Luna muzicala 16 - inca 10 albume notabile pe 2011

Ca de obicei, pe langa alea 10 albume prezente in topul anului, mai tre sa amintesc inca unele care n-au incaput dar au ratat topu la mustatza. Teoretic ar fi mult mai multe dar daca ati urmarit blogu asta de vreo 2 ani, am decis sa fiu mai radical si sa ma limitez la 40 de albume recomandate pe an (cate 20 pe semestru, dintre care 10 alese pt topu de final de an). Deci asta va fi al 4-lea si ultimu set pe 2011, primele fiind accesibile:

• aici (inca 10 albume notabile pe primul semestru)
• aici (top 10 primul semestru)
• si aici (top 10 al doilea semestru)

Iced Earth - Dystopia

O trupa obligatoriu de ascultat pentru cercurile SF si horror de pretutindeni, ca tot aud in ultima vreme pe unii din Societatea de SF si nu stiuce plangandu-se ca nu se mai face muzica SF. Albumul contine o lista de piese inspirate de distopii celebre, majoritatea filme (V for Vendetta, Dark City, Equilibrium). E o abordare tipica a trupei, care a avut mereu genu asta de abordare conceptuala, vezi albume ca Horror Show acu vreo 10 ani (cu piese dedicate operelor gotice clasice), The Dark Saga (inspirata de benzile desenate The Spawn), Burnt Offerings (inspirata de infernu lu Dante) si o vreme s-au chinuit sa scrie propria lor poveste postapocaliptica in versuri pe care au insirat-o pe vreo 3 albume mai naspa.

Iced Earth e o trupa de heavy metal corcit intre stilul britanic (Iron Maiden) si cel american (Metallica) care isi schimba extrem de des vocalu. In cariera de 25 de ani au ajuns la al 5-lea, iar pe unul l-au schimbat de doua ori. De fapt singurul membru constant al grupului e chitaristul John Schaffer care ii schimba pe ailantzi cam pe fiecare album. Doar vocalu pe care l-a schimbat de doua ori, Matt Barlow, a stat mai mult in trupa, in principiu pentru ca era cumnatu-sau. Creca de cate ori se cearta cu nevasta isi dadea cumnatu afara din trupa. Perioada cu Barlow e de departe cea mai indragita de fani, si si de mine. Nu s-au facut multe albume ca Horror Show si nici multe piese ca Burnt Offerings in istoria heavy metal. E drept ca am avut o slabiciune si pt temele trupei. 

Cu albumu asta trupa incearca sa o ia de la capat iarasi, cu un vocal nou adus de nu stiu unde. Aveam asteptari extrem de scazute de la album insa, surprinzator, e cel mai bun al lor de o gramada de ani, poate chiar de la Horror Show. Vocalu asta nou incearca din rasputeri sa-i imite pe toti cei care au fost inaintea lor si reuseste sa o faca atat de bine incat nici nu iti dai seama ca au schimbat vocalu. Pentru el personal nu e prea bine, ca n-are deloc identitate. Sunt curios daca l-au obligat sa se chinuie sa-i imite pe aia sau asa e vocea lui.

Aveti aici semibalada albumului in care se vede la inceput cum il scoala astia pe vocal din somn sa mearga sa-si faca treaba pe scena, deci creca tipu n-are o viatza usoara:

Primus - Green Naugahyde

Asta e trupa aia de rock progresiv pe care nu o suporta fanii rockului progresiv. Alcatuita din Les Claypool (bassistul care nu a fost primit in Metallica pt ca "he is too good and he should do his own thing") si Larry LaLonde (chitaristul banuit a fi inventat death metalul pe cand era la Possessed, acu 30 de ani), pe Primus sigur i-ati ascultat, in cel mai rau caz cu piesa de generic a serialului South Park. Daca va intrebati ce treaba are piesa aia cu rocku progresiv, aflati ca asta se intreaba si majoritatea fanilor genului cand le pomenesti de Primus.

