Monday, October 15, 2018

Festivalul Dark Bombastic Evening 2018


Umbla vorba ca a fost ultima editzie a Festivalului DBE, asa ca toata lumea care a fost pe acolo e roasa de regret si melancolie.

Ce-i drept, financiar nu stiu daca se justifica sa aduni atata amar de trupe din toate coltzurile lumii - nu-s trupe de MTV (mai exista MTV?) dar sunt nume pomenite pe Pitchfork, le observi prin programul Roadburn si sunt adunate din toate coltzurile Pamantului asta plat - din SUA pana in Australia. Chiar daca vin din prietenie tot costa o gramada logistica convocarii lor la Alba Iulia.

In prima faza crezusem ca asta va fi o editzie mai de austeritate, organizata fara chef in contextul anuntzului repetat ca ar fi ultima editzie. De majoritatea trupelor anuntzate nu auzisem, cu exceptzia celor care au mai fost la editzii DBE trecute. N-a fost asa, editzia 2018 n-a fost cu nimic mai prejos decat ce am vazut in ultimii 4 ani, ba a fost chiar mai energizanta prin optziunea de a alterna trupe cu sounduri categoric diferite, producand surprize cu fiecare trupa care urca pe scena.

Pana la urma a fost o idee buna sa aduca festivalul inapoi la Alba Iulia - totul e mult mai comod acolo, iar editzia trecuta de langa cimitiru ala satesc din judetzu Arad mi-o amintesc inca ca pe o trauma. Ma rog, caldurile din perioada aia au fost principala trauma, insa efortul deplasarii era direct afectat de asta si nici mancatu/bautu/mersu la buda nu era chiar comod, asa ca revenirea la locatzia veche de la Alba Iulia a fost resimtzita ca un lux (mai putzin buda, care si aici e o problema).

M-am bucurat sa constat ca a fost prima editzie in care n-am auzit nicio carcoteala cu privire la programul festivalului. Nu stiu daca lumea a fost mai retzinuta conform principiului ca nemultzumitului i se ia festivalul, dar nu s-a mai plans nimeni ca de ce nu e mai mult black metal samanatorist, mai mult post-rock emo, mai mult punk de atitudine. Doar prietenele fashionista cu care eram pe acolo mai comentau pe seama vestimentatziei gagicilor de pe scena (asa-s femeile csf ncsf) si faceau pariuri daca le prinde Milutza in poze sau nu.

Au mai fost niste geeksi suparatzi ca discotecile de dupa concerte erau cu muzica de dans si nu rockoteci. Totusi s-a dovedit o idee buna, discotecile au atras un numar semnificativ de membri ai trupelor din festival, o ocazie excelenta sa ne frecam de muzicieni, sa barfim despre alte festivaluri si mai ales sa vedem fetzele nemascate ale celor de la Death in Rome. Care oricum nu se mai prea omoara sa isi pastreze anonimatul si nici un plan de cariera nu par sa aiba - si la concertul de anul asta s-au prezentat doar cu coveruri, unele extrem de amuzante (vezi Dirty Diana de mai jos), insa ideea si-a pierdut din prospetzime iar trupa nu pare interesata sa scoata compozitzii proprii. Au avut si niste necazuri cu sunetul, ori au cantat unele piese cam fara chef (eu unul n-am reusit sa recunosc coverul dupa Lambada).


King Dude a revenit intr-un format diferit de concertul precedent, adica fara trupa si cu chef de vorba, deplangand situatzia ca atat tzara lui cat si a noastra sunt conduse de dementzi. De fapt asta e formatul original in care l-am vazut pe vremuri, imbracat ca Johnny Cash wannabe si facand un fel de stand-up comedy intre piese. Lumea se plange ca vorbeste mai mult decat canta dar omul a clarificat situatzia - cui nu-i place sa-l auda vorbind, sa cumpere albumul ca acolo nu boscorodeshte. Are si un interesant album nou, vezi mostra de mai jos:


Belgienii Bathsheba au tzinut la Alba Iulia ultimul concert al carierei lor, una destul de scurta caci abia apucasera sa scoata un album lansat la Roadburnu de anul trecut. Gagicile geloase cu care am fost au tot carcotit pe seama trupei si rochiei de la Lidl a vocalistei, dar pe mine m-a fermecat instantaneu. Au sunat excelent si sper ca destramarea trupei se face in scopul infiintzarii altor proiecte cu aceiasi muzicieni. Le stiam un proiect mai vechi, Serpentcult, si banui ca vocalista are obiceiul sa se plictiseasca daca sta prea mult cu aceeasi trupa sau in preajma acelorashi barbatzi, a si anuntzat deja un nou proiect. Dupa debuturile recente ale lui Whispering Sons si Brutus, Belgia se arata a fi un teritoriu foarte fertil pentru rockul feminist cool.


And Also the Trees sunt contemporani si colegi de scena cu Nick Cave, debutand la inceputul anilor 80, insa n-au reusit sa depaseasca niciodata un anume nivel de popularitate mai degraba regional. Albumele lor sunt insa tot mai bune (pe ultimele le prefer materialelor recente de la Nick Cave), iar prestantza eleganta si accentul ala britanic curat sunt foarte sharmante. Arata ca o trupa de lorzi care si-au pierdut averile, fiind nevoitzi sa se apuce de poezie si cantat ca sa-si plateasca incalzirea la conacele prin care vietzuiesc.


Suedeza Anna von Hausswolff e Lisa Gerrard + Jarboe in aceeasi persoana, cu o parte instrumentala tributara lui Swans, plus niste ornamentatzii hipsteresti pe ici pe colo. Are o voce superba, reusind sa ascunda cu succes ca piesele nu-s foarte sofisticate. De fapt compozitziile variaza destul de puternic, unele lungite excesiv cu momente ambientale (care mananca degeaba din timpul de concert), altele-s foarte puternice si intense. Cam asa a decurs si concertul, l-am inceput cam fara chef dar l-am incheiat destul de entuziasmat incat sa-i ascult a doua zi toate albumele. Recent a deschis concertul lui Nick Cave de la Montreux (desi nici ea, nici Cave nu au vreo treaba cu jazzul), vezi mostra de mai jos, iar anul viitor va avea cu sigurantza un concert memorabil la Roadburn:


Danezii Heilung au fost pentru cei mai satanisti dintre noi headlinerii editziei, concertul de inchidere de la DBE avand in mod traditzional ceva teatral (vezi si inchiderile din anii trecutzi cu Auăleu sau Dirty Granny Tales). Dupa cum banuiam a fost mai mult show decat muzica, dar banuiesc ca asta le e si ideea, nu pretinde nimeni ca ar fi un grup muzical, e mai degraba un ansamblu de teatru etnografic sau reenactment istoric cu un spectacol musical shamanic care ar putea avea unele legaturi etnologice cu datina mersului cu capra de la noi. E intens si antrenant, dar n-ai ce asculta acasa de pe album. Nepoata-mea vrea sa-si cumpere coarne de caprioara si sa faca ceva spectacol similar la finele anului scolar, deci e mai mult un concept de serbare/happening decat concert. De vazut o data, pana nu expira smecheria (anul viitor vor avea si ei un concert special la Roadburn):


Psihedelicii nemtzi Electric Moon au fost unul dintre concertele mele favorite - creca au cantat maxim 2 piese a cate jumatate de ora fiecare (sau una de o ora) - instrumentale, psihotropice, bulversante, o experientza memorabila, demonstrativa pentru efectele psihosomatice ale sunetului, o muzica care te intoarce pe dos ca pe o shoseta. Trupa vine din cercurile stoner rock nemtzesti, din umbra unor grupuri mai cu shtaif ca Samsara Blues Experiment ori Colour Haze, insa suna mai bine decat respectivii. Pentru fanii Monkey3, ori Egocentrics inainte sa se hipstereasca.


