Saturday, February 25, 2012

Luna muzicala 16 - inca 10 albume notabile pe 2011

Ca de obicei, pe langa alea 10 albume prezente in topul anului, mai tre sa amintesc inca unele care n-au incaput dar au ratat topu la mustatza. Teoretic ar fi mult mai multe dar daca ati urmarit blogu asta de vreo 2 ani, am decis sa fiu mai radical si sa ma limitez la 40 de albume recomandate pe an (cate 20 pe semestru, dintre care 10 alese pt topu de final de an). Deci asta va fi al 4-lea si ultimu set pe 2011, primele fiind accesibile:

Iced Earth - Dystopia

O trupa obligatoriu de ascultat pentru cercurile SF si horror de pretutindeni, ca tot aud in ultima vreme pe unii din Societatea de SF si nu stiuce plangandu-se ca nu se mai face muzica SF. Albumul contine o lista de piese inspirate de distopii celebre, majoritatea filme (V for Vendetta, Dark City, Equilibrium). E o abordare tipica a trupei, care a avut mereu genu asta de abordare conceptuala, vezi albume ca Horror Show acu vreo 10 ani (cu piese dedicate operelor gotice clasice), The Dark Saga (inspirata de benzile desenate The Spawn), Burnt Offerings (inspirata de infernu lu Dante) si o vreme s-au chinuit sa scrie propria lor poveste postapocaliptica in versuri pe care au insirat-o pe vreo 3 albume mai naspa.


Iced Earth e o trupa de heavy metal corcit intre stilul britanic (Iron Maiden) si cel american (Metallica) care isi schimba extrem de des vocalu. In cariera de 25 de ani au ajuns la al 5-lea, iar pe unul l-au schimbat de doua ori. De fapt singurul membru constant al grupului e chitaristul John Schaffer care ii schimba pe ailantzi cam pe fiecare album. Doar vocalu pe care l-a schimbat de doua ori, Matt Barlow, a stat mai mult in trupa, in principiu pentru ca era cumnatu-sau. Creca de cate ori se cearta cu nevasta isi dadea cumnatu afara din trupa. Perioada cu Barlow e de departe cea mai indragita de fani, si si de mine. Nu s-au facut multe albume ca Horror Show si nici multe piese ca Burnt Offerings in istoria heavy metal. E drept ca am avut o slabiciune si pt temele trupei. 

Cu albumu asta trupa incearca sa o ia de la capat iarasi, cu un vocal nou adus de nu stiu unde. Aveam asteptari extrem de scazute de la album insa, surprinzator, e cel mai bun al lor de o gramada de ani, poate chiar de la Horror Show. Vocalu asta nou incearca din rasputeri sa-i imite pe toti cei care au fost inaintea lor si reuseste sa o faca atat de bine incat nici nu iti dai seama ca au schimbat vocalu. Pentru el personal nu e prea bine, ca n-are deloc identitate. Sunt curios daca l-au obligat sa se chinuie sa-i imite pe aia sau asa e vocea lui.

Aveti aici semibalada albumului in care se vede la inceput cum il scoala astia pe vocal din somn sa mearga sa-si faca treaba pe scena, deci creca tipu n-are o viatza usoara:



Primus - Green Naugahyde

Asta e trupa aia de rock progresiv pe care nu o suporta fanii rockului progresiv. Alcatuita din Les Claypool (bassistul care nu a fost primit in Metallica pt ca "he is too good and he should do his own thing") si Larry LaLonde (chitaristul banuit a fi inventat death metalul pe cand era la Possessed, acu 30 de ani), pe Primus sigur i-ati ascultat, in cel mai rau caz cu piesa de generic a serialului South Park. Daca va intrebati ce treaba are piesa aia cu rocku progresiv, aflati ca asta se intreaba si majoritatea fanilor genului cand le pomenesti de Primus.

Insa Primus intra creca lejer la prog rock, caci face parte din categoria aia a trupelor care nu dau doi bani pe sentimente si buna dispozitie a ascultatorului, etaland ostentativ abilitatile tehnice, ceea ce pana la urma e obiectivul oricarui progrocker care se respecta. Se zice ca trupa a fost inspirata de formatul de trio cu accent pe bass consacrat inaintea lor de Rush. Primus au incorporat elemente de flamenco, funk si Frank Zappa pana n-a mai ramas nimic decent si sobru in muzica lor. Astazi sunt considerati o trupa cult, iar aparitia acestui album dupa 12 ani de pauza a fost unul din eventurile majore ale anului.