Insa Primus intra creca lejer la prog rock, caci face parte din categoria aia a trupelor care nu dau doi bani pe sentimente si buna dispozitie a ascultatorului, etaland ostentativ abilitatile tehnice, ceea ce pana la urma e obiectivul oricarui progrocker care se respecta. Se zice ca trupa a fost inspirata de formatul de trio cu accent pe bass consacrat inaintea lor de Rush. Primus au incorporat elemente de flamenco, funk si Frank Zappa pana n-a mai ramas nimic decent si sobru in muzica lor. Astazi sunt considerati o trupa cult, iar aparitia acestui album dupa 12 ani de pauza a fost unul din eventurile majore ale anului.

Steel Panther - Balls Out

Am asteptat cu sufletul la gura noul album al trupei de glam rock pentru cocalari Steel Panther. Cine i-a ratat la debut sa recupereze neaparat, muzica astora a animat multe chefuri in 2010, inainte sa ne ducem totzi dreaq.

Pentru cine nu-i stie, e trupa aia care canta rock lasciv cu versuri semi-obscene si uneori foarte hazlii. Lansatzi intr-un bar din Las Vegas ca trupa de coveruri parodice, au decis la un momendat sa-si faca muzica lor si asa au ajuns sa aiba doua albume care reinvie spiritul Motley Crue intr-un fel extrem de hazliu si self-aware. Titluri ca Asian Hooker si refrene ca Tomorrow night I'm gonna get some pussy, but tonight I'm playing Angry Birds pot sa salveze orice chef, oricat de pensionari ar fi participantzii.

Uneori sunt si eu socat de cat de mult succes a putut avea rocku asta unsuros in anii 80. Pe vremea aia ii dadeau la MTV mai ceva ca pe Madonna si creca a fost unu din motivele care a animat revoltele ce au dus la aparitzia indie rock si thrash metal, ambele reactzii scarbite la genul asta care va ramane in istorie drept cea mai comerciala forma de rock (daca nu-i luam in considerare pe Voltaj).

Arena - The Seventh Degree of Separation

Desi toata lumea vorbeste ca albumul progresiv al anului e Dream Theater, datorita schimbarilor dramatice din trupa si a  revenirii cu un album bun dupa un shirag de gherle, pe mine mai mult m-a tras sufletul spre Arena (si Voyager, de care am discutat in articolul precedent).

Arena sunt the next best thing dupa Marillion, de fapt e chiar trupa fostului lor tobosar, care si-a unit ideile cu claparul Clive Nolan, destul de popularizat pe la noi in anii 90 de catre Lenti Kiriak (poate mai tineti minte Pendragon, Strangers on a Train, cred ca aveau si casete la Rocris cu ei). Albumul Arena suna fix ca un album Marillion, asa ca nu prea are rost sa comentez mai mult.

Amatorii de rock progresiv englezesc, un pic batranesc si nu prea metal, cu alte cuvinte fanii Marillion de pretutindeni, ar trebui sa stie deja albumul asta pe de rost asa ca nu mai are rost sa comentez.

Dream Theater - A Dramatic Turn of Events

Ma umfla si astazi rasu cand imi amintesc de acu 20 de ani, cand m-a intrebat un amic cum suna Dream Theater si i-am zis ca e ceva gen Bon Jovi. Nu stiu ce problema aveam la creier atunci, dar nu prea reuseam sa ascult instrumentele la muzica, ma tot ghidam dupa voce si versuri care din pacate n-au fost niciodata prea breze la trupa asta, si pierdeam esentzialu. Apoi dupa ce m-am mai dumirit si au inceput sa-mi placa, trupa a inceput sa se destrame incet incet si sa scoata de prin 2000 incoace albume tot mai naspa, pana au inceput pe bune sa mi se para ca seamana cu Iris si i-am pierdut cu totul din vizor.

