Wednesday, March 24, 2010

Cotidian 1

Am zis sa infiintez rubrica Cotidian pt probleme pe care nu le pot exprima in Tweeter, dar nici nu fac subiectul interesului meu cultural direct, adica nu am un interes asupra problematicii suficient de profunda incat sa scriu o recenzie. Deci, ce m-a macinat in ultima vreme:

a. Am fost la o prezentare de carte a dnei Monica Tatoiu, fosta profa de mate si patroana corporatziei Oriflame (pe Romania), sub egida careia mi-am facut si eu debutul profesional, acu vreo 15 ani cand bateam Clujul prin viscole cu o plasa de rujuri rancezite dupa mine, amintire care va face si subiectul unei povesti horror pe care o am in lucru.

Prezentarea de carte a avut in centru antologia de proza/eseistica feminista Cele 4 dimensiuni ale feminitatii romanesti, cu peste 70 de autoare. S-a desfasurat in libraria Carturesti din Mall, care s-a umplut ochi cu femei, plus eu, plus inca vreo 5 barbatzi ratacitzi si prinsi la inghesuiala intre 2 rafturi.

O vreme s-a cantat, pana s-au aranjat scaunele. Chestii folkiste, despre natura si dragoste, gen Cenaclu Flacara un pic mai comercial. Apoi a inceput eventul, usor sectant, mi-a amintit de o intrevedere Herbalife de cand eram mai mic. Sa ne lamurim, motivul pentru care am vrut sa stau a fost sa prind momentul cu intrebarile din public, sa ma bag si eu in seama intreband pe cele 15 doamne din prezidiu ce parere au de faptul ca Oscarul s-a dat anul asta de Ziua Femeii si daca dansele considera ca asta va schimba fatza cinematografiei mai abitir decat a facut-o Avatar.

Din pacate amicii nu m-au lasat sa stau, ce-i drept si eu ma cam sufocam si am cedat fiziologic inca de la a 4-a oratzie din partea doamnelor din prezidiu (care cred ca trebuiau sa vorbeasca toate, cu dna Tatoiu ultima). Intr-un fel regret ca n-am stat, am auzit de la martori oculari ca la sfarsit s-a lasat cu hohote de plans si discutzii despre cancer, un subiect drag mie. Ce-i drept, plecarea mea subita s-a datorat si primei oratoare, o doamna din Uniunea Scriitorilor care a aruncat cu spalatura de vase in barbatzii (romani) vreo 15 minute de m-a timorat complet si mi-am amintit de toate gagicile 6care mi-au dat papucii pentru cetateni ai Uniunii Europene (pe vremea cand eu nu eram).

Am uitat sa zic, una din feministe avea barba si a scos o poanta buna, ca femeile conduc lumea cu o mana de fier in manusa de plastic. Si ca degeaba se tot victimizeaza feministele, ca tot ele impart tortu, iar pretentia ca Romania e cea mai misogina tzara din Europa e o aberatzie, intrebati-o pe Ecaterina Teodoroiu.

Sa ne intelegem odata pt totdeauna cum e cu misoginismul si homofobia: nu suport gagicile care-si inchipuie ca pot trai fara barbatzi si nici barbatzii care-si inchipuie ca pot trai fara femei. Cum zicea marele DJ Boros: Asta nu e fericire!

Pana la urma am cedat inghesuielii sufocante de la event si m-am dus la Starbucks sa beau o litra de ciocolata calda sa imi mai treaca acreala.

b. Tot stand pe-acolo prin Carturesti am dat peste o carte pe a carei coperta scria urmatoarele:

ELENA: Fata cu ochi albaştri de nestemată şi păr de aur, întotdeauna Regina Balului, cea care poate avea orice băiat îşi doreşte.

STEFAN
Distant şi misterios, pare

să fie singurul băiat care îi poate rezista Elenei, deşi încearcă din răsputeri să o apere de ororile trecutului său tragic.

DAMON
Sexy, periculos şi mânat de dorinţa de a se răzbuna pe Stefan, fratele pe care îl învinuieşte că l-a trădat. Hotărât să o aibă pe Elena, e în stare să omoare pentru ea.

Despre ce o fi vorba? Nu, nu e La Medeleni si nici Anna Karenina, e ultima gaselnitza in materie de horror horrmonal cu vampirri, o noua serie de romane vampire soap venite de pe mana autoarei cu nume misterios L.J.Smith. Scriitoarea arata ca in poza de mai jos.


Zau, mie imi cam suna a Adramalekus. Ma bate gandul sa incep sa debutez si eu cu numele Sergiu Brussolo, Stefan King sau Nelu Găiman, dar am nevoie de cineva sa-mi inventeze o fotografie in Photoshop. Numa ca eu vreau un cal roshu.

c. Tot in seara aia mi-a incaput pe mana cel mai tare numar din Catzavencu pe care l-am vazut vreodata, dimpreuna cu publicatzia concurenta, Kamikaze fara mogul (cu aia de au fost datzi afara de la Katza, de catre mogulu turbulent). Nu stiu ce photoshopar si-au angajat aia de la Catzavencu dar baiatu ala a facut cele mai tari prelucrari foto ever, legate de felu in care vor arata politicienii romani in anul 2020. Nu gasesc poze pe net sa va dau exemple, pot doar sa zic ca Vanghelie arata cam ca Marlon Brando, Geoana cam ca Woody Allen si Boc ca Fu Manchu.

d. Am vazut pe youtube o chestie absolut sinistra, parca luata cadru cu cadru din filmele cu zombie ale lui Romero, cu precadere Dawn of the Dead. Sa nu mai ziceti ca nu ma uit la filme realiste. E vorba de invazia moldovenilor in magazinu de bricolaj, de saptamana trecuta.

e. De fapt cea mai importanta veste despre toate e ca Horia Ursu de la Millennium Press s-a incordat o data si a scos cel mai ambitzios plan din SFul romanesc, revista Galileo care cica va arata si bine, va fi groasa-groasa ( cam ca o antologie mai subtzirica, modelu Postscript) si va avea si un contzinut sa-tzi vinzi copiii. Ramane de vazut calitatea traducerilor, dar numele din cuprins sunt unu si unu. Pe pagina linkului gasiti detalii si legat de abonamente.



Wednesday, March 17, 2010

Vorba lunga saracia omului - culegeri GROASE

Continui aci seria de inalta pomenire a celor mai tari culegeri de proza (in general scurta) care s-au facut vreodata, inceputa cu
  • articolul asta (Chandler, Martin, Brown, Ellison),
  • continuata cu articolul asta (Wolfe, Lansdale, Shepard, Swanwick, Davidson, Barker, Dann, de Lint, Campbell)
  • cu asta (omnibusuri de Shea, Hughart, Blaylock, Dick, Wolfe, Simmons, Cook, Drake)
  • si cu asta si asta (antologii editate de Crowther, Datlow, Strahan, Hartwell, Burke, Lansdale, Braunbeck, Piccirilli).
Articolul de fatza e dedicat culegerilor groase si supergroase, care contribuie nu doar la cultura generala ci si la conditia fizica a cititorului. Caci, nu-i asa, mens sana in corpore sano.


J.G.Ballard - The Complete Stories. Destul de recent, Ballard s-a dus dintre noi din pricina nenorocitei de prostate, cine o fi inventat si organul asta de kkt. In consecintza, niste oameni inspiratzi au produs ditamai cartzoiul (cam 1200 pagini) cu TOATA proza scurta publicata de Ballard in 50 de ani de cariera. Considerat replica britanicilor la Philip Dick, Ballard a reusit (ceva mai repede si mai usor decat Dick) sa intre in atentzia literaturii "serioase", ajutat fiind si de cele 2 ecranizari high profile - Crash al lui Cronenberg, si Empire of the Sun al lui Spielberg. Pe la noi a fost tradus mult si bine, dar rareori in colectzii SF (din fericire pt autor), fiind catalogat de plebea romana ca un autor "ciudatzel" (eticheta folosita tot mai des atunci de oamenii carora le e rusine sa spuna ca citesc SF sau fantasy). Specialitatea lui sunt distopiile postapocaliptice si relatzia intre psihic si tehnologie (aspect care, considera pionierul cyberpunk Bruce Sterling, e unul din ingredientele-embrion din care s-a nascut cyberpunkul). Imensul volum The Complete Stories of J.G.Ballard e cam obligatoriu pentru orice om cu scaun la cap, mai ales ca are pe coperta fatza autorului si nu vreo nava spatziala sau alta chestie care sa sperie victimele marketingului.

Douglas Clegg - The Machinery of Night. Clegg e unul din cei mai de seama autori gay horror de la Clive Barker incoace. E prezent in mai toate antologiile de horror erotic (indiferent de orientare sexuala) si are in spate o cariera de 20 de ani. Machinery of Night e un cartzoi imens care contzine toata proza scurta a lui Clegg pana la data respectiva (2004), inclusiv continutul integral al culegerii (precedente) Nightmare Chronicles, cu care a castigat Stoker si International Horror Guild.