Steel Panther - Balls Out

Am asteptat cu sufletul la gura noul album al trupei de glam rock pentru cocalari Steel Panther. Cine i-a ratat la debut sa recupereze neaparat, muzica astora a animat multe chefuri in 2010, inainte sa ne ducem totzi dreaq.

Pentru cine nu-i stie, e trupa aia care canta rock lasciv cu versuri semi-obscene si uneori foarte hazlii. Lansatzi intr-un bar din Las Vegas ca trupa de coveruri parodice, au decis la un momendat sa-si faca muzica lor si asa au ajuns sa aiba doua albume care reinvie spiritul Motley Crue intr-un fel extrem de hazliu si self-aware. Titluri ca Asian Hooker si refrene ca Tomorrow night I'm gonna get some pussy, but tonight I'm playing Angry Birds pot sa salveze orice chef, oricat de pensionari ar fi participantzii.

Uneori sunt si eu socat de cat de mult succes a putut avea rocku asta unsuros in anii 80. Pe vremea aia ii dadeau la MTV mai ceva ca pe Madonna si creca a fost unu din motivele care a animat revoltele ce au dus la aparitzia indie rock si thrash metal, ambele reactzii scarbite la genul asta care va ramane in istorie drept cea mai comerciala forma de rock (daca nu-i luam in considerare pe Voltaj).





Arena - The Seventh Degree of Separation

Desi toata lumea vorbeste ca albumul progresiv al anului e Dream Theater, datorita schimbarilor dramatice din trupa si a  revenirii cu un album bun dupa un shirag de gherle, pe mine mai mult m-a tras sufletul spre Arena (si Voyager, de care am discutat in articolul precedent).

Arena sunt the next best thing dupa Marillion, de fapt e chiar trupa fostului lor tobosar, care si-a unit ideile cu claparul Clive Nolan, destul de popularizat pe la noi in anii 90 de catre Lenti Kiriak (poate mai tineti minte Pendragon, Strangers on a Train, cred ca aveau si casete la Rocris cu ei). Albumul Arena suna fix ca un album Marillion, asa ca nu prea are rost sa comentez mai mult.

Amatorii de rock progresiv englezesc, un pic batranesc si nu prea metal, cu alte cuvinte fanii Marillion de pretutindeni, ar trebui sa stie deja albumul asta pe de rost asa ca nu mai are rost sa comentez.





Dream Theater - A Dramatic Turn of Events

Ma umfla si astazi rasu cand imi amintesc de acu 20 de ani, cand m-a intrebat un amic cum suna Dream Theater si i-am zis ca e ceva gen Bon Jovi. Nu stiu ce problema aveam la creier atunci, dar nu prea reuseam sa ascult instrumentele la muzica, ma tot ghidam dupa voce si versuri care din pacate n-au fost niciodata prea breze la trupa asta, si pierdeam esentzialu. Apoi dupa ce m-am mai dumirit si au inceput sa-mi placa, trupa a inceput sa se destrame incet incet si sa scoata de prin 2000 incoace albume tot mai naspa, pana au inceput pe bune sa mi se para ca seamana cu Iris si i-am pierdut cu totul din vizor.

Cum nu mai aveam deloc asteptari am fost, ca mai toata lumea, surprins de nostalgiile produse de acest nou album, care ma impinge cu amintirile direct in perioada de glorie a trupei de pe la mijlocul anilor 90. Evenimentul dramatic de care zice in titlu e plecarea tobosarului lor care a dus in carca trupa inca de la infiintzare si parea cimentat in istoria trupei. De la o vreme insa l-a apucat panica varstei de mijloc si a inceput sa cante cu tot felu de trupe de tineret sperantze care probabil il idolatrizeaza si il fac sa se simta mai bine decat cei de-o seama cu el. Intr-un fel il intzeleg, am avut si eu parte de o perioada de asta, insa de cand am fugit din tzara nu prea mai functzioneaza, singurele oportunitatzi de socializare pe aici sunt sesiunile de speed dating in care tre sa pretind ca stiu face de mancare ca sa primesc atentzie.