Cum nu mai aveam deloc asteptari am fost, ca mai toata lumea, surprins de nostalgiile produse de acest nou album, care ma impinge cu amintirile direct in perioada de glorie a trupei de pe la mijlocul anilor 90. Evenimentul dramatic de care zice in titlu e plecarea tobosarului lor care a dus in carca trupa inca de la infiintzare si parea cimentat in istoria trupei. De la o vreme insa l-a apucat panica varstei de mijloc si a inceput sa cante cu tot felu de trupe de tineret sperantze care probabil il idolatrizeaza si il fac sa se simta mai bine decat cei de-o seama cu el. Intr-un fel il intzeleg, am avut si eu parte de o perioada de asta, insa de cand am fugit din tzara nu prea mai functzioneaza, singurele oportunitatzi de socializare pe aici sunt sesiunile de speed dating in care tre sa pretind ca stiu face de mancare ca sa primesc atentzie.

Revenind acuma, pana cand Mike Portnoy se satura de gagici tinere si baut cot la cot cu colegii de scoala ai proprii copii, Dream Theater i-au gasit un inlocuitor excelent, un prof de tobe de la scoala de muzica din care a iesit dealtfel toata trupa, obisnuit sa cante la comanda si sa nu compuna mai nimic (le-a tzinut spatele la Steve Vai si Annihilator). Nu cred totusi ca calitatzile albumului stau neaparat in persoana respectivului cat in strategia trupei de a reinvia soundul de alta data.

Liturgy - Aesthethica

A aparut pe firmamentul muzicii un nou gen muzical, hipster black metal, o combinatzie pe care nu credeam sa traiesc sa o vad vreodata intre doua lifestyleuri diametral opuse si incompatibile geografic. Se zice ca Liturgy sunt prima trupa din istoria muzicii care canta black metal in pantaloni scurtzi si cu tricou verde de la H&M. Vocalu are un guler in V de la David Corral si mai e unu care se vede mai putzin in clipu asta, dar cred ca prindetzi ideea. Faptul ca mai au si versuri de filosofie religioasa face ca totul sa fie si mai tulburator.

Uneori am impresia ca am murit si-s pe lumea cealalta in care toate lucrurile sunt cu susu-n jos. De exemplu am simtzit asta cand i-am vazut pe baietzii astia prima dat.

Mi se pare extrem de haioasa reactzia unora din fanii black metal la trupa asta care cica e plina de arogantzi psuedofilozofi, cand atitudinea asta sta tocmai la fundatzia genului black metal, doar ca astia de la Liturgy i-au gasit punctul de intersectzie cu hipsterismul. Primul lucru pe care-l fac cand ma intorc la Cluj va fi un chef cu shtrudele, black metal si dresscode vintage obligatoriu la totzi musafirii.

Morbid Angel - Illud Divinum Insanus

Cea mai scumpa si bine vanduta trupa de death metal din istorie incearca sa se reinventeze dupa o pauza de 8 ani cu ocazia recuperarii vocalului original, care dupa ce s-a insurat si-a pierdut mintzile si s-a apucat sa-l imite pe Marilyn Manson in trupa neveste-sii, Genitorturers. Intors recent inapoi la Morbid Angel a adus de la trupa nevestei unele influentze industrial rock care i-a facut pe fani sa cam huiduie acest album si pe mine sa il ignor pana am sesizat cateva piese bune la concertul de asta- vara de la Brutal Assault.

Pana la urma am decis ca e un album care tre recomandat, mi se pare ca are destul si din metalul crancen asteptat de fanii vechi, dar si multa prospetzime, plus versuri despre extraterestrii. E drept ca unele piese-s cam simple si aranjate in jurul unui refren banal dar cel putzin in concert sunau mult mai bine decat piesele mocirloase din perioada de aur a trupei. Raman totusi surprins de faptul ca trupa asta a avut candva atata expunere MTV si atatea vanzari, avand in vedere genul deloc accesibil pe care il practica. Dar asta se intampla acu 20 de ani, acum nu cred ca mai e posibil asa ceva, nici macar cu noul sound al trupei.