Michael Marshall Smith - More Tomorrow and Other Stories. Smith e un englez in voga care se lauda ca are vreo 3 ecranizari pregatite pentru Hollywood (n-a aparut niciuna pana acum). Alaturi de colegii de generatzie Kim Newman, Joel Lane, Nicholas Royle si altii a pus bazele curentului Mizerabilist, la inceput in gluma, pe urma s-au trezit luatzi in serios. Conform lui MM Smith, mizerabilistii sunt autori de proza scurta, britanici de clasa mijlocie, cu varste in jur de 30 de ani care folosesc supranaturalul ca vehicul pentru a se plange de nedreptatzile din lume, de problemele de la serviciu, de prietenii nerecunoscatori si de faptul ca gagica le-a dat papucii (sau le face viatza amara). Personal, cconsider ca si Romania are o puternica scoala mizerabilista si ca editorii cu initziativa ar trebui sa se gandeasca serios la o antologie de trend (gen Mirrorshades, New Weird - eu i-as zice Nouveau Miserables, aviz lui Horia Ursu). More Tomorrow and Other Stories acopera aproape toata cariera lui Smith, din perioada mizerabilista pana in prezent. Volumul a fost finalist World Fantasy, British Fantasy, Locus, castigator International Horror Guild si include aproape integral cuprinsul precedentei culegeri a autorului, What You Make of It (plus inca pe atatea de povesti). Asadar, un volum comprehensiv care include cam toate varfurile operei lui MM Smith. De la o vreme, Smith a virat spre romane asa ca o vreme de aici incolo More Tomorrow va ramane piatra de temelie a carierei sale.


Karl Edward Wagner - Exorcisms and Ecstasies. Wagner a fost un fel de guru al horrorului la finele anilor 70, printre discipolii sai numarandu-se actualii lideri in ale antologatului de horror si fantasy, Ellen Datlow si Stephen Jones. Cariera lui Wagner s-a desfasurat cam pe 3 planuri:
  • munca de antologator: a ingrijit vreme de 15 ani una din cele mai vechi si mai longevive serii de antologii ever, colectia Year's Best Horror Stories. Debutand in 1971 si curgand cale de 22 de volume (oprita de moartea lui Wagner), colectia a prins la debut sau aproape de debut autori ca Stephen King, Ramsey Campbell, i-a prins in floarea varstei pe Harlan Ellison, Richard Matheson, Robert Bloch si a promovat pe majoritatea autorilor contemporani de horror, precedand cu 10-15 ani seriile de antologii ale lui Dozois, Datlow sau Jones. Cam toata lumea din fantasy si horror pare sa-i datoreze ceva lui Karl Edward Wagner, aspect care reiese frumos din eseurile anexate volumului Exorcisms and Ecstasies;
  • munca de epigon: Wagner si-a dedicat o mare parte din cariera studierii, editarii si imitarii operei originale a lui Robert Howard (a cronicilor lui Conan in special). Entuziasmul l-a facut sa-si creeze propriul personaj preistoric, Kane, legat de care a scris o multime de povesti si cateva romane ce functioneaza ca spin-offuri la Conan. Omnibusul postum al povestilor cu Kane, Midnight Sun, se vinde azi la 350 dolari (ceva mai ieftine sunt versiunile partiale aparute in timpul vietzii lui Wagner).
  • munca de scriitor: in afara aventurilor lui Kane, Wagner a scris un singur roman, neglijabil, si ala in colaborare. Poate din deformatzia profesionala de antologator, a preferat sa publice proza scurta disponibila in cateva culegeri dintre care cea mai importanta pare a fi Exorcisms and Ecstasies. Volumul e ingrijit de Stephen Jones si a aparut imediat dupa moartea autorului, devenind o minunata retrospectiva de cariera inflorita cu eseuri si comemorari scrise de autorii carora Wagner le-a pus pita in mana (Peter Straub, Ramsey Campbell, Brian Lumley).
Wagner a sfarsit in aburii alcoolismului, motiv pentru care coperta a doua la Exorcisms and Ecstasies il prezinta ca pe un djinn iesind dintr-o sticla de Jack Daniels. Cum volumul e cam a naibii de greu de gasit la preturi mai mici de 100 de dolari, recomand si o a doua varianta, de obicei mai ieftina (50-75 $): Why not you and I? - culegere nominalizata World Fantasy si Stoker, deci foarte onorabila, acoperind destul de bine decada 80 din cariera autorului.

Gary Braunbeck e un auteur horror in voga pe la premiile Bram Stoker din ultimii zece ani. O mare parte din opera lui a fost adunata in 2 volume sub titlul The Cedar Hill Stories, ceea ce imi sugereaza ca povestile cu pricina se petrec toate in satucul Cedar Hill si contzin elemente autobiografice mutilate cu elemente horror. N-am citit inca nimic de Braunbeck dar m-a facut curios, pare genul de horror umanist, cu personaje deprimate care beau toata ziua si isi viziteaza locurile in care au copilarit (vezi coperta).



Mike Resnick a ajuns vestit prin performantza de a obtzine cele mai multe premii Hugo (si nu numai) din istorie cu aceeasi carte. Cum e posibil sa iei mai multe premii Hugo cu aceeasi carte? Pai intai publici fiecare capitol pe post de nuvela, umfli premii pt proza scurta, dupa aia le aduni laolalta si zici ca de fapt era roman, moment la care juriile confuzate itzi mai dau niste premii, atat la categoria roman, cat si la categoria culegere de povestiri. Prin alte partzi chestiile astea se numesc romane-mozaic, in SF nu stiu cum se numesc dar cert ca performantza lui Resnick a fost de domeniul Guiness Book (e vorba de "romanul" Kirinyaga). Oricum nu despre volumul ala vroiam sa zic (care e destul de subtzirel si nu se incadreaza la titlul articolului de fatza), ci de cealalta culegere de referintza a lui Resnick, mult mai diversa, mai reprezentativa, mai acoperitoare si la fel de asezonata cu premii: New Dreams of Old.

Bruce Sterling - Ascendancies. Sterling e considerat initziatorul curentului cyberpunk (ca scoala literara) prin editarea antologiei Mirrorshades (tradusa la noi prin Millennium Press). Desi colegii de scoala William Gibson si Greg Bear i-au luat fatza cu romanele de gen, Sterling a avut intotdeauna "the upper hand" cand vine vorba de proza scurta (poate doar James Patrick Kelly il concureaza). Volumul Ascendancies e totodata best oful si retrospectiva carierei lui Sterling si se mai gaseste pentru foarte scurt timp pe amazon la preturi decente.

Greg Bear - The Collected Stories. Bear e unul din coautorii lui Sterling la geneza cyberpunk mai sus mentzionata. Mai e cunoscut si drept ginerele lui Poul Anderson. Mai e cunoscut si drept unul din "the three bees": Benford, Brin, Bear, la un moment dat lideri de scoala hard SF (si autorii unei trilogii prequel la Fundatzia lui Asimov). De la o vreme i s-a dus vestea si ca unul din autorii favoritzi ai laureatei Nobel, Doris Lessing. Si mai e cunoscut drept unul din tradatorii genului care l-au lansat. Am impresia ca din echipa Mirrorshades doar John Shirley s-a mai abatut atat de puternic de la cyberpunk (consacrandu-se ca autor de horror). Cariera lui Bear s-a indreptat rapid spre SFul serios, ala cu implicatzii socio-politice (degenerand la un moment dat chiar in thriller politic - vezi ce s-a tradus la noi). Volumul de care vorbesc aici, la aproape 700 de pagini, contine tot ce conteaza din proza scurta a lui Bear, inclusiv unele din nuvelele pe care le-a extins ulterior in romane de succes. Se mai poate gasi in paperback pe amazon si e genul de volum care, cand devine out-of-print, ajunge la pretzuri colosale intre colectzionari.

John Varley Reader. Cam tot asa as cataloga si volumul asta, un best of al texanului John Varley, relativ tradus si prin revistele noastre. Tzin minte ca in anii 90 era unul din favoritzii mei si m-am bucurat sa-mi amintesc de el, si m-am bucurat si mai tare sa aflu ca are un astfel de volum retrospectiv care contzine cam toate nuvelele sale premiate.

Greg Egan - Oceanic. La 550 de pagini, volumul (scos doar in UK, la Gollancz) contzine aproape integral cele 2 culegeri de proza scurta scoase de Egan in ultima decada: Dark Integers si Crystal Nights (ambele la Subterranean Press, fiecare la pretz dublu comparativ cu omnibusul de la Gollancz). Fiind vorba strict de ultima decada, nu e vorba aici de o retrospectiva de cariera, dar tzinand cont de nominalizarile acumulate in decada asta, cred ca poate fi considerat un best of.

The Howard Waldrop Reader. Asta ar fi fost un volum gros daca nu era impartzit in doua volume - unul cu nuvelele autorului (Other Worlds, Better Lives), unul cu povestirile (Things Will Never Be the Same). Considerat unul din cei mai underrated autori de SF (prin prisma raportului popularitate/premii), texanul Waldrop e considerat unul din pionierii genului steampunk, al istoriilor alternative pe teme western si in general al SFului shugubatz texan. N-a prea scris romane la viatza lui (3, din care 2 neterminate), insa proza sa scurta e o comoara.

Wednesday, March 10, 2010

Dezbateri pornografice


























Crooked Little Vein

de Warren Ellis

A fost pura coincidentza ca am citit romanul asta (nu e BD) in aceeasi perioada in care am vizionat documentarul Zoo (despre comunitatzile de zoofili) din pricina caruia a inceput sa ma macine aceeasi idee care il macina si pe eroul romanului de fatza (si, prin extensie, pe autor): daca faci dragoste cu un caine sau un cal esti privit ca un monstru in schimb daca lasi pe altzi barbatzi sa itzi bage chestii in fund esti etichetat ca un spirit sensibil si open-minded, cu aplecari spre arta si design vestimentar, apreciat de catre femei si cercuri culturale selecte*.

Povestea cu protectzia animalelor n-are a face, nu vorbesc aici de abuz, ci de dragostea sincera comportata bunaoara de personajele pomenitului documentar Zoo pentru necuvantatoare. Pentru cine n-a vazut documentarul, e povestea adevarata si sfasietoare a unui manager Boeing care in secret se lasa sodomizat de un cal pana intr-o zi in care i s-a perforat intestinul si a murit cu ochii presei pe el, ceea ce a nascut un scandal monstru in care acuzatul a murit inainte sa se hotarasca autoritatzile daca sa-l acuze de pedofilie (era vorba de un manz) sau de zoofilie. Faptul ca era armasar, deci relatzia era gay, n-a parut sa deranjeze pe nimeni.

In fine, documentarul discuta natura limitei care defineste tabuurile sexuale ale societatii si care nu prea mai au baza morala. O amica specialista m-a informat ca definitzia juridica a perversiunii se schimba in timp dupa criterii strict statistice, in functie de cata lume declara ca practica cutare obicei. E principiul politic al majoritatzii, poporul suveran. Mai e si problema utilitatii marginale, care banalizeaza sexul si desensibilizeaza omul: banuiesc ca in epoca de piatra toata lumea se plimba in putza goala pana s-au plictisit unii de altzii si au inventat hainele, ca sa introduca un dram de mister si de provocare in problematica, inainte ca omul sa isi piarda pofta de a perpetua specia. O chestie similara traim si in zilele noastre, in care porneciurile sunt la doua clicuri distantza (mai nou si pe site-uri care nu au strict tematica porno, dar reusesc sa mai atraga niste clicuri in plus). Lumea risca sa se desensibilizeze pana la punctul in care o sa avem erectzii la vederea unui copac inflorit, a unui arc de triumf, un om vesel, o imagine suficient de rara incat sa stimuleze vizual.

Cam dilemele astea le are si autorul Warren Ellis (si personajul sau alter-ego) in Crooked Little Vein, un roman politzist scarbavnic si obscen influentzat in principal de Irvine Welsh (umorul), Chuck Palahniuk (cinismul) si de marele jurnalist gonzo Hunter Thompson (caruia Ellis i-a adus drept tribut si seria BD Transmetropolitan).

O buna sugestie pentru soiul de roman cu care avem de a face este chiar titlul care se pare ca are o dubla semnificatzie: the crooked little vein e nu stiu ce vena intortocheata de pe un penis si totodata traiectoria eroului, detectiv particular care calatoreste de-a lungul si latul Americii in cautarea Constitutziei ADEVARATE a SUA, ratacita de Nixon acu 50 de ani intr-un bordel chinezesc. Se zice ca documentul are puteri mistice, ca Benjamin Franklin ar fi scris in el cateva amendamente in plus care, la lectura publica, au puterea telepatica de a reseta codul moral al audientzei la nivelul celui din vremurile lui Washington et co. Iar Casa Alba isi doreste foarte mult recuperarea cartzii, considerand ca s-a ajuns prea departe cu degradarea morala si apucaturile sexuale.

Povestea are un caracter foarte reportericesc, povestita la persoana intai, ceea ce e si bine si rau. E bine ca trimite cu gandul la Thompson si Chandler, mascand un jurnal de calatorie in poveste politzista la randul ei mascata intr-o judecata la adresa statutului sexual al omului modern. E rau pentru ca scriitura e superficiala si accentul cade pe schimburi de replici, lasand descrierile si caracterizarea personajelor cam la voia intamplarii si interpretarii.

Printre picanteriile cu care se intalneste eroul in calatoria sa (insotzit de o doctoranda socio-vaginalista care studiaza tabuurile sociale) se numara:
  • un tip care pretinde ca a inventat sexul anal si acu e necajit ca e considerat retrograd si nu mai da nimeni doi bani pe meritele lui de cand actorii mainstream au inceput sa faca sex anal pe bune in filme de arta;
  • un grup de culturisti gay care se distreaza in weekenduri injectandu-si saramura in testicule;
  • niste geekshi sinistri care practica o chestie numita Godzilla bukkake (pe care nu o pot descrie cu vocabularul pe care il detzin la aceasta varsta dar are legatura cu ce se intampla in filmuletzul asta);
  • un clan de zoofili texani care vor sa ajunga la presedintzia SUA;
  • o societate secreta de avocatzi bolnavi de SIDA care fac sex cu copii si pun pariuri pe care dintre copii va contacta primul virusul HIV.
Pana la urma cartea este o dezbatere despre natura libertatzii, a controlului si despre dictonul "libertatea mea se termina unde incepe a ta". Eroul povestii e partea conservatoare, care isi doreste sa gaseasca Constitutzia telepatica salvatoare, iar partenera lui nimfomana e partea liberala care incearca sa-l convinga ca e loc pentru toate sub soare si ca sexul anal ajuta la evitarea suprapopularii planetei.

Cartea asta e debutul autorului BD Warren Ellis in "literatura propriu-zisa" si am prins-o intr-o editzie superba de la Subterranean Press semnata de autor si designerul editziei. Poate fi achizitionata si la pretz mic in editzie paperback. Despre Ellis am mai discutat si cu alte ocazii: a lucrat ca jurnalist gonzo pentru o serie de site-uri precum SuicideGirls.com, a scris benzile desenate Transmetropolitan (de capatai), Fell (vezi aici), Desolation Jones (vezi aici), Black Summer (vezi aici), Nextwave (vezi aici) si a avut chiar niste tentative BD mainstream scriind pentru Marvel cate ceva cu Fantastic Four si pentru DC Comics doua volume Hellblazer.

-plusuri: umor, stil vag noir, miez britanic, dileme morale de maxima importantza
-minusuri: scriitura superficiala, alerta, jurnalistica, personaje fara miez, cauzate probabil de experientza autorului ca scenarist BD si jurnalist
-recomandare: fanilor Irvine Welsh, Chuck Palahniuk (cu o tusha de Chandler si Hunther Thompson) si celor dispusi sa aprecieze o epopee porno cu incarcatura socio-politica

*as vrea ca acest paragraf sa nu fie interpretat ca un manifest al orientarii sexuale a autorului, ci strict ca un subiect de dezbatere

Friday, March 05, 2010

Filmele vorbite pe la spate - Februar 2010




Filme musai

Black Dynamite. Film de topul anului, se incadreaza in categoria de inalta tzinuta culturala din care mai fac parte si Grindhouse, Kill Bill sau Sukyiaki Western. Anonimul regizor Scott Sanders reuseste, in detalii milimetrice, sa reproduca stilul filmelor blaxploitation din anii 70, alea in care totzi actorii erau negri cu frizuri afro (in afara de personajul negativ) si aveau cele mai de kkt coloane sonore ever (plus gafe gen microfoane vizibile, o cromatica maronie si actori care trag cu ochiul la camera). Black Dynamite (jucat de un fost cascador al lui Steven Seagal) e un vigilante negru cu o mustatza intimidanta aflat pe urmele unei retzele de distributzie a unui lichior menit sa micshoreze putzele negrilor. Cred ca ar fi bine sa ma opresc aici, oricum filmul e candidat sigur la Oscarurile mele personale.

House of the Devil. Tot un film exercitziu, dar de data asta nu unul care sa poata fi asimilat cu parodia, ci un omagiu sobru si foarte competent (in limitele exercitziului). Sursa de inspiratzie (stilistica) pare a fi filmele de tineretze ale lui John Carpenter (si intrega scoala horror pe care au nascut-o). Totul pare luat din anii 80: gagici, frizuri, haine, muzica (de data asta buna, nu ca in Adventureland), telefoane publice cu fisa, un walkman cat o caramida si un stil "pe indelete", foarte atmosferic, cu scurte tzashnituri de violentza (mi-a adus aminte de Prince of Darkness, dar si de Halloweenul original). De fapt filmu e atat de atmosferic incat n-apuca sa se intample mai nimic in el, decat ceea ce indica titlul: avem o casa cu satanisti si o gagica care se baga in gura lupului, fraierita cu un post de babysitter. Plotul e atat de minimalist si previzibil incat pare penibil dar e clar ca filmul nu se straduie nici o secunda sa iasa de sub limitele fixate de titlu. Ca in marile filme de arta care se respecta, toate eforturile sunt investite in stil, de catre un auteur tanar, Ti West, care a mai avut cateva tentative de filme (notate pe imdb intre 2 si 4). O mostra perfecta de arthouse horror, care tre vizionat cu sonoru la maxim si becurile stinse. Mi-a amintit un pic de filmele lui Dante Tomaselli, alt regizor cotat cu note sub 3 pe imdb, bine ca mi-am amintit de el ca tot vroiam sa-i vizionez integrala operei.