Revenind acuma, pana cand Mike Portnoy se satura de gagici tinere si baut cot la cot cu colegii de scoala ai proprii copii, Dream Theater i-au gasit un inlocuitor excelent, un prof de tobe de la scoala de muzica din care a iesit dealtfel toata trupa, obisnuit sa cante la comanda si sa nu compuna mai nimic (le-a tzinut spatele la Steve Vai si Annihilator). Nu cred totusi ca calitatzile albumului stau neaparat in persoana respectivului cat in strategia trupei de a reinvia soundul de alta data.




Liturgy - Aesthethica

A aparut pe firmamentul muzicii un nou gen muzical, hipster black metal, o combinatzie pe care nu credeam sa traiesc sa o vad vreodata intre doua lifestyleuri diametral opuse si incompatibile geografic. Se zice ca Liturgy sunt prima trupa din istoria muzicii care canta black metal in pantaloni scurtzi si cu tricou verde de la H&M. Vocalu are un guler in V de la David Corral si mai e unu care se vede mai putzin in clipu asta, dar cred ca prindetzi ideea. Faptul ca mai au si versuri de filosofie religioasa face ca totul sa fie si mai tulburator.

Uneori am impresia ca am murit si-s pe lumea cealalta in care toate lucrurile sunt cu susu-n jos. De exemplu am simtzit asta cand i-am vazut pe baietzii astia prima dat.

Mi se pare extrem de haioasa reactzia unora din fanii black metal la trupa asta care cica e plina de arogantzi psuedofilozofi, cand atitudinea asta sta tocmai la fundatzia genului black metal, doar ca astia de la Liturgy i-au gasit punctul de intersectzie cu hipsterismul. Primul lucru pe care-l fac cand ma intorc la Cluj va fi un chef cu shtrudele, black metal si dresscode vintage obligatoriu la totzi musafirii.




Morbid Angel - Illud Divinum Insanus

Cea mai scumpa si bine vanduta trupa de death metal din istorie incearca sa se reinventeze dupa o pauza de 8 ani cu ocazia recuperarii vocalului original, care dupa ce s-a insurat si-a pierdut mintzile si s-a apucat sa-l imite pe Marilyn Manson in trupa neveste-sii, Genitorturers. Intors recent inapoi la Morbid Angel a adus de la trupa nevestei unele influentze industrial rock care i-a facut pe fani sa cam huiduie acest album si pe mine sa il ignor pana am sesizat cateva piese bune la concertul de asta- vara de la Brutal Assault.

Pana la urma am decis ca e un album care tre recomandat, mi se pare ca are destul si din metalul crancen asteptat de fanii vechi, dar si multa prospetzime, plus versuri despre extraterestrii. E drept ca unele piese-s cam simple si aranjate in jurul unui refren banal dar cel putzin in concert sunau mult mai bine decat piesele mocirloase din perioada de aur a trupei. Raman totusi surprins de faptul ca trupa asta a avut candva atata expunere MTV si atatea vanzari, avand in vedere genul deloc accesibil pe care il practica. Dar asta se intampla acu 20 de ani, acum nu cred ca mai e posibil asa ceva, nici macar cu noul sound al trupei.



Turbowolf - Turbowolf

Frank Zappa s-a reincarnat si si-a reinceput cariera muzicala in calitate de vocal al bristolezilor Turbowolf, revelatzia stoner rock a anului. Nu e trupa foarte originala, se inghesuie undeva intre Wolfmother si The Sword, adica un rock saptezecist dat un pic mai tare, insa mustatza, iegării și dansul vocalului fac totzi banii, ma bate gandul sa imi iau si eu un rand de iegari din astia pentru concertul care urmeaza luna viitoare aici, in cartieru asta oribil in care locuiesc acuma.

Ca orice album de debut, e un pic cam monoton dar piesa asta pe care v-o pun acum, plus inca una la care au facut videoclip sunt superrock si pline de tot ce trebe. Iegărmeister!



Myrath - Tales of the Sands

Manelele si-au dat mana cu metalul in aceasta trupa tunisiana excelenta care a venit si la Cluj sa cante intr-un concert organizat de Sandor666. Cica Sandor i-a abandonat sa astepte in gara fara mancare si loc de dormit asa ca trupetzii au mers in Music Pub sa bage o pizza, apoi s-au dus mai departe la Bucuresti. Mai mult de mila lor m-am apucat sa le ascult albumu, dar pana la urma s-a dovedit a fi unu simpatic, intr-un gen inca slab reprezentat, ca pe la ei lumea se ocupa mai mult cu terorism si revolutzii, nu prea au chef de rock.

Deci amatorii de Prince of Persia sunt cam obligatzi sa verifice cum suna rockul progresiv in Tunisia. Nu e foarte progresiv si alambicat, influentzele de manele sunt evidente, dar oricum e mai simpatic decat heavy metalul  nemtzesc din topor si e un suflu de aer proaspat in rocku modern. Nu mai stiu cum s-a terminat revolutzia la ei in Tunisia, sper sa nu fie decapitatzi inainte de a scoate un nou album, ori inainte de a avea shansa Sandor666 sa-i mai aduca o data la Cluj.





Sigiriya - Return to Earth

Cand au inventat stoner rocku la americani, europenii au reactionat destul de incet. Printre primii pionieri ai genului pe partea asta de ocean au fost galezii Acrimony care insa n-au avut viatza prea lunga, nimeni nu intelegea genul pe aici, imi amintesc numai in Romania cat mi-a luat mie sa aud de el si dupa aia cat mi-a luat ca sa-i lamuresc si pe altzii sa-l asculte. Publicatiile de metal de pe la noi au reusit sa ignore cu desavarsire existentza genului timp de vreo 10 ani. Acum lucrurile stau mai altfel, pana si in Cluj avem serile stoner rock destul de populare, pline de gagici si lume buna, avem pana si prima trupa romaneasca de gen, Egocentrics. Ma rog, aveam, inainte sa vin in tzara asta de 2 lei in care n-asculta nimeni muzica si de cate ori intreb pe cate unu sa-mi zica un top 5 albume preferate imi raspunde cu "marsh inapoi la lucru".

Disperatzi si ramasi fara preteni, Acrimony si-au bagat si ei picioarele in scurt timp, pe la mijlocul anilor 90 si n-a mai auzit nici dracu de ei pana in 2011 cand au sesizat si ei ca lucrurile se misca si s-au reunit sub numele Sigiriya. In muzica nu li s-a schimbat absolut nimic, versurile continua sa fie despre extraterestri si alcool asa ca ma simt si eu obligat sa va recomand the Whiskey Song:






In final, va recomand un videoclip excelent trimis de un bun amic care mi-a mai luminat zilele cu aceasta recomandare care rezuma valorile mele fundamentale:


Sunday, February 12, 2012

Luna muzicala 15 - Top 2011 semestrul 2

Deci cum ziceam data trecuta, am ramas dator cu niste detalii despre muzicile ascultate in a doua jumate a lui 2011, unele dintre ele aparute si prin topul de final de an. Cam astea ar fi 10 albume relevante care apareau prin topu ala si nu scrisesem inca despre ele. Cu ocazia asta inaugurez si faptul ca mi-au pus in sfarsit net in garsoniera si mi s-a mai luminat casa, ca ma saturasem de udat floarea cu care mai vorbesc cand ma apuca amaru, iar la diaspora de ortodocsi nu mai sunt vazut cu ochi buni de cand m-am dus cu tricoul meu cu Rasputin, crezand ca o sa fie luat drept un gest de prietenie. Ori s-au prins ca-mi faceam crucea in oglinda fatza de ei, nu-mi dau seama.

Dupa o luna de zile in care am simtit lipsa Internetului ca pe a apei, acuma ca mi l-am pus, ce sa vad, un pic am lipsit si lumea s-a intors cu curu-n sus. Boc a disparut, Udrea a disparut, iar Internetu e la un pas de a fi interzis. Pana mai ieri nimeni n-auzise de Alan Moore si benzi desenate in Romania iar acuma toata tzara umbla cu mastile aluia din V for Vendetta? Pai bine mai fratzilor, dar n-atzi putut sa ma anuntzatzi si pe mine de planurile astea inainte sa vin aici?


Ma rog, acuma incep sa-mi fac planuri de intors acasa cu coada intre picioare, dar e cam tarziu pentru asta. Tre sa inghit galusca pana iese pe partea cealalta si sper sa-i supravietzuiesc. Cu ajutorul a catorva albume pe care am apucat sa le iau cu mine pe Ipod:

Slim Cessna's AutoClub - Unentitled

Slim Cessna's Auto Club sunt niste baptisti nihilisti care canta despre Bunu Dumnezeu si despre cum au bagat furca in vecinu pentru o bucata de tarla in plus. Trupa e formata din bucati adunate de la alte trupe de pe-acolo din sat de la ei, dar singura care are cat de cat un nume e 16 Horsepower, altfel o trupa respectata in cercurile de folk-rock crestin. Ailaltzi din trupa insa, nu stiu zau cat sunt de trecutzi pe la biserica. Sau poate au trecut prea mult pe-acolo, nu-mi dau seama. Au un chitarist care seamana cu un zombie si in interviuri povesteste cum l-a prins popa chinuind pisici si l-a pus sa zica de 100 de ori Tatal nostru.

Versurile sunt pe jumatate sataniste, pe jumatate fundamentalist crestine, incat nu prea stii de unde sa-i apuci. Acu vreo 5 ani au avut un album suparat cu titlul Jesus Let Me Down, iar acu incearca sa isi scoata parleala cu Jesus have mercy on me and my congregation. Printre ele mai baga teme rebreniene (gen Noi vrem pamant) sau comemorari ale unor cumnatzi alcoolici care au murit prin shantzuri. Deci chestiuni din viatza de zi cu zi care ar trebui sa ne intereseze pe totzi daca n-am trai in lumea asta fundamentalist urbana si monitorizata de francmasoni. Din pacate ma tem ca pana la urma totzi in baietzii astia de la tzara ne sta sperantza, cand or pune ei mana pe furca pe multzi vor popii.

Ia uitati-va in poza de mai jos la aia 2 care stau mai in spate (aia sunt vocalii si liderii grupului). Versurile sunt foarte importante la trupa asta, si nu strica nici o bere la bord in timp ce ii ascultzi si te uitzi pe geam spre gara pustie. Apropo, am uitat sa va zic ca locuiesc intr-un fel de gara din Manastur, daca Manasturu ar avea gara.

Unul din hiturile albumului:



Si o piesa clasica mai veche, despre Satana:




Dir en grey - Dum Spiro Spero

Metalistii se smiorcaie adesea cand trupele de death si metal se apuca de cantat pop. Iata ca la japonezi e posibil si invers, ca o trupa pop rock gen Voltaj sa se apuce de death metal. Ma rog, nu chiar death, treaba e foarte incalcita cu baietzii astia. Cica au inceput ca trupa de visual kei, un fel de glam rock japonez in care totzi membri trupei tre sa se imbrace in rochii de epoca or something, desi nu-s sigur ca in Japonia a fost vreo epoca pt rochii din astea. Au facut cariera cu stilul asta ultragay apoi s-au apucat de experimentat cu industrial si death metal iar anul trecut au scos ghiveciul carierei lor, pe care gasitzi cam tot ce vretzi, cu titlul asta care ma mai tzine in viatza: cat suflu sper.

Albumul e un cosmar al puristilor, care nu vor putea trece de 2 piese consecutive. Ideal e sa-l pui pe shuffle, ca pana la urma incep sa se cearna piesele. Au scos doua clipuri pe care vi le supun atentziei, primul din categoria mai gay, al doilea tentacle rape grindcore. Evenimentul e cu atat mai important cu cat in Japonia heavy metalul s-a inventat candva anul trecut, poate un pic mai demult (daca fac abstractzie de Boris si Sigh, insa nu cred ca pot face abstractzie).





Voyager - The Meaning of I


Cu albumu asta incerc sa va explic de ce nu e Dream Theater albumul progresiv al anului. Si chiar daca ziceti ca asta nu e album progresiv, mai e si Arena, de care vorbim data viitoare.


Am plans dupa Peter Steele cum au plans altzii dupa Cobain, Jim Morrison si John Lennon laolalta. A fost singuru cantaretz cu care am crescut si pe care l-am crezut nemuritor si s-a dus dintr-o data si m-a lasat in urma. Cand eram mic credeam ca e o vedeta plina de bani, iar apoi am aflat ca traia cu maica-sa si ii dadeau surorile lui de mancare. N-am avut bucuria de a vedea filme despre viatza lui, ori de a vedea multzimi de oameni aprinzand lumanari. A trebuit sa ma multzumesc cu un priveghi impreuna cu ceilaltzi 10 insi care il asculta in Romania (ma rog, in Ardeal, ca mai stiu catziva sudisti care s-au perpelit de plans, de exemplu Sake de la metalfan).

Se pare ca australienii astia de la Voyager au plans si ei si pana la urma s-au decis sa si faca ceva mai concret, adica sa-i dedice niste piese pe albumul asta, care e un mix foarte interesant de influentze incompatibile, jumatate venind dinspre Peter Steele, cealalta jumatate dinspre Royal Hunt. Cam jumatate din album pare sa-i fie inchinata lui DC Cooper, care mai si apare pe una din piese, iar aialalta jumatate ii e inchinata lui Peter, care pare ca apare si el, insa cred ca il imita cineva, ca as fi auzit daca-l aduceau de pe lumea cealalta. Versurile sunt simple dar adresate direct problemei: piese ca I am not made of steel ori He will remain mi-au mers la inima.

Mai interesant e ca trupa la baza n-are nici o treaba cu genurile pe care le-a practicat Peter Steele in viatza lui. E un fel de rock progresiv mai orientat spre melodie si voce decat pe scamatorii instrumentale, adica din categoria Evergrey, Everon, Pain of Salvation si altzii din astia mai sensibili care pot fi apreciatzi si de gagici nu doar de inginerii de sunet. Insa disparitzia marelui erotoman i-a marcat suficient incat sa-i indemne la a scoate acest album extrem de catchy si melodios, care din pacate cam sterge pe jos cu recentul Pain of Salvation.






Mastodon - The Hunter

De trupa asta am auzit de la un olandez fugit in Romania, din pricina caruia am fost dat afara din chirie in anul 2002. Faza e ca el se aratase dispus sa plateasca dublu decat mine pt chiria aia, asa ca propritaru m-a sunat numaidecat sa-mi fac bagajele. Pe cand eu imi caram CDurile pe trepte in jos, olandezu si le cara pe aceleasi trepte, dar in sus, si cum ne inghesuiam asa unul pe langa altu pe scari ne-am vazut CDurile care ne erau puse mai deasupra, el avea un Gathering, am zis ok, e patriot, dar mai avea si un Spiritual Beggars, ceea ce nu vazusem nicaieri in Romania la data respectiva. El nu mai stiu ce a vazut la mine, dar am decis sa nu-i port pica pt ca m-a scos in strada cu banii lui de cetatzean Schengen, asa ca saptamana viitoare am luat o lada de bere si am decis sa ne uitam toata noaptea la a doua jumatate din Odiseea Spatziala pusa pe repeat. Cand am obosit, mi-a aratat EPul de debut de la Mastodon si m-a intrebat daca-i stiu. Am zis ca nu, iar el a zis ca as face bine sa-i ascult, ca in 10 ani toata lumea o sa vorbeasca despre ei.

Iata ca s-au implinit 10 ani, si nu tin minte cand a invitat David Letterman in studio ultima data o trupa de metal crancen. Nu stiu multe trupe metal care au scos unu dupa altu 3 albume ca Blood Mountain, Crack the Skye si The Hunter. Cam toata presa s-a pus de acord ca asta e trupa esentiala de metal a inceputului de secol. Ca si Metallica la finele anilor 80, ori Tool in anii 90, au gasit echilibrul perfect intre accesibilitate, expunere MTV, versuri intelectuale, imagine de tractoristi si un sound suficient de sofisticat incat sa nu poata fi catalogati drept o senzatie trecatoare.

Ma asteptam ca noul album sa ma plictiseasca din pricina ca am abuzat de cele doua precedente, insa am fost surprind sa gasesc din nou piese catchy care nu sunt simple reciclari ale hiturilor precedente. Albumul a avut parte si de o promotzie cu mult fast si o gramada de teasere si trailere si sustinere mass-media, asa ca nu are sens sa povestesc mai mult de trupa asta, si-au luat demult zborul si nu mai au nevoie de sustzinerea mea.




