Niste horror contra plictiselii: Victor Crowley, Annabelle, Annabelle Creation, Jigsaw, What Keeps You Alive

Victor Crowley (aka Hatchet 4)

(regizat de Adam Green, auteurul intregii serii Hatchet)

Filmat in mare secret, fara teasere sau trailere, aceasta a patra parte a seriei Hatchet a fost lansata in lume prin proiectzii-surpriza deghizate sub pretextul unui Director's Cut aniversar al primului film (care implinise 10 ani). Tocmai din motivul asta l-am si ratat la festivalul horror Frighfest, caci n-aveam chef sa revad filmul original, insa sala a fost plina, semn ca informatzia s-a sifonat cumva, in timp ce eu am stat cu fraierii afara la un fishnchips. Pana la urma a fost la afterparty si un karaoke tematic organizat de regizor asa ca n-am ratat toata distractzia.

Seria Hatchet e facuta sa acopere un gol important in cinemaul horror al ultimilor 20 de ani - faptul ca acesta n-a fost produs nicio figura emblematica cu care sa potzi face tricouri sau figurine, asa cum se intampla in anii 70 si 80 (ultima creca a fost masca din Scream, lansata in anii 90, dupa care rolul de icoane horror pare sa fi fost preluat de politicieni). Aici figura emblematica e Victor Crowley, un zombie mutilat care bantuie mlashtinile din Louisiana inarmat cu o toporishca.

Un avantaj major e faptul ca toata seria (4 filme pana acum) sunt realizate de acelasi regizor, mentzinand o consistentza stilistica si un control creativ total asupra mersului povestii. Regizorul Adam Green a preluat templateul Friday 13 si a aplicat peste ea niste hipstereala meta-ironica - replici din Scooby Doo, distribuirea actorului din Friday 13 in rolul antieroului, faptul ca rolul traditzional al eroinei supravietzuitoare e preluat aici de un actor asiatic. Violentza e extrema, insa tinde spre parodie, fara sa oripileze cu adevarat. Mai important decat violentza e insa umorul ce condimenteaza copios dialogurile.

Dupa cum ma asteptam aceasta a patra parte nu are nimic in plus dar nici in minus fatza de restul seriei. Pentru cine a urmarit seria e un film musai de vazut, altfel insa nu prea, caci se fac numeroase trimiteri la partzile anterioare. Povestea respecta acelasi shablon - un grup de cocalari si pitzipoance se prabushesc cu un avion in mlastinile Louisianei si cad victima. E mai degraba un episod al unui serial decat un film - daca ratezi trimiterile si mistourile vizavi de ce se intamplase in filmele precedente, probabil e destul de sec.

**************************************** 

Annabelle

(regizat de John Leonetti, cameraman de-al lui James Wan)

Biserica romano-catolica a intrat tare in industria horror - ies pe banda rulanta filme in care eroii sunt popi, maicutze sau crestini pioshi, iar personajele negative sunt demoni, case bantuite, fotolii bantuite etc.

Cea mai vizibila productzie in acest sens e seria Conjuring, bazata pe "faptele adevarate" ale unui cuplu de ghost-hunteri catolici care tzineau publicul cu sufletul la gura pe la OTV-urile americane ale anilor 80. Seria a fost initziata de regizorul australian James Wan, cunoscut pentru succesele seriilor Saw si Insidious. Omul a venit cu ideea ca, urmand retzetele Marvel si DC Comics, ce-ar fi sa se construiasca un intreg univers cinematic cu filme usor conectate intre ele (plus titluri cross-over in genul Avengers), doar ca in loc de batalii intre supereroi sa fie conflicte apocaliptice intre fetze bisericesti si demoni.

Primul pas in aceasta directzie a fost desprinderea seriei Annabelle, despre papusha posedata pe care o confisca protagonistii la inceputul primului film Conjuring. Crezusem initzial ca e ceva in genul Chucky dar nu e asa, papusha nu se insufletzeste si nu face nimic, e doar gazda unor spirite care altfel se comporta la fel ca toate celelalte din seria Conjuring - trantind, spargand, manjind peretzii cu "Muie PSD".

Chestia care incearca sa faca filmul interesant e ca actziunea se intampla in anii 60 in timpul atacurilor clanului lui Charles Manson, cand televiziunile americane reusisera sa isterizeze populatzia ca SUA ar fi invadata de secte sataniste. Aflam cu ocazia asta ca papusha posedata e un obiect de cult al unei astfel de secte sataniste si necesita ofrande de genul copii sacrificatzi.

Partea nasoala e ca filmul nu reuseste nicicum sa se pozitzioneze in anii 60 - automobile, termopane, televizoare color, vestimentatzia personajelor, nimic nu arata a anii 60. Conjuring 2 facuse o treaba excelenta din a oferi un look'n'feel al epocii in care se petrecea actziunea, insa in filmul asta te asteptzi ca in orice clipa cineva sa scoata un Iphone.

**************************************** 

Annabelle 2

(regizat de David Sandberg, autorul lui Lights Out)

Dupa rateul si gafele lansarii seriei Annabelle a venit aceasta continuare, care de fapt e un prequel indicand originile papushii demonice. Totodata, stabileste legaturi cu celalalt spin-off al universului Conjuring - recent lansatul The Nun se intampla cam in aceeasi perioada, anii 50.

Stilistic Annabelle: Creation e net superior primului film, reusind sa-i evite defectele - actziunea se petrece intr-un cadru atent decorat conform epocii. E vorba de un orfelinat ce gazduieste un grup de fetitze si o calugaritza responsabila cu ingrijirea lor. Cum ziceam, in filmele astea e obligatoriu ca un personaj pozitiv sa fie romano-catolic. Spiritele malefice vin din nou prin intermediul papushii posedate Annabelle, doar ca acu ni se ofera un origin-story: orfelinatul unde se intampla lucrurile a fost casa unui papushar care a construit-o pe Annabelle ca sa gazduiasca spiritul fetitzei sale moarte prematur. Doar ca in locul spiritului fetitzei papusha a inceput sa fie posedata de fel-de-fel de spirite date dracului carora nu le poate veni de hac decat un crestin adevarat, recent spovedit si cu carnet de partid.

Regizorul s-a lansat recent cu Lights Out, un film bazat pe manipularea intunericului si umbrelor, iar filmul asta preia retzeta respectiva si abuzeaza de ea. Foarte mult din film se petrece in bezna, cu fire de lumina patrunzand pe ici colo cat sa te prinzi cam ce se intampla. E o abordare ok pentru un film gotic, dar pentru un film cam lung devine obositor sa te tot chiorasti.

E ceva mai bun decat primul Annabelle, in special ca design si regie, insa povestea e la fel de rudimentara, iar legaturile cu celelalte filme Conjuring sunt mai degraba hyperlinkuri decat sa deschida noi perspective asupra acestui univers narativ oculto-catolic.

*******************************

Jigsaw (aka Saw 8)

(regizat de Spierig Brothers, autorii lui Predestination)

Credeam ca s-a saturat lumea de cele 7 filme Saw asa ca m-a cam luat cu surprindere potentziala relansare a seriei. Am o parere foarte proasta despre filmele astea si mai ales despre publicul care le apreciaza, insa am decis sa dau o shansa noului capitol vazand ca e facut de Fratzii Spierig care au scos la vremea lor cateva bijuterii (Predestination, ecranizarea dupa Heinlein si Undead, unul din filmele care au relansat genul zombie la inceputul anilor 2000). Alt punct de atractzie a fost prezentza actritzei Brittany Allen, noua scream queen a cinema-ului horror.

Din pacate filmul se tzine cu dintzii de retzeta si nu are pic de personalitate.

Pentru cine nu stie, filmele astea-s despre un inginer moralist care organizeaza diverse jocuri morbide prin care pedepseste oameni care au facut lucruri nashpa la viatza lor, insa in acelasi timp jocurile includ si elemente de perspicacitate prin care victimelor li se da o shansa sa scape si sa cugete asupra a ce li s-a intamplat. Motivele si caile prin care victimele incap pe mana psihopatului sunt intotdeauna fortzate si explicate pe fuga in cate un flashback de umplutura. De la un capat la altul fiecare film e un joc cu torturi, mutilari si dezmembrari din care cei care scapa ajung sa fie pana la urma atat de traumatizatzi incat devin la randul lor psihopatzi si continua campania de crime sangeroase initziate de protagonist (care, de fapt, a cam murit prin partea a treia a seriei - tot ce se intampla de atunci incoace e opera a diversi "ucenici" ai sai).

Cam asa e si aici - nu ma intereseaza ca e spoiler, evitatzi filmul, e cea mai despicable forma de cinema horror dupa filmele snuff. Si tocmai faptul ca e unul din subgenurile horror cu cea mai mare cautare la publicul mainstream e ce ma ingrijoreaza cu privire la lumea in care traim.

*******************************

What Keeps You Alive

(regizat de Colin Minihan, autorul lui It Stains the Sands Red)

Un film care ar putea da apa la moara Coalitziei pentru Familie, despre doua lesbiene care se urasc de moarte si petrec tot filmul fugarindu-se prin paduri ori urland una la alta. Nu se urasc ele chiar de la inceput - in prima faza se prezinta ca un cuplu armonios de lesbiene care se retrag la tzara sa traiasca departe de lumea moderna, intr-o cabana mostenita de una dintre ele. La cabana insa armonia homosexuala capata intorsaturi tragico-horror, iar filmul devine un terifiant joc de-a soarecele si pisica, filmat prin niste peisaje superbe din Canada. 

Eu am o slabiciune pentru filmele care se petrec in natura si exploateaza oportunitatzile peisagistice ale locatziilor, am si o slabiciune pentru actritza Brittany Allen care de catziva ani a devenit o noua scream queen a cinemaului horror, am o simpatie si pentru lesbiene si urmaresc indeaproape toate filmele regizorului Colin Minihan (de fapt ale grupului Vicious Brothers, niste canadieni care tot schimba intre ei functziile de regizor/scenarist/producator - vezi It Stains the Sands Red, Extraterrestrial, Incontrol etc.). Asa ca am fost destul de incantat de film, insa nu pot sa-l recomandat drept musai de vazut pentru cineva pe care nu intereseaza niciunul din aspectele enumerate aici.

Noroc ca e filmul canadian, ceea ce face interpretarile tendentzioase cam inutile, acolo homosexualitatea atingand nivelul de banalizare la care astfel de filme sa nu mai deranjeze pe nimeni si nici sa nu iste dezbateri moraliste. E un thriller care ar fi decurs exact la fel indiferent de sexul si orientarea sexuala a protagonistilor, deci unii ar putea ridica dilema "de ce au trebuit sa fie gay protagonistele"? Dilema la care, desigur, se raspunde cu "dar de ce au trebuit sa fie femei, sau canadieni, sau tineri?" Horrorul nu are nici varsta, nici natzionalitate, nici orientare sexuala, e deasupra oricaror distinctzii.

P. S. Brittany Allen e aia cu sange.

Filme musai: Birds of Passage, The Ballad of Buster Scruggs, Aquaman, The House that Jack Built, Alita: Battle Angel

Birds of Passage

(regizat de Ciro Guerra, autorul lui Embrace of the Serpent)

Sunt superbe etno-thrillerele columbianului Ciro Guerra, iar asta e chiar mai superb decat cel cu care omul a ajuns la Oscaruri acu catziva ani (Embrace of the Serpent). Regizorul pune conflicte si povesti relativ banale intr-un context etnografic si antropologic care schimba radical perceptzia spectatorului asupra evenimentelor. Fara acel context filmul asta ar putea fi un episod din Godfather sau Narcos, despre niste techerghei care fac bani din droguri in Columbia anilor 70. Insa nu-tzi dai seama de asta decat la vreo 2 zile dupa ce s-a terminat filmul, caci in timpul vizionarii esti dus intr-o cu totul alta lume, una in care lucrurile au cu totul alta insemnatate (inclusiv traficul de droguri). E lumea triburilor native matriarhale Wayuu (din care se trage si Marquez, o influentza majora aici) - triburile respective au fost o vreme provideri de marijuana pentru traficantzii americani de la care primeau in schimb ochelari de soare RayBan, blugi trapezi si arme de foc.

Tehnic vorbind filmul e despre originile industriei columbiene a drogurilor, deci un fel de prequel la Narcos (cu un touch de Morometzii). Niste tineri liberi si soroshisti din SUA anilor 60 impartzeau fluturashi prin Columbia acelor vremuri incercand sa propovaduiasca capitalismul american intr-o tzara tentata de comunism. Pana la urma un localnic prinde ideea si, ca sa le arate americanilor ca a intzeles ce e capitalismul, pune la cale o mica afacere de distributzie de marijuana ce devine rapid profitabila si ii permite sa faca rost de caprele fara de care nu putea sa-si ceara in casatorie iubita.

Filmul se intinde peste vreo 15 ani descriind modul in care traiau triburile cu pricina si ce insemna traficul de droguri pentru microsocietatea si spiritualitatea lor. S-au folosit mai mult etnici localnici decat actori profesionisti asa ca filmul arata uneori de parca e facut de un Kusturica drogat si refugiat in Columbia. 

P. S. In mod particular am fost impresionat de camashile, rochiile si hamacele localnicilor.

*******************************************************

Aquaman

(regizat de James Wan, autorul seriilor Saw, Insidious, Conjuring)

Rushii si-au bagat coada in competitzia dintre Marvel si DC Comics. Filmele Marvel in mod sistematic i-au pus pe rushi intr-o lumina proasta (vezi Avengers 2, Iron Man 2 si Captain America 2). Acum, Aquaman salveaza un submarin rusesc de o armata de mercenari americani!

Dupa ce filmele DC Comics au agonizat mai bine de 10 ani incercand sa treaca drept serioase si aliniate la geopolitica momentului, cineva pe acolo a fost dat afara (se pare ca nu Zack Snyder) si s-a decis ca Aquaman sa incerce sa treaca drept film Marvel - lipsit de orice bruma de realism, excesiv de animat, zgomotos si agitat (in format 4DX ieshi ud leoarca si cu hernie de disc), cu actori mari in roluri ridicole, regizat de cineva care n-a mai facut niciodata filme cu supereroi. Asta tocmai cand Marvel schimbasera macazul in sens invers, promitzand filme sobre si incarcate ideologic (ma gandesc la Black Panther).

Asa se face ca asta e cel mai fun film DC Comics de multa vreme incoace, retzeta succesului fiind calea pragmatismului - conteaza si faptul ca supereroul Aquaman e, la origini, o furaciune dupa Submariner de la Marvel (e ok, si acestia au furat destule de la DC Comics). E si primul film DC Comics PENTRU COPII de multa vreme incoace - nu doar ca nu poate fi vorba de sex, insa popoarele subacvative au apa in loc de sange, asa ca bataliile sunt mai mult varsare de apa si totul arata ca un desen animat 3D. Actorii importantzi sunt totzi intineritzi pe calculator (Amber Heard, Nicole Kidman, Willem Dafoe, Dolph Lundgren, Patrick Wilson) si ofera o improspatare majora a echipelor folosite in recentele filme Batman/Superman. Incepe, cu acest film, o noua era a filmelor DC Comics.

Mai e si nishte Lovecraft/Cthulhu infiltrat aici (regizorul James Wan e consacrat ca autor de horror - vezi Saw, Conjuring) asa ca rezultatul e o frenezie care bifeaza toate obligatziile unui hit pop-culture pentru toata familia.

**********************************************************

Alita: Battle Angel

(regizat de Robert Rodriguez, autorul lui Machete)

Foarte entertaining si placut filmu asta, l-am simtzit ca pe o alternativa mai calda si mai cute la Ready Player One, cu gaguri mai inventive. Robert Rodriguez e vestit nu doar pentru pastishele ultraviolente facute in combinatzie cu Tarantino (Grindhouse, Machete, Sin City), ci a facut candva si filme pentru copii - vezi tetralogia Spy Kids. Aici reuseste sa unifice cele doua interese ale sale iar rezultatul e sexy fara sa fie erotic, e pentru copii si totodata relevant politic, e brutal fara sa fie sangeros. Un cyber-basm perfect bazat pe o banda desenata japoneza destul de lunga (disponibila si in engleza). E doar primul film al unei serii, e clar ca povestea e planificata ca trilogie.

E aici si o demonstratzie de CGI, sprijinita de James Cameron care a dezvoltat special noi tehnologii pentru viitoarele filme Avatar si le-a dat cu imprumut lui Rodriguez sa le testeze in acest film. In consecintza cam tot ce vedem e desene animate, cu exceptzia fetzelor actorilor lipite pe diferite trupuri de ciuborgi. Sunt si catziva actori care apar intregi din cap pana in picioare - Christopher Waltz e un inginer care repara cyborgi dezmembratzi, Jennifer Connelly e fosta nevasta implicata in mafia traficului de piese de cyborg, iar povestea e construita in jurul unei competitzii similare cu cea din Ready Player One.

Sunt similitudini si cu recenta ecranizare Ghost in the Shell care mi-a placut si ala pentru inventivitatea efectelor vizuale. Asta e si mai spectaculos si anuntza ca meseria de actor e pe cale sa dispara din cinema (urmand probabil sa se reorienteze spre teatru, advertising si politica - clar in politica avem nevoie de actori mai buni!)

O chestie care mi s-a parut totusi dubioasa in acest film e heteronormativitatea ce contamineaza povestea - avand in vedere ca personajele nu au putze, interesul reproductiv nu poate exista si tehnologia permite sa te inflitrezi de la distantza in creierul cuiva, care mai e miza indragostirii intre un baiat si o fata-cyborg? M-as fi asteptat ca lumea din film sa fie post-umana, post-sex si post-LGBT si totusi personajele sunt foarte interesate de a se angaja in relatzii amoroase heterosexuale (protagonista e facuta din tinichea, capul fiind singurul organ aproximativ uman; baiatu e om din carne si oase, pe el parca l-as mai intzelege de ce s-ar combina cu o fata de tinichea dar la ea care e explicatzia - ca asa a fost programata?).

