Top muzical 2018, semestrul 2: inca 10 albume notabile

Cu asta inchei anul muzical 2018 si traditzia celor 40 de recomandari anuale. Aici sunt inca 10 albume notabile ascultate in a doua jumatate a anului. Selectzia de pe primul semestru a fost aici si aici, iar primul calup pe al doilea semestru a fost aici.

**************************************

Anguish - Anguish

Proiect multigeneratzional ce ii implica pe hip-hoperii americani Dalek, pe saxofonistul jazz Mats Gustafsson (anul asta canta la Roadburn) si ce a mai ramas din veteranii kraut-rock germani Faust (pionieri ai ceea ce azi numim muzica industrial). Cica tipu de la Faust cand facea 60 de ani a auzit ca hip-hoperii de la Dalek l-au mentzionat in ceva interviu, asa ca i-a inventat acasa la el Germania sa faca impreuna niste bere. Prapastia dintre ei parea imensa, vreo 30 de ani atat la varsta fizica cat si la relevantza istorica. Au tras atunci ceva material mai mult sa vada cum suna, intitulat ceva de genu "Respectatzi batranii".

Asta era acu aproape 10 ani. In 2018 s-au mai intalnit o data, mai planificat, l-au adus si pe jazzistul Gustafsson (cu trupa lui Fire! Orchestra) si-au pus totzi capu la contributzie pentru a crea sub numele Anguish un album cap-coada. Materialul s-a inregistrat pe malul Dunarii, unde locuieste individu de la Faust (pe siteul casei de discuri pot fi vazutzi totzi cu berea in mana).

Se fac tot felu de inovatzii in hip-hop in ultima vreme, in general chestii hibride, surprinzatoare. I-am mentzionat pe Suicide Boys anul trecut, au avut si Ghostemane un album nou anu asta, dar Anguish mi s-a parut mai interesant - sigur, si prin prisma istoriei si ratziunii de a exista a grupului. Si pentru ca sunt o gramada de ani de cand nu i-am mai pus pe Dalek in top, iar proiectul asta arata ca mintea inca le fuge in directzii interesante. De fapt tot proiectul e o reunire a catorva din cele mai inovatoare mintzi din istoria muzicii, ceea ce-l face cam musai de ascultat.

**************************************

Mick Harvey + Christopher Richard Baker - The Fall and Rise of Edgar Bourchier and the Horrors of War

Nick Cave si-a dat afara totzi oamenii care mai compuneau muzica prin trupa aia a lui si in consecintza a ajuns sa traiasca din amintiri (si drepturi de autor), plus concerte megalomane in care exploateaza financiar amintirile. In timpu asta fostul sau om de baza Mick Harvey incearca sa-si revina din divortz cu proiecte care de care mai interesante. A avut albumu ala despre gagici bete (vezi recenzia in Dilema) iar acu s-a combinat cu scriitorul Ch. R. Baker sa scoata un album avertisment despre nasolelile razboiului. Au simtzit ei ca creshte spiritul belicos in umanitate, e mare pofta de a pune mana pe arme si a trage un glonte in mecla inamicului, asa ca cei doi propun o meditatzie asupra experientzei reale a razboiului, cu trimiteri lirice si vizuale la ce se mai stie despre Primul Razboi Mondial.

E un album-concept cu structura de piesa de teatru, deci cu multa umplutura (interludii, postludii etc.), dar e foarte lung asa ca au incaput aici si multe piese faine, fredonabile. Soundul e in cea mai mare parte folk, putzin electrizat pe ici pe colo. Versurile sunt preluari dupa poetul obscur Edgar Bourchier, mort pe front acu 100 de ani, publicat doar postum si la mare pretz printre colectzionarii de literatura obscura (Mick Jagger il promova si el la un momendat). E asadar si un fel de album de centenar de la moartea poetului, si un avertisment de genul "mai incet cu pianu pe scari, caci nu-i chiar asa cool razboiu".

**************************************

High Tension - Purge

Asta e un grup bizar de metal feminist indoneziano-australian, de care am aflat documentandu-ma cu privire la proiectul Tropical Fuck Storm (despre care ziceam in articolul precedent). Baterista lesbiana de acolo rupe cinelele si in trupa asta, insa soundul e de alta factura, mult mai opresiv si intimidant.

Trupele metal cu voce feminina sunt o initziativa riscanta - barbatzii se duc sa le vada daca le place gagica de la voce, femeile se duc sa le vada daca le place cum e imbracata, de ascultat se asculta mai putzin. E o forma de discriminare, caci trupele cu voci masculine nu intampina astfel de obstacole. High Tension nu seamana cu nimic din formulele consacrate - nici cu formatul Nightwish, nici cu formatul Arch Enemy, in plus vin din Australia, o zona muzicala ignorata prin partzile noastre. Nu stiu cat de prost e conectat Internetul australian de cel romanesc, sau daca pur si simplu siteurile de presa muzicala sunt inundate fara voia lor de ce vine din vest, dar clar avem un punct orb legat de ce se face pe continentul indepartat si tzarile de pe-acolo (Indonezia, Noua Zeelanda au si ele scene rock solide, presedintele indonezian e frecvent vazut cu tricou Napalm Death).

Desigur, tre sa fii cu nervii tari ca sa suportzi racnetele trupei asteia, insa ar putea consacra in curand un nou tip de diva metal, pe masura ce formatele consacrate de anii 90 au devenit tot mai plicticoase. Din ce se canta in zilele noastre doar tipa de la Jinjer e un concurent serios pentru ce se intampla aici.

**************************************

Cody Jinks - Lifers

Americanii au gasit o formula eterna, muzica lor country nu va pieri niciodata indiferent cat de decrepit suna. Iar cei care se apuca de asa ceva in secolul asta isi asuma toata decrepitudinea, cam ca manelistii nostri. Ca si la manelisti, exista impostori care canta dupa ureche, exista studioshi dedicatzi, exista si hipsteri care vor sa para interesantzi. Cody Jinks face parte din ultima categorie, daca il barbieresti si speli arata cam ca Smiley, insa e atent ambalat si cosmetizat sa se inscrie in noul trend neo-country foarte lustruit in studio, care a umflat multe premii Grammy in ultimii ani.

Asadar albumul se adreseaza fanilor Chris Stapleton care vor ceva mai fresh, mai interesant si care imita mai bine autenticul. Soundul e perfect polizat si nenatural, cam ca Gary Clark Jr. incercand sa cante blues, ori Horia Brenciu cantand piese de Frank Sinatra, dandu-se mai batrani si intzeleptzi decat sunt, foarte atent impachetatzi din punct de vedere de marketing.