The Book of Eli e o alternativa excelenta la The Road, reusind sa fie suficient de diferit incat sa nu stea in umbra comparatziilor. In primul rand, are cel mai "what the fuck" final de la zilele bune ale lui M. Night Shalalalaetc incoace, un final care ii va enerva pe multzi dar pe mine m-a incantat si chiar are oarecare sens (sau nonsens) biblic, daca stai sa te gandesti ca titlul The Book of Eli nu se refera neaparat la cartea pe care o cara Denzel Washington prin tot filmul, cat la faptul ca filmul in sine se vrea o Evanghelie dupa Ilie, un fel de nou capitol ce s-ar potrivi de minune dupa Apocalipsa lui Ioan. Regia apartzine fratzilor Hughes (From Hell) si prin film mai apar Gary Oldman (in rolul unui bibliofil postapocaliptic pasionat de cartzi hardcover), bunoaca Mila Kunis (Forgetting Sarah Marshall), Malcolm McDowell (Potrokala Mecanica, Heroes) si romanul cu nume genial Titus Pullo. Filmul e umpic cam gri si religios-echilibrat, nu propagandist, in fine, cam cat de echilibrata poate fi o evanghelie post-Ioan (mi-a adus aminte de romanul O cantica pt Leibowitz). Recenzia oficiala am pus-o pe nautilus.

Whatever Works e cel mai recent film al lui Woody Allen si, ca intotdeauna, e despre Woody Allen (si cei ca mine, care isi traiesc viatza sub frontul zodiacal al lui Woody Allen). Doar ca de data asta Woody Allen nu se joaca pe sine (o fi fost bolnav?) ci il lasa pe Larry David (Seinfeld) in locul lui. In fine, tot evreu ochelarist cu umor tenebros. David joaca rolul unui prof universitar pensionat, ipohondru si schiop care se cupleaza cu o mucoasa sudista (gagica lui Marilyn Manson) ce ii copiaza ideile si comportamentul, reusind cu ajutorul acestora sa agatze un tanar bunoc si sa se integreze la New York, abandonandu-l pe Master of All Knowledge in ghearele prostatei. In fine, pana la urma se descurca el, adica se arunca pe fereastra. Clar, lectzie de viatza. Dialoguri cumplit de haioase. P.S. Cine s-a uitat la Curb Your Enthusiasm, cat de tare e?

Shutter Island. Gasesc ca filmele-exercitziu sunt ok, dar nu cand te cheama Martin Scorsese, esti lider de scoala de film si altzii fac filme prin care incearca sa te imite. Ce-i drept, Scorsese mai are la activ doua exercitzii, The Departed si Cape Fear, dar astea macar sunt remakeuri, nu incearca sa imite nimic, ci doar sa improspateze. Insa Shutter Island e un film-exercitziu (de imitare a lui Hitchcock) ecranizat dupa un roman-exercitziu (de imitare a romanului gotic clasic) scris de Dennis Lehane, un autor foarte pe val si tot mai des ecranizat in productzii de profil inalt (oscarizatul Mystic River facut de Clint Eastwood si Gone Baby Gone facut de Ben Affleck). Cam toate romanele lui Lehane sunt mistere politiste relativ simple, lente si cu poante nu foarte spectaculoase dar extrem de incarcate psihologic, uneori prea incarcate, dupa cum mi s-a parut si acest Shutter Island in care Leonardo Di Caprio se macina atat de tare incat i se cam rupe filmu, si la propriu si la figurat. Cand ma refer la poanta nespectaculoasa, ma gandesc in primul rand la detractorii filmului Avatar care vor descoperi cel putzin 3 titluri din ultimii ani pe care Scorsese le "plagiaza". Chestie de care evident ca-i doare fix in cot pe autori care pun foarte mult accent pe stil si pe perspectiva de "unreliable narrator" (care si salveaza povestea cusuta cu multe atze albe). Mai corect spus, toate vinile pe care le gasesc acestui film ii apartzin mai degraba lui Lehane decat lui Scorsese. Prin rolurile secundare, numai nume mari - Ben Kingsley, Max von Sydow, Rorschach din Watchmen, Patricia Clarkson. Foarte tare muzica de suspans retro si palaria lui Di Caprio la care din pacate renuntza destul de repede in favoarea unei pijamale cam nasoale. Am uitat sa zic de poveste: Di Caprio investigheaza disparitia misterioasa a unei paciente de la o casa de nebuni unde se banuieste ca s-ar desfasura experimente naziste pe pacientzi. Si inca o chestie: Scorsese e pe cale sa aiba mai multe colaborari cu Di Caprio decat cu De Niro.