Turbowolf - Turbowolf

Frank Zappa s-a reincarnat si si-a reinceput cariera muzicala in calitate de vocal al bristolezilor Turbowolf, revelatzia stoner rock a anului. Nu e trupa foarte originala, se inghesuie undeva intre Wolfmother si The Sword, adica un rock saptezecist dat un pic mai tare, insa mustatza, iegării și dansul vocalului fac totzi banii, ma bate gandul sa imi iau si eu un rand de iegari din astia pentru concertul care urmeaza luna viitoare aici, in cartieru asta oribil in care locuiesc acuma.

Ca orice album de debut, e un pic cam monoton dar piesa asta pe care v-o pun acum, plus inca una la care au facut videoclip sunt superrock si pline de tot ce trebe. Iegărmeister!

Myrath - Tales of the Sands

Manelele si-au dat mana cu metalul in aceasta trupa tunisiana excelenta care a venit si la Cluj sa cante intr-un concert organizat de Sandor666. Cica Sandor i-a abandonat sa astepte in gara fara mancare si loc de dormit asa ca trupetzii au mers in Music Pub sa bage o pizza, apoi s-au dus mai departe la Bucuresti. Mai mult de mila lor m-am apucat sa le ascult albumu, dar pana la urma s-a dovedit a fi unu simpatic, intr-un gen inca slab reprezentat, ca pe la ei lumea se ocupa mai mult cu terorism si revolutzii, nu prea au chef de rock.

Deci amatorii de Prince of Persia sunt cam obligatzi sa verifice cum suna rockul progresiv in Tunisia. Nu e foarte progresiv si alambicat, influentzele de manele sunt evidente, dar oricum e mai simpatic decat heavy metalul  nemtzesc din topor si e un suflu de aer proaspat in rocku modern. Nu mai stiu cum s-a terminat revolutzia la ei in Tunisia, sper sa nu fie decapitatzi inainte de a scoate un nou album, ori inainte de a avea shansa Sandor666 sa-i mai aduca o data la Cluj.

Sigiriya - Return to Earth

Cand au inventat stoner rocku la americani, europenii au reactionat destul de incet. Printre primii pionieri ai genului pe partea asta de ocean au fost galezii Acrimony care insa n-au avut viatza prea lunga, nimeni nu intelegea genul pe aici, imi amintesc numai in Romania cat mi-a luat mie sa aud de el si dupa aia cat mi-a luat ca sa-i lamuresc si pe altzii sa-l asculte. Publicatiile de metal de pe la noi au reusit sa ignore cu desavarsire existentza genului timp de vreo 10 ani. Acum lucrurile stau mai altfel, pana si in Cluj avem serile stoner rock destul de populare, pline de gagici si lume buna, avem pana si prima trupa romaneasca de gen, Egocentrics. Ma rog, aveam, inainte sa vin in tzara asta de 2 lei in care n-asculta nimeni muzica si de cate ori intreb pe cate unu sa-mi zica un top 5 albume preferate imi raspunde cu "marsh inapoi la lucru".

Disperatzi si ramasi fara preteni, Acrimony si-au bagat si ei picioarele in scurt timp, pe la mijlocul anilor 90 si n-a mai auzit nici dracu de ei pana in 2011 cand au sesizat si ei ca lucrurile se misca si s-au reunit sub numele Sigiriya. In muzica nu li s-a schimbat absolut nimic, versurile continua sa fie despre extraterestri si alcool asa ca ma simt si eu obligat sa va recomand the Whiskey Song:

In final, va recomand un videoclip excelent trimis de un bun amic care mi-a mai luminat zilele cu aceasta recomandare care rezuma valorile mele fundamentale: