa izolata si idolatrizeaza o femeie obeza care traieste lungita pe o canapea si e hranita mereu cu ciucalata. La lasatul serii, fiecare membru al comunitatzii tre sa mearga in camera obezei, sa-i suga sfarcurile si sa-i linga transpiratzia ca sa capete viatza veshnica. Una din cele mai scarboase povesti ale volumului.
 
Warm Man, de Robert Silverberg: Un empat se muta intr-un satuc si empatizeaza cu toata lumea din jurul lui, usurandu-le grijile de zi cu zi. Insa de la o vreme satenii incep sa-l suspecteze ca se hraneste cu barfele lor si incep sa-l marginalizeze, iar empatul incepe sa se vestejeasca si sa moara. Eroul povestii seamana foarte mult cu gagica-mea asa ca am empatizat in mod deosebit. Proza e una de foarte tinereteze a lui Silverberg (anii 50) si cu atat mai surprinzatoare e calitatea si subtilitatea ei. Finalul abrupt o cam strica insa.


Folly for Three, de Barry Malzberg: Un cuplu casatorit si satul de casnicie isi condimenteaza viatza sexuala cu un pic de role playing: gagica se da drept prostituata, sotzu se da comis voiajor si isi tot dau intalniri prin hoteluri, pana nimeresc peste un criminal in serie care omoara curve. Desi are un plot banal, ca tot ce am citit de Malzberg, e foarte bine scrisa, dar, ca tot ce am citit de Malzberg, n-are mai nimic supranatural sau SF. Sigur, pentru antologia asta n-ar fi musai sa aiba, mi se pare ciudat ca Barry Malzberg e considerat autor SF si nimic din ce am citit pana acum de el nu e SF. Incep sa am impresia ca nimeni nu l-a intzeles. Anu asta a aparut un Best of al carierei sale, sper sa ma lamuresc mai bine.

The Pool People, de Melissa Mia Hall: O gagica sta pe marginea unei piscine si e bantuita de amintirile (si halucinatiile) legate de un recent viol pe care l-a suferit. Din cand in cand mai trece pe acolo baiatu care curatza piscina, iar eroina are dificultatzi in a relatziona cu el. O poveste psihologica puternica, dar care creca a enervat tare pe cei care asteptau de la acest volum proza cu vampiri.

Requiem de Melinda Snodgrass: O varianta mai artsy fartsy a ideii din recentul film Surrogates (ala cu Bruce Willis). Intr-un viitor oarecare oamenii afectati de un virus pandemic sunt nevoiti sa traiasca inchisi in niste butoaie. Niste clone sunt folosite pe post de interfatza intre creierele oamenilor sechestratzi si realitatea inconjuratoare. Problema e ca una din clonele astea se revolta si vrea sa traiasca pe cont propriu.
  

Now i lay me down to sleep, de Suzy McKee Charnas: O batrana moare si se transforma in vampir, refuzand sa paraseasca garsoniera in care si-a trait ultimii ani. Nepoata sa se muta in garsoniera si o hraneste cu sange in schimbul sfaturilor pe care batrana i le da despre viatza si cariera. S.McK.Charnas e una din autoarele de baza ale prozei vampirice (anii 70-80, generatzia lui Anne Rice), deci e altceva decat ce ni se baga azi pe gat in materie de vampirism.

Impaler in Love, de Rick Wilber: O poezie usor amuzanta (dar nu foarte) despre Vlad Tepes care se indragosteste de o catolica. In general nu-mi place poezia (am dificultati sa o citesc in engleza), dar e o prezentza interesanta in contextul volumului.

Lifeblood, de Jack Womack: Toata povestea e o conversatzie in care o tipa isi aminteste de o colega de facultate care avea un fetish erotic pentru automutilare si s-a cuplat cu un tip caruia ii placea sa ii linga sangele de pe rani. Mi-ar fi placut povestea daca nu semana suparator de tare cu o alta a aceluiasi autor, pe care am citit-o in antologia de horror erotic Little Deaths (editata tot de Datlow). Aia era despre un alt fetish (asfixierea erotica) iar mersul povestii era cam identic.

Povestile slabe, pe care le-as fi respins daca eram antologatorul

A Week in the Unlife, de David Schow: Una din putinele povesti cu vampiri adevaratzi, si probabil singura care va fi pe gustul fanilor moderni ai genului: e sub forma unor spicuiri din jurnalul unui rocker vanator de vampiri care descrie cateva intalniri sangeroase cu acestia. Povestea e banala (ca un episod Supernatural) de la un autor pe care il gasesc tot mai nasol pe masura ce citesc din el - i-am recenzat si culegerea Lost Angels, nici de aia nu era mare lucru, i-am mai citit cateva proze prin diverse antologii si peste tot a avut una din cele mei slabe contributzii.

Daca stau sa trag linia, creca asta e cea mai buna antologie pe care am citit-o pana acum (dintre cele "tematice", dar oricum numai de astea citesc, Best Ofurile anuale nu ma intereseaza) - 1 singura poveste kkcioasa, 10 ok si 7 tari, deci foarte putzin balast. Fiind una din antologiile de tineretze, probabil Datlow era mai selectiva si mai pretentzioasa pe vremea aia. E si cea mai subtzire antologie pe care am citit-o vreodata, sub 300 de pagini.

E pacat ca reputatzia volumului e patata de recenziile armatei de fani ai vampirismului, fara nici o legatura cu calitatea literara a materialului.

