Festivalul MotelX 2018 - filmele naspa: Anna and the Apocalypse, Gonjiam Haunted Asylum, The Promise

Festivalul MotelX e cel mai cool festival de film horror la care am fost vreodata, si nu doar pentru ca se tzine la Lisabona unde mancarea, vremea si barurile sunt infinit mai misto decat in alte orashe care gazduiesc festivaluri horror. In plus se poate cupla cu festivalul comunist Avante! de care povesteam data trecuta, caci au loc in aceeashi saptamana, combinatzia dintre cele doua festuri e o desfatare culturala memorabila.

• Avantajul fatza de Frightfest e ca programul nu e contaminat de nepotisme (=regizori britanici inclusi in program cu orice mizerie, doar pentru ca sunt britanici si apropiatzi ai organizatorilor) si ca e muuult mai ieftin (iesi cam la o treime din cheltuiala pe acelasi numar de filme/zile petrecute la festival);
• Avantajul fatza de Slash fest e ca e concentrat-intensiv in 5 zile pline si nu rasfirat in 10 seri (cam la aceeasi cantitate si calitate de filme), ceea ce il face un festival ideal pentru un city-break scurt (daca nu vrei sa si vizitezi Lisabona);
• Avantajul fatza de festivalurile romanesti de horror (Biertan, Brasov) e ca are buget si o comunitate reala, nu e o ciudatzenie la care rishti sa mananci bataie de la ortodocsii exaltatzi de Sfanta Marie.

MotelX e foarte bogat in evenimente conexe afiliate festivalului. Daca alte festivaluri se limiteaza la niste partyuri ori un zombie walk aniversar, MotelX are cinema drive-in, serate de quizz, sala de jocuri video (cu premii, concursuri), lansari de carte, expozitzii, workshopuri si sesiuni masterclass cu invitatzi excelentzi - anul trecut au fost Alejandro Jodorowsky si Roger Corman, anul asta au fost Leigh Wannell (parintele seriei Saw), Paco Plaza (parintele seriei REC), francezii Pascal Laugier (Martyrs) si Xavier Gens (Frontieres). Fiecare dintre ei a avut parte de discutzii in panel, nu doar cateva vorbe politicoase la inceputul proiectziei unui film. Plus o gramada de regizori debutantzi venitzi sa-si promoveze filmele si dispusi fara rezerve sa stea la o bere cu cinefilii. Iar editzia de anul asta a fost dedicata lui Mary Shelley, cu ocazia bicentenarului Frankenstein, ceea ce a ocazionat si o doza de feminism in selectzia filmelor.

Cel mai cool aspect ramane programul - un balans perfect intre filme de mall si obscuritatzi, intre productzii internatzionale si filme locale (portugheze), intre regizori cunoscutzi si competitzia de debuturi. Totul se intampla in acelasi cinematograf, in buricul targului - nu e IMAX ca la Frightfest dar asta inseamna si ca se vede bine de oriunde din sala, e genul ala de cinema cochet-vechi la care potzi bea cafele si bere. Partea mai nasoala e ca nu exista un bar al festivalului unde sa itzi dai in cap toata noaptea - se bea mai mult in barul cinematografului, ceea ce solicita un anumit nivel de decentza care nu mi-e deloc comoda.

Au fost si alte neajunsuri - rata mare de defectziuni tehnice (vreo 3 proiectzii au fost intrerupte de boxe arse ori proiector fumegand) si comunicarea exclusiv in portugheza din partea organizatorilor, chiar si in panelurile publice unde nu se mai sinchisea nimeni sa traduca pentru publicul internatzional. Nu stiu cum sta Portugalia cu natzionalismul, dar cu engleza sta teribil de prost. Le-am facut o sesizare si o contestatzie pe stil romanesc, sa ma tzina minte.

In fine, cum ziceam, am fost incantat de selectzia de filme, foarte internatzionala si diversa stilistic. Titlurile in engleza sunt minoritare, in schimb am avut parte de o gramada de exotisme din cele mai improbabile coltzuri ale planetei. E festivalul horror la care am prins cele mai putzine filme nashpa - astea de mai jos, si chiar si astea sunt destul de aratoase ca valori de productzie, doar ca m-au enervat dintr-un motiv sau altul.

Ok, in continuare impresiile despre cele cateva filme naspa din program.

************************************************************

Gonjiam: Haunted Asylum

(regizat de Beom-seek Jeong, nu-l stiu dar nu e la prima incercare)

Acu catziva ani CNN a publicat o lista cu cele mai creepy locuri de pe planeta, locuri care-tzi ridica paru pe spate - gen parcu de distractzii de la Cernobal, o padure din Japonia unde le place japonezilor sa se spanzure etc. La scurta vreme dupa publicarea articolului, fiecare din acele locatzii a devenit un punct de atractzie turistica.

Printre ele se numara si Casa de Nebuni de la Gonjiam, Coreea de Sud, abandonata in anii 90 din pricina unor probleme cu WC-urile. Insa zvonurile zic ca motivul abandonului au fost spiritele pacientzilor care au murit intre peretzii ospiciului, in consecintza s-a dezvoltat un folclor bogat cu privire la evenimente macabre intamplate in cladirea cu pricina.