**********************************************************

The House that Jack Built

(regizat de Lars von Trier, auteuru lu Nymphomaniac)

O continuare armonioasa si naturala la precedentul exces al lui von Trier, Nymphomaniac. Ala era despre fortza gravitatzionala feminina a sexului, asta e despre fortza gravitatzionala masculina a mortzii si violentzei. Puse laolalta, cele doua filme fac cat o carte de Jordan Peterson, cu tot cu morala si fabule. De fapt as recomanda mai degraba vizionarea filmelor unu langa altu decat lectura din Peterson - totul se regaseste aici in forme mai concise, inclusiv referintzele la Wagner si Paretto. Protagonistul e genul de om care incearca sa construiasca o casa dupa ce a citit o carte de Peterson.

Protagonistii celor doua filme sunt intrupari ale instinctelor esentziale, sexul si violentza, mapate destul de heteronormativ - totusi von Trier ii permite eroinei sale sa aiba si o relatzie lesbiana, iar aici ii permite eroului sa omoare si un barbat, in felul asta impacand pe toata lumea. Ambele filme sunt structurate la fel, ca antologii de incidente cu numeroase interludii amuzant-filosofice in care protagonistul se confeseaza cate unui spoveditor - in primul film era moshul libidinos jucat de Skarsgard, aici e poetul Virgil jucat de recent raposatul Bruno Ganz, servind eroului drept ghid prin Iad.

Superb film daca il analizezi in oglinda cu Nymphomaniac (viatza=porno+horror, in viziunea autorului). Matt Dillon e splendid in rolul principal - uitasem ca exista, nu l-am mai vazut de la nominalizarea Oscar pentru Crash (mai bine de 10 in urma).

Lumea tot analizeaza filmul asta de sub prezumtzia ca Von Trier e un misogin nihilist care sfideaza realitatea #metoo si pe cei care l-au dat afara de la Cannes. Oamenii fara capacitate de abstractizare vor considera ca filmul trebuie interzis iar autorul executat public intr-un ajun de Craciun. Noroc ca la ei in Danemarca nu exista un PSD sa-i faca comisie de etica. E, din multe puncte de vedere, un film oribil, mult mai oribil decat a fost Antichristul (cealalta tentativa horror a regizorului).

********************************************************

The Ballad of Buster Scruggs

(regizat de Fratzii Coen, toata lumea ii shtie)

Unul din ultimele filme bune pe care le-am vazut pe Netflix - de la asta incoace nimeresc doar gherle, nu stiu ce s-a intamplat.

E o imensa placere noul film al Fratzilor Coen, desi e o adunatura de scurt-metraje fara nicio legatura intre ele. Sunt 6 povesti din Vestul Salbatic, primele funny apoi tot mai tristo-tragice ori kafkiene, fiecare dintre ele incluzand cate un actor important intr-un rol atipic si haios: Tom Waits e un gold digger batran, Liam Neeson un entertainer itinerant care exploateaza un baiat olog punandu-l sa recite fragmente din Constitutzie, Tim Blake Nelson e un superpistolar care se deda la gaguri, James Franco e spanzurat in mai multe randuri.

Fiecare scurt-metraj e o fabula moralista, ceva intre Nastratin Hogea si povestile cu Pacala si Tandala. Westernul e un gen fara varsta, nu va muri niciodata, oferind povesti primordiale si primare comparabile cu cele biblice. Antologia de fabule a fratzilor Coen e menita sa sublinieze aura biblica a Vestului Salbatic - sursa de mituri si istorie prost documentata si, pana la urma, originea unei noi ordini mondiale care a adus unele updateuri lumii cladite pe Biblia originala.

Filmul are imagini si peisaje incredibile, din pacate murdarite de niste inexplicabile pasari/caprioare CGI.

Maraton de Oscaruri musai de vazut: Get Out, Three Billboards Outside Ebbing Missouri, The Last Jedi, Blade Runner 2049, The Disaster Artist/The Room

Star Wars: The Last Jedi

(regizat de Rian Johnson, autorul lui Looper)

Agenda feminist-belicoasa care a ghidat si precedentele doua filme e chiar mai stridenta aici. Nu mai avem doar o eroina simpatica menita sa largeasca adresabilitatea francizei Star Wars, ci avem veritabile elite feminine in razboi cosmic cu o galaxie de barbatzi labili psihic, obsedatzi fie de putere, fie de cunoastere, mereu dotatzi cu sabii sau tunuri falice gigantice. Eroinele sunt acum peste tot - imparatese, amirale, comandante de garzi imperiale, soldatzoaice cu spirit de sacrificiu, toate urla la barbatzi timoratzi, le ridiculizeaza deciziile ori le salveaza vietzile neputincioase. Romantza a disparut cu desavarsire (n-am pretentzia la scene de sex, dar filmele vechi mai aveau un sarut, o miza amoroasa macar la nivel de basm). In galaxia asta indepartata in care se petrece The Last Jedi amorul a disparut cu desavarshire, ni se pompeaza un spirit ultra-belicos, o militareala comparabila cu parada de 1 Decembrie, cu nave spatziale conduse de versiuni galactice ale unor Carmen Dan ori Viorica Dancila.

Daca in filmele vechi ale seriei inamicii erau un fel de alegorie a nazismului (si a izbandei americane impotriva lor), acum e clar ca inamicii sunt rushii - vezi cromatica roshu-pesedist din sala tronului Liderului Suprem (poza de mai jos), halatul a la Igor Dodon pe care acesta il poarta, sabia in forma de cruce ortodoxa. Probabil productzia filmului a inceput inainte de alegerea lui Trump - astept asadar un update ideologic de la urmatorul film al seriei, sa vedem cum si in fruntea armatei rebele ajunge un idiot si cum Razboiul Stelelor devine un Razboi al Idiotzilor.

Filmul se face totusi placut pacalind adesea asteptarile spectatorilor cu privire la soarta unor personaje cheie. Punctul culminant e mult mai intens/dramatic decat in The Force Awakens si mi-a reactivat atentzia tocmai cand dadeam sa adorm. Unele scene au un design grafic memorabil (vezi sala tronului care aduce aminte de unele clipuri Lady Gaga). S-au inventat si niste animale extraterestre noi, cam fara rost in economia povestii, create doar ca sa dea de lucru departamentului de merchandising de la Disney.

Raman conectat la saga Star Wars, insa nu stiu cat mai rezist cu parabola "baba are o planeta, moshu are o racheta". Titlul The Last Jedi si portofoliul regizorului Rian Johnson promiteau ceva mai character-oriented si mai focusat, asa ca avusesem alte asteptari, dar pana la urma prin comparatzie cu The Force Awakens nu am mai avut impresia ca ma uit la un remake, iar efectele speciale si designul general al filmului e destul de cool.

**********************************************

Blade Runner 2049

(regizat de Denis Villeneuve, autoru lui Arrival)

Sunt aproape 20 de ani de cand se vorbeste de sequelul asta, trecut deja prin mainile unor scriitori (K.W. Jeter a scris cateva romane care ar fi trebuit sa stea la baza sequelurilor), muzicieni (islandezul Johan Johansson a fost anuntzat drept noul Vangelis si s-a ocupat o vreme de soundtrack, insa a fost inlocuit si a murit la scurt timp dupa), actori (David Bowie ar fi trebuit sa joace aici) si regizori (Christopher Nolan si Ridley Scott au tot promis ca se baga, in final insa Scott si-a indreptat atentzia spre noile filme Alien).

Pana la urma s-a gasit combinatzia ideala - canadianul Villeneuve, dupa recentul succes SF cu Arrival, era foarte pornit sa umple papucii lui Ridley Scott, Ryan Gosling a oferit asigurari ca vor veni si fetele sa vada filmu iar Harrison Ford a fost inclus ca fanii filmului original sa nu intre cu furci si topoare in sala de cinema. Soundtrackul lui Hans Zimmer e FOARTE tributar celui original al lui Vangelis, pana la punctul la care pare un remix al aceluia.

Toata lumea pare sa fi cazut de acord ca acest sequel e un succes si e greu sa ii gasesti cusur. Totusi ma intreb unde au disparut "androizii" din titlul romanului original - replicantzii din universul Blade Runner sunt mai degraba un fel de clone. Cu asta povestea se ancoreaza puternic intr-un topic la mare moda, aceea shtiintza ocult-masonica care se numeste Managementul Resurselor Umane. Gagica-mea a fost intrebata la interviul de angajare daca are de gand sa faca copii iar daca da, sa n-aiba pretentzii la concediu de maternitate caci ar sta in calea "succesului organizatziei".

Jared Leto e aici vocea capitalismului neoliberal, care ne convinge ca progresul umanitatzii s-a bazat intotdeauna pe sclavie iar ocazionalele perioade in care sclavii s-au rasculat, sindicalizat ori au emis pretentzii nu au facut decat sa provoace frane si neajunsuri - inclusiv lor, sclavilor, care mai mult si-au pierdut vremea si risipit energia pe care o puteau cheltui muncind. Pe de alta parte, asa cum ne invatza Stefan Gheorghiu, "daca munca era buna, o faceau bogatzii".

Cu noul film, Blade Runner se transforma decisiv intr-o distopie post-capitalista si post-umana - idei care in primul film erau doar subtile, aici sunt falfaite agresiv. Intriga noului film e ca replicantzii (=clonele/robotzii) din primul film ar fi putut procrea. Jared Leto, stapanul Resurselor Umane, e frustrat ca nu poate construi resurse umane atat de repede pe cat ar fi nevoie pe piatza muncii si vede o oportunitate deosebita in posibilitatea ca replicantzii construitzi de el sa se poata si inmultzi. Pana la urma asta e "utopia capitalista" - sa ai sclavi care nu doar ca au singuri grija de ei (in loc sa le construiesti tu hambar in care sa doarma), dar mai si au capacitatea de a procrea noi sclavi (preferabil fara concediu de maternitate, bagatzi direct in campu muncii de cum reusesc sa umble de-a bushilea).

**********************************************

Get Out!

(regizat de Jordan Peele, comediant)

Eroina din Get Out e o gagica de bani gata, alba, care isi duce iubitul negru la parintzi. Orice ungur care a avut gagici moldovence sau din sud va intzelege sentimentul si capcanele situatziei. Viitorii socri sunt prietenosi in mod ostentativ si incearca umpic prea tare sa reafirme faptul ca nu au nimic cu negri si nici cu relatziile interrasiale in general. Totusi, exista indicii care arunca umbre de indoiala, de exemplu ca toate slugile de pe langa casa familiei sunt de culoare. Dezvaluirea mai departe a detaliilor funny ale povestii ar da prea multe spoilere asa ca trebuie sa ma abtzin, recomandand cu caldura filmul. Il recomand si unguroancelor care au iubitzi romani, desi si in acea configuratzie tot cu baiatu ash simpatiza. Filmul e recomandat si de prezentza proeminenta la recentele Oscaruri (castigator pentru scenariu, finalist pentru cel mai bun film, regizor si actor) iar zilele astea trebuie sa iasa noul film al regizorului Jordan Peele, care cred ca va fi la fel de cool (plus ca mai e pe vine si un nou serial produs de acesta, Lovecraft Country, de la care am mari asteptari).

Asta e unul dintre cele mai laudate filme horror ale ultimilor ani, venind din partea unui comediant de culoare care face misto de negri, de albi, de o gramada de chestii sensibile legate de rasism si xenofobie. Daca regizorul nu ar fi fost negru nu-s convins ca filmul ar fi fost perceput si primit cu la fel de multa caldura. E o fina manipulare conceptuala in felul in care e proiectat mesajul filmului oferind material bogat atat pentru dezbatere, cat si o gramada de amuzament. Si totusi nu-s sigur ca e o comedie.

La noi filmul nu stiu cat impact are, caci românii nu au avut suficient contact cu africani, arabi, chinezi etc. incat sa dezvolte tensiuni rasiale consistente. La noi xenofobia e canalizata inca pe diferentzele cele mai la indemana - de limba, de orientare sexuala, de culoarea camashii, de lungimea parului. Diferentzele de culoare epidermica tzin inca de stranietate. Chiar acu vizavi de cafeneaua in care scriu aceste randuri vad niste clujeni facandu-si poze cu patru negri langa "Cortul african" al unui minifestival etno. Nu va inchipuitzi ca e ceva legat de port, folclor si cultura - pur si simplu vor sa aiba o poza cu cineva de alta culoare. Zilele trecute imi zicea mama ca in satul natal au fost adusi 30 de vietnamezi sa preia muncile de constructzii la care localnicii nu mai au chef sa lucreze - cica au fost primitzi ca niste extraterestri, iar intzeleptzii satului avertizeaza ca insusi Antichristul s-ar putea naste daca femeile satului se vor impreuna cu ei. Deocamdata au fost cazatzi in ceva baraca si se chinuie sarmanii sa se obisnuiasca cu carnatzii si jumarile noastre, dar la un momendat inevitabil isi vor lua chirii prin sat. Va tzin la curent.

**************************************************

Three Billboards Outside Ebbing, Missouri

(regizat de Martin McDonagh, autorul lui In Bruges)

N-am intzeles exact despre ce si despre cine e filmul asta dar iesi de la el cu senzatzia ca e foarte tare. Proiectat similar ca si un alt succes al aceluiasi regizor, In Bruges, povestea amesteca intr-o poveste nestructurata o gramada de personaje supercool jucate de Frances McDormand, Woody Harrelson, Sam Rockwell (prima si al treilea au si luat Oscarul, al doilea a fost finalist).

Tre sa vezi si precedentele filme ale regizorului ca sa potzi trece peste sentimentul de incoerentza - povestea vine dinspre nicaieri si se indreapta spre nicaieri, personaje importane mor fix la mijloc, punctul culminant lipseste cu desavarsire, ca de altfel si momentele subiectului. Miza sta in detalii si dramaturgie - regizorul irlandez face mai mult teatru decat cinema, iar dialogurile sunt superbe.

Povestea incepe cu o mama mahnita de moarte fiicei sale, nerezolvata de autoritatzi, adica de militzienii incompetentzi jucatzi de Harrelson si Rockwell. Ca sa se razbune pe autoritatzi, mama inchiriaza niste panouri publicitare pe marginea de shosea unde scrie cu negru pe roshu ca militzienii sunt prosti si incompetentzi, poate chiar coruptzi. Interesant e ca avem parte si de perspectiva militzienilor - Harrelson are cancer si probleme mai importante decat sa-si faca munca; Rockwell e pur si simplu prost, dar in sufletul sau nobil si-ar dori sa poata rezolva cazul. E un trio de personaje perfecte aici, si o placere sa le urmaresti discutziile si evolutziile psihologice. Cel mai interesant e ca filmul reuseste cu succes sa faca toate astea fara sa semene cu filmele fratzilor Coen (credeam ca va fi un soi de Fargo, dar nu e).

*******************************************************

The Disaster Artist

(regizat de James Franco, hipster)

+

The Room

(regizat de Tommy Wiseau, imbecil)

Intr-un fel The Disaster Artist s-ar incadra alaturi de Ed Wood al lui Tim Burton, ori Man on the Moon al lui Milos Forman in categoria productziilor cu valoare arheologica, aducand o lumina noua asupra unor comori pierdute. Dar acelea erau operele unor regizori amuzandu-se pe seama unor capitole "speciale" din istoria divertismentului, in timp ce aici avem un hipster batandu-si joc de un imbecil, cu scopul ca amandurora sa le iasa o gramada de bani. 

Hipsterul e James Franco, un narcisist macinat recent de tavalugul acuzatziilor #metoo (lumea insa l-a iertat caci nu e inca gras si buhait, confirmand teoria conform careia distinctzia intre compliment si hartzuire sta in cat de bine arata agresorul). Franco e atat de narcisist incat la un momendat facuse chiar un documentar despre propria persoana (Francophrenia) iar in serialul The Deuce joaca doua roluri ca sa-si poata da singur replica. 

Imbecilul din poveste e Tommy Wiseau, un dubios de origine europeana despre care nimeni nu stie de unde vine, cum il cheama cu adevarat si ce varsta are, dar a facut acu 15 ani filmul The Room, ramas in istorie drept una din cele mai proaste productzii de la Hollywood. Respectivul film denota nu doar incompetentza ci si o bizara detashare de logica elementara, pana la punctul in care pare un film conceput jucat de extraterestri straduindu-se sa treaca drept oameni (si reusind doar partzial). The Disaster Artist e povestea felului in care a fost facut filmul respectiv, iar James Franco, mare mishtokar al vremurilor noastre, isi asuma rolul pomenitului Tommy Wiseau (rol pentru care a si luat recent un Glob de Aur, insa la Oscaruri se pare ca a ajuns doar cu scenariul).

O alta diferentza fatza de suspomenitele filme ale lui Tim Burton ori Milos Forman e ca aici subiectul pe seama caruia ne amuzam e inca viu si beneficiaza din plin de meta-ironia filmului - James Franco il ia cu el peste tot, e plin youtubeul de interviuri, incat ajungi sa itzi inchipui ca totul a fost planificat iar acu 15 ani The Room a fost facut intentzionat asa prost incat sa capitalizeze ulterior pe seama notorietatzii sale. Alta problema e ca filmul lui Franco e pe alocuri incomprehensibil daca nu cunosti filmul de care face misto (Ed Wood si Man on the Moon erau mult mai autosuficiente). Asadar e cam musai ca The Disaster Artist sa fie vazut imediat dupa sau inainte de The Room (eu as zice ca dupa) pentru o apreciere a detaliilor de rafinament.

Retrospectiva concerte 2018

A fost un an concertistic foarte ciudat, acel 2018. N-as vrea sa imi castig painea ca organizator de concerte. Faci concert cu 3 trupe progressive venite din America, e sala goala. Faci concert cu Haggard ori ceva metal vitejesc de prin Ploiesti ori Dorohoi, e sold-out si toata lumea stie versurile. Intzeleg ca ne promovam valorile dar lipseste un fel de simtz al oportunitatzii si proportziei, totu pare atat de aleator. E mai rau decat cand a cantat Down in deschidere la Iris, nu te mai potzi baza pe nimic, e ca atunci cand afli ca de fapt Pamantu e plat, ca doi e mai mic decat unu si daca incerci sa corectezi pe cineva itzi raspunde cu "asta e parerea ta, eu vad lucrurile altfel, te-au spalat pe creier aia care tzi-au zis ca doi e mai mare ca unu".

Teoretic evenimentul muzical esentzial al anului 2018 trebuia sa fie Nick Cave la Bucuresti. Doar ca Nick Cave trece printr-o perioada supernasoala, are obiceiuri dubioase cum ar fi chematu publicului pe scena pentru un fel de meniaito pastoral, intrand treptat si penibil in zona lui Rod Stewart. Nu m-am dus sa-l vad la Bucuresti special ca sa nu aud lumea intreband ce-a patzit Kylie Minogue, de ce n-a mai venit. L-am prins totusi la Berlin, cu un public cu o medie de varsta cu 20 de ani peste a publicului de la Bucuresti - unii dintre ei il cunosteau de pe vremea cand isi cauta chirie si aparea in filmu ala a lui Wenders. Speram sa il pot prezenta drept concertul esentzial ale anului, dar am nimerit intr-un puhoi de 20.000 de oameni cu locuri pe scaune organizate nemtzeste si am prins un loc din care am ramas mai degraba cu amintirea stradaniei de a sta la coada de la intrare, decat cu a experientzei concertului. Asa ca nu, Nick Cave nu intra pe lista scurta a concertelor anului.

Am sperat sa bag pe lista ceva de la cele doua minifestivaluri clujene simpatice, Jazz in the Park si Sound Art - insa nu s-a prea strans lume ca cica ploua si sa nu ne ude hainele. Am ramas de acolo cu amintirea concertelor Ronin (jazz elvetzian supersexy), respectiv Stoned Jesus (stoner ucrainean post-Donbass) - dar pe ansamblu experientzele au fost underwhelming din pricina absenteismului (acel traditzional "n-ai cu cine").

Asa ca am tot sucit pe toate partzile amintirile sa incropesc un top 3 al concertelor pe anul trecut (nu intra aici ce am vazut la DBE, despre ala am scris separat):

1. Pe primul loc nu e chiar un concert, ci ziua finala a festivalului Artmania, care a curs perfect cu alaturat o combinatzie de trupe deopotriva relevante internatzional si bine primite de cine s-a strans acolo - Zeal and Ardor, Leprous si pe Steven Wilson. Ii mai vazusem pe fiecare separat in conditzii mai naspa, dar la Sibiu s-au potrivit perfect, desi m-am dus acolo cu niste betzivi notorii care au tot incercat sa-mi strice concertu dupa ce ei nu s-au mai putut concentra la scena. Artmania e un festival la care in fiecare an zic ca e depasit si n-are rost sa ma mai duc, si in fiecare an anuntza pentru editzia viitoare ceva care ma surprinde. In 2019 vor fi Opeth, Madrugada, Myrkur, Dream Theater - iarasi o combinatzie foarte diversa, si cu rock si cu melodie, si cu vechi si cu nou, si pentru gagici si pentru barbatz. Totusi pizza s-a stricat mult in centrul Sibiului, greu mai gasesti un loc de mancat decent de cand a plecat Iohannis la capitala. Nu stiu pe cine a lasat primar, dar tre sa avem o discutzie.

2. Alt concert misto a fost Pyogenesis, la care daca nu cumparam bilete de 8 Martie pentru toate fetele pe care le cunosc ar fi fost sala goala. Si daca nu-si aducea fetele barbatzii am fi fost doar eu si 10 fete (atatea cunosc). Pyogenesis era una din trupele mele preferate prin 1995, s-au reinfiintzat recent si au albume noi faine, dar par sa fie mai degraba niste vedete locale germane, Europa nu prea-i mai tzine minte. S-a strans o bruma de oameni la concert insa au cantat cu multa pofta, sa se simte toata lumea bine. Ma mir ca si-au amintit organizatorii de la noi de ei. De fapt nu ma mir, ca a fost organizat de Coro, un model de anti-business care a vrut mai mult sa faca o surpriza placuta pretenilor.

3. IN SFARSIT, PE LOCU 3 SUNT CONCERTELE PLAYBACK CU REVELATZIA MUZICII ROMANESTI SEX PULA PISTOL - TRUPA DESPRE CARE SE POATE SCRIE DOAR CU MAJUSCULE, UN FEL DE SEX PISTOLS APLICAZI PE SPECIFICUL CULTURAL ROMANESC. E UN GRUP FAKE (DUPA MODELUL MILLI VANILLI) AL CARUI MUZICA E ALCATUITA DIN CONTRIBUTZII DE LA ARTISTI RELATIV CELEBRI CARE PREFERA TOTUSI SA NU SE ASOCIEZE CU NUMELE PROIECTULUI. DESPRE UNII SE ZVONESTE, DESPRE UNII SE STIE, PE UNII I-AM GINIT UITANDU-MA PE GAURA CHEII LA VESTIARU IN CARE SE SCHIMBAU, DAR DACA OAMENII PREFERA ANONIMATU SA-L RESPECTAM, CACI IMPORTANT NU E AUTORUL CI ARTA CARE VORBESTE PRIN GURA LUI. IAR LA CAPITOLUL ASTA MUZICA LOR SUNA MAI BINE DECAT MULTE DIN TRUPELE DE LA ELECTRIC CASTLE, DACA REUSESTI SA TRECI PESTE CONVULSIILE PSIHICE PE CARE TZI LE PROVOACA VERSURILE (CEVA CE PARE SCRIS EMIL BRUMARU DACA AR FI FOST VERSIFICATORUL LUI MARILYN MANSON).

Cam astea mi-au fost satisfactziile. Mai importante insa sunt insatisfactziile si simt neaparat ca tre sa ma plang de cateva chestii.

Umbla vorba ca cel mai de succes eveniment muzical in Clujul anului 2018 (dupa Untold daca consideri ca aia e muzica) a fost minifestivalul din Sala Polivalenta cu Samantha Fox, Ricchi e Poveri si un tip de la Milli Vanilli incercand sa se scuze pentru impostura de acu 30 de ani.

Cu Untold pot sa intzeleg, se aduna lumea de peste mari si tzari, se servesc substantze recreative, te simtzi ca intr-un gigantic joc de pacanele, iar in 2018 a avut un marketing de centenar conceput in jurul Lupului Dacic - toate ingredientele unei antreprize de succes. Dar Samantha Fox cum pana mea a reusit sa faca sold out Sala Polivalenta, adunand mai multa lume decat Jazz in the Park, Dream Theater si Olimpiada Internatzionala de Matematica laolalta? Eu unu nu cunosc pe nimeni care sa aiba in casa un CD, o caseta cu Samantha Fox si cine a mai cantat acolo. Cica anu asta vin Sabrina si Michael Bolton, stau cu spaima in suflet ca in curand se anuntza Kenny G sau Rednex.

Nici macar in taxiuri nu mai aud asa ceva. Unde se gasesc fanii aia in viatza de zi cu zi? Or fi traind in Apahida si Floresti si vin prin Cluj doar la ocazii din astea? Pot intzelege pe pensionarii nostalgici pentru care muzica asta era supapa care-i salva de la sufocare in vremea comunismului, dar ce cauta la concertele astea oameni de 20-30 de ani? Erau insotzitori pentru altcineva? Atunci de unde stiau versurile? Se da la radio? Ii obliga parintzii sa asculte? Ii obliga la serviciu? Erau ironici? Sunt zeci de intrebari care ma fac sa ma zvarcolesc in pat de atunci incoace. Nu stiu ce experimente sinistre au loc, am intzeles ca rusii au ceva arme care provoaca halucinatzii la distantza si poate ca nici macar n-a existat festivalu asta. Si daca totusi a fost pe bune? Cine poate explica ce s-a intamplat acolo?

Prin 2010-2015 imi puneam mari sperantze ca tineretul va schimba mentalitatzile, a fost atunci o explozie de creativitate iesita din comun la noi - Grimus, Lights Out la Cluj, RATB la sudisti, Egocentrics la Timisoara etc. Ma mai luam de ei ba ca-s hipsteri, ba se iau prea mult dupa Pitchfork, dar undeva in adancu sufletului ii invidiam si ma bucuram ca lucrurile merg inainte, ca lumea folosea si Internetul (nu doar Facebookul), ca lumea chiar citea (oamenii isi faceau conturi pe Goodreads!), tinerii faceau fatza unei conversatzii, erau concerte cool si bine frecventate aproape in fiecare saptamana, nu se inventase inca moda sa dai attending si apoi sa nu mergi ca vezi Doamne ploua. Trupele romanesti, proaspete, necoapte, bagau concerte cu nemiluita, incercau mereu chestii noi, era o efervescentza care te lua pe sus.

Lucrurile stau cu totu altfel acum. Am fost la un concert cu ramashitzele trupei Lights Out - erau fix aceiasi fani pe care ii aveau in 2013, niciunu in plus, eventual unii in minus caci intre timp au mai intrat prin partide, s-au mai maritat, au ramas gravizi ori pur si simplu le-a taiat chefu industria de outsourcing. Aproape nimeni sub 25 de ani nu era acolo. Am intrebat un amic
Unde-s studentzii, trupa asta nu avea fani studentzi?
Zice amicu ca Nu, am ajuns si noi o nisha, râd tinerii de noi cum râdeam noi de voi prin 2010 ca ascultatzi metal
Bine, bine, zic, si atunci tinerii care o sa-mi plateasca pensia ce asculta acuma?
Pai stai sa vezi:

Ceva supernasol s-a intamplat dupa alegerile din 2016, dar la un nivel profund, ceea ce Rupert Sheldrake numea "rezonantza morfica" (cand doi shobolani din zone diferite ale planetei dezvolta simultan un comportament nou fara sa invetze unul de la altul, fara o cauza clara). Concerte ar mai fi la noi, dar la cateva creca am fost unicul platitor, plus inca vreo 20 de oameni adusi "pe invitatzie" sa nu se supere artistu. Publicului parca ii e rusine sa nu fie vazut, daca e loc in sala se retrage in zonele de umbra sa fie cat mai aproape de iesire in caz ca baga cineva o petarda. Am prins concerte in care lumea statea afara intr-un frig cumplit asteptand sa se termine concertu (gratuit!), ca sa intre la after-partyul la care birtul promisese un shot gratis in cinstea centenarului. A fost recent un party in amintirea lui David Bowie - s-au adunat 3 oameni, in timp ce in sala alaturata era full la o chermeza "remember 3 Sud Est", de parca Laurentziu Dutza a murit, nu Bowie.

Au revenit la moda Meniaito si Macarena, se rupe sufletu in mine cand vad cate 100 de tineri dansand sincron chestii din astea - eu incetasem special sa ma mai duc la nuntzi tocmai ca sa nu fiu expus la asa ceva. Am un amic care pune muzica la mizerii din astea de partyuri si io-l tot cert ca strica tineretu si ca ar trebui sa-l mustre constiintza, el zice ca asta se cere si nici macar nu mai exista aparentza ascultatului "ironic" de acu catziva ani. Pai cum sa nu le pun din astea, uite-i cum se bucura dragii moshului, uite-i cum cauta sensu, cum se formeaza sincronu. Itzi dai seama cum o sa voteze...