- plusuri: modurile originale in care autorii au incercat sa scrie proza vampireasca fara vampiril; concentratzie de calitate / cantitate peste toate antologiile pe care le-am citit (nu intra la socoteala Best Ofurile, pe care oricum le ocolesc).
- minusuri: tema volumului induce in eroare
- recomandare: obligatoriu de citit pt fanii vampirismului, sa vada o alternativa la ce se intampla azi

    Sunday, October 21, 2012

    Frightfest 2012 - filmele

    Shit, am uitat sa dau raportu cu filmele pe care le-am vazut la Fright Fest 2012, in Londra. De fapt am amanat momentu pt ca majoritatea au fost premiere mondiale sau europene, unele cu statut de screener uncut, urmand sa fie remontate pe baza feedbackului publicului. Acum insa au inceput unele sa apara pe ici pe colo, prin cinemauri, pe DVDuri.

    Filme musai


    V/H/S 


    Horrorul de tip found footage (Blairwitch Project, Cloverfield, Rec, Last Exorcism) e un gen obosit, in care credeam ca s-a spus tot ce era de spus, mai ales dupa mizeria The Tunnel vazuta la Biertan. Iata insa ca V/H/S m-a luat cu totu pe sus si a improspatat genul cat n-a facut-o toata seria Paranormal Activity la un loc.

    Nu e tocmai un film, e un colaj de scurt metraje ce au in comun faptul ca toate sunt found footage, casete video colectzionate de un pasionat de evenimente paranormale (deci un fel de poveste in rama, ca Hanul Ancutzei).

    Pentru a depasi limitarile naturale ale genului, date de supozitzia ca un personaj filmeaza in timp ce mai si participa la evenimente, s-a apelat la o serie de trucuri mishto: in doua din filme camera video e integrata in ochelarii personajului dandu-i acestuia o libertate mai credibila, altul e filmat integral prin webcam si Skype, iar altul contzine un monstru care nu poate fi vazut decat prin camera video digitala, obligand personajele sa o foloseasca tot timpul.

    Toate scurt metrajele sunt isprava unui grup de tineri regizori aflatzi pe val, din care ii stiam doar pe Ti West (superbul House of the Devil), plus un scotzian care facuse I Sell the Dead si unu care facuse The Signal, toate horroruri low budget excelente despre care am scris un ultimii 3 ani dar mi-e lene sa caut unde.
    • Primul segment e despre un grup de studentzi care agatza o tipa la discoteca si o aduc inapoi la camin pt o tavaleala la comun. Gagica pare cam fripta la creier, baietzii cred ca e drogata, insa explicatzia e mai supranaturala de atata si se lasa cu consecintze brutale pentru aventuroshii sexuali. Tzin sa amintesc ca castrarea a fost unul din laitmotivele acestei editzii FrightFest. Al doilea a fost tehnologia Apple: Iphoneuri folosite ostentativ, imagini cu detectivi navigand pe Internet cu Safari sau downloadand chestii cu iTunes  etc. Ma gandesc ca au astia de la Apple un individ care numai cu asta se ocupa, sa lamureasca regizori sa bage gadgeturi Apple in recuzita filmelor horror. Astept replica horrorului coreean si a celor de la Samsung.
    • Al doilea scurt metraj e jurnalul de calatorie al unui cuplu de turisti care filmeaza toata ziua peisaje. In timpul noptzii insa, cazatzi fiind la un motel, un strain le tot intra in camera si le face diverse mizerii (le taie elasticu de la chilotzi, le baga periutzele de dintzi in buda), filmandu-se in timp ce face asta.
    • Al treilea e un slasher clasic cu un grup de tineri care merg la un lac si sunt casapitzi unu cate unu de fantoma unui criminal care poate fi vazuta doar prin camera de filmat.
    • Al patrulea e cu un cuplu care discuta pe Skype. Tipa are impresia ca cineva umbla noaptea prin casa ei asa ca lasa Skypeul pornit, ca amicul ei sa o poata avertiza daca vede ceva dubios. E mult mai cool decat Paranormal Activity, poanta fiind de cu totul alta natura.
    • Ultimul scurt metraj, si favoritul meu, e cel regizat de grupul de experimente multimedia Radio Silence. Membrii grupului joaca rolul unei gasti care se mascheaza de Halloween si nimeresc intr-o casa unde niste tzarani torturau o fata. Crezand ca toata tarasenia e un spectacol de Halloween, incearca si ei sa se alature distractziei insa lucrurile scapa de sub control. Ma rog, povestea nu e cine stie ce, insa regia si montajul audio-vizual sunt de mare efect, n-am simtzit demult o filmare atat de intensa ca isprava celor de la Radio Silence.
    Faza e ca filmele astea found footage trebuie vazute la cinema sau in conditzii bine amenajate - ecran mare, volum dat tare, intuneric bezna, gagici care se sperie usor (idealmente, la cinema). Comunicarea film-spectator trebuie facilitata, altfel risti sa tzi se pare o agitatzie confuza cu multa galagie, mai ales ca toate scurt metrajele acestui film sunt la calitate VHS/webcam.

