Festivalul Dark Bombastic Evening 2018

Umbla vorba ca a fost ultima editzie a Festivalului DBE, asa ca toata lumea care a fost pe acolo e roasa de regret si melancolie.

Ce-i drept, financiar nu stiu daca se justifica sa aduni atata amar de trupe din toate coltzurile lumii - nu-s trupe de MTV (mai exista MTV?) dar sunt nume pomenite pe Pitchfork, le observi prin programul Roadburn si sunt adunate din toate coltzurile Pamantului asta plat - din SUA pana in Australia. Chiar daca vin din prietenie tot costa o gramada logistica convocarii lor la Alba Iulia.

In prima faza crezusem ca asta va fi o editzie mai de austeritate, organizata fara chef in contextul anuntzului repetat ca ar fi ultima editzie. De majoritatea trupelor anuntzate nu auzisem, cu exceptzia celor care au mai fost la editzii DBE trecute. N-a fost asa, editzia 2018 n-a fost cu nimic mai prejos decat ce am vazut in ultimii 4 ani, ba a fost chiar mai energizanta prin optziunea de a alterna trupe cu sounduri categoric diferite, producand surprize cu fiecare trupa care urca pe scena.

Pana la urma a fost o idee buna sa aduca festivalul inapoi la Alba Iulia - totul e mult mai comod acolo, iar editzia trecuta de langa cimitiru ala satesc din judetzu Arad mi-o amintesc inca ca pe o trauma. Ma rog, caldurile din perioada aia au fost principala trauma, insa efortul deplasarii era direct afectat de asta si nici mancatu/bautu/mersu la buda nu era chiar comod, asa ca revenirea la locatzia veche de la Alba Iulia a fost resimtzita ca un lux (mai putzin buda, care si aici e o problema).

M-am bucurat sa constat ca a fost prima editzie in care n-am auzit nicio carcoteala cu privire la programul festivalului. Nu stiu daca lumea a fost mai retzinuta conform principiului ca nemultzumitului i se ia festivalul, dar nu s-a mai plans nimeni ca de ce nu e mai mult black metal samanatorist, mai mult post-rock emo, mai mult punk de atitudine. Doar prietenele fashionista cu care eram pe acolo mai comentau pe seama vestimentatziei gagicilor de pe scena (asa-s femeile csf ncsf) si faceau pariuri daca le prinde Milutza in poze sau nu.

Au mai fost niste geeksi suparatzi ca discotecile de dupa concerte erau cu muzica de dans si nu rockoteci. Totusi s-a dovedit o idee buna, discotecile au atras un numar semnificativ de membri ai trupelor din festival, o ocazie excelenta sa ne frecam de muzicieni, sa barfim despre alte festivaluri si mai ales sa vedem fetzele nemascate ale celor de la Death in Rome. Care oricum nu se mai prea omoara sa isi pastreze anonimatul si nici un plan de cariera nu par sa aiba - si la concertul de anul asta s-au prezentat doar cu coveruri, unele extrem de amuzante (vezi Dirty Diana de mai jos), insa ideea si-a pierdut din prospetzime iar trupa nu pare interesata sa scoata compozitzii proprii. Au avut si niste necazuri cu sunetul, ori au cantat unele piese cam fara chef (eu unul n-am reusit sa recunosc coverul dupa Lambada).

King Dude a revenit intr-un format diferit de concertul precedent, adica fara trupa si cu chef de vorba, deplangand situatzia ca atat tzara lui cat si a noastra sunt conduse de dementzi. De fapt asta e formatul original in care l-am vazut pe vremuri, imbracat ca Johnny Cash wannabe si facand un fel de stand-up comedy intre piese. Lumea se plange ca vorbeste mai mult decat canta dar omul a clarificat situatzia - cui nu-i place sa-l auda vorbind, sa cumpere albumul ca acolo nu boscorodeshte. Are si un interesant album nou, vezi mostra de mai jos:

Belgienii Bathsheba au tzinut la Alba Iulia ultimul concert al carierei lor, una destul de scurta caci abia apucasera sa scoata un album lansat la Roadburnu de anul trecut. Gagicile geloase cu care am fost au tot carcotit pe seama trupei si rochiei de la Lidl a vocalistei, dar pe mine m-a fermecat instantaneu. Au sunat excelent si sper ca destramarea trupei se face in scopul infiintzarii altor proiecte cu aceiasi muzicieni. Le stiam un proiect mai vechi, Serpentcult, si banui ca vocalista are obiceiul sa se plictiseasca daca sta prea mult cu aceeasi trupa sau in preajma acelorashi barbatzi, a si anuntzat deja un nou proiect. Dupa debuturile recente ale lui Whispering Sons si Brutus, Belgia se arata a fi un teritoriu foarte fertil pentru rockul feminist cool.

And Also the Trees sunt contemporani si colegi de scena cu Nick Cave, debutand la inceputul anilor 80, insa n-au reusit sa depaseasca niciodata un anume nivel de popularitate mai degraba regional. Albumele lor sunt insa tot mai bune (pe ultimele le prefer materialelor recente de la Nick Cave), iar prestantza eleganta si accentul ala britanic curat sunt foarte sharmante. Arata ca o trupa de lorzi care si-au pierdut averile, fiind nevoitzi sa se apuce de poezie si cantat ca sa-si plateasca incalzirea la conacele prin care vietzuiesc.