Filme contra plictiselii

Nine. Am mai multe probleme cu filmul asta:
  • Cu regizorul Rob Marshall am o problema personala, de cand filmul Chicago a suflat Oscarul in fatza unor titluri ca Gangs of New York si Lord of the Rings (iar Adaptation nici macar nu fusese nominalizat). Oricum va trebui sa imi rezolv problema, caci urmatorul proiect al lui Marshall e o ecranizare dupa unul din cei mai tari autori de SF, Tim Powers (e vorba de partea a IV-a din Piratzii din Caraibe al carei scenariu va fi preluat din romanul On Stranger Tides al lui Powers, inlocuind personajele din roman cu personajele Disney);
  • Cu musicalurile in general am o problema, in special cand sunt cantate de actori cam fara voce iar piesele sunt nasoale (aici Nine face fatza rezonabil, cu cateva momente bune, dar nu multe, si alea bune se datoreaza mai degraba coregrafiei si designului decat muzicii);
  • Alta problema am cu filmele americane cu personaje europene in care actorii sunt obligatzi sa maimutzareasca accentul tzarii in care se petrece actziunea. E clar ca actorii-s americani, nu stiu pe cine vor sa pacaleasca cu accentele alea de kkt. De fapt tot regizorul Marshall e unul din marii promotori ai acestei ineptzii (vezi si Memoriile unei gheishe, stil parodiat de Takashi Miike in filmele sale recente);
  • Alta problema am cu gagicile care considera ca barbatzii care le trateaza onest si de la egal la egal sunt misogini, in schimb se dau in vant dupa barbatzii "de atmosfera", care le folosesc pentru servicii sentimental-sexuale si le invart pe dupa degete cu trucuri de marketing invatzate de prin filme si reclame.
Filmul Nine (remake dupa 8 jumate al lui Fellini) aduna la un loc toate aceste neajunsuri si le pune in carca lui Daniel Day Lewis care sarmanu cara dupa el tot filmul, in rolul unui regizor lipsit de inspiratzie care nu se poate concentra din pricina gagicilor care il inconjoara (nevasta, fosta amanta, actuala amanta, viitoare amanta etc.). Printre ele se numara si Sophia Loren, care joaca rol de zombie. Nu glumesc, desi e clar de la inceput ca e moarta (e mama lui Daniel Day Lewis), apare recurent prin film (si nu doar in amintirile eroului). Mai e si Penelopa Cruz care ma cam enerveaza dar ii ies bine rolurile de pitzipoanca latino (adica exact ce a facut si in Vicky Christina Barcelona). Filmul ar fi fost genial daca era porno (numeroase scene se indreapta intr-acolo si sunt intrerupte brusc). Aviz artistilor ambitzioshi: e timpul sa se inventeze un nou gen, porneciul musical, eventual 3D (porneciul 3D se pare ca s-a inventat deja, regizorul celebrului Caligula lucreaza deja la un astfel de proiect sortit sa detroneze Avatar).

Ninja Assassin e un film similar cu Nine, in sensu ca numai coregrafia e de el si aia e in mare parte CGI. Aveam asteptari mai mari, tzinand cont de regizorul McTeigue (V for Vendetta, Invasion, ucenic al fratzilor Wachowski) si de scenaristul JM Straczynski (reputat autor BD si scenarist TV). E unul din filmele alea care, desi e interzis sub 18 ani, n-are o boaba de sex in el. Probabil explicatzia sta in brutalitatea excesiva, un fel de combinatzie intre Passion of Christ si Kill Bill, in sensu ca uneori sangele e atat de doldora si de obviously fake incat pica in caricatural. Povestea e despre un ninjalau revoltat, crescut de mic copil intr-un internat de ninjalai care mancau toata ziua niste taietzei din cauza carora puteau sa-si inchida singuri ranile superficiale (cu un fel de vraja auto-heal). Eroul povestii a mancat cam multzi taietzei de aia ca la el rani superficiale inseamna sa arate cam ca Jesusul lui Mel Gibson dupa ce a ispravit cu biciuiala, cand stergeau romanii cu el pe jos. Mai mult, daca faci overdose de la taietzeii aia te potzi si teleporta pe distantze scurte. Deci e si un pic SF, noroc cu asta, ca mai da coloratura unui film altfel foarte sec, genu de film care te face sa crezi ca te uitzi peste umaru cuiva care se joaca pe calculator si te frustreaza ca nu itzi da nimeni un joystick. In sensu asta mi-a amintit de Wanted (filmu si banda desenata) si de Hitman (jocu si filmu) desi Ninja Assassin asta e un pic mai colorat (cu sange). Producatorii s-or fi gandit sa omagieze filmele cu ninjalai din anii 80 care ce-i drept au cam intrat in umbra, dar cred ca Kill Bill a facut tot ce era de facut in zona respectiva. Ca si Kill Bill, si filmu asta are elemente de autenticitate, cum ar fi unu din cei mai tari karatisti ai anilor 80 (in rolu negativ, acum trecut de 60 de ani), plus un top model coreean in rolul tanarului ninjalau revoltat.