    Berberian Sound Studio


    Cel mai intelectual si psihedelic film al Frightfestului, venit de pe mana lui Peter Strickland, un regizor consacrat cu drama Katalin Varga (produsa de Tudor Giurgiu al nostru). Berberian e un metafilm cu influentze lynchiene (Mulholland Drive mai ales) despre cum se faceau filmele giallo la italieni in anii 70. Pt necunoscatori, giallo e un soi de horror inventat de italieni, ale carui particularitatzi sunt a) gagicile bunoace imbracate elegant si cu bijuterii, b) structura de detective story in cautarea dezvaluirii identitatzii unui serial killer dezaxat. Printre particularitatzile stilistice ale genului se numara c) muzica stridenta dar catchy (nu ma refer la zgomotul brusc tipic in horrorul modern, ci la muzica de-adevarat), d) filmarile in gross-plan (cu ochi, guri, urechi etc.) si e) crimele sangeroase infaptuite cu chestii ascutzite (foarfeci, ace de croshetat, lame de ras, sarma ghimpata). Adesea f) filmele erau vorbite intr-o engleza de balta sau dublate ca sa fie mai atragatoare pentru piatza americana. Filmul lui Strickland e un fel de omagiu si totodata satira la adresa felului in care s-au facut aceste filme si mai ales componenta lor cea mai importanta, coloanele sonore.

    Eroul filmului, jucat de Toby Jones, e un specialist in efecte de sunet, angajat de un studio italian sa creeze coloana sonora pentru un film despre care regizorul sau zice ca e istoric, insa toate evidentzele arata ca ar fi un film horror. Sunetistul nu are habar despre ce e filmul, il intzelege doar prin cerintzele de sunet care ii sunt repartizate si pentru care incearca sa gaseasca cele mai convingatoare simulari. Foarte important e ca se lucreaza doar cu sunet analogic, e vorba de anii 70 cum spuneam: pentru racnete si gemete sunt angajate niste tipe care urla toata ziua intr-o cabina; pentru batai si crime sunt zdrobite niste lebenitze; pentru scalpuri smulse din cap sunt folosite legaturi de ridichi.

    La un moment dat insa, eroul are dificultatzi majore cu a simula sunetul unui tzarush de metal infipt in vaginul unei vrajitoare si incet incet incep conflictele cu producatorii italieni. Acestia se dovedesc a fi niste bishnitzari macho care fac filmele astea doar pentru bani, sunt abuzivi, mincinosi si hartzuiesc sexual actritzele care se perinda prin studio. Bariera limbii e o alta problema, caci engleza italienilor e si stricata, si cu dublu intzeles, ceea ce face ca frustrarea eroului sa creasca pana cand incepe sa se simta de parca ar juca intr-un film italian prost dublat din anii 70. Il intzeleg, si eu trec prin aceleasi dificultatzi.


    Sinister


    Ethan Hawke joaca in acest horror american destul de old-school dar atent cladit, cu personaje si dialoguri excelente, mi-a amintit de vremurile in care Stephen King era in forma. Regizor e Scott Derrickson, un tip nasol (vezi The Day the Earth Stood Still). Sinister e primul sau film pe care il gasesc decent, dar toate calitatzile filmului stau in scenariu si dialoguri si in rolul lui Ethan Hawke. Acesta e un scriitor care gaseste niste role de film cu o serie de crime sinistre infaptuite asupra unor familii aparent neconectate intre ele.

    In rest filmu e o investigatzie a acestui caz, cu suspans de calitate, coloana sonora potrivita si personaje secundare foarte misto (politzistul de la tzara care pare cretin dar nu e, nevasta satula de macinarile eroului, etc.). Din ce mi-a marturisit scenaristul la afterpartyul de dupa film, sunt pe aici si niste influentze de mitologie black metal, ceea ce explica si prezentza pe coloana sonora a muzicii unor trupe Ulver si Boris. Am uitat sa zic, scenaristul e un metalist texan indragostit de metalul european si mitologiile aferente, ceea ce imbogatzeste semnificativ motivele horror ale filmului. Iar la cinema filmul se prezinta cu sperieturi de calitate si tensiune, ceea ce e destul de rar in horroru american modern. De fapt nu tzin minte de cand n-am mai vazut un horror de nivelul asta venind de la Holywood.

    Filme contra plictiselii
    Grabbers


    Grabbers e cel mai recent mare hit al cinemaului irlandez, care pana acu 10 ani nici nu prea exista. Catziva cospectatori de la FrightFest mi-au marturisit ca horrorul a pus cinemaul irlandez pe harta si ca acum consiliile lor culturale baga super bani in productziile de gen, ca sa salveze economia Irlandei. Poate prinde ideea si Ministru nostru al Culturii, daca mai avem asa ceva. Sau ICRul lui Marga?

    Pentru un film indie, Grabbers are efecte speciale impresionante. Filmul e un fel de Tremors/Piranha violent dar cu un ton usor comic (in genul Shaun of the Dead). O oratanie gen caracatitza terorizeaza un sat irlandez si asediaza pub-ul satesc in care toata lumea e beata muci. Ocazie cu care localnicii realizeaza ca extraterestrul nu suporta alcoolul si incep sa opuna rezistentza folosindu-se de aceasta slabiciune a agresorului.

    Probabil ar fi fost mult mai funny daca intzelegeam ceva din dialogul actorilor, insa la FrightFest filmele n-aveau subtitrare si a trebuit sa ma multzumesc cu ce am priceput din moldoveneasca lor irlandeza, cu pretentzii ca ar fi un soi de engleza.


    Stitches


    Alt horror irlandez comic, din partea lui Conor McMahon, autorul primului film zombie facut in Irlanda, Dead Meat (de fapt e si unul din filmele care mi-au redeschis apetitul pentru zombie, acu aproape 10 ani; era despre boala vacii nebune care crease multa isterie la vremea respectiva).