Dar piesele sunt foarte catchy, cu versuri bogate, excelente pentru shoferi iar de-a lungul anului m-am surprins ascultand foarte des albumul. 

P.S. Alt album misto din aceeasi categorie a fost a lui Eric Church. Pentru cei care prefera un country mai autentic si mai brut, am bagat in topul asta si pe Colter Wall, vezi ceva mai jos.

**************************************

Birds in Row - We Already Lost the World

Romantismul e pe cale de disparitzie, motivele sunt diverse si aspectele complexe si nu tzin doar de #metoo ori de masculinitatea toxica. Romantismul e un concept profund comunist si in curand va mai putea fi intalnit doar in punkul frantzuzesc de stanga, cum sunt feciorii astia superbi pe care i-am descoperit pe afishul Roadburn, un fel de veste galbene ale rockului galic.

Engleza lor nu e grozava (titlul albumului ar fi trebuit scris "We've ..."), dar fiind vorba de un punk racnit-angoasat nu deranjeaza (iar clipul de mai jos ajuta la intzelegerea versurilor importante). Soundul e interesant, are ceva din Converge dar suna mai rudimentar-frantzuzeste, genul de trupa care inca se fermenteaza prin cluburile-beci ale Europei si o gasesti mai degraba in evenimentele organizate la Cluj de subversivii LMA Collective. Au un farmec aparte concertele alea cu public de 30 de oameni intr-o sala (beci) de 50 de metri cubi, iar Birds in Row pare ca s-au inventat special pentru astfel de evenimente. Trebuie ascultatzi cu volumu dat la maxim, imbracat cu o vesta galbena de ceferist si cu o bere superieftina in mana.

**************************************

Hangman's Chair - Banlieue Triste

Tot francezi, dar cu totul alt gen, ceva ce s-ar putea numi "doom de cartier", o combinatzie destul de originala care se indeparteaza radical de filonul romantic/baroc al doom-metalului. E destul sa te uitzi la videoclipul de mai jos ca sa pricepi unde bat baietzii astia. Uitatzi-va la gecile si treningurile alea, la braseria de cartier in care e filmata a doua jumatate, la barbile alea de proletari si uitatura de Ferentari a personajelor. Am impresia ca si titlul albumului se traduce prin ceva de genu "cartieru trist de periferie". Mai au un videoclip in care canta prin ceva gara dezafectata. Intr-un interviu vocalul se plangea ca nu poate trai in Paris din cauza pretzurilor si e nevoit sa faca naveta.

Sound-ul e un post-metal destul de standard insa beneficiaza de o voce atipica pentru genul asta, foarte interesanta in combinatzie cu tematica, plus niste invitatzi de marca pe cateva piese - synthetizatorul Perturbator (spaima metalistilor romani care merg la Brutal Assault) si chitaristul belgian Mongolito (nu-l stiam, e ceva bizarro-industrial).

Nu e prima data cand francezii iau un gen consacrat de americani si ii rastoarna ideologia cu curu-n sus, generand un sentiment de inadecvare in ascultator. Insa ma bucur ca e inca loc de astfel de perversiuni interesante in muzica metal.

**************************************

Dead Can Dance - Dyonisus

Veteranii Dead Can Dance au cam ratat relansarea de acu 5 ani, care trebuia sa fie un eveniment comparabil cu revenirea celor de la Swans ori Guns'n'Roses dar a trecut mai degraba neobservata. Grup extrem de influent in anii 80-90, e una din primele trupe cu care mi-am luat casete dupa Revolutzie (selectate strict pe baza numelui trupei, ca nu exista presa despre asa ceva si nici Internet). Sunau atunci ca nimeni altcineva si continua si azi sa sune ca nimeni altcineva, desi de-a lungul vremii mai multzi au incercat sa-i imite (multzi dintre cei care sustzin ca practica genul "world music" practica de fapt genul "Dead Can Dance").

Din pacate s-au destramat in anii 90 iar vocalista Lisa Gerrard a continuat o cariera de succes cu muzica de film (Gladiator si alte filme de Oscar). Vocalistu Brendan Perry a avut o cariera mai obscura dar are si el doua albume solo exceptzionale. Pe vremuri grupul mai avea si altzi membri care contribuiau cu felurite instrumente exotice ori medievale, insa in varianta asta reformata ii avem doar pe cei doi protagonisti. Probabil de aia albumul de relansare a sunat cam gol, parca facut pe calculator sa compenseze lipsa de personal. Problema s-a rezolvat pe albumul asta - fiecare piesa vine cu 10 instrumente exotice, e aici o exuberantza in ton cu titlul si conceptul albumului: Dyonisus e zeul alcoolului, iar versurile sunt cantate "in limbi", inspirate din ritualuri de proslavire a vinului (ori a altor substantze cu rol similar) din lumea larga.

Vara asta trupa are un turneu care ajunge si in estul Europei - Budapesta si Plovdiv, sarind discret peste Romania.

**************************************

Primal Fear - Apocalypse

Heavy metalul macho-vitejesc e o forma de masculinitate toxica foarte apreciata de rockerii romani ai anilor 90 (unii dintre ei mai traiesc si azi, sechestratzi prin firme de outsourcing IT). Genul s-a perimat in toata lumea, mai ales dupa ce s-a aflat ca vocalu de la Judas Priest era gay iar unu de la Manowar a fost gasit suspect de pedofilie, - revelatzii primite cu lacrimi de frustrare, cam ca atunci cand afli ca atacantul de la echipa preferata de fotbal e homosexual.

Nemtzii si romanii sunt printre ultimele tzari care mentzin in viatza acest gen - chiar in 2018 unul din albumele de referintza a aparut in Romania: epopeea inchinata lui Stefan cel Mare a targovishtenilor de la Trooper (locul 4 in topul MuziciSiFaze).

Alta trupa care nu isi da seama in ce secol traieste sunt nemtzii astia de la Primal Fear, proiectul unui individ care a tot sperat sa prinda un post la Judas Priest pe vremea cand Halford plecase. In anii 90, cand individu a decis sa se apuce de culturism si sa-si faca propria trupa ca sa nu mai stea la mila altora, a fost destul de puternic promovat in revistele si emisiunile de profil de la noi. M-am tot zbuciumat in a alege intre albumu asta si noul Judas Priest, care a facut valuri pana in topul Rolling Stone. A mai scos ceva si UDO, celalalt neamtz care o buna parte a carierei si-a inchipuit ca e la Judas Priest. Si au mai fost desigur 100 de trupe de hipsteri care canta genul asta de muzica la modul ironic, sperand sa resusciteze genul pe usha din dos.

Pana la urma am ales trupa care a fost in stare sa scoata cea mai bombastica balada a anului (din pacate nu i-au facut videoclip, e asta). Nici mostra de mai jos nu e de lepadat, are tot ce trebe din patosul andropauzei.

**************************************

Colter Wall - Songs of the Plains

L-am pus cu albumul de debut si in topul pe primul semestru, dar intre timp Colter Wall a mai scos un album chiar mai bun si am ajuns sa-l ascult o gramada si pe asta, asa ca iata am ajuns sa-l recomand de doua ori in acelasi an. E un country canadian foarte retro, mai putzin axat pe murder ballads si outlaw stuff decat debutul, mai contemplativ, despre iesitu cu caprele la pascut.

Cine a scos vreodata capre la pascut poate sa intzeleaga ce sentimente te macina in orele alea care trec ca si cum n-ai exista, si ce te poate mana sa faci genu asta de muzica. La noi la tzara iesitu cu caprele era principala distractzie pe vremea lui Ceausescu, n-aveam televizor, nu exista Internet, electricitate era din cand in cand dar nu ne folosea la mare lucru, asa ca natura era principala sursa de distractzie, iar iesitul cu caprele principala activitate (care ocaziona si cate un meci de fotbal sau alte chestii, sa nu va inchipuitzi ceva in genu filmului The Men that Stare at Goats). Banuiesc ca tot cu caprele se iesea si la agatzat, dar eram prea mic pentru activitatea aia, baietzii mari nu se amestecau cu noi. Colter Wall e deja baiat mare (23 de ani) asa ca probabil cantecele lui au si o alta miza decat a omori timpul in timp ce sta cu caprele.

**************************************

Grave Lines - Fed into the Nihilist Engine

Pentru fanii triadei Paradise Lost-My Dying Bride-Anathema (de inceput) albumul asta ar trebui sa aduca satisfactzii majore. Neurosis si Celtic Frost sunt alte influentze palpabile, desi probabil sursele esentziale de inspiratzie sunt primele trupe mentzionate, caci si astia sunt britanici (din Brighton) iar pe alocuri unica diferentza fatza de Paradise Lost e ca vocalu e in pantaloni scurtzi si maieu. De fapt toata trupa e in pantaloni scurtzi ori bermude, nu gasesc nicio poza in care sa fie imbracatzi cum se cuvine. Gotic-doomul trupelor britanice mentzionate a mizat in buna masura pe imagine, pe o oarecare elegantza vestimentara - camashi negre, bocanci de design facutzi pe comanda etc. Nu stiu cum isi permit astia sa iasa cu maieul ala patat cu mushtar.

Piesele sunt intense, putzine si foarte lungi (in jur de 10 minute bucata) intercalate cu niste interludii soft, cam cum faceau Anathema la inceputul carierei. Subiectele sunt actuale, n-am prea sesizat romantismul gotic clasic al britanicilor, e mai degraba metal despre muncitori si laburisti, despre strungari si sudori, despre o viziune nihilista asupra rostului muncii, clipul de mai jos creca e sugestiv. Probabil de aici deriva si lipsa de interes a grupului pentru vestimentatzie, vor sa lase impresia ca-s "de-ai poporului".

Top muzical 2018, semestrul 2

Anul 2018 a fost, din toate punctele de vedere, cel mai sinistru din viatza mea.

Pentru cineva nascut in miezul comunismului viatza in general a fost destul de ok - caci am inceput viatza in anii 70 la un punct foarte low (un fel de ev mediu cu umpic de electricitate in plus) iar cu trecerea anilor am descoperit o lume tot mai larga, mai primitoare, mai interesanta, ca atunci cand joci un RPG de calitate ce ofera atat character building cat si level design satisfacatoare (chiar daca in primele nivele te cam chinui sa te invetzi cu tastele).

Am baut primul Pepsi in adolescentza (experientza echivalabila cu Prima Impartashanie), am fost contemporan cu nasterea Internetului, am calatorit pe toata planeta, am descoperit gradual ca exista si alte limbi si alte popoare decat dacii, romanii, răzeșii si eroii rushi care ne tzineau mintea ocupata in copilarie. Incepeam chiar sa cred teoria ca viatza e de fapt o simulare, totul parea sa decurga conform un build-up misto pana prin 2017 cand am inceput sa am senzatzia ca ceea ce paruse un RPG era de fapt un joc indie neterminat in regim Early Access, ca NPC-urile sunt tot mai fusharite, dialogurile pline de buguri, incep sa apara peretzi in care ma blochez inexplicabil iar unele save-uri nu mi se pastreaza. Mai nasol e ca si jocu asta indie pare ca se va transforma cat de repede intr-un first-person shooter. Cand eram mic aveam impresia ca oamenii mari de la televizor stiau ei ce vorbesc si trebuia sa cresc eu mare ca sa-i intzeleg, insa acu am impresia ca politicienii nostri sunt androizi lansatzi prea devreme in teste Turing - se vede cu ochiu liber cand le da cate o gherla retzeaua neuronala, se aude jitteru din voce cand da chix chatbotu.

Nu exista umilintza mai mare pentru un stangist decat sa trebuiasca sa recunoasca in fatza amicilor hipsteri de dreapta ca regimul actual e cea mai sinistra oranduire de dupa Revolutzie. Sigur, continua sa mi se para dubios cand aceiasi amici empatizeaza si varsa lacrimi de mila bancilor si corporatziilor pe la care sunt slugi - "sunt mai bine platit decat a fost vreodata mama" pare sa fie criteriul absolut de loializare. If you figure a way to live without serving a master, then let the rest of us know, will you? For you'd be the first person in the history of the world. Asa o fi, nu mi-e nici mie clar locul omului in Univers, dar mai bine ma-nvatz sa traiesc cu salbaticiunile codrului decat sa iau vreun credit si apoi sa ma pitulesc in transheele outsourcingului cu o bratzara Fitbit care sa-mi numere pulsu pana trece creditu. Nu pot sa intzeleg pe oamenii care iau credit pe 30 de ani - e suficient sa ma uit cum functziona planeta asta acu 30 de ani, nici electricitate n-aveam ca lumea, nici banci nu prea existau.

Modelul de management romanesc ramane in continuare unul de tip medieval-boieresc in care unicul indicator de performantza este "da mie ce-mi iese daca itzi semnez chestia asta?", iar principala preocupare a shefilor e sa te pedepseasca pentru ca tzi-ai facut treaba solicitata de shefu dinainte. Principiul se manifesta la toate nivelele, acu il simtzim la nivelul cel mai inalt, in spirala razbunarii care s-a rasfirat peste toata patria. Mi-e si groaza sa ma gandesc ce o fi cand pica PSDul si se intoarce iara roata, care va fi atunci magnitudinea razbunarii daca astia au fost in stare de toate astea? Uneori imi zic noaptea in gand ca daca fac cu adevarat un efort poate reusesc sa ma obishnuiesc cu dna Dancila, sau cu androidu ala care apare uneori cu coafura dansei. M-ash baga in PSD sa o dau la pace, vorba lui Emil Brumaru, "poate au nevoie de un intelectual in Sfatu Popular". Dar daca e prea tarziu? Pentru prima data in 2018 am sesizat explicit cum se trag obloane, cum se zidesc ushi, cum cineva shterge pe furish linii de cod din simularea asta pe care o numim viatza.

Ajunge cu plansu de mila, pana vin extraterestrii sa ne scoata din kkt ne putem refugia in muzica. Au devenit si la noi superaccesibile serviciile de streaming muzical pe telefon, deci chiar nu mai exista nicio scuza sa nu ascultatzi albumele din traditzionalul top 40 de pe blogu asta. Ca de obicei, lista asta e al treilea calup al topului, cu cele mai cool 10 albume pe care le-am ascultat in a doua jumatate din 2018. Primele doua calupuri, dupa primul semestru, au fost aici si aici. Va mai urma inca un supliment.

***************************************

Gunship - Dark All Day

Anii 80 au trecut intr-un fel aparte pentru cei care eram atunci adolescentzi. In Romania aia a fost cea mai neagra subperioada a comunismului, cu notziunile de cultura si divertisment aproape desfiintzate pentru mare parte a populatziei (in numele "autodeterminarii" sau cum dracu i se zicea atunci la izolarea asta spre care ne indreptam si acum). Piratarea casetelor video/audio si a jocurilor video a fost o supapa esentziala pentru supravietzuirea psihica a românului (conducand si la o volatilitate a notziunii de "proprietate intelectuala", dar asta e alta poveste).

Am avut norocul sa degust la vremea lor aproape toate filmele si jocurile video la care face referire proiectul retrofetishist Gunship (vezi toate clipurile, nu doar asta de jos). Se pare ca cultura pop a anilor 80 n-a fost doar supapa comunismului, caci anul trecut succesul filmului si cartzii Ready Player One a demonstrat ca toata planeta a fost marcata cultural de hopul tehnologic al anilor 80 - digitizarea a facut sa apara noi sunete in muzica, virtualizarea a dat noi idei privind simularea realitatzii etc. Posibil ca caderea comunismului a fost puternic influentzata de dorintza populatziilor de a avea acces la formele de divertisment si expresie artistica care se nasteau atunci si nu aveau echivalent in nimic din ce existase inainte (la americani incepuse sa se deschida si Internetul spre populatzie, aparea si cyberpunkul etc.).

In prima jumatate de an recomandasem pe francezii Carpenter Brut si credeam ca va fi albumul anului pe nisha asta sintetico-optzecista, insa proiectul Gunship a lovit la fel de tare, cu un sound sensibil diferit. Ramane un neajuns ca (spre deosebire de Carpenter Brut), britanicii nu au gasit inca o formula de prezentare live - totushi au recrutat niste oameni care sugereaza ca se pregateste asa ceva.

Gunship se trag dintr-un grup falimentar de nu-metal pe nume Fighstar. Cum unii dintre ei lucrau in industria jocurilor video s-au gandit acu catziva ani sa puna cap la cap un debut cu piese synthwave, cu videoclipuri animate si cu John Carpenter invitat sa le dea o mana de ajutor. Treaba a prins, iar acu au revenit cu albumul asta, cel mai ascultat la petrecerile la care am fost in 2018 (la Cluj hipsterii inca n-au trecut pe manele).

***************************************

Tropical Fuck Storm - A Laughing Death in Meatspace

Acu catziva ani au fost prin topul asta The Drones - grup australian care il imita decent pe Nick Cave in perioada lui mai punk, din tineretze. Anul trecut doi dintre membrii acelui grup s-au relansat sub numele Tropical Fuck Storm, beneficiind si de participarea unor fete venite din alte grupuri australiene mai obscure (High Tension, Palm Springs - interesante si astea).

Combinatzia a produs unul din cele mai originale albume ale anului - avem doze echilibrate de hipstereala indie, influentze Nick Cave si Melvins, mixate in compozitzii originale ce ocolesc structurile clasice strofa/refren. E un design al pieselor foarte interesant, cu suishuri si coborasuri imprevizibile, cu melodie candida si racnete punk puse una langa alta, cu eruptzii de zgomot intrerupand mormaieli melodioase. Stilul e aliniat la conceptul de "haos tehnologic" sub care se invart temele albumului, un sound imprevizibil care te tzine mereu atent si nu te prea lasa sa te relaxezi.

Cica trupa canta in concerte si piese The Drones, sugerand ca se doreste a fi un substitut definitiv pentru proiectul respectiv. Nu stiu cum a reusit Gareth Liddiard sa le combine pe astea trei fete, dar sper sa dureze cat mai mult combinatzia, e una din cele mai originale trupe rock rasarite in ultimii ani.

The Brother Brothers - Some People I Know 

Un album deosebit, un duet format din fratzi gemeni care canta ca privighetorile. Arata ei ca niste tractoristi din Turda cu pulovere croshetate de mama lor, iar in Cluj n-ar fi lasatzi sa intre intr-un club de hipsteri, insa albumul e superb, n-am gasit nicio piesa de umplutura. E o muzica aparte ce urmeaza o traditzie lunga dar marginala - de la stramoshi din anii 50 ca Everly Brothers la mai recentzii Cactus Blossoms, avandu-i pe Simon and Garfunkel drept varful de succes comercial si cea mai populara referintza istorica.

Am ascultat anul asta mai multe grupuri de privighetori masculine (mai recomand Arstidir si Darlingside), insa cel mai sofisticat mi s-a parut hibridul de country si Simon/Garfunkel propus de gemenii astia. Materialul are doar doua defecte - coperta albumului care arata doi batrani ruptzi de betzi si numele trupei care nu pricep ce vrea sa spuna (Fratzii Fratzica?).

Aproape fiecare piesa a albumului are potentzial de hit radio (daca mai exista radiouri interesate de genul asta), iar minimalismul productziei e splendid gandit sa accentueze calitatzile vocale ale protagonistilor. Instrumentele interfereaza izolat, in momente cheie, cu solouri de mare efect (vezi si vioara din piesa de mai jos).

Poate e un album cam fara vlaga, insa compenseaza din plin prin rafinamentul soundului si compozitziilor.

***************************************

Greenleaf - Hear the Rivers

Stoner rock e subgenul ala de rock pe care il asculta fumatorii de iarba (drogul ala legal in tzarile civilizate, demonizat la noi caci contravine alternativelor natzional-patriotice precum alcoolismu si tabagismu). Pe langa britanicii care au inventat muzica asta cu tematica narcotica, cea mai consistenta oferta de stoner rock european se gaseste in Suedia, iar asta a fost albumul esentzial al genului in 2018. Numele trupei e autoexplicant.

Stoner rockul suedez arata tendintze insistente de migrare inspre blues - au fost mai multe albume in ultimii ani care indica asta. Greenleaf asimileaza cu fiecare album idei americane (Clutch, Rival Sons, chiar dinspre Queens of the Stone Age), iar materialul asta ar trebui sa le deschida usile spre sali de concerte mai mari. Poate mai trebuie sa se barbiereasca, sa se tunda, nu stiu, cica si impresia conteaza (au un chitarist gras care ar fi fost data afara demult din Queens of the Stone Age din ratziuni de "management de imagine").

Am mai pomenit proiectul in topul asta, am pomenit si proiectul din care s-a desprins proiectul - la inceputul anilor 2000 o parte din trupa cantau sub numele Dozer si incercau sa faca concurentza conatzionalilor Spiritual Beggars. Sunt muzicieni care de vreo 20 de ani se tot chinuie sa se faca auzitzi in afara Suediei. Been kept in shadows so goddamm long e unul din versurile-cheie ale albumului.

Piesa asta de jos e un cover, insa tot albumul e la nivelul asta, productzia e curata ca cristalu, Clutch ar fi vrut sa poata scoata albumu asta si n-au putut. Albumul poate fi apreciat cel mai bine la volan, daca ai carnet. Eu personal n-am carnet, dar ma tot bag in mashinile altor oameni si pun albumu asta. E lucrul cel mai apropiat de "ascultat rock la volan" pe care mi-l permit.

***************************************

Shemekia Copeland - America's Child

Bluesul anilor recentzi parea a se polariza intre "monstri sacri" - octogenari ale caror voci trebuie doftoricite in studio ca sa se mai auda -, si hipsteri tineri care se lipesc de octogenarii respectivi ca sa ia niste scurtaturi prin industria muzicala. Totusi in anul 2018 lucrurile au luat o intorsatura interesanta - a fost anul femeilor in blues, pe langa albumul asta au mai iesit discuri apreciate de la Mavis Staples, Keeshea Pratt, Beth Hart (cu Bonamassa) etc.

Iar asta e de departe albumul blues al anului. Mandatul Trump a adus o revigorare semnificativa a muzicilor cu miza patriotica si traditzionalista, cu miez ideologic american (chiar si prin coloniile americane - am sesizat si la noi o tendintza a metalistilor obositzi, post-35 de ani, de a se refugia in blues).

E un gen care, in ciuda faptului ca a avut ocazional sustzinere in Romania n-a prins niciodata cu adevarat la noi (chiar mai putzin decat cele mai indigeste forme de metal ori jazz). Ce-i drept nu-s chiar conectat la comunitate, dar rareori aud de cate un festival (de obicei marunt) ori de cate un artist autohton (daca nu e Weinberger e cineva maimutzarind blues-ul american prin niste coveruri). Posibil ca e un gen muzical care intai de toate tre sa fie in sange, iar pe la noi sangele negru n-a prea ajuns (echivalentul romanesc al genului sunt probabil doinele lui Grigore Leshe).

America's Child e un album gandit din capul locului sa rupa gura targului si sa culeaga toate premiile genului, cu contributzii din partea unei armate de invitatzi (John Prine, Rhiannon Giddens, Mary Gauthier etc.). Protagonista Shemekia Copeland e din familie buna (fiica legendei Johnny Copeland) si a cules totzi laurii care se pot culege in blues. Din momentul in care a iesit albumul asta muzicienii de gen au incetat sa mai scoata albume ca sa nu aiba de concurat cu el la topurile si premiile pe 2018. Te pui automat in umbra cand scotzi album in acelasi an cu Shemekia Copeland.

***************************************

IDLES - Joy as an Act of Resistance

Festivalul Electric Castle a avut in 2018 ceva mai mult rock si punk decat inainte - probabil situatzia se va schimba caci am impresia ca alea au fost concertele cu publicul cel mai subtzire. La cum dicteaza piatza, ar fi momentul ca festivalul sa includa o sectziune dedicata cocalarismelor anilor 80 - concertele Samantha Fox, Boney M etc. au avut in 2018 cea mai mare cautare la Cluj, rebuturile respective reusind sa contamineze si generatziile tinere in care imi mai puneam sperantzele ca vor scoate tzara din mocirla.

In fine, pana se clarifica lucrurile cu Brexitu si Roexitu mai putem beneficia de vizite din partea unor grupuri punk britanice, iar hipsterii IDLES au adus la Electric Castle un binevenit update la ce canta Nick Cave pe vremea cand invatza sa cante (in tineretzea petrecuta sub egida Birthday Party). Trupa ofera energie excelenta pentru concerte de club (festivalurile mari ca Electric Castle nu le priesc la fel de bine). Excelentul vocal pune mult suflet, alternand mishto racnitu cu cantatu. In ciuda mustatzilor si barbilor de hipsteri, se canta chestii serioase, laburiste, familiste, stangiste.

Sunt tot felu de povesti pe net despre motivele si mediul din care s-a nascut grupul asta, au legatura cu politica momentului si cu criza imigrantzilor. Avem de a face aici cu autenticul spirit punk britanic sexo-marxist care chestioneaza autoritatea si jocurile de putere deghizate in cutume ori valori traditzionale. La ei trupa poate fi vazuta la BBC (vezi si aici), in Rusia ar fi in puscarie, iar la noi ar avea ceva plangere penala pentru instigare la tolerantza.

***************************************

Amigo the Devil - Everything is Fine

Pentru fanii trubadurilor dark, albumul asta are cate ceva din Spiritual Front, Voltaire, Rome si pe vreo doo piese chiar ceva din cabaret-folkul Tiger Lillies (fara chitzaitul acela, totusi). Versurile si conceptele au legatura si cu Nick Cave ori Johnny Cash, mai exact cu genul ala de balade clasificate drept "murder ballads", in care un gagiu se lauda cum si-a omorat gagica ori rivalii (cea mai dragastoasa dintre balade se numeste I Hope Your Husband Dies).

Habarn-am de unde a aparut acest Nicu Alifantis satanic, l-am gasit prin topul altora, insa melodiile lui sunt foarte catchy. Omu s-a caznit catziva ani prin trupe metal fara vreun succes, a trecut si prin obligatoria perioada de drogat/alcoolic, s-a ocupat o vreme de o berarie cu care a dat faliment si pana la urma a avut inspiratzia sa se lanseze in acest format folk care i se potriveshte ca un prezervativ. Are inca niste legaturi cu muzica metal, mai mult administrative - producatorul albumului e Ross Robinson, responsabil cu lansarea sound-ului nu-metal in anii 90 (atunci ii pastorea pe Limp Bizkit, Slipknot etc.), iar cateva piese beneficiaza de tobele tobosharului de la Rage Against the Machine.

Sesizez o moda - indivizi care n-au reusit sa-si faca un nume in scena metal/punk si se apuca de folk, mai intai cu intentzii parodice/ironice pana incep sa se simta confortabil, vezi si cazul King Dude, cu care Amigo the Devil are multe in comun ca model de business. Totusi albumul asta impinge in alta directzie stilistica (a avut si King Dude un album in 2018, el insa migreaza spre post-punk si spre preferintzele publicului festivalurilor dark europene).

***************************************

Uniform - The Long Walk

Conceptul albumului e preluat din romanul cu acelashi titlu al lui Stephen King, despre un maraton pe viatza si pe moarte, in care doar castigatorul e lasat in viatza, restul participantzilor crapa de oboseala de-a lungul unei plimbari pe jos care trebuie sa strabata toata America - o metafora a neoliberalismului, scrisa in perioada cand King era inca student stangist si nu prinsese gustul banului. Si un adecvat concept pentru acest grup punk new-yorkez care vrea cu tot dinadinsu sa trimita in pizda ma-sii oranduirea americana moderna.

Asta e albumul cu cel mai spurcat sound pe care l-am ascultat in 2018, o excelenta mostra pentru a instiga o discutzie in jurul intrebarii "De ce ai asculta ceva ce suna atat de neplacut?" Ma rezum doar la a sugera ca muzica nu ofera doar placeri legate de homeopatie si relaxare, ci si unele legate de "pattern recognition", descarcari hormonale ori pur si simplu sentimente in ton cu vremurile. Ca ascultator de muzica tre sa-tzi educi toate functziile creierului pentru un maxim de plus-valoare, vorba Vioricai Dancila.

E perfect logic ca Uniform au avut (tot anul asta) si un album-colaborare cu alta trupa vestita pentru soundul coroziv, greu tolerat, The Body. Cine se aseamana se aduna, ambele sunt duo-uri americane care s-au impus cu muzici abrazive ca shmirghelu, numa bune sa-tzi dai musafirii afara din casa, eschivandu-se totusi de la o incadrare in metalul extrem traditzional.

Despre The Body am tot scris pe aici cu mai multe ocazii (au aparut si topul pe primul semestru din 2018). In ciuda asemanarilor si recentei colaborari, traiectoriile celor doua grupuri par cumva inversate - The Body au inceput ca un grup doom-metal iar apoi s-au lasat distorsionatzi si filtratzi prin laptopuri, in timp ce Uniform astia au inceput ca un grup electro-noise care au adoptat treptat instrumente metal - pe albumul asta se prezinta ca un fel de punk puternic industrializat (adoptand cu ocazia asta si un membru nou - pe tobosharu de la Liturgy).

***************************************

Manes - Slow Motion Death Sequence

Cand Ulver s-au lasat de black metal si s-au apucat de muzica electronica / trip-hop multa lume a râs, prezicandu-le o disparitzie rapida din industria muzicala, insa unii mai atentzi si mai pe faza au luat aminte si au urmat exemplul.

Manes (tot norvegieni) au urmat o traiectorie oarecum similara insa nu s-au dovedit la fel de viabili comercial, ducand lipsa de un suport adecvat pe partea de business/casa de discuri. In consecintza s-au si desfiintzat temporar, apoi s-au relansat cu o noua tentativa in 2014 - nu foarte bagatzi in seama, uitasem de ei, noroc ca au venit atunci in Romania (cu trupa ci si cu ceva proiect spin-off). Albumul de relansare a fost asa si-asa, cam indecis in directzie, insa in 2018 au impins inainte cu acest album, care e solid de la un capat la altul, placubil de catre toate sexele.

Nu e chiar electro/trip-hop cum anuntzau intentziile la momentul relansarii, ci urmareste din nou traiectoria Ulver - tendintze graduale de revenire la chitari, montate intr-un context art-rock cu un schelet de muzica electronica - totusi Manes nu isi gasesc inca locul, deocamdata sunt intr-un fel de limbo al lumii muzicale unde nu-i baga in seama nici metalistii, nici hipsterii.

Pana una alta recenziile si promovarea dominanta se face tot pe siteuri metal (ceea ce la Ulver nu mai e cazul de ani buni). Insa pe masura ce muzica electronica e tolerata tot mai bine de comunitatea metal (vezi si segmentul synth-wave) genul asta de muzica ar putea sa se converteasca dintr-o miscare de avangarda intr-un gen mai bine populat. Pe albumul asta sesizez si o convergentza cu Solstafir si soundul post-rock tot mai popular venit dinspre insulele atlantice (Islanda, Faeroe).

***************************************

Riverside - Wasteland

Daca esti fan Steven Wilson/Porcupine Tree, nu ai nicio scuza sa nu ascultzi trupa asta, si ar fi bine sa mergi la concertul pe care il vor avea in martie la Bucuresti, in cadrul minifestivalului SoundArt. Prog-rockerii mai batrani, dar nu atat de batrani incat sa mai asculte Yes, ar trebui se poata bucura de ce-i aici si sa aprecieze cum a reusit Polonia sa dea trupe care pot sta la aceeasi masa cu britanicii (nu doar in rock, si in jazz s-au infipt destul de bine). Nu stiu ce lipseste celorlalte tzari din blocul comunist sa produca asa ceva, insa e clar ca polonezii (si grecii) au lasat demult in urma restul popoarelor est-europene.

Eram convins ca moartea chitaristului va insemna disparitzia trupei, mai ales ca vocalul Mariusz Duda dadea semne ca se concentreaza pe celalalt proiect al sau (Lunatic Soul, cu un sound asemanator, a fost in topul de acu un an). Mai mult, sub numele Riverside se publicasera niste materiale lasate neterminate in memoria chitaristului, pe post de piatra de mormant, genu de chestie pe care o trupa o scoate cand vrea sa traga obloanele.

Cineva insa nu i-a lasat sa se destrame, probabil chiar Steven Wilson care de ceva vreme i-a luat sub aripa sa de producator si patron de casa de discuri. Ma enerveaza putzin ca toate trupele care ajung sa lucreze cu Wilson sfarshesc prin a suna ca el, ii adopta stereotipiile stilistice (vezi si materialele Anathema, Opeth pastorite de el). Totusi in cazu asta bucuria ca Riverside au reusit sa depaseasca tragedia pierderii e mai mare.

Vocalul Mariusz Duda a avut de cantat suficient la chitara cu trupa ailalta a sa ca sa poata prelua si aici responsabilitatea instrumentului respectiv (asta face ca Riverside sa inceapa sa para un al doilea proiect solo al sau, nu stiu daca are rost sa existe doua). Distinctziile sunt subtile, s-a pierdut ceva din identitatea grupului, care pare ca vrea sa umple locul ramas in urma destramarii Porcupine Tree.

Benzi desenate de Grant Morrison: Multiversity si Joe the Barbarian

De citit nu mai am vreme, insa ma mai uit prin cartzi cu poze, mai ales de cand am remarcat ca s-a tradus in romaneste Watchmen - cu o intarziere de 30 de ani (sau 10, daca folosim ca referintza aparitzia filmului).

Sunt curios cum merg vanzarile si daca vor putea gira o campanie de traduceri mai consistenta. Urmatorul pe lista de tradus ar trebui sa fie Grant Morrison, celalalt veteran al BD-ului postmodern cu supereroi - tot de la DC Comics, un fel de discipol/rival al lui Alan Moore, doar ca mai deschis spre comercial (prin urmare mai prolific) si ceva mai psihedelic, fiind principalul responsabil cu importarea in lumea BD a ideilor unor autori ca Philip Dick, Aldous Huxley etc. Morrison a fost primul autor BD care a imbinat distopiile psihedelice si conceptele stoner cu povestile supereroilor clasici.

Lucrarile sale de referintza sunt enumerate in aceleasi liste cu ale lui Gaiman ori Moore, iar la momentul de fatza este singurul din acest val britanic al anilor 80 care inca activeaza la turatzie maxima, fiind implicat in proiectele DC Comics majore ale ultimilor ani. E mai putzin cunoscut decat ceilaltzi doi dintr-un motiv simplu - n-a iesit inca niciun film bazat direct pe opera lui (nu stiu daca s-a strecurat ceva prin serialele bazate pe DC Comics, ca nu le urmaresc).

Pe cartea de vizita, Grant Morrison se prezinta drept "magician" - poate nu are aceeasi credibilitate ca Alan Moore dpdv al lookului/vestimentatziei, insa daca-i citesti cartzile capetzi o idee destul de clara cu privire la rostul acestei caracterizari. Sensul in care acesti autori BD folosesc termenul de "magician" e strans legat de un alt britanic, Derren Brown - se refera la abilitatea povestitorului de a-si manipula psihologic audientza, creand un efect de prestidigitatzie narativa in care intzelegerea se construieste pe alte cai decat parcurgerea liniara a paginilor unei cartzi de la un capat la celalalt. Surprizele si capcanele pandesc la tot pasul, stimuland o "lectura participativa". Nu e chiar interactiva in sensul recentului episod Black Mirror, e mai degraba o manipulare a retzelei de asocieri cognitive care se creeaza in mintea cititorului in timpul lecturii. Are totusi in comun cu pomenitul episod tehnicile meta - personajele BD devin conshtiente de existentza cititorului, ori autorul se insereaza pe sine ca personaj in poveste ca sa mijloceasca interactziuni intre lumea fictiva din BD si lumea reala. Fanii Marvel apreciaza tehnicile astea folosite in scop umoristic in Deadpool, insa pionierul acestor tehnici in industria BD a fost Grant Morrison.

Astea de mai jos sunt doua dintre cartzile recente scrise de Morrison, desenate de diverse superstaruri ale industriei BD. Grafica e excelenta la ambele, merita luate in editzii hardcover. Totusi, doar prima dintre ele gasesc ca e musai de citit, a doua e mai pentru copii (sau parintzi care mai iau cartzi drept cadouri copiilor).

The Multiversity

Recomand cu mare caldura cartea asta, ar putea fi una din cele mai importante cartzi scoase de DC Comics in secolul asta, stabilind cateva directzii pe care s-ar putea dezvolta publicatziile urmatorilor ani din portofoliul companiei. E si o superba carte de colectzie, fiecare capitol fiind desenat de altcineva (totzi superstaruri), fiecare cu un impact vizual puternic.

E cartea perfecta pentru a te familiariza cu trucurile meta ale lui Grant Morrison, asta daca gasesti rabdarea sa o parcurgi pana la capat - te cam chinui pana la jumatate unde e inclus un ghid ajutator cu privire la modul in care trebuie citita cartea, si de ce tre sa continui pana la capat desi n-ai priceput nimic pana acolo.

Pentru o vreme fiecare capitol pare un fragment extras dintr-o alta poveste - chiar exista unele planuri de a dezvolta pe viitor cate o serie BD distincta din fiecare capitol, insa in stadiul actual avem capitole aparent fara legatura intre ele, ale caror unic element comun e ca in fiecare capitol cate un personaj citeste...  capitolul precedent din aceasta carte. Unele personaje emit ipoteza ca ar putea fi o carte bantuita, iar de la o vreme te lamuresti ca e o carte virala ce circula intre universuri paralele, conformandu-se principiului lui Burroughs - language is a virus. Un personaj devine constient de asta si incepe sa se foloseasca de faptul ca el insusi apare in carte pentru a comunica cu noi, cititorii, si a ne ghida cu privire la paginile peste care trebuie sa sarim pentru a evita un dezastru cosmic.

Cum ziceam, pe la jumatatea cartzii e un ghid ajutator care explica cum sta treaba: in preajma lui 2010 DC Comics a lansat o sharja de povesti spectaculoase prin aceea ca personaje consacrate patzeau chestii destul de definitive, cum ar fi sa moara. Au murit Batman, Superman etc., lumea BD era data rau peste cap (acelasi lucru se intampla si la Marvel care tocmai si-l omorasera pe Captain America).

Asa ca a fost nevoie de o resetare generala a universului fictzional iar DC Comics au apelat la conceptul de multivers - mai multe universuri paralele (creca 52 la numar) care sa permita dezvoltarea de istorii distincte bazate pe versiuni alternative ale acelorasi personaje. Au mai existat si inainte povesti care apelau la acest truc (vezi Marvel Zombies) insa de la acest punct incolo a devenit strategia editoriala oficiala - deschizand potentzialul de a crea noi mitologii BD, fiecare cu propria versiune de Superman, Batman etc.

Conform cartzii Multiversity, toate aceste universuri paralele ocupa acelasi spatziu si timp, distinctzia dintre ele fiind asigurata de o a 5-a dimensiune, prin care se poate calatori prin producere de sunet (cu un diapazon cosmic). Pentru a calatori dintr-un univers in altul e nevoie de nave speciale construite din "frozen music", cu "motoare muzicale" la care pilotzii trebuie sa cante pentru a obtzine vibratziile adecvate destinatziei. Jazzul te duce intr-un univers, bluesul in altul, iar o specie aparte de supereroi (zei muzicieni) se ocupa cu cartografierea si evitarea coliziunilor intre universuri.

Multiversity este povestea-cheie pentru aceste idei (si pentru campania editoriala, din care s-ar putea dezvolta pe viitor un numar imens de publicatzii DC Comics). Ni se ofera si o harta cu universurile - unul e universul Sandman-ului lui Gaiman, altul e lumea Watchmen-ului lui Moore, s.a.m.d., cam toate personajele marca DC Comics sunt integrate intr-un univers sau altul. Mai mult, se propun universuri noi, ori care au facut subiectul unor povesti izolate din trecutul editurii - exista un univers politically correct in care totzi supereroii sunt afro-americani sau arabi (iar Superman, negru, e Presedintele SUA); in alt univers totzi supereroii sunt nazisti iar pe Superman il cheama Overman; in altul totzi sunt comunisti iar S-ul de pe pieptul lui Superman e o secera; in altul totzi sunt coruptzi iar Superman conduce un sindicat mafiot; in alt univers totzi sunt hippiotzi pe LSD organizatzi in liga justitziara numita Love Syndicate; in altul totzi sunt femei, in altul totzi sunt hipsteri condescendentzi ce vorbesc intr-una la telefon, refuzand sa se implice in batalii; in altul totzi sunt personaje manga cu ochi mari si inlacrimatzi; in altul Batman e vampir ori Superman e cowboy. Mai exista si cateva meta-lumi care vegheaza asupra acestor universuri (Raiul, Iadul, chestii de astea, probabil DC Comics vor dori sa-l patenteze si pe Isus ca personaj din portofoliul propriu).

Printre numeroasele chestii amuzante care ies din acest joc de idei e contaminarea unor universuri cu cu personaje Marvel Comics "alternative" - un Hulk albastru, un Man of Iron, un Thunderer (varianta aborigena a lui Thor), un Crusader America. Cuvantul "Marvel" nu e mentzionat, se zice ca aceste personaje s-au ratacit din alte universuri paralele nascute din "Major Comics" si nu se stie cum au ajuns in multiversul DC Comics.

Iar cu asta incepe tratamentul meta al povestii, eroii concluzionand ca realitatea fiecaruia e o banda desenata in realitatea altui univers - un thought experiment in care pana la urma e atras si cititorul. Un capitol este dedicat lumii reale, unde un supererou alcatuit din hartie si cerneala e construit de niste "meme engineers" apoi evadeaza si se teleporteaza intre pagini incercand sa ne descurajeze lectura, prin care un superdushman malefic se poate strecura in realitatea noastra.

Arhitectura narativa in care sunt incadrate toate aceste trucuri e extrem de ingenioasa, iar intregul e impachetat intr-un metaepisod care apare la inceputul si la finalul cartzii, cu personajele chestionand daca cititorul poate pastra secretele pe care le citeste. Uite ca eu n-am putut, semn ca strategia virala a lui Grant Morrison functzioneaza si e o superba demonstratzie a formelor de manipulare a cititorului la care autorul se refera prin termenul "magie". Language is a virus, zicea Burroughs, acu Morrison ne demonstreaza ca tandemul text+imagine e chiar mai contagios. Una din ultimele replici ale unui personaj spre cititor este Be careful what you let into your head!

P.S. For future reference, realitatea in care traim noi si PSD-ul e universul #33, in timp ce cea a benzilor DC Comics clasice (cu Supermanul si Batmanul clasic) e universul #0.

P.S.2. Am gasit si un tutorial video care explica pe fast-forward cum sunt organizate toate universurile astea paralele pe care se va baza portofoliul DC Comics de aici incolo.

************************************************

 

Joe the Barbarian

Asta nu mai e la fel de spectaculoasa - se adreseaza copiilor, desi are o componenta dark destul de morbida: protagonistul e un copil suferind de diabet care in timpul unei come insulinice halucineaza ca ajunge intr-un univers paralel populat de supereroi, animale de plush si armate de jucarii care tre sa tzina piept Regelui-Moarte. Copilul insusi este venerat in acea realitate paralela sub numele The Dying Boy si trebuie sa ajunga la ceva pocal magic din care daca nu bea ii scade glicemia, sau ii creste, nu mai tzin minte. Pare genu de carte facuta pentru parintzii care trebuie sa explice copiilor ce e moartea, din aceeasi categorie cu recentul film A Monster Calls.

Protagonistul e insotzit un aventurile sale halucinate de un shobolan care in viatza reala e doar un pet tzinut intr-o cushca, insa in realitatea paralela ia forma unui samurai care il protejeaza pe erou. Eroul calatoreste cat ii permit cele 8 episoade ale povestii, care nu-s chiar multe de aceea calatoriile apar cam fusharite (se schimba des decorul si personajele). Grant Morrison a avut dintotdeauna probleme de coerentza a plotului si indecizie in modul de a-si introduce personajele, insa adesea si-a mascat-o prin tertipurile postmoderne care l-au facut faimos. Aici insa isi cam da cu stangu-n dreptu incercand sa scrie o poveste simpla.

Povestea influentzata de diverse saga fantasy clasice - mai ales Lord of the Rings si Dark Tower insa acele saga sunt cartzoaie imense cu multe volume, iar aici avem o banda desenata subtzirica in care totul e comprimat iar personajele secundare dispar inainte sa apuci sa le tzii minte numele. Sunt o gramada de personaje secundare interesante carora abia li se dedica cateva imagini ori sunt incluse la gramada in cadrul unor batalii dintre fortzele binelui (armate de personaje DC Comics) si fortzele raului (Moartea si Diabetul).

Umblau candva zvonuri ca s-ar pregati si o ecranizare, insa proiectul e deocamdata suspendat, creca din cauza lui Ready Player One care seamana destul de tare cu ce e aici, doar ca acolo lumea paralela era bazata pe jocuri video si VR, aici s-a optat pentru Coma Insulinica ca justificare pentru evadarea din realitatea mohorata. Pana la urma rezultatul e un hibrid intre Ready Player One si Alice in Wonderland, in care elemente de inovare apar in detalii expediate cam prea rapid (probabil autorul avea de gand sa continue cu o serie mai lunga).

E un univers heroic-fantasy care are nu prea are legatura cu supereroii DC Comics (acestia mai apar ca figurantzi in timpul unor batalii, la gramada cu alte personaje din pop-culture), insa contribuie la acel concept de multivers DC de care am povestit mai sus.