Britanicii Five the Hierophant au fost ciudatzenia acestei editzii, post-rock cu saxofoane, clopotzei si ritualuri oculte, oameni care vor cu orice pretz sa atraga atentzia. Trupa a debutat recent si nu stiu daca au idei pentru mai mult de un album, insa materialul de debut a facut multa valva, a fost bagat in seama si la Roadburn, probabil a influentzat cumva si rezultatul referendumului, e ceva supercreepy in muzica lor.


Pe langa astia au mai fost diverse trupe care mie nu-mi spun mare lucru, insa nici n-am dezertat de la concertele lor, programul oferind o alternantza energizanta intre trupe metal si non-metal (poate mai mult metal ingramadit in ultima zi, ceea ce a bruiat lalaiala unor nuntashi care sperau sa dea cu artificii sambata seara). Norvegienii Mork au servit portzia obligatorie de black metal vitejesc, austriecii Ellende au venit imbracatzi cam ponosit (gen haine de la Auchan, inclusiv din raionul "costitze si cotlet"), comunicand multa deznadejde si sentimente oculte inspirate de folclorul Alpilor, nemții Der Weg Einer Freiheit au cântat un post-black metal proletar, britanicii Evi Vine au servit o varianta mai rudimentara (sau mai atmosferica) a celor de la Esben and the Witch, baladistii Neun Welten au bagat un fel de Anathema mai folk si cu accent german. Unele sunt trupe la inceput de drum, ori venite din undergroundul undergroundului dar care s-au prezentat onorabil si n-au facut nota discordanta fatza de numele mai mari de pe afish.

Dezamagirea editziei au fost finlandezii Dark Buddha Rising, venitzi sa supraliciteze showul de anul trecut al colegilor de scena (si mai nou de proiect) Oranssi Pazuzu, insa n-au prea reusit, mizand mai mult pe stridentza si weirdness decat pe idei (care am impresia ca le cam lipsesc, din ce am auzit si pe albume).

Descoperirea editziei, dintre trupele pe care nu le ascultasem deloc inainte, au fost australienii Germ. Pare genul de proiect cu viatza scurta al unui individ care se reinventeaza o data la catziva ani, care ziua compune piese pop pentru staruri coreene iar noaptea infiintzeaza trupe de metal suicidal cu membri selectatzi din echipa de rugby a Australiei. Nu-i ascultasem deloc inainte de concert si au cam lasat impresia ca ar fi un proiect la capat de drum. Sa speram ca nu, ori ca viitorul proiect al lui Yatras va fi si mai interesant. O mostra aici dedesubt, ar putea sa placa fanilor Deafheaven desi e ceva mai harsh:


P.S. Neaparat sa incercatzi pizza cu trufe la restaurantu mafiei locale din Alba Iulia, cu numele Roberta.

Monday, October 08, 2018

Festivalul Luna Plina 2018 - filmele asa si-asa: Tuftland, Black Forest, Framed, What the Waters Left Behind, A Friendly Beast

Despre filmele naspa de la Festivalul Luna Plina de la Biertan am scris aici.

Urmeaza filmele asa si-asa. Filme musai de vazut n-am vazut anul asta - primele doua de mai jos sunt mai interesante, insa sufera de unele lipsuri tehnice ori bugetare.

Tuftland

(regizat de Roope Olenius, debutant finlandez)

O studenta la o scoala de textile se inscrie pentru un internship la o fabrica de ciucuri. Doar ca ce isi inchipuia ea ca e o fabrica se dovedeste a fi ferma izolata a unei mici comunitatzi feministo-survivaliste care se foloseste de barbatzi pentru prăsilă si pentru muncile campului, iar in rest se ocupa cu croshetatu de ciucuri. Comunitatea are nevoie de ADN proaspat, asa ca fetei i se propune sa abandoneze facultatea si sa se lase impregnata pentru perpetuarea comunitatzii, precum si a traditziei croshetatului de ciucuri.

Treptat eroina afla diverse secrete despre istoria comunitatzii si despre alte fete care au trecut pe-acolo si au fost date disparute. Ba mai si gaseste o carte despre Societatea Industriala care ii da idei despre tehnologizarea procesului de productzie a ciucurilor, producand o criza majora in comunitate.

E o comedie straight-face bazata pe o piesa de teatru, cu cateva scene horror strecurate ici colo si niste trimiteri la Wicker Man, The Village si alte povesti clasice despre comunitatzi izolate care se tzin cu dintzii de valorile traditzionale. E destul de smart, dar cam ponosit dpdv tehnic, iar unii actori nu reusesc sa pastreze o mina sobra. Totzi barbatzii din film sunt rockeri, ceea ce e cam improbabil pentru genul de comunitate prezentata (banuiesc ca au facut asta la mishto, dar cam submineaza scenele tensionate ale filmului, sugerand parodie).

Eu as fi dat astuia premiul festivalului, insa in general nu-s pe aceeasi lungime de unda cu publicul, care a preferat ceva cu sex, canibalism si social media.


**********************************************

The Black Forest

(regizat de Rodrigo Aragao, brazilian)

Al doilea film ceva mai deosebit din programul acestei editzii are la baza povesti horror din folclorul brazilian si e conceput dupa retzeta Tales from the Crypt, doar ca mai exotic datorita settingului brazilian si mitologiei locale. Asta il face si cam incoerent - contzine mai multe povestioare legate cu fortza intre ele, mersul evenimentelor nu prea are logica de la un capat la altul. A fost, totusi, o gura de aer proaspat intre toate acele gender studies oferite de aceasta editzie a Lunii Pline, un film exuberant si simpatic.

Protagonista e o adolescenta care traieste prin jungla amazoniana si are o carte de magie neagra pe care nu se prea pricepe sa o foloseasca, asa ca provoaca tot felu de probleme si complicatzii. Initzial incearca sa-si faca rost de un gagiu, apoi gagiul moare si incearca sa-l invie ca zombie, apoi invoca din greseala un demon si o gaina zombie etc. Nu exista un plot coerent ci sunt mai multe fabule cu un personaj comun, punand cap la cap dume horror culese de prin folclorul magic amazonian. Iar efectele speciale sunt undeva la nivelul filmelor Evil Dead.

Se pare ca regizorul are o intreaga serie de filme pe ideea asta (Black Fables, Night of the Chupacabra etc.), gandite ca o versiune braziliana la Tales from the Crypt, iar acolo la ei e deja un nume apreciat al genului - filmul asta ar putea sa-i faca un renume internatzional.


**********************************************

Framed

(regizat de Marc Martinez Jordan, debutant spaniol)

Asta e filmul care a primit Premiul Publicului la aceasta editzie. Destul de oribil, nu foarte departe de acel Trauma de care ziceam in articolul trecut, insa are o morala coerenta si reuseste sa treaca drept film de actziune, oferind ceva suspans care te mentzine atent. In plus e un debut iesit direct de pe bancile scolii de film, iar pentru nivelul respectiv arata foarte solid dpdv tehnic.

Doi psihopatzi aduna like-uri cu o aplicatzie mobila filmand crime si alte acte violente. Tot filmul e despre cum dau astia buzna in casa unora, ii injecteaza cu ceva droguri care-i fac vulnerabili la sugestii, apoi ii obliga sa faca tot felu de lucruri oribile: sa se manance unii pe altzii, sa faca sex in timp ce se mananca unii pe altzii, sa se automanance, sa manance ce mai e prin casa si prin frigider. Toata lumea din film e pe droguri, toata lumea urla, se hăcuie. Doi amici din public, mai betzi umpic s-au dus sa vomite pe la jumatatea filmului si nu s-au mai intors, e un film dificil de digerat.

N-am intzeles care-s personajele pozitive, toata lumea pare sa fie bagata in film doar pentru a fi macelarita, inclusiv astia personajele negative care spera sa fie omorate la randul lor in fatza camerei de filmat si sa primeasca cat mai multe likeuri pentru asta. Televiziunile preiau transmisia Facebook Live si tot poporul e superincantat sa dea cu like si inimioare la brutalitatzile surprinse de camera. De aici si morala povestii, care se pare ca a atins inimile publicului de la Biertan.


***********************************

What the Waters Left Behind

(regizat de Fratzii Onetti, argentinieni)

Ca valori de productzie asta a fost cel mai aratos film al editziei, cel mai sexy si mai profesionist, sofisticat vizual si cu o coloana sonora excelenta (ceva latino-rock). Pacat ca nu e decat o clona latino de Texas Chainsaw Massacre - cu ceva mai putzin canibalism si ceva mai mult viol (plus niste teneshi Converse care ies in evidentza cand sunt amputate picioarele unora dintre personaje). Un fel de Scooby Doo cu violuri, daca vretzi.

Conform retzetei, avem de a face cu o dubitza plina de tineri naivi care vor sa faca un documentar despre inundatziile care au facut prapad in Argentina prin 1985. Mai multe comunitatzi de pe malul Oceanului au fost atunci evacuate complet, insa unii localnici au refuzat sa plece si au continuat sa traiasca ruptzi de civilizatzie in areale abandonate. Asta e adevaru istoric, filmu fiind intercalat cu interviuri sau reportaje de la vremea respectiva.

In povestea din film oamenii care au ramas sa traiasca acolo au degenerat in familii de canibali inbreds, cu hobbyuri din categoriile incestului si macelariei, plus un fetish pentru amputat picioarele incaltzate cu Convershi. Filmul merge pe retzeta standard, inclusiv gagurile standard (chiar si celebra scena a "cinei in familie" din TCM e cvasi-copiata aici).

Dar, cum ziceam, filmul e profi, facut pentru export si pentru a deschide niste portzi la Hollywood regizorilor cunoscutzi drept fratzii Onetti. Au participat si la editzia Luna Plina din 2014 parca, cu filmul cu care debutau atunci, o tampenie. Tot ei au ceva de a face si cu productzia traumatizanta Trauma de care am vorbit data trecuta (acolo erau producatori). Deci par sa fie niste indivizi importantzi in scena horror sud-americana, incercand din rasputeri sa atraga atentzia cuiva de la Hollywood.



***********************************

A Friendly Beast

(regizat de Gabriela Amaral, debutanta brazilianca)

Cel mai bizar film al editziei, foarte putzin horror, mai mult o piesa de teatru, seamana putzin cu The Hateful Eight a lui Tarantino dar e mai sarantoc si se doreste mai abstract.

Totul se petrece intr-un restaurant in care patronul si chelneritza tre sa tzina piept unui atac orchestrat de bucatarii nemultzumitzi de salarii. In restaurant se nimeresc si niste clientzi aflatzi la locul nepotrivit, un politzist pensionar, o gagica beata etc. Patronul si chelneritza incearca sa controleze situatzia, sechestrand o parte din raufacatori, ceea ce ocazioneaza acel setting din Hateful Eight in care toata lumea e inchisa intr-o camera si isi reprosheaza diverse chestii.

O vreme filmul e funny, apoi se transforma in drama feminista, pe masura ce chelneritza e tot mai iritata de patronul restaurantului si incepe sa-si faca propriile planuri cu privire la soarta ostaticilor. Tensiunea comedica se transforma treptat in drama si oroare, personajele-s omorate treptat, lucrurile degenereaza, la fel si filmul care de la o vreme nu mai are nicio noima.

Cam minimalist (totul se intampla in doua camere), insa bine scris, cu personaje interesante, un debut promitzator.


Monday, October 01, 2018

Festivalul Luna Plina 2018 - filmele nashpa: Trauma, Sant Marti, Beyond the Woods, Clementina, Memento Mori



Am fost la Festivalul de film horror Luna Plina de la Biertan. Editzia 7. S-au schimbat destul de multe de cand n-am mai trecut pe acolo. Un element constant ramane primarul reales al satului care rosteste doua vorbe in deschiderea evenimentului, un individ inimos macinat de presiunea politica a vremurilor, in care nu stie cum sa justifice existenta unui festival horror tocmai in an centenar, acum cand toti primarii se dau la intrecere in Serbari ale Lalelelor si carnavaluri cu oameni imbracatzi in iepuri.

Dar iata ca festivalul dainuie si chiar creste usor, profitand de fondul spiritului belicos si de setea de sange a vremurilor in care traim. Se simte si in modul in care s-au schimbat preferintzele publicului pe parcursul celor 7 editzii. Erau vremuri cand Premiul Publicului de la Biertan mergea spre comedii fantastice facute sa amuze (What We Do in the Shadows, Safety Not Guaranteed). Anu asta premiul a mers la un film cu gagici drogate care isi mananca barbatzii in timp ce fac sex, si-s filmate pe Facebook Live ca sa adune likeuri. Lumea vrea sex si canibalism, chestii pragmatice, nu basme cu vampiri, zombie si extraterestri. Ceva din care sa ramanem cu o invatzatura, caci timpul e pretzios si nu mai poate fi risipit cu metafore.

Acu vreo 3 ani aveam impresia ca festivalu asta se stinge, venea tot mai putzina lume, a fost si momentu ala critic cu invatzatoarea din sat care lipea manifeste cu "HORRORU NU E CULTURA", apoi intr-un an s-a nimerit Sfanta Mărie Mare si au venit satenii betzi sa ne cafteasca, n-a fost usor. De la o vreme incepusera sa aduca mai mult filme de la TIFF, era asa o senzatzie ca nici organizatorii nu mai au chef de festival. Insa cumva-cumva s-a revergorat iar editzia de anu asta a fost destul de vie si populata, cu cel mai bogat program din cate tzin minte. Nu cred ca cele 2-3 bloguri care mai popularizeaza cultura horror au avut vreun impact, pur si simplu a crescut setea de sange a românilor.

A fost prima editzie de catziva ani incoace in care s-a simtzit ca cineva a stat si a scormonit sa faca o selectzie de filme proaspete din circuitul festivalurilor de gen, optandu-se pentru titluri destul de exotice (multe din spatziul latino-american - Brazilia, Chile, Argentina, Mexic). A fost un program de festival profi, combinand un numar rezonabil de filme proaspete cu cateva titluri clasice care rulau in paralel: integrala Chucky (7 filme), proiectzia aniversara de 40 de ani a primului Halloween, un film mut cu coloana sonora improvizata live, plus traditzionalul Rocky Horror Picture Show care se da la fiecare editzie.

Deci teoretic a fost prima editzie mai bogata in filme de catziva ani incoace. Practic, n-a fost tocmai ok, daca ai facut ca mine eroarea de a merge doar la filmele noi.

Tema editziei (sau trendul modern in horror?) pare sa fie "masculinitatea toxica" - aproape toate filmele noi din program au fost centrate pe violentza sexuala, uneori extrema - un fel de gender studies cu ingrediente horror. Poate iesi ceva funny, sau ceva meta, dar de cele mai multe ori e ceva oribil - de parca miscarea #metoo n-a facut destul rau spiritului cavaleresc, acu mai facem si arta din violuri si castrari.

Acu 10 ani fusese moda aia cu torture porn, popularizata de succesul la publicul mainstream al filmelor Saw, in care lumea era incantata sa vada oameni hacuindu-se in moduri cat mai imaginative. Acu genul respectiv a evoluat (?) incluzand componenta asta de gender studies - violentza sexuala si moralisme din familia "ochi pentru ochi, putza pentru putza". Au avut mult de regretat la aceasta editzie copiii care s-au aventurat sa sara gardu la filmele care contzineau avertismentul de varsta. Si nu doar ei, caci am zarit si parintzi prost informatzi care si-au bagat copiii la filme, iar mai apoi rasturnau scaunele incercand sa iasa cumva de la proiectzie.

Si io am cam simtzit spasme la lingurica, la finele festivalului mi se terminase si cutia de Motilium, si Dicarbocalmu, mi-au cam venit inapoi in gât cartofii prajitzi de la ghereta Hakuna Patata. Asa ca e prima data cand nu reusesc sa aleg un film pe care sa-l pot recomandat drept musai de vazut, iar cam jumatate din ele, astea indicate mai jos, le contrarecomand cu raceala de rigoare:

Trauma

(regizat de Lucio Rojas, chilean)

Filmul asta a fost ceva incredibil de oribil, gagica-mea era sa-mi dea papucii pentru ca am refuzat sa ies din sala. Eu, zgarcit din fire, am zis ca stau daca tot am dat banii pe bilet, ea ca lasa, ca mai mult o sa te coste pe urma psihologu. S-a iesit din sala buluc in primele 10 minute, iar aia care am decis sa stam ne strangeam grijuliu voma intr-un shervetzel incercand sa pastram o mina sobra.

Filmul incepe fara menajamente cu o scena de viol+incest+necrofilie (plus ceva topping de comentariu politic) si o tzine tot asa pana la capat, cu putzine scene cat de cat narative. Sex, creieri imprashtiatzi pe peretzi, voma, apoi cateva dialoguri, apoi iar sex, iar creieri, iar voma s.a.m.d. Presa zice ca asta e noul A Serbian Film si cam are dreptate, va indispune pe multzi - ma rog, atat de multzi cat se vor incumeta sa-l vada. Probabil sunt putzine festivaluri care risca sa il aduca, iar in cinematografe normale sau pe Netflix nu il vetzi prinde decat daca se decreteaza oficial sfarshitu lumii.

Spre deosebire de A Serbian Film, aici e mai putzina politica si mai mult sexploitation de cea mai joasa spetza. Premisa politica e ca eroul negativ al filmului ar fi o victima a regimului Pinochet, iar traumele dictaturii l-au abrutizat intr-un hal maxim, transformandu-l intr-un psihopat horny si canibal care traieste intr-un fost adapost al partizanilor lui Pinochet. Victimele sale sunt un grup de lesbiene care se duc sa se relaxeze la tzara si, ce sa vezi, cad victime masculinitatzii toxice a individului (si a fiului sau, cu care individu avea o relatzie incestuoasa gay, ca sa dea apa la moara si CfP-ului). Pana la urma cateva lesbiene supravietzuiesc si se hotarasc sa se razbune si sa ii castreze pe dezaxatzi, iar lucrurile degenereaza intr-un hal far de hal.

Titluri clasice ale horrorului proto-feminist precum I Spit on Your Grave ar fi surse de inspiratzie evidente pentru genul asta de film. Unii ar adauga in gluma si Virgin Spring al lui Bergman. Mai vazusem ceva scarboshenie din asta, Hidden in the Woods, tot din Chile, acu vreo 5 ani la Frightfest. Si atunci s-a iesit din sala, unii spectatori au facut scandal (eram in Anglia, deci n-a cantat nimeni Desteapta-te, române). Nu stiu daca e un trend post-Pinochet in Chile, dar am impresia ca astia vor sa ramana in istorie drept producatorii celor mai scarboase filme din istorie. Probabil miza e ca regizorii sa fie bagatzi in seama la Hollywood si probabil e o miza legitima (autorul lui Hidden in the Woods a inceput deja sa faca filme americane si notorietatea se pare ca l-a ajutat - there's not such thing as bad publicity).


*************************************************

Sant Marti

(regizat de David Ruiz, debutant catalan)

Filmul asta e oarecum din aceeasi categorie ca cel de mai sus, dar e mult mai soft ca violentza si are chiar unele ambitzii umoristice. Aici canibalii/dezaxatzii sunt catalanii care refuza sa respecte regulile Uniunii Europene cu privire la taierea porcilor. Lor le pica victime un grup de rockeri care vroiau sa ajunga la un festival prin partzile acelea. Capul rautatzilor e primarul satului Sant Marti, in jurul caruia se organizeaza satenii dezaxatzi care si-au facut un obicei din a rapi si macelari turisti. Filmul e facut de un tanar din partzile acelea care s-a scapat la orash si acu face misto de locurile natale.

E amuzant o vreme, dar nu multa vreme, caci povestea intra repede pe fagashul standard consacrat de Texas Chainsaw Massacre, pe care incearca sa-l parodieze insa cam tot umorul e legat de specificul locului - Catalonia, cu care majoritatea spectatorilor nu vor fi familiarizatzi. Cine intzelege limba si poantele cu specific local poate se va distra mai mult, eu unul am cam cascat asteptand sa se termine.

Efectele speciale sunt cheap, filmul a fost facut din crowdfunding si fonduri sifonate de pe la primariile satelor in care s-au filmat. Ma intreb daca primarii aia au vazut filmul.


*************************************************

Beyond the Woods

(regizat de Sean Breathnach, debutant irlandez)

Filmul asta a avut avantajul de a fi nitzel fantastic si a evita violentza explicita. Nu ajuta prea mult, dar macar e un film pe care potzi sa-l uitzi fara sa mergi la psihanalist. Partea de gender studies n-a lipsit, dar a fost mai mult conversatzionala, fara violuri si castrari explicite.

A fost si cel mai cheap film al festivalului, incercand sa-si amageasca spectatorii cu niste filmari de drona, de deasupra unei paduri. In rest totul se intampla intr-o cabana in care personajele pretind ca PUTE foarte tare dar, desigur, senzatzia nu poate fi transmisa si spectatorului. Proprietarul cabanei sustzine ca undeva in padure e o groapa cu sulf si ca de aia pute. Mai sunt unii care vor sa verifice daca de aia pute si daca nu cumva groapa duce spre Iad. Mai sunt unii care vor sa faca un threesome, insa ii incurca faptu ca pute. Mai e o tipa careia ii e ciuda pe aia care fac threesome si incearca sa le strice dispozitzia, de parca n-ar fi suficient ca in tot filmul pute.

Se incearca si ceva idei furate din Blairwitch Project, despre cum e nasol sa te ratacesti in paduri bantuite de fenomene supranaturale (in care mai si pute). Sunt si niste efecte speciale penibile pe ici pe colo. Filmul pare un proiect scolaresc, desi actorii-s destul de batranei, nu chiar studentzi. In schimb dialogurile-s dragutze, ar fi functzionat mult mai bine ca proza horror sau ca piesa de teatru decat ca film. 


*********************************************

Clementina

(regizat de Jimena Monteoliva, feminista mexicana)

Horror mexican de apartament, ieftin, lent si lipsit de evenimente, cu un pregnant mesaj feminist. Clementina e o gagik care traieste singura si e gasita la inceputul filmului batuta si gravida, cu sarcina pierduta din pricina bataii. Toata lumea din vecini spune ca de vina e barbatu-sau care e un magar violent, insa ea refuza sa-si dea barbatu in gat, tot sperand ca acesta se va intoarce sa-si ceara scuze. In timpu asta apartamentul ii este bantuit de fantoma copilului pierdut.

Barbatu apare spre finalul filmului si incearca sa se impace cu ea, ceea ce si reuseste pe cale sexuala, lasand impresia ca daca sexu e ok totu se iarta. Insa nu e chiar asa, eroina isi reevalueaza parerile despre barbatzi si hotaraste sa faca dreptate. De aci nu va mai spun ca urmeaza niste chestii pe care nici un barbat nu ar vrea sa le vada sau citeasca.

Filmul a fost unul dintre cele mai populare titluri de la aceasta editzie a festivalului, era cat pe ce sa ia Premiul Publicului, lumea fiind incantata de scenele violente de la final. Eu insa ma numar printre cei care ar fi preferat ca cele doua personaje sa se impace. Peace, Love and Understanding.


***********************************

Memento Mori

(regizat de Michael Vermaercke, belgian)

Cam din aceeasi categorie ca filmul de mai sus, dar mai incoerent si mai pretentzios, cu multe scene de alea stroboscopice care sugereaza ca totul e un vis si ne uitam degeaba la film ca oricum nu se va lega nimic pana la final. Si filmul asta incepe cu o gagica muribunda pe patul unui spital incercand sa-si aminteasca evenimentele care au dus la asta.

De data asta de vina nu mai e doar un barbat, ci mai multzi, colegi de scoala cu care eroina s-a drogat la un chef pana au scapat fraiele de sub control si astia au incercat sa o violeze, sau ea pe ei, nu mi-e foarte clar ca totul e filmat ca un videoclip interminabil. La un momendat apare si o satanista cu tricou Metallica care e un fel de spirit razbunator al fetelor imbatate pe la chefuri, si aceasta se razbuna nasol pe suspomenitzii colegi de scoala.

In fine, poate nu e despre asta, caci n-am intzeles nimic. Violentza e redusa, se incearca un fel de David Lynch al omului sarac, cu un fir narativ incoerent si rasucit in jurul unor scene de tensiune sexuala intre colegii astia de scoala care isi pierd facultatzile mintale din pricina alcoolului si drogurilor. Din nou, un film in care as fi preferat ca toata lumea sa se impace, insa nu mai e loc de asa ceva in ziua de azi.



Monday, September 24, 2018

TIFF 2018 - filmele musai (part 2): Love and Bullets, Black Tide, Money, Streaker, The Insult, The Giant

Ultimul calup de impresii despre filmele musai de vazut de la TIFF 2018. Despre celelalte filme am scris aiciaiciaiciaici iar calupul precedent despre filmele musai a fost aici.

Love and Bullets

(regizat de Fratzii Manetti, mafiotzi)

Musicalul a fost mixat cu multe genuri, unele in combinatzii extrem de improbabile (vezi Repo: The Genetic Opera, horror cu Paris Hilton). Creca e prima data cand cuiva ii trece prin cap sa faca un mafia-musical, si inca unul vorbit-cantat integral in oribilul dialect napoletan (probabil singurul dialect italian in care domina vocalele î și ă, incat adesea ai impresia ca se vorbeste in ceva dialect tziganesc de la noi). Atat de urat pocesc aia cuvintele, incat dialogurile au trebuit subtitrate in italiana oficiala.

Filmele italiene cu mafiotzi (indiferent ca vorbim de Nashu, Caracatitza sau Gomorra) pot fi suspectate de orice, mai putzin de a fi vesele si dansante. Din contrastul asta se trage tot farmecul acestui film: momentele de musical alese de regizori sunt inoportune si mai surprinzatoare decat in orice musical de Bollywood - se canta in timpul unei goane cu motocicleta, in mijlocul unei rafuieli cu focuri de arma, se canta cu arma la tampla, chiar si un mort isi canta inauntrul unui cosciug regretul de a fi fost asasinat etc. Vocile nu sunt din cele mai muzicale - unii actori au gatlejuri brute de manelisti atinsi de muza din San Remo. Cine viseaza sa vada un musical cu si despre Dani Mocanu in rolul principal va gasi in Love and Bullets ceva destul de aproape de ideea respectiva.

Povestea e minimala dar nu chiar schematica, are cateva twisturi de oferit: un asasin crescut de mic sa slujeasca o familie de mafiotzi e insarcinat sa-si lichideze fosta iubita din adolescentza. In consecintza isi declina loialitatea si decide sa lupte impotriva propriului clan mafiot ca sa-si apere gagica.

Pe regizorii Manetti Bros i-am intalnit la FrightFest pe vremea cand faceau filme horror superieftine. Se pare ca cu filmu asta au reusit un fel de blockbuster, cel putzin la ei in tzara.


************************************************

Black Tide

(regizat de Erick Zonca, francez semiclasic)

Excelent policier frantzuzesc cu un Vincent Cassel channelling Hellblazer si Romain Duris (Mood Indigo) in rolul principalului suspect, al unui prof de literatura infumurat si creepy care tot citeaza din Kafka. Personajele sunt excelent alcatuite, twisturile-s cool fara sa fie fortzate.

Cassel e divortzat, alcoolic si are o relatzie tulburenta/turbulenta cu fiul instrainat care s-a apucat de vandut droguri. Cand mai merge la curve sau prin perchezitzii cere mereu cate un paharel de whiskey sub pretextu ca e insetat. Noaptea transpira alcool si plange dupa nevasta-sa. Nu e chiar un personaj original, unii l-ar putea acuza ca e o suma de clishee din clasicii literaturii politziste, insa e foarte placut la privit si ascultat cum interactzioneaza cu celelalte personaje, mai ales ca dialogurile sunt dense, bazate pe material literar (al celebrului autor israelian de policier Dror Mishani). Personajul sau are unele in comun cu eroii vicioshi ai ecranizarilor dupa norvegianul Jo Nesbo (vezi si recentul Snowman), dar si cu Hellblazer, cu mentziunea ca aici nu e nimic fantastic si nici horror sangeros (dincolo de crima care se investigheaza). So noir, you may want to watch it with lights on, zicea o recenzie.

Cazul investigat e al unui adolescent dat disparut undeva pe poteca ce trece prin padurea care ii separa domiciliul de scoala. Se intampla ca padurea e bantuita si de diversi aventurieri gay in cautare de un blowjob sub veghea stelelor si-a lunii, cu care pustiul ar putea sau nu sa fi avut o legatura.

Amatorii de policier smart gen serialu Cracker, trilogia Department Q sau romanele lui Jo Nesbo ar trebui sa se bucure de ce e aici, si mai ales de un Vincent Cassel in forma maxima, care pe masura ce imbatraneste pare sa convearga in spirit si look cu Nicolas Cage.


***************************************

Money

(regizat de Gela Babluani, autorul lui 13 Tzameti)

Poate chiar mai mult Jo Nesbo (adica mai mult umor negru) e de gasit in filmul asta, al georgianului-francez Gela Babluani care facuse ceva valuri prin 2005 cu 13 Tzameti (descoperit tot la TIFF). Valurile au fost suficient de mari incat a fost invitat atunci sa traga si un remake la Hollywood - a iesit unul cu 50 Cent si Jason Statham, spre marea disperare a regizorului. Exasperat dupa experientza hollywoodiana, Babluani revine cu acest film la thrillerul francez de buget redus si la frate-sau George Babluani ca actor principal.

Fratzii Babluani sunt imigrantzi in Frantza iar filmele lor sunt drame ale unor imigrantzi de ghetto disperatzi sa faca rost de bani pentru familiile lor. In Money e vorba de o comunitate de imigrantzi sârbi violentzi care au organizat o mini-mafie locala pe langa portul Le Havre, desi pe-acolo se invarte si o mafie mai serioasa, italiana, cu care acestia intra in conflict.

Intr-o noapte trei sarbi din astia (imbracatzi in treninguri, marca de look a imigrantului iugoslav) incearca sa dea spargere in casa unui bogatash, insa nimeresc fix cand gazda incerca sa se spanzure din pricina unor probleme personale. Fraieri si inimoshi ca orice est-european, decid ei sa il dea jos din shtreang, uitand clasicul proverb “pe cine nu lasi sa moara n-o sa te lase sa traiesti”. De aici povestea se complica intr-o alergatura de twisturi si incurcaturi umpic violente, umpic amuzante.

Nu e nimic spectaculos cinematografic, insa filmele fratzilor Babluani au un sharm noir aparte si cei doi insista sa se impuna cu acest stil de thriller (musai de vazut si 13 Tzameti pentru cine nu-l stie).

P.S. Filmul intra zilele astea in cinematografele romanesti.


**********************************************

Streaker

(regizat de Peter Luisi, elvetzian)

Cea mai amuzanta comedie de la TIFF 2018 a venit din Elvetzia, tzara altfel nu prea vestita pentru simtzul umorului (mai ales ca filmul vine de pe partea germana). Pe de alta parte e o tzara vestita pentru practica nudismului sportiv (in special in contextul alpinismului) si e cumva firesc ca un astfel de film sa vina din spatziul culturii freikorper.

Povestea speculeaza pe tema practicii numita "streaking" - a patrunde gol pusca in toiul unor evenimente sportive. In Europa se practica predominant in fotbal, prin alte partzi in baseball, baschet, hochei desi cele mai notorii evenimente de gen au avut loc in timpul unor cursuri la universitatzi de inalt prestigiu din SUA (ca ritual de initziere in cadrul unor organizatzii studentzesti). 

In Romania e o practica mai rara, ultimul de care am auzit era un zălăuan care a intrat pe teren infashurat in drapelul tricolor ca sa "multzumeasca arbitrului". Iar cand eram mai mic imi amintesc o gagica in sutien care intrase cu o pancarta pe care scria "Dani, mai treci pe-acasa!" Se pare ca in Romania practica streakingului a fost dezincriminata abia in 2014 (in sensul ca pana atunci faceai puscarie, acu doar platesti o amenda - aviz amatorilor).

Protagonistul acestui film e un profesorash ratat care pune pe picioare o organizatzie secreta de guerilla streaking - oameni de diverse sexe, varste si natzionalitatzi antrenatzi anume pentru a provoca astfel de faze la meciuri din divizia natzionala elvetziana. Antrenamentul se refera in special la forma fizica, streakingul fiind vazut ca un sport in sine - se masoara cate secunde rezista intrusul pe teren inainte sa fie doborat de autoritatzi. Pe langa forma fizica intervin si altzi factori - abilitatea de a se infiltra in pozitzii cheie, viteza cu care-si da jos hainele, rezistentza la tackling ori abilitatea de "a face elicopteru". O comedie perfecta cu o gramada de gaguri dar si umor de situatzie ori dialog.


*************************************

The Insult

(regizat de Ziad Doueiri, cameramanul lui Tarantino)

Un film important despre functzioneaza psihologia insultei si a conflictului, ca sa pricepetzi mai bine cum functzioneaza Romania si de ce suntem un popor condamnat la autosabotare.

Un palestinian ii face observatzie unui libanez ca are o tzeava de scurgere montata prost. Libanezu ii zice sa se duca dracului, cu totzi palestinienii laolalta. Doua zile mai tarziu, palestinianu e obligat de shefu de la serviciu sa isi ceara scuze, dar mai rau se enerveaza si ii trage un pumn libanezului cam magar. Acesta insceneaza niste ingrijiri medicale ca sa il poata da in judecata pe palestinian.

Jumatate din film se desfasoara in tribunal, unde niste avocatzi creshtini incearca sa scoata la iveala cine e omu rau din povestea asta. Dureaza o vreme pana sa-si dea seama ca totzi oamenii sunt in fond buni, doar ca-s cam nervosi prin partzile alea. Libanu a avut parte de un sangeros razboi civil care s-a incheiat in 1990, iar sufletele oamenilor au ramas incarcate de resentimente manifestate in cele mai mici detalii ale interactziunilor sociale.

Stiti genu ala de shoferi bucuresteni care se opresc in intersectzii si ies din masini sa latre unul la altul blocand complet circulatzia? Ei bine, au inceput sa apara si in Cluj. Si nu doar in intersectzii, ci si la diverse cozi sau alte forme de aglomerare. Ultima data eram la coada la poshta cand au sarit doi sa se bata ca nu se intzelegeau de unde incepe coada. Alta data am prins doi colegi batandu-se la un team-building (si nu pentru a cuceri inima vreunei hasheritze, ci ceva mult mai ridicol). Niciodata nu e clar cine e vinovatul, adesea nu e nimeni, ci e doar lipsa aerului conditzionat in combinatzie cu spiritu romanesc contaminat de teorii ale persecutziei si un sentiment exacerbat de entitlement. E ura care mocneste, oarba si contagioasa, in preajma unui conflict major din care toata lumea are de pierdut.

Asadar The Insult un film extrem de actual despre procesul de transformare a tzantzarului in armasar, motiv pentru care a si prins o nominalizare Oscar (a contat probabil si lobbyul lui Tarantino, pentru care regizorul libanez a lucrat in trecut ca cameraman).


*************************************************

The Giant

(regizat de Aitor Arregi si Jon Garano, basci)

Film vorbit integral in interesanta limba basca, despre cazul real al unuia devenit faimos prin secolul 19 ca fiind cel mai inalt om de pe Pamant. Fecioru era un tzaran suferind de gigantism care a facut ceva bani afishandu-se ca ciudatzenie a naturii, iar la moarte si-a donat oasele shtiintzei ca sa isi salveze familia de la foamete.

Filmul spune povestea lui de la frageda tineretze, cand inca arata ca un om normal iar boala abia incepea sa i se manifeste si pana la moartea celebra. E un film de epoca cu mare atentzie la designul perioadei - haine, decoruri etc. Si cu tot felu de detalii picante - curiozitatea Reginei Spaniei cu privire la dotarea sexuala a gigantului, intalnirea secreta pe care acesta o are cu altzi gigantzi intre pietrele de la Stonehenge, relatzia eroului cu familia si mai ales cu fratele care ii asigura impresariatul si se ocupa de interesele financiare ale familiei.

Filmul a fost un campion al Premiilor Goya (Oscarurile Spaniei) - mereu o sursa de incredere pentru filme de calitate, de unde TIFFul aduce in fiecare an 1-2 filme simpatice. Vizual filmul e o placere, cu filmari superbe in natura si spatzii deschise. Limba in care se vorbeste e foarte ciudata, nu cred ca am mai auzit pana acum dialoguri in basca (n-are nimic in comun cu spaniola si mi-e imposibil sa-i delimitez cuvintele).

Un film istoric, nu foarte entertaining, dar solid, un fel de Elephant Man mai sobru si mai expansiv vizual.

Monday, September 17, 2018

TIFF 2018 - filmele musai (part 1): A Horrible Woman, The Man who Killed Don Quijote, Infinite Football, Piercing, Human Space Time and Human

In sfarsit, am ajuns si la filmele musai de vazut din programul TIFF 2018. Despre celelalte filme am scris aici, aici, aici, aici.

A Horrible Woman

(regizat de Christian Tafdrup, danez, autorul lui Parents de anu trecut)

Un film-terapie de cuplu la care in sala radeau cand barbatzii, cand femeile, dar niciodata ambele sexe. Extrem de dificil de urmarit impreuna cu prietena, cel mai bine e sa-l vada fiecare separat.

Dialogurile au fost scrise de regizorul Tafdrup (revenit la TIFF) in colaborare cu sotzia sa, inspirate cica de certurile lor si de relatziile pe care le-au avut in trecut. S-au distilat aici toate cutumele si cliseele prin care trece relatzia dintre o femeie asertiva-manipulatoare si un cocalar de prăsilă (agatzat in scop reproductiv), pasionat de fotbal si cam impotent intelectual. Spectatorii vor recunoaste o gramada de argumente, personaje si situatzii din vietzile personale - candva, undeva, daca esti trecut de 30 de ani cu sigurantza ai interactzionat cu oameni ca cei din filmul asta, daca nu cumva ii ai in propria casa. Analiza psihologica e bazata atat pe dialoguri cat si pe mutre, nici o grimasa nu e intamplatoare, nici un oftat, totul e calculat la milimetru.

Povestea incepe cum se agatza astia doi la un chef, situatzie ce continua cu mutarea dansei in domiciliul dansului iar de acolo incepe o transformare graduala a barbatului, in pasi mici, din "omul de care m-am indragostit" in "Omul Nou". In prima faza totul e sub pretextul unei curatzenii si rearanjari a mobilierului, apoi baiatului ii dispar posterele cu Big Lebowski si Attack of the 50 ft Woman fiind inlocuite cu ghivece si arta abstracta (ulterior cele doua postere revin recurent pentru a evidentzia diverse stadii ale conflictului). Apoi e nevoit sa-si vanda CD-urile si sa-si treaca pe un calendar programul de interactziuni sociale cu amicii. Incepe un ritual de vizite sociale din care preocuparile feciorului sunt treptat eliminate - i se inlocuieste garderoba, i se ajusteaza cutumele, i se cenzureaza hobbyurile. In final gagica se uita la el si ii reproseaza "nu mai esti omul de care m-am indragostit".

Se mai intample si altele prin film, placerile stau in detalii.


*******************************************************

The Man who Killed Don Quijote

(regizat de Terry Gilliam, clasic)

Filmul asta a inceput sa fie facut in anii 90, cu Johnny Depp, Vanessa Paradis si John Hurt, insa bolile, inundatziile si procedurile birocractice au blocat productzia in repetate randuri, incat Gilliam se resemnase la un momendat si a scos acu 15 ani documentarul Lost in La Mancha despre stradaniile desharte de a face filmul. Pana la urma iata ca l-a terminat, insa cosmarurile juridice nu s-au incheiat, caci l-a pus dracu pe regizor sa ii parodieze in film si pe producatorii care ii bagasera betze in roate (respectivii au aflat, n-au apreciat gluma si recent l-au dat in judecata pe Gilliam).

