Wednesday, January 30, 2019

Top muzical 2018, semestrul 2: inca 10 albume notabile



Cu asta inchei anul muzical 2018 si traditzia celor 40 de recomandari anuale. Aici sunt inca 10 albume notabile ascultate in a doua jumatate a anului. Selectzia de pe primul semestru a fost aici si aici, iar primul calup pe al doilea semestru a fost aici.

**************************************


Anguish - Anguish


Proiect multigeneratzional ce ii implica pe hip-hoperii americani Dalek, pe saxofonistul jazz Mats Gustafsson (anul asta canta la Roadburn) si ce a mai ramas din veteranii kraut-rock germani Faust (pionieri ai ceea ce azi numim muzica industrial). Cica tipu de la Faust cand facea 60 de ani a auzit ca hip-hoperii de la Dalek l-au mentzionat in ceva interviu, asa ca i-a inventat acasa la el Germania sa faca impreuna niste bere. Prapastia dintre ei parea imensa, vreo 30 de ani atat la varsta fizica cat si la relevantza istorica. Au tras atunci ceva material mai mult sa vada cum suna, intitulat ceva de genu "Respectatzi batranii".

Asta era acu aproape 10 ani. In 2018 s-au mai intalnit o data, mai planificat, l-au adus si pe jazzistul Gustafsson (cu trupa lui Fire! Orchestra) si-au pus totzi capu la contributzie pentru a crea sub numele Anguish un album cap-coada. Materialul s-a inregistrat pe malul Dunarii, unde locuieste individu de la Faust (pe siteul casei de discuri pot fi vazutzi totzi cu berea in mana).

Se fac tot felu de inovatzii in hip-hop in ultima vreme, in general chestii hibride, surprinzatoare. I-am mentzionat pe Suicide Boys anul trecut, au avut si Ghostemane un album nou anu asta, dar Anguish mi s-a parut mai interesant - sigur, si prin prisma istoriei si ratziunii de a exista a grupului. Si pentru ca sunt o gramada de ani de cand nu i-am mai pus pe Dalek in top, iar proiectul asta arata ca mintea inca le fuge in directzii interesante. De fapt tot proiectul e o reunire a catorva din cele mai inovatoare mintzi din istoria muzicii, ceea ce-l face cam musai de ascultat.

**************************************

Mick Harvey + Christopher Richard Baker - The Fall and Rise of Edgar Bourchier and the Horrors of War


Nick Cave si-a dat afara totzi oamenii care mai compuneau muzica prin trupa aia a lui si in consecintza a ajuns sa traiasca din amintiri (si drepturi de autor), plus concerte megalomane in care exploateaza financiar amintirile. In timpu asta fostul sau om de baza Mick Harvey incearca sa-si revina din divortz cu proiecte care de care mai interesante. A avut albumu ala despre gagici bete (vezi recenzia in Dilema) iar acu s-a combinat cu scriitorul Ch. R. Baker sa scoata un album avertisment despre nasolelile razboiului. Au simtzit ei ca creshte spiritul belicos in umanitate, e mare pofta de a pune mana pe arme si a trage un glonte in mecla inamicului, asa ca cei doi propun o meditatzie asupra experientzei reale a razboiului, cu trimiteri lirice si vizuale la ce se mai stie despre Primul Razboi Mondial.

E un album-concept cu structura de piesa de teatru, deci cu multa umplutura (interludii, postludii etc.), dar e foarte lung asa ca au incaput aici si multe piese faine, fredonabile. Soundul e in cea mai mare parte folk, putzin electrizat pe ici pe colo. Versurile sunt preluari dupa poetul obscur Edgar Bourchier, mort pe front acu 100 de ani, publicat doar postum si la mare pretz printre colectzionarii de literatura obscura (Mick Jagger il promova si el la un momendat). E asadar si un fel de album de centenar de la moartea poetului, si un avertisment de genul "mai incet cu pianu pe scari, caci nu-i chiar asa cool razboiu".

**************************************

High Tension - Purge


Asta e un grup bizar de metal feminist indoneziano-australian, de care am aflat documentandu-ma cu privire la proiectul Tropical Fuck Storm (despre care ziceam in articolul precedent). Baterista lesbiana de acolo rupe cinelele si in trupa asta, insa soundul e de alta factura, mult mai opresiv si intimidant.

Trupele metal cu voce feminina sunt o initziativa riscanta - barbatzii se duc sa le vada daca le place gagica de la voce, femeile se duc sa le vada daca le place cum e imbracata, de ascultat se asculta mai putzin. E o forma de discriminare, caci trupele cu voci masculine nu intampina astfel de obstacole. High Tension nu seamana cu nimic din formulele consacrate - nici cu formatul Nightwish, nici cu formatul Arch Enemy, in plus vin din Australia, o zona muzicala ignorata prin partzile noastre. Nu stiu cat de prost e conectat Internetul australian de cel romanesc, sau daca pur si simplu siteurile de presa muzicala sunt inundate fara voia lor de ce vine din vest, dar clar avem un punct orb legat de ce se face pe continentul indepartat si tzarile de pe-acolo (Indonezia, Noua Zeelanda au si ele scene rock solide, presedintele indonezian e frecvent vazut cu tricou Napalm Death).

Desigur, tre sa fii cu nervii tari ca sa suportzi racnetele trupei asteia, insa ar putea consacra in curand un nou tip de diva metal, pe masura ce formatele consacrate de anii 90 au devenit tot mai plicticoase. Din ce se canta in zilele noastre doar tipa de la Jinjer e un concurent serios pentru ce se intampla aici.

**************************************

Cody Jinks - Lifers


Americanii au gasit o formula eterna, muzica lor country nu va pieri niciodata indiferent cat de decrepit suna. Iar cei care se apuca de asa ceva in secolul asta isi asuma toata decrepitudinea, cam ca manelistii nostri. Ca si la manelisti, exista impostori care canta dupa ureche, exista studioshi dedicatzi, exista si hipsteri care vor sa para interesantzi. Cody Jinks face parte din ultima categorie, daca il barbieresti si speli arata cam ca Smiley, insa e atent ambalat si cosmetizat sa se inscrie in noul trend neo-country foarte lustruit in studio, care a umflat multe premii Grammy in ultimii ani.

Asadar albumul se adreseaza fanilor Chris Stapleton care vor ceva mai fresh, mai interesant si care imita mai bine autenticul. Soundul e perfect polizat si nenatural, cam ca Gary Clark Jr. incercand sa cante blues, ori Horia Brenciu cantand piese de Frank Sinatra, dandu-se mai batrani si intzeleptzi decat sunt, foarte atent impachetatzi din punct de vedere de marketing.

Dar piesele sunt foarte catchy, cu versuri bogate, excelente pentru shoferi iar de-a lungul anului m-am surprins ascultand foarte des albumul. 

P.S. Alt album misto din aceeasi categorie a fost a lui Eric Church. Pentru cei care prefera un country mai autentic si mai brut, am bagat in topul asta si pe Colter Wall, vezi ceva mai jos.

**************************************

Birds in Row - We Already Lost the World


Romantismul e pe cale de disparitzie, motivele sunt diverse si aspectele complexe si nu tzin doar de #metoo ori de masculinitatea toxica. Romantismul e un concept profund comunist si in curand va mai putea fi intalnit doar in punkul frantzuzesc de stanga, cum sunt feciorii astia superbi pe care i-am descoperit pe afishul Roadburn, un fel de veste galbene ale rockului galic.

Engleza lor nu e grozava (titlul albumului ar fi trebuit scris "We've ..."), dar fiind vorba de un punk racnit-angoasat nu deranjeaza (iar clipul de mai jos ajuta la intzelegerea versurilor importante). Soundul e interesant, are ceva din Converge dar suna mai rudimentar-frantzuzeste, genul de trupa care inca se fermenteaza prin cluburile-beci ale Europei si o gasesti mai degraba in evenimentele organizate la Cluj de subversivii LMA Collective. Au un farmec aparte concertele alea cu public de 30 de oameni intr-o sala (beci) de 50 de metri cubi, iar Birds in Row pare ca s-au inventat special pentru astfel de evenimente. Trebuie ascultatzi cu volumu dat la maxim, imbracat cu o vesta galbena de ceferist si cu o bere superieftina in mana.

**************************************

Hangman's Chair - Banlieue Triste


Tot francezi, dar cu totul alt gen, ceva ce s-ar putea numi "doom de cartier", o combinatzie destul de originala care se indeparteaza radical de filonul romantic/baroc al doom-metalului. E destul sa te uitzi la videoclipul de mai jos ca sa pricepi unde bat baietzii astia. Uitatzi-va la gecile si treningurile alea, la braseria de cartier in care e filmata a doua jumatate, la barbile alea de proletari si uitatura de Ferentari a personajelor. Am impresia ca si titlul albumului se traduce prin ceva de genu "cartieru trist de periferie". Mai au un videoclip in care canta prin ceva gara dezafectata. Intr-un interviu vocalul se plangea ca nu poate trai in Paris din cauza pretzurilor si e nevoit sa faca naveta.

Sound-ul e un post-metal destul de standard insa beneficiaza de o voce atipica pentru genul asta, foarte interesanta in combinatzie cu tematica, plus niste invitatzi de marca pe cateva piese - synthetizatorul Perturbator (spaima metalistilor romani care merg la Brutal Assault) si chitaristul belgian Mongolito (nu-l stiam, e ceva bizarro-industrial).

Nu e prima data cand francezii iau un gen consacrat de americani si ii rastoarna ideologia cu curu-n sus, generand un sentiment de inadecvare in ascultator. Insa ma bucur ca e inca loc de astfel de perversiuni interesante in muzica metal.

**************************************

Dead Can Dance - Dyonisus


Veteranii Dead Can Dance au cam ratat relansarea de acu 5 ani, care trebuia sa fie un eveniment comparabil cu revenirea celor de la Swans ori Guns'n'Roses dar a trecut mai degraba neobservata. Grup extrem de influent in anii 80-90, e una din primele trupe cu care mi-am luat casete dupa Revolutzie (selectate strict pe baza numelui trupei, ca nu exista presa despre asa ceva si nici Internet). Sunau atunci ca nimeni altcineva si continua si azi sa sune ca nimeni altcineva, desi de-a lungul vremii mai multzi au incercat sa-i imite (multzi dintre cei care sustzin ca practica genul "world music" practica de fapt genul "Dead Can Dance").

Din pacate s-au destramat in anii 90 iar vocalista Lisa Gerrard a continuat o cariera de succes cu muzica de film (Gladiator si alte filme de Oscar). Vocalistu Brendan Perry a avut o cariera mai obscura dar are si el doua albume solo exceptzionale. Pe vremuri grupul mai avea si altzi membri care contribuiau cu felurite instrumente exotice ori medievale, insa in varianta asta reformata ii avem doar pe cei doi protagonisti. Probabil de aia albumul de relansare a sunat cam gol, parca facut pe calculator sa compenseze lipsa de personal. Problema s-a rezolvat pe albumul asta - fiecare piesa vine cu 10 instrumente exotice, e aici o exuberantza in ton cu titlul si conceptul albumului: Dyonisus e zeul alcoolului, iar versurile sunt cantate "in limbi", inspirate din ritualuri de proslavire a vinului (ori a altor substantze cu rol similar) din lumea larga.

Vara asta trupa are un turneu care ajunge si in estul Europei - Budapesta si Plovdiv, sarind discret peste Romania.

**************************************

Primal Fear - Apocalypse


Heavy metalul macho-vitejesc e o forma de masculinitate toxica foarte apreciata de rockerii romani ai anilor 90 (unii dintre ei mai traiesc si azi, sechestratzi prin firme de outsourcing IT). Genul s-a perimat in toata lumea, mai ales dupa ce s-a aflat ca vocalu de la Judas Priest era gay iar unu de la Manowar a fost gasit suspect de pedofilie, - revelatzii primite cu lacrimi de frustrare, cam ca atunci cand afli ca atacantul de la echipa preferata de fotbal e homosexual.

Nemtzii si romanii sunt printre ultimele tzari care mentzin in viatza acest gen - chiar in 2018 unul din albumele de referintza a aparut in Romania: epopeea inchinata lui Stefan cel Mare a targovishtenilor de la Trooper (locul 4 in topul MuziciSiFaze).

Alta trupa care nu isi da seama in ce secol traieste sunt nemtzii astia de la Primal Fear, proiectul unui individ care a tot sperat sa prinda un post la Judas Priest pe vremea cand Halford plecase. In anii 90, cand individu a decis sa se apuce de culturism si sa-si faca propria trupa ca sa nu mai stea la mila altora, a fost destul de puternic promovat in revistele si emisiunile de profil de la noi. M-am tot zbuciumat in a alege intre albumu asta si noul Judas Priest, care a facut valuri pana in topul Rolling Stone. A mai scos ceva si UDO, celalalt neamtz care o buna parte a carierei si-a inchipuit ca e la Judas Priest. Si au mai fost desigur 100 de trupe de hipsteri care canta genul asta de muzica la modul ironic, sperand sa resusciteze genul pe usha din dos.