Suedeza Anna von Hausswolff e Lisa Gerrard + Jarboe in aceeasi persoana, cu o parte instrumentala tributara lui Swans, plus niste ornamentatzii hipsteresti pe ici pe colo. Are o voce superba, reusind sa ascunda cu succes ca piesele nu-s foarte sofisticate. De fapt compozitziile variaza destul de puternic, unele lungite excesiv cu momente ambientale (care mananca degeaba din timpul de concert), altele-s foarte puternice si intense. Cam asa a decurs si concertul, l-am inceput cam fara chef dar l-am incheiat destul de entuziasmat incat sa-i ascult a doua zi toate albumele. Recent a deschis concertul lui Nick Cave de la Montreux (desi nici ea, nici Cave nu au vreo treaba cu jazzul), vezi mostra de mai jos, iar anul viitor va avea cu sigurantza un concert memorabil la Roadburn:

Danezii Heilung au fost pentru cei mai satanisti dintre noi headlinerii editziei, concertul de inchidere de la DBE avand in mod traditzional ceva teatral (vezi si inchiderile din anii trecutzi cu Auăleu sau Dirty Granny Tales). Dupa cum banuiam a fost mai mult show decat muzica, dar banuiesc ca asta le e si ideea, nu pretinde nimeni ca ar fi un grup muzical, e mai degraba un ansamblu de teatru etnografic sau reenactment istoric cu un spectacol musical shamanic care ar putea avea unele legaturi etnologice cu datina mersului cu capra de la noi. E intens si antrenant, dar n-ai ce asculta acasa de pe album. Nepoata-mea vrea sa-si cumpere coarne de caprioara si sa faca ceva spectacol similar la finele anului scolar, deci e mai mult un concept de serbare/happening decat concert. De vazut o data, pana nu expira smecheria (anul viitor vor avea si ei un concert special la Roadburn):

Psihedelicii nemtzi Electric Moon au fost unul dintre concertele mele favorite - creca au cantat maxim 2 piese a cate jumatate de ora fiecare (sau una de o ora) - instrumentale, psihotropice, bulversante, o experientza memorabila, demonstrativa pentru efectele psihosomatice ale sunetului, o muzica care te intoarce pe dos ca pe o shoseta. Trupa vine din cercurile stoner rock nemtzesti, din umbra unor grupuri mai cu shtaif ca Samsara Blues Experiment ori Colour Haze, insa suna mai bine decat respectivii. Pentru fanii Monkey3, ori Egocentrics inainte sa se hipstereasca.

Britanicii Five the Hierophant au fost ciudatzenia acestei editzii, post-rock cu saxofoane, clopotzei si ritualuri oculte, oameni care vor cu orice pretz sa atraga atentzia. Trupa a debutat recent si nu stiu daca au idei pentru mai mult de un album, insa materialul de debut a facut multa valva, a fost bagat in seama si la Roadburn, probabil a influentzat cumva si rezultatul referendumului, e ceva supercreepy in muzica lor.

Pe langa astia au mai fost diverse trupe care mie nu-mi spun mare lucru, insa nici n-am dezertat de la concertele lor, programul oferind o alternantza energizanta intre trupe metal si non-metal (poate mai mult metal ingramadit in ultima zi, ceea ce a bruiat lalaiala unor nuntashi care sperau sa dea cu artificii sambata seara). Norvegienii Mork au servit portzia obligatorie de black metal vitejesc, austriecii Ellende au venit imbracatzi cam ponosit (gen haine de la Auchan, inclusiv din raionul "costitze si cotlet"), comunicand multa deznadejde si sentimente oculte inspirate de folclorul Alpilor, nemții Der Weg Einer Freiheit au cântat un post-black metal proletar, britanicii Evi Vine au servit o varianta mai rudimentara (sau mai atmosferica) a celor de la Esben and the Witch, baladistii Neun Welten au bagat un fel de Anathema mai folk si cu accent german. Unele sunt trupe la inceput de drum, ori venite din undergroundul undergroundului dar care s-au prezentat onorabil si n-au facut nota discordanta fatza de numele mai mari de pe afish.

Dezamagirea editziei au fost finlandezii Dark Buddha Rising, venitzi sa supraliciteze showul de anul trecut al colegilor de scena (si mai nou de proiect) Oranssi Pazuzu, insa n-au prea reusit, mizand mai mult pe stridentza si weirdness decat pe idei (care am impresia ca le cam lipsesc, din ce am auzit si pe albume).

Descoperirea editziei, dintre trupele pe care nu le ascultasem deloc inainte, au fost australienii Germ. Pare genul de proiect cu viatza scurta al unui individ care se reinventeaza o data la catziva ani, care ziua compune piese pop pentru staruri coreene iar noaptea infiintzeaza trupe de metal suicidal cu membri selectatzi din echipa de rugby a Australiei. Nu-i ascultasem deloc inainte de concert si au cam lasat impresia ca ar fi un proiect la capat de drum. Sa speram ca nu, ori ca viitorul proiect al lui Yatras va fi si mai interesant. O mostra aici dedesubt, ar putea sa placa fanilor Deafheaven desi e ceva mai harsh:

P.S. Neaparat sa incercatzi pizza cu trufe la restaurantu mafiei locale din Alba Iulia, cu numele Roberta.