Asta e partea adevarata din povestea filmului. In rest, avem un found footage cu un grup de tineri coreeni care fac un Facebook Live prin cladirea cu pricina, sperand sa atraga un numar suficient de mare de vizualizari si likeuri incat sa lanseze un business pe tema asta. La inceput se prostesc ei pe acolo, dar mai tarziu incep sa se confrunte cu fantome adevarate, ocazie de efecte horror si situatzii in mare parte copiate de prin Paranormal Activity, REC sau Blair Witch Project.

Nu stiu daca asta se incadreaza la xenofobie, insa eu tolerez extrem de greu 8 adolescentzi coreeni urland ca din gura sharpe. Interjectziile, onomatopeele si grimasele lor (sau ale tinerilor actori alesi aici) mi se par extrem de stridente, in special in combinatzie cu scene filmate cu camera shaky (stil found footage), in care cameramanu se tot impiedica, scapa camera pe jos, se aud baraituri de la conexiunea proasta de net etc.

In consecintza am gasit filmu extrem de obositor si complet inutil pentru genul pe care il reprezinta. Singurul element nou e ca, fiind vorba de Coreea, fiecare personaj e inarmat nu cu o camera de filmat, ci cu cate 3-4 de fiecare, montate pe selfiestickuri, pe frunte, pe cur, etc. Asta face extrem de dificil de identificat daca un personaj este atacat din fatza sau mushcat de cur, iar in unele scene ni se ofera simultan filmarea din 3-4 surse, facand dificila discernerea faptelor. Am terminat filmul cu o durere de cap cumplita si n-am reusit deloc sa ma speriu din pricina iritarii senzoriale permanente.

La ei acasa cica a fost un mare succes, poate si pentru ca nu prea exista filme found footage coreene. Este totusi o intrare tardiva pe acest teritoriu in care inovatziile s-au rarit, retzeta fiind limitativa dpdv tehnic.

************************************************************

Anna and the Apocalypse

(regizat de John McPhail, scotzian)

Shaun of the Dead meets La La Land. Doar cu umor mai slab si cu muzica mai proasta, si o gramada de actorasi tineri fara experientza care nu reusesc sa fie amuzantzi oricat s-ar chinui. Regizorul tinerel vine cu ceva experientza in comedii romantice britanice, asa ca filmul asta pana la urma are mai multa comedie romantica in el decat horror.

Unii lauda filmul ca fiind foarte original - un musical cu zombie. Ce-i drept nu reusesc sa-mi amintesc acu ceva similar, dar imi amintesc musicaluri horror mult mai bune si filme cu zombie mult mai bune. Filmul asta se bazeaza atat de mult pe gaselnitza sa meta-ironica incat uita sa mai dezvolte un scenariu si niste personaje de care sa-tzi pese, iar partea de fun e cam searbada, umorul fiind de nivel licean.

Povestea e absolut minimala: niste tineri si profi raman sechestratzi intr-un liceu din pricina unei apocalipse zombie; altzi tineri raman sechestratzi acasa. Unii din primul grup incearca sa ajunga la celalalt grup, sau invers, nu mai tzin minte. Pe drum acestia fac slalom printre zombie si mai canta cate un cantecel vesel.

Totul se petrece in preajma Craciunului. Rezulta de aici acel tip de contrast grosier-ironic asociat de o vreme incoace hipsterilor. Din pacate nu reuseste sa fie si meta, filmul e cam neinformat cu privire la cutumele filmelor cu zombie, cum ar fi obligativitatea de a include niste referintze la clasicii genului ori macar la pop culture.

Daca vroiau sa faca un horror pentru hipsteri trebuiau sa-l faca pana la capat, ironia nu e suficienta iar filmul nu reuseste sa se achite de obligatziile minimale ale stilului adoptat. Ca si contraexemplu pozitiv despre cum trebuie facut un musical horror pentru hipsteri, recomand Stage Fright cu Meat Loaf.

************************************************************

The Promise

(regizat de Sophon Sakdaphisit, tailandez)

Probabil cel mai slab film pe care l-am prins la festivalul asta, salvat cat de cat de exotismul de a fi o productzie tailandeza, regizat de un superstar al cinemaului lor, cica specializat pe ghost stories, gen in care se incadreaza si acest The Promise (a nu se confunda cu filmul american cu acelasi titlu care a iesit tot in 2017).

Povestea e construita in jurul unei cladiri enorme din buricul Bangkokului, turnul Sathorn - un zgarie-nori al carui constructzie nu s-a putut finaliza in anii 90 si a ramas paraginit pana in zilele noastre, autoritatzile neavand drepturi de demolare din pricina unei chichitze legislative. In prezent cladirea a acumulat reputatzia de a fi bantuita, aceasta gazduind mai multe sinucideri si incidente violente.

Filmul incepe in anii 90, chiar in perioada in care constructzia a fost intrerupta din pricina crizei economice care a lovit atunci Tailanda. Doua fetitze ale caror familii au fost distruse de criza se cocoatza pe cladire si decid sa se sinucida impreuna. Una dintre ele o si face, insa a doua se trage pe cur.

Douazeci de ani mai tarziu, familia supravietzuitoarei e bantuita de spiritul celei care s-a sinucis, suparata ca prietena ei nu s-a tzinut de promisiune. De aici incepe un ghost story foarte-foarte standard, cu o poveste liniara, fara efecte speciale, cu gaguri ieftine. Nu reuseste sa mentzina interesul spectatorului pana la capat, te uitzi la el cu un ochi pe ceas.