Pana la urma am ales trupa care a fost in stare sa scoata cea mai bombastica balada a anului (din pacate nu i-au facut videoclip, e asta). Nici mostra de mai jos nu e de lepadat, are tot ce trebe din patosul andropauzei.

**************************************

Colter Wall - Songs of the Plains


L-am pus cu albumul de debut si in topul pe primul semestru, dar intre timp Colter Wall a mai scos un album chiar mai bun si am ajuns sa-l ascult o gramada si pe asta, asa ca iata am ajuns sa-l recomand de doua ori in acelasi an. E un country canadian foarte retro, mai putzin axat pe murder ballads si outlaw stuff decat debutul, mai contemplativ, despre iesitu cu caprele la pascut.

Cine a scos vreodata capre la pascut poate sa intzeleaga ce sentimente te macina in orele alea care trec ca si cum n-ai exista, si ce te poate mana sa faci genu asta de muzica. La noi la tzara iesitu cu caprele era principala distractzie pe vremea lui Ceausescu, n-aveam televizor, nu exista Internet, electricitate era din cand in cand dar nu ne folosea la mare lucru, asa ca natura era principala sursa de distractzie, iar iesitul cu caprele principala activitate (care ocaziona si cate un meci de fotbal sau alte chestii, sa nu va inchipuitzi ceva in genu filmului The Men that Stare at Goats). Banuiesc ca tot cu caprele se iesea si la agatzat, dar eram prea mic pentru activitatea aia, baietzii mari nu se amestecau cu noi. Colter Wall e deja baiat mare (23 de ani) asa ca probabil cantecele lui au si o alta miza decat a omori timpul in timp ce sta cu caprele.

**************************************

Grave Lines - Fed into the Nihilist Engine


Pentru fanii triadei Paradise Lost-My Dying Bride-Anathema (de inceput) albumul asta ar trebui sa aduca satisfactzii majore. Neurosis si Celtic Frost sunt alte influentze palpabile, desi probabil sursele esentziale de inspiratzie sunt primele trupe mentzionate, caci si astia sunt britanici (din Brighton) iar pe alocuri unica diferentza fatza de Paradise Lost e ca vocalu e in pantaloni scurtzi si maieu. De fapt toata trupa e in pantaloni scurtzi ori bermude, nu gasesc nicio poza in care sa fie imbracatzi cum se cuvine. Gotic-doomul trupelor britanice mentzionate a mizat in buna masura pe imagine, pe o oarecare elegantza vestimentara - camashi negre, bocanci de design facutzi pe comanda etc. Nu stiu cum isi permit astia sa iasa cu maieul ala patat cu mushtar.

Piesele sunt intense, putzine si foarte lungi (in jur de 10 minute bucata) intercalate cu niste interludii soft, cam cum faceau Anathema la inceputul carierei. Subiectele sunt actuale, n-am prea sesizat romantismul gotic clasic al britanicilor, e mai degraba metal despre muncitori si laburisti, despre strungari si sudori, despre o viziune nihilista asupra rostului muncii, clipul de mai jos creca e sugestiv. Probabil de aici deriva si lipsa de interes a grupului pentru vestimentatzie, vor sa lase impresia ca-s "de-ai poporului".




2 comments:

Ema said...

Aron, eu te cred când zici că heavy metalul macho-vitejesc s-a perimat in toata lumea, însă între momentele care le dai tu ca fiind decisive sunt 20 de ani, Halford a ieșit din dulap în 1998, iar Logan a fost găsit cu pornografie infantilă pe laptop în 2018. Așa că altele tre' să fie motivele perimării. Cu ocazia asta am ascultat și eu după o pauză de 10 ani, Primal Fear.
P.S. Crezi că se poate ceva mai rău decât P.S.D. ver. 2019?

krossfire said...

Surprinzator, power metal-ul cu accente de arena rock a iesit iar la iveala in ultimii ani, cu cateva trupe vechi, dar si chestii mai noi si bombastice precum Beast in Black (plecati de prin Battle Beast). Sunt curios care ii mai e publicul (nostalgicii sau vechile categorii de "rockeri")...