ICS Vortex - Storm Seeker

ICS Vortex e pseudonimul unui tip dubios din black metalul norvegian. Ce-i drept acolo cam toti sunt dubiosi, dar asta face parte din tagma celor mai nestatornici si experimentali. Desi s-a lansat in metalul extrem, a facut-o cel mai des cu vocea curata, fiind invitat pentru efectul melodic, in contrapondere cu ce se intampla in mod normal prin black metal. Insa, din motive care-mi scapa, aproape peste tot figureaza ca invitat, iar cand a fost adoptat totusi ca membru plin in cate o trupa, n-a rezistat prea mult. In timp a devenit cunoscut ca un fel de minge de ping pong a black metalului, pasat de la unii la altii (Borknagar, Dimmu Borgir si altii). Am impresia ca s-a simtit implinit doar la psihedelicii Arcturus, unde l-a inlocuit pe Garm (care si-a vazut de Ulver) dar si aia s-au desfiintat dupa doar un album.

Sătul probabil de statutul de minge de ping pong a metalului norvegian, anu asta Vortex a scos un album excelent pt cei care i-au apreciat latura sensibila si nu pe cea agresiva (pe care nici nu cred ca o are). El zice ca face parte din "a generation of misfits, born of hippies and raised by Satan" si nu cred ca a zis-o cineva mai bine despre genu asta de muzicantzi norvegieni alunecosi, ratacitzi prin crevasele dintre genurile muzicale si din pricina asta considerati periferici de catre fanii adevarati ai acelor genuri.

Daca mai tineti minte trupa de prog rock Spiral Architect, vreo 2-3 insi de-acolo il ajuta cu partea instrumentala, iar el se ocupa mai mult de voce si clape. Asa se face ca albumu sau seamana un pic cu Spiral Architect, dar cum n-a auzit nimeni de trupa aia, nu prea are rost comparatia.




The Book of Knots - Garden of the Fainting Stars

Probabil cel mai bizar album pe care l-am ascultat anul trecut, clocit de un grup de indivizi adunatzi de la trupe mai mult sau mai putzin defuncte dintre care ii stiu doar pe Sleepytime Gorilla Museum si pe Sparklehorse ala de facuse album cu David Lynch.

Iar daca numele astea nu va spun nimic, aflatzi ca pe diverse piese apar drept guest stars Mike Patton, Blixa Bargeld, Tom Waits si Terry Spruance. Albumu fiind produs de Mike Patton, banuiesc ca va shtitzi cei care e musai sa-l ascultatzi. E genul de muzica de circ pe care o scoate casa lui Patton pe banda rulanta, nu foarte melodioasa, cu multe recitari si onomatopee, dar facuta cu mai multa atentzie decat media, adica materialu e impartzit cinstit intre piese cu melodie si piese fara.

Tre sa recunosc ca pe masura ce imbatranesc cam obosesc la albume din astea, mai ales ca cele pe care isi pune Patton amprenta incep sa aiba tot felu de stereotipii, dar daca ar ai sa aleg un album din categoria asta pe 2011, e in mod evident The Book of Knots.



Puscifer - Conditions of My Parole

Tool au fost pentru anii 90 ce sunt Mastodon pentru anii 2000, propulsatzi si de clipurile lor, dar si de injectzia de psihedelism crimsonian pe care au bagat-o in rockul alternativ ramas flasc dupa moartea grungeului. Desi n-au avut ei idei prea multe, au reusit sa le faca pretzioase scotzand albume cat mai rar posibil (4 in 20 de ani), cu versuri cat mai criptice si videoclipuri pe care nu poti sa le mai uiti dupa ce le vezi. In paralel, vocalul lor a zburdat in diverse directzii si colaborari, cea mai populara fiind A Perfect Circle.

Pana cand Tool se mai screme de un album, iar A Perfect Circle e inca in negocieri daca sa mai revina sau nu, Maynard Keenan s-a dedicat proiectelor sale solo, primul fiind o vie si o vinarie construite in desertul din Arizona, al doilea fiind grupul Puscifer, care a inceput ca trupa facuta la misto (a cantat cu Milla Jovovich la un momendat) dar tinde sa se transforme in supapa lui de defulare muzicala. Asta inseamna ca noul album e mult mai serios decat precedentul, desi tot mai are cateva bancuri pe ici pe colo, insa pare mai degraba un material pe care ar fi vrut sa-l scoata cu A Perfect Circle dar n-a mai avut chef, sau cu cine. Cu partea instrumentala il ajuta 100 de muzicieni, trecutzi pe la Mars Volta, Primus, Dillinger Escape Plan, plus catziva colegi din Perfect Circle.



Junius - Reports from the Threshold of Death

Prin secolul 18, Junius era un blogger anonim care publica scrisori in posta redactziei de la ziarele vremii in care avertiza despre abuzurile guvernamentale la adresa cetatzeanului si a necesitatzii de a avea un feedback control asupra autoritatzii. Sau, ca sa-l citez pe Alan Moore daca tot a devenit cel mai important scriitor al momentului, who watches the watchmen?

Trupa care si-a luat numele de la Junius sunt autorii uneia din cele mai bune piese pe care am auzit-o in 2011, asta de v-o pun si eu mai jos. N-am auzit de ei in viatza mea, nu stiu de unde au aparut, i-am gasit prin topurile revistelor pe care le citesc, in timp ce faceam centralizarea de final de an si ingrasam porcul in ajun cu ascultatu de muzica.

Sunt o trupa americana de rock crestin care canta despre viatza de apoi si prin presa-s catalogatzi de tineretul rock al momentului drept post-nustiuce. Insa cred ca e evident pt toata lumea care a ascultat ceva rock la finele anilor 90 ca  ingredientele care itzi sar imediat in ureche sunt Katatonia si Deftones (din pacate pentru tineretu de azi astea au deveni deja trupe pt moshnegi). Faptul ca e posibila o combinatzie intre cele doua, si inca una foarte coerenta, m-a cam luat prin surprindere. Faptul ca in rockul de propaganda crestina e posibil un album atat de bun e si mai surprinzator.

Ca sa reiterez ce ziceam la Mastodon, de data asta fac eu pariu ca in 2-3 ani trupa asta o sa fie mare, iar inca 20, dupa ce le va fi trecut vremea, o sa fie invitatzi la Artmania. Aviz cu precadere hipsterilor.


YOB - Atma

In general doom metalul e un gen foarte limitat si lipsit de imaginatzie prin insasi regulile genului care dicteaza ca tre sa fie muzica lenta, fara ritm, daca se poate fara melodie si sa te plictiseasca de moarte.

Cateodata insa mai apare cate un exponent care muta muntzii din loc, la propriu si nu la figurat. Caci albumu asta a lui YOB reuseste o performantza rara in doom metal, de a fi simultan lent ca o tenie si progresiv ca un fluture. Asta e mama si tata albumelor doom metal, o varianta mai pinkfloydiana a celor de la Neurosis (Scott Kelly apare si el pe o piesa). Cel mai mult ma incanta felul in care sunt folosite vocile ca sa imprastie monotonia implicita a genului. Daca as mai fi la Cluj as da de la mine niste bani lui Sandor666 sa organizeze un concert cu astia, pana nu le creste cota. Recent au avut un turneu in deschidere la Tool si au facut si niste jam incredibil impreuna. Intr-un gen in care lucrurile se misca cum se misca, un album ca asta iese o data la 5 ani.

Desi e cam lunga piesa de mai jos, nu prea poate fi sampleuita, trebe ascultata in toata evolutzia ei, ori macar de pe la minutul 2 cand incep vocile:


 Tom Waits - Bad As Me

In sfarsit, cu Tom Waits lucrurile au fost intotdeauna clare. Acelasi gen de muzica cantata cu reflux esofagian si sound de vinil zgariat si cateva momente rock oferite de Richards de la Rolling Stones si Flea de la Chilli Peppers. Albumul e din nou compus si produs alaturi de nevasta-sa, iar Tom Waits incepe in sfarsit sa-si arate varsta. In sensu ca la 30 de ani canta de parca avea 60, iar acum are 60 si tot asa canta. S-a prins pe sine din urma, cum ar veni.

Are si cateva romantze, ceea ce mi se pare anormal la varsta lui, eu am
jumatate si mi-a pierit tot chefu de romantza, dar cea mai mare parte a albumului ramane tot muzica betzivaneasca.






In incheiere, pt ca tot v-ati plans ca am incheiat articolul trecut cu un videoclip satanist, va ofer si cealalta fatza a monedei, o melodie pe care o gasesc extrem de catchy si cu care-mi alin serile obosite cand ma intorc de la munca hopeless si miserable.