    Stitches se axeaza totusi pe comic si splatterpunk parodic, in stilul filmelor de tineretze ale lui Peter Jackson, in care comedia e deloc subtila si horrorul deloc ingrozitor. E despre un clovn care moare accidental in timp ce facea un spectacol la ziua de nastere a unui copil. Se stie insa ca un clown care moare fara sa-si fi dus la capat numarul nu se poate odihni pe lumea cealalta si se intoarce din mortzi catziva ani mai tarziu, cand copiii sunt deja adolescentzi, sa se razbune pe ei. Ca sa scape de el, copiii tre sa gaseaca un ou in al carui galbenush sta sufletul clovnului si sa il sparga, ca acesta sa se poata duce pe lumea cealalta definitiv.

    In rolul clovnului, Ross Noble, popular stand up comediant britanic.


     Tulpa


    Filmul e despre o femeie independenta si puternica, care ziua e femeie de afaceri si noaptea e curva. Dupa cum i-am marturisit organizatorului festivalului, filmul arata ca si cum Berlusconi ar fi incercat sa faca un film horror. De la o vreme eroina remarca ca clientzii sai de la bordel incep sa fie casapitzi unul cate unul in moduri sangeroase. Il contacteaza pe unul din clientzii (incalcand astfel protocolul), pe un anume Shtefan Szabo (probabil roman) din dorintza de a-l preveni, insa pe de alta parte incepe sa suspecteze ca ar putea fi chiar el e cremenalu.

    Tulpa a fost introdus de regizorul sau cu exclamatzia Giallo is back! (vezi ce ziceam mai sus despre genul giallo). E vorba de regizorul Federico Zampaglione care a venit la premiera mondiala cu nevasta-sa, cu Corrado Cattani din Caracatitza si cu uratul Nuot Quint (pe cale sa devina figura cult a horrorului italian). Totzi astia joaca in film si au venit la premiera de parca erau la Oscaruri - rochii de seara, bijuterii, manusi de piele, super costume. Li s-a cam taiat de Oscaruri dupa ce la jumatatea filmului sala a inceput sa rada la fiecare replica rostita in engleza stricata a actorilor. A doua zi regizoru si actorii au venit mai umili, in blugi, promitzand ca vor taia cam 20 de minute din film inainte de distribuirea sa oficiala.

    Dincolo de hazul de necaz si impresia general proasta pe care a facut-o, Tulpa e totusi un film facut cu stil. Am tzinut sa-l vad caci debutul lui Zampaglione, Shadow, a fost interesant, si tot sub aspect stilistic. Conteaza foarte mult ca Zampaglione e la origini cantaretz (inainte sa se apuce de horror avea o trupa etno-pop in Italia) iar coloanele sonore in filmele lui sunt excelente. Nici regia nu e proasta, cu cateva scene de mare efect si suspans. Are insa mari probleme cu scenariile - sunt hilare dialogurile,  mai ales iesind din gurile unor actori italieni care se chinuie sa vorbeasca in engleza.

    Maniac 2012



    Hahaha, Frodo in rolul unui serial killer care scalpeaza pitzipoance mi-a amintit de vremurile in care l-am vazut pe Robert Powell, imediat dupa Isus din Nazareth, in rolul unui serial killer. Deci era o chestie musai de vazut, mai ales ca Maniac vine de pe filiera horrorului franco-canadian (Alexandre Aja ca producator, tipu care a facut P2 ca regizor) si e remakeul unui celebru slasher optzecist destul de mizerabil si violent.

    Ceva e totusi dubios in filmu asta: e filmat integral first person, din perspectiva eroului, deci din Frodo se aude vocea si i se vad uneori ochii prin oglinzi. Ma tem ca n-a prea participat pe platourile de filmare, a facut filmul mai mult cu gandul decat cu fapta.

    Fiind un remake, povestea e relativ cunoscuta: eroul e un tanar cu o copilarie maltratata care are un fetish pentru manechine, pe care le impodobeste cu scalpurile femeilor pe care le vaneaza la miez de noapte. Scenele de scalpare sunt destul de brutale si am intzeles ca vor fi cenzurate in cut-ul final al filmului. O contributzie majora la calitatea filmului o are coloana sonora excelenta si montajul destul de original. Chiar daca e filmat prin ochii psihopatului, nu seamana cu un found footage movie (Blairwitch Project) ci mai degraba cu un joc video de tip 1st person; dar nu e nici shooter, e cu cutzite si gagici fugarite. Si repet, ideea ca monstrul din film e Elijah Wood face totzi banii.

    We are the night


    Cititorii acestui blog au aflat deja ca pe la nemtzi vampirii sunt o chestie obisnuita: au balul lor, au discotecile lor, nu m-ar mira sa aiba si biserica. Sunt un fel de ghetto, cam ca si diaspora romaneasca. Era cazul sa incerce si nemtzii sa faca un film cu vampiri.

    Filmu asta e poveste standard cu vampiroaice feministe, unele dintre ele pitzipoance, care are insa un farmec aparte din faptul ca e nemtzesc si se petrece in cluburi, locatzii si U-bahnuri care il vor incanta pe cititorul berlinez al acestui blog. Are ceva din spiritul lui Buffy dar e mai tragic si mai romantic, cu gagici neobisnuit de dragutze pt niste nemtzoaice.

    Povestea e despre o punkeritza mushcata de o vampiroaica lesbiana. Punkeritza devine vampiritza si e nevoita sa se integreze in comunitatea vampirilor berlinezi care-s mari clubberi, baga toata noaptea ecstasy si danseaza pe muzica techno. Cu timpu ea afla ca totzi vampirii sunt de fapt femei, care i-au starpit pe vampirii barbatzi din ratziuni feministe. Politzia insa incepe sa le strice socotelile si in a doua jumatate au loc niste urmariri si cafteli standard cu un pic de tragedie vampireasca de gust.



    The Possession


    Horror PG 13 (adica familiy safe, fara sange si sex) pe care am vrut sa-l vad pt ca regizor e danezul Ole Bornedal (Nightwatch) si unul din actori e rap starul evreu Matisyahu (ala cu Jerusalem, if I forget you, let my right hand forget what it's supposed to do!).

    Am mers totusi cu oarecare reticentza, caci filmele astea cu exorcisti si fetitze maltratate de un spirit malefic (bazate pe fapte adevarate) sunt toate cam la fel. In afara de Exorcistu original doar The Last Exorcism a mai avut un pic de prospetzime in el.

    Din pacate reticentzele mele au fost in mod nefast confirmate: filmu e un plictis generic dupa retzeta standard a acestui tip de filme, poate cu cateva scene ceva mai bine ticluite decat in alte filme de gen. Cum in filmele PG 13 nu au voie sa arate sange si violentza, regizorii tre sa se chinuie sa sperie publicul cu alte gaselnitze si Ole Bornedal scoate din maneca cateva trucuri misto care salveaza filmu din mizerie totala. Iar prezentza rapperului sionist Matisyahu in rolul exorcistului a fost un prilej de bucurie pt cine il cunoaste. Ceilaltzi s-au aratat in general dezamagitzi de film. In rolu principal e Comediantu din Watchmen care vrea sa stie de ce a luat-o dracu pe fiica-sa.


    Sunday, October 14, 2012

    Cotidian

    Fara legatura cu restu postului: am decis sa-mi folosesc blogu ca sa tzin un jurnal al viselor pe care le am, desi twitteru ar fi mai potrivit pt asta. Noaptea trecuta am visat ca Cristian Sima m-a angajat sa-i scriu memoriile si eram disperat ca nu-mi gaseam bilet de avion spre Islanda, unde trebuia sa ma vad cu el intr-un pub.

    Acuma revenind la ce vroiam sa scriu:

    La Cluj avetzi un nou festival de film, Comedy Cluj. De fapt nu e nou, am mai scris eu despre el chiar la prima editzie, cand am fost profund dezamagit de calitatea selectziei si de simtzul umorului celor care au alcatuit programul. In anul urmator am mai aruncat un ochi pe program si am simtzit ca lucrurile nu s-au imbunatatzit, iar apoi am uitat efectiv ca festivalul exista, pana anu asta cand la Londra regizoru Alex Chandon mi-a spus ca si-a trimis ultimul sau horror, Inbred, la festivalul clujean. Umpic mirat de chestia asta m-am uitat prin programu de anu asta si am fost surprins sa gasesc mai multe comedii horror (printre care si genialul Tucker and Dale versus Evil, si cateva din filmele de la festivalul din Biertan care vorbeam mai deunazi) si in general o selectzie radical imbunatatzita fatza de ce tzineam minte de la festivalul asta, incluzand atat titluri mainstream cat si mai hipsteresti (Wes Anderson), atat americane cat si din 100 de alte tzari, majoritatea recente, in general o selectzie foarte bine sincronizata cu marile festivaluri europene si nu carpitura pe care o tzineam minte de la primele editzii.

    Si ca in fiecare an, imediat dupa Comedy Festival va urma sectziunea clujeana a festivalului Animest, care nu e la fel de fastuoasa ca cea bucuresteana, dar e un fel de best of al acesteia, atat cu lung metraje (Coraline, japonezarii cool) cat si cu scurt metraje adesea geniale.

    Cu alte cuvinte, daca as fi in Cluj mi-as face un program de filme serios cu ocazia acestor evenimente.

    Daca mai conectez treaba asta si cu doldora de concerte de club care se intampla in perioada asta la Cluj, cu nume extrem de eclectice pe care nici in occident nu le prinzi usor (Secret Chiefs 3, Kadavar), ori primele tentative de evenimente tematice dupa modelul occidental - stoner, goth/EBM, hipster party, chiar si un burlesque show (sper eu in vana celor care-s la mare moda pe la nemtzi, dar probabil cu gagici mult mai faine), ma tem ca Cluju e the place to be in perioada asta. Sigur, mai trebe si ca lumea sa mearga la evenimentele astea, am auzit ca au fost si cateva esecuri lamentabile care au cam descurajat organizatorii, insa dansii uita ca mai trebe facut si un pic de marketing, nu e suficient sa pui un anuntz pe Facebook.

    Sa nu uitam si faptul ca Cluju e pe cale sa devina capitala hipsterismului romanesc, aruncand manelistii intr-un obscur underground din care nu vor mai iesi degraba. Pe de alta parte am auzit ca au aparut primele specimene de hipsteri mutantzi, care promoveaza manelele ca pe o forma elevata dar neintzeleasa de arta autentica, indie. Ideea a rasarit pentru prima data in intelectualitatea frantzuzeasca si incepe sa faca pui periculoshi si pe la noi. Am auzit de un cuplu de hipsteri fotografi-antropologi care incearca sa traiasca o saptamana intre manelisti, ca exploratorii aia care se imprietenesc cu palcurile de gorile pe cale de disparitzie, din Africa, sa le intzeleaga mai bine obiceiurile, sa le umanizeze. There's some fukked up shit happening in lumea asta indie, credetzi-ma.

    Ma rog, pe scurt, mi se rupe inima de dor cand imi amintesc cat de cool e luna octombrie la Cluj, insa tot nu pot sa trec peste faptu ca tzara e condusa de organizatzii criminale si potzi sa te trezesti oricand cu presedintele sau primul ministru ca-tzi dau spargere la apartament si-tzi fura bani din casa. In curand americanii n-o sa mai faca filme cu bank robbers purtand masti de cauciuc cu fatza lui Nixon, ci cu ale lui Basescu si Ponta.

    Asa ca decizia pana la urma trebuie luata intre doua feluri de a muri:

    stanga - Romania, dreapta - Austria/Germania.


    Pe aici singurele evenimente notabile au mai fost concertul excelent Monkey3 (la care sunt sigur ca totzi hipsterii post-rockeri ar fi leshinat, daca ar fi auzit de trupa asta) si un mic festival horror vienez, Slash film festival despre care o sa scriu data viitoare mai multe. Alt mare eveniment e ca saptamana viitoare ratez Dead Can Dance in concert la Budapesta. Ca sa-mi mai alin frustrarea, am scris o recenzie pt Dilema la ultimul lor album, apare pe la finele lunii. In schimb mi-am luat bilete pt Roadburnu de anul viitor, unde capurile de afish vor fi Godflesh, Sigh, Ihsahn si Electric Wizard.

    Va las cu o mostra de pe DVDul Monkey 3:




    Thursday, October 04, 2012

    La mormantul lui Aron Biro III: The stairway to heaven, or the autobahn to hell?



    Grief came riding on the wind,
    Up the sun on river Thames,
    I was sittin' on the bank with my mouth open,
    When I felt it entering.
     
    Dupa festivalul de la Biertan am mers la Londra, cel mai viu oras pe care l-am vazut in viatza mea. Comparativ, Viena pare lovita de coma generalizata, lumea se plimba pe strada de parca-s caini din aia cu zgarda electrificata, stresatzi sa nu apese stapanu butonu. Din cand in cand, cate unu care nu mai rabda incepe sa urle sau sa scuipe pe cei din juru lui. Intr-o zi am vazut pe unu kkndu-se pe linia de tramvai. Nu mi-am dat seama daca vroia sa se sinucida sau sa-si ucida kktul. Vinerea si sambata noaptea tot tineretu iese la disperare sa danseze pe muzica de kkt si sa se drogheze ca sa poata suporta pana dimineatza muzica de kkt.

    In Londra nu conteaza ce zi de saptamana e, ce ora din noapte sau zi e - e la fel de multa lume pe strada, in baruri, in cinemauri, in teatre. Am vazut doamne de 60 de ani iesind baute din puburi, cantand cu oribile accente cockney, dupa miezu noptzii. Pe cand in Vienna e curfew general la miezu noptzii, concertele se opresc, restaurantele se inchid, nu mai circula mai nimic si in general nu mai potzi cumpara dupa miezu noptzii decat Wurstel si droguri. Duminica nu creste nici iarba si in general daca nu-tzi planifici bine shoppingu sau daca se intampla doamne feri sa itzi trebuiasca ceva neprevazut, asta e.

    Ma rog, comparativ cu Londra si eu par ca ma aflu in coma. De exemplu am aflat cu amaraciune ca nici un hostel londonez nu ma mai cazeaza din pricina limitei (superioare) de varsta, de 35 de ani, asa ca am fost obligat sa gasesc cai alternative de cazare. Pe cat de bucuros fusesem de ziua mea, cu 2 saptamani inainte, pe atata de zbarcit m-am simtzit la aflarea veshtii.



    Bine, nu-s toate super nici la Londra. O problema nasoala e violentza pe strada (la Viena nazistii te anihileaza in maxim 10 minute dupa ce ai ridicat vocea peste pragu politicos). A doua problema nasoala e transportu. Nu ma refer doar la sensu de circulatzie, si nici la faptu ca toata lumea trece pe roshu (desi din cate stiam nu au inversat si culorile la semafor). Ma refer mai mult la metrou, care e cel mai vechi din lume - 1860 (noi ce naiba faceam pe vremea aia?). Problema e ca, din cauza vechimii, retzeaua de metrou s-a dezvoltat incremental si nesistematic, adaugandu-se treptat, de-a lungul secolului-jumate, bucatzele si ramuri noi care formeaza un haos oribil. Putetzi afla mai multe din excelentul serial-documentar The Tube.

    Se moare des pe liniile de metrou, mai ales la rush hour - o perioada de 3 ore pe zi in care se inghesuie atata lume in statzii ca nu mai au loc pe platforma si incep sa se impinga pana pica cate unu pe linie. Vagoanele sunt stramte si claustrofobe iar coridoarele din statzii stramte, bantuite de shobolani si hipsteri care canta folk pentru un ban cinstit. Functionarea normala a metroului e exceptzionala si cand se intampla, microfoane si ecrane de peste tot anuntza cu mandrie: today we have a good service! Insa din saptamana petrecuta de mine la Londra abia am prins 2-3 zile in care toate liniile aveau insemnul asta in dreptul lor.

    Dar, repet, uitatzi-va la The Tube, e fascinant ce se intampla in metroul londonez - de la consilierea psihologica a shoferilor de metrou care au apucat sa calce oameni, la oameni dubiosi care prefera sa mearga pe scarile rulante in contra-sens, ori incidente cu indivizi care se caca in statzii (iata totusi o asemanare cu Viena, tre sa investighez care e faza cu acest obicei - asta de care zic, din Londra, a fost chiar un caz celebru, nu l-au putut prinde multa vreme caci se pare ca-si aducea cacatu de acasa intr-o punga, nu-l facea ad-hoc; cica era neamtz).

    M-am dus la Londra pentru festivalul FrightFest insa am ajuns cu o zi mai devreme sa apuc sa vizitez una alta. Asa ca am dat o raita generala de turist. Obiectivele mari ale Londrei le stie toata lumea, asa ca o sa ma rezum la cele pe care nu le shtitzi:

    1. Am halit cel mai bun shnitzel din lume la restaurantu lu Jamie Oliver. Pretz decent - ma rog, scump ca toata Londra e scumpa mai ales ca n-au lasat pretzurile jos dupa Jocurile Olimpice, dar mai ieftin decat la toate celelalte restaurante la care m-am oprit.

    2. Am gasit un bar numit Garlic and Shots unde se vinde bere de usturoi si inghetzata de usturoi. In principiu e un bar de rockeri pe unde cica mai vine Euronymous, parintele black metalului norvegian. Da, shtiu ca lumea il crede mort, insa el sustzine ca a fost o tzeapa, ca sa-l infunde pe Varg Vikernes.

    3. Am fost la lansarea noului sezon din Doctor Who, ocazie cu care mi-am tras poze cu Tardisu si mi-am luat un Dalek. Se vindea pe acolo si o shurubelnitza sonica care functioneaza ca telecomanda dar cum n-am televizor n-am avut ce face cu ea. Cu ocazia asta am vazut cel mai mare comic shop din viatza mea, cam cat 3 librarii Carturesti numai cu benzi desenate si vanzatori hipsteri (convertitzi din geekshii anilor 90).

    Cinemaul Empire, in care s-a tzinut festivalu, are cea mai mare sala  (de cinema) pe care am vazut-o in viatza mea. Pare mai mare decat cladirea care o contzine, foloseste probabil tehnologie din Doctor Who. Am uitat cate locuri are, dar e de ordinu miilor. Statzi sa pun o poza.



    Partea nasoala e ca nu potzi merge la FrightFest ca la TIFF, sa itzi iei bilet cu o zi inainte pe baza recomandarilor prietenilor. La momentu inceperii festivalului majoritatea filmelor sunt sold out, biletele se iau cu o luna inainte. Ceea ce e nasol, daca te uitzi la faptul ca majoritatea filmelor din program nici macar nu au pagina IMDB. Sunt premiere mondiale sau europene, unele in regim de screening uncut deci nu prea ai unde sa consultzi recomandari, recenzii etc. Si aproape nici un film nu se da de 2 ori, deci n-ai pe cine intreba. Asa ca am mers cam la noroc, sau pe baza faptului ca stiam pe unii regizori. Am nimerit in general bine, reusind sa evit in mare titlurile torture porn care au dominat programul acestei editzii si care i-au pricinuit porecla de RapeFest.



    O treaba deosebit de misto sunt spoturile de dinainte de filme, promovand mesajul TURN OFF YOUR BLOODY PHONE. Le gasitzi pe toate pe youtube, vi-l pun aici doar pe cel mai crancen dintre ele:



    Dupa filme lumea se tragea la partyurile de la Phoenix Artist Club. Cum n-aveam acreditare si rezervari oficiale am dat tarcoale ca un caine vagabond pe langa usha pana mi-a remarcat unu din organizatori tricoul cu Ilsa, tigresa Siberiei. M-a chemat inauntru sa ma felicite pt cel mai cool tricou vazut la festivalu asta, o raritate din cate am intzeles. Ma rog, stiam ca e o raritate ca de aia l-am luat dar nu ma asteptam sa-mi ofere cineva 50 de lire pe el. De aici incolo tricoul mi-a purtat noroc, mi-a asigurat bilet de intrare la partyuri unde am intalnit si am luat autografe de la toata lumea care conteaza in horroru modern: scriitorul Kim Newman, regizorul Tom Six si nevasta-sa Ilona (creatorii seriei The Human Centipede), Ti West (House of the Devil), Jake West (Doghouse, Evil Aliens), Paco Plaza (Rec) si o gramada de actori cu pitzipoancele lor. Dupa ce le-am zis ca-s din Transilvania si ca avem si noi festivalu horror de la Biertan au fost in extaz, unu a zis ca ma face guest of honor.

    M-am cam emotzionat si am stat mai deoparte, limitandu-ma la autografe si poze. Lumea era in general incantata de cate ori auzea de Transilvania, mai putzin un american bou care a inceput sa rada cand i-am spus de unde-s.
    - Hahaha, this guy thinks he's from Transilvania! ii zice unuia de langa el.
    - What's so funny, il intreb.
    - Hahaha, Transylvania, cmon guy, it's a lame joke!
    - It's not a joke, man!
    - Haha, Transylvania is not a real place, man, it's a fantasy place! You watch too much horror.
    - You're stupid, man.
    Pana la urma am plecat destul de repede in prima seara ca m-am timorat si m-am simtzit nepregatit pentru ce se intampla acolo.

    A doua zi am decis sa bag 2 beri inainte de afterparty si lucrurile au mers mult mai satisfacator. Le-am baut intr-un bar de alaturi, impreuna cu un individ cu doi dintzi enormi si parul rarit, vopsit negru, cu fizionomie de shobolan. Se pare ca nu sunt singuru care a avut perceptzia asta - tipu juca in rolul unui redneck pe nume Rat, in filmul Inbred, cel mai recent splatterhorror al lui Alex Chandon (asta e un black metalist dubios care acu 10 ani facuse filmu care mi-a unit destinele cu ale lui exty, Cradle of Fear (cu vocalu de la Cradle of Filth in rolu principal)). Am aflat ca sobolanu asta era fachir de meserie (la Londra se pare ca e o meserie cinstita) dar ca nu statea prea bine cu banii asa ca i-am luat o bere sa-mi tzina de urat. Cum n-am amintiri prea placute de la filmele lui Chandon am simulat un pic simpatia pentru black metal si am mintzit ca as fi vazut noul sau film. Ulterior mi-a parut rau, caci seara am ajuns sa-l cunosc si pe Chandon care e un tip la locu lui, nicidecum blackeru tembel la care ma asteptam.

    Pana la urma mi-am facut curaj sa-l abordez si pe Kim Newman, care era mereu inconjurat de macar 5 gagici si nu incapeam sa ajung pana la el. Dupa poza si autografu de rigoare l-am intrebat daca a fost vreodata in Transilvania pentru romanele sale vampiresti cu tzigani din Medias si moldovence (ciclul Anno Dracula, lectura obligatorie fratzilor). A zis ca nu, ca a extrapolat din ce stia despre tziganii romani din Londra (in unul din romanele sale, Dracula e un tzigan de-al nostru fugarit de securisti pe vremea comunismului, care reuseste sa fuga in America ascuns intr-un cosciug si il cunoaste pe Andy Warhol, pe care il ajuta sa faca varianta sa de Dracula, aia cu Udo Kier).

     Pana la urma m-am intins la vorba cu niste turci, unul dintre ei fiind responsabil cu spoturile Turn Off You Bloody Phone de care ziceam mai sus. Mi-a marturisit ca lucreaza la un lung metraj despre o prostituata din Bucuresti fugita la Istanbul care il invie pe Cthulhu. A fost incantat cand i-am povestit de nuvela mea horror despre fotbal (despre un portar care face un pact cu Diavolul sa apere toate penaltiurile intr-o finala a Cupei Campionilor) si mi-a propus sa o ecranizam la turci, inlocuind Steaua cu Galatasaray. Atunci mi-a suras ideea, dar acum mi se pare ca mi-as trada tzara. E un film care trebuie cu orice pretz sa se faca in Romania.

    In ultima zi a festivalului am trait un atac de panica nasol. Cand dau sa ies din casa nimeresc intr-o strada plina de negri jongland nuci de cocos si pliculetze de marijuana, pe o muzica infernala. Incepuse carnavalu de la Notting Hill care ingramadeste juma de milion de oameni pe cateva stradutze si astia isi fac de cap 2 zile si 2 noptzi dansand, fumand iarba, mancand coaste fripte sau injunghiindu-se intre coaste din te miri ce. Nu mi-a priit deloc atmosfera mai ales ca  mi-a luat 2 ore sa ies din cartier: toate statiile de metrou din imprejurimi erau inchise, toate strazile blocate, lantzuri de politzisti te opreau cand incercai sa iesi printr-o zona mai libera (care cica era rezervata pt cazuri de urgentza). Cand am crezut ca am dat de iesire m-au intors din drum ca e major gas leak si poate exploda dintr-o clipa in alta, ceea ce m-a obligat sa ma intorc la loc in focaru de infectzie si sa gasesc o ruta alternativa printre camioanele pline de jamaicance dansand din buric si tragandu-ma de shlitzu nadragilor, oameni catzarandu-se pe streshini ca maimutzele, copii plangand ca i-a calcat cineva pe cap. O veritabila zombie apocalypse, mustind de distractzie primordiala foarte violenta, care nu-mi prieste deloc in ciuda faptului ca i'm a man of groove. Avoid at all cost carnavalu de la Notting Hill, nimic bun nu se intampla acolo.

    Cu greu am iesit din nenorocire si am ratat niste filme pe chestia asta insa after partyul din seara aia a facut totzi banii. Am ajuns cu intzelepciune mai devreme, caci stiam ca se va umple full in seara aia, cand era programat sa tzina pana dimineatza (si nu pana la 2-3 cum era obiceiu). M-am pupat cu gagica din Ginger Snaps, care era acolo cu noul ei film, American Mary - revelatzia festivalului, ratat insa de mine din pricina nenorocitului de carnaval caraibian (ce dracu de treaba au englezii cu caraibele? e ca si cum ai organiza o parada Gay Pride la Zalau). Alex Chandon (ala cu Cradle of Fear) a zis ca ne vedem la Cluj, ca-si trimisese filmul Inbred la festivalul Comedy de la Cluj din toamna asta (wtf? this guy is not funny, cel putzin nu in sensu lui Louis de Funes!).

    La chefu final lumea a cazut de acord ca in loc de FrightFest de anu viitor festivalul ar trebui sa se numeasca RapeFest, ceea ce l-a cam intristat pe organizator care s-a aparat cu observatzia corecta ca preponderentza subgenului torture porn e o situatzie a horrorului actual in general, pe care festivalul doar o reflecta. Si ca, din pacate, ipocritzii mainstream tocmai prin intermediul acestui gen (vezi seria Saw) s-au apropiat de horror si l-au facut suficient de vandabil. Probabil e un gen care zgandare ceva reprimat in prostul de rand.

    Ma rog, s-a terminat pana la urma si chefu asta si m-am intors in tzara lu Arbeiten gandindu-ma la versurile lu Nick Cave.

    And if the Thames weren't so filthy
    I would've jumped in the river to drown