De la Tideland incoace Gilliam a facut numai gherle, asa ca filmu asta apare destul de proaspat, cu conditzia sa te prefaci ca nu itzi mai amintesti nimic din hit-urile vechi ale auteurului - mai ales Fisher King sau Baronul Munchhausen. Chiar daca tzi le amintesti esti nevoit sa recunosti ca temele de acolo isi au originile in povestea lui Don Quijote si abia asta e filmul cu adevarat fundamental al lui Gilliam, restul au fost tarcoale si extrapolare in jurul motivelor quijoteshti.

Mesajul filmului e ca Don Quijote nu e atat un personaj cat un virus care se transmite prin istorie de la om la om (de la un Quijote la un Sancho Panza), virus manifestat prin apetentza pentru iluzii, batalii desharte si o patologie a incapatzanarii in batalii cu morile de vant. Pana si Christos a fost atins de virusul respectiv, iar in zilele noastre Terry Gilliam isi asuma si el infectzia si o prezinta in acest film prin intermediul unui alter ego al sau jucat de Adam Driver din noile Star Wars - aici in rolul unui regizor care se chinuie sa faca un film despre Don Quijote prin Spania (adica ce facea Gilliam acu 20 de ani).

Sunt o gramada de lucruri dragutze aici pentru fanii lui Gilliam - Jonathan Pryce din clasicul Brazil (si mai recent Game of Thrones) joaca un actor spaniol ratat de la care Adam Driver contacteaza virusul quijotesc. Stellan Skarsgard joaca pe producatorul mafiot care spera sa se umple de bani de pe urma regizorului naiv (producatorul care in viatza reala l-a si dat in judecata pe Terry Gilliam pentru vina de a fi finalizat acest film fara el).

Filmul e intr-un fel o suma de clishee adunate din opera lui Gilliam, dar ancorele bine fixate in povestea lui Don Quijote si in experientza personala a autorului ii confera un caracter fundamental, de cheie pentru intreaga sa opera.


*******************************************************

Infinite Football

(regizat de Corneliu Porumboiu)

In spiritul consacrat al lui Porumboiu documentarul asta incepe ca o mistocareala si sfarseste prin a fi destul de emotzionant, gadiland cu succes empatia spectatorului fatza de un protagonist despre care nu te potzi hotari daca e un idiot sau un geniu. Tocmai in asta sta arta lui Porumboiu, de a-si invarti subiectul pe toate partzile incat indiferent cat de tare razi pe parcursul filmului, cand iesi din sala te racaie ideea ca poate omu are dreptate iar problema reala e de fapt la cei care rad de el.

Protagonistul e un secretar creepy de la prefectura din Vaslui, pasionat ca orice PSDist de proceduri si reguli facute sa stea in calea progresului. Omu si-a vazut visele naruite in copilarie cand i s-a rupt piciorul in timpul unui meci de fotbal (au tabarat prea multzi jucatori pe el si i-au dat la gioale incercand sa-i ia mingea). A concluzionat el ca vina tzine de regulile jocului de fotbal, care n-ar trebui sa permita aglomerari mari de jucatori nicaieri pe teren.

Printre modificarile propuse de el pentru fluidizarea miscarii mingii se numara: sa nu mai existe coltzuri la teren, jucatorii sa aiba fiecare alocata cate o jumatate de teren si sa nu aiba voie sa treaca niciodata in cealalta. Omul a trimis propuneri pe la FIFA, la diverse cluburi engleze, insa fara succes, fiind nevoit sa isi testeze teoriile cel mult in sala de sport din Vaslui. Slava Domnului ca n-a ajuns Ministru al Sportului, desi daca mai rezista mult PSDul s-ar putea sa ne trezim si cu niste reforme din astea, sub pretextu ca e singura cale de a salva fotbalu romanesc care s-a supus prea mult regulilor impuse de straini.

Printre speculatziile despre regulile Noului Fotbal sunt amestecate scene ce sapa adanc in personalitatea individului - tipologia clasica de român al generatziei risipite ce a prins revolutzia in tineretze insa a prins-o degeaba, fiind nevoit sa-si traiasca toata viatza productiva intr-o Romanie lipsita de oportunitatzi, sfarshind castrat intr-o fundatura birocratic-procedurista perfect conceputa pentru a curma vise si a starpi orice tentativa de inovare.


***************************************

Piercing

(regizat de Nicolas Pesce, autorul lui The Eyes of My Mother)

Ryu Murakami e scriitorul ala japonez care nu e Haruki Murakami, cu care il mai confunda pe la noi hipsteritzele care n-au rabdare sa citeasca tot numele de pe copertele cartzilor. Eu am aflat de el tot cu ocazia TIFF-ului - una din primele editzii (2002?) ni-l prezenta pe regizorul cult Takashi Miike cu filmul Audition, tot o ecranizare dupa acest Murakami sado-maso. Intre timp s-a si tradus cate ceva pe la noi, omul are deja notorietate si au inceput sa iasa cu regularitate filme bazate pe romanele sale.

Acest Piercing e cel mai recent si are o gramada in comun cu Audition-ul lui Miike: un psihopat si o prostituata devin complici intr-un abuz sado-maso reciproc, de o natura destul de extremista ce face filmul dificil de suportat pe alocuri. In buna parte filmul e torture-porn curat, insa departe de moda cunoscuta acu 10 ani sub aceasta eticheta (Saw etc.). Nu mai avem nici macar deghizajul sub forma de poveste politzista cu oameni buni si criminali dementzi, aici e doar un ritual de abuz psiho-fizic de inspiratzie asiatica cu un touch de comedie neagra. Sunt si niste tushe umoristice, filmul incercand sa fie un fel de comedie romantica horror.

Desigur, se pierde ceva din faptul ca filmul e american - romanul original se intampla in Japonia, cu personaje japoneze, carora evenimentele de aici le-ar veni ceva mai natural. Aici prostituata e jucata de Mia Wasikowska (channeling Camelia Bogdan) - pana nu demult copila prin filme gen Alice in Wonderland care iata decide sa faca uitata cariera de child-actor intr-un mod mai brutal decat a facut-o Hannah Montana.

Regizorul Nicolas Pesce e deosebit de competent - debutul lui, destul de inrudit cu ce e aici, a fost The Eyes of My Mother, foarte bine primit acu 2 ani. Iar urmatorul sau proiect se pare ca va fi o resetare a francizei The Grudge, tot material de inspiratzie japoneza (care a avut deja o versiune americana, ma intreb de ce se mai incearca o data).


************************************

Human, Space, Time and Human

(regizat de Kim Ki-Duk, Von Trierul Coreei)

Cam din aceeasi zona a mizantropiei est-asiatice vine si Kim Ki-Duk, pe care TIFFul l-a introdus pentru prima data cinefililor romani si de atunci aduce cu regularitate filmele sale.

Asta mi se pare cel mai bun film al lui Kim Ki-Duk de catziva ani incoace, tradeaza intentziile auteurului coreean de a fi tzinut minte drept un Lars von Trier asiatic, ori macar un Arronofsky. Adica vrea si el sa adauge un capitol cinematografic la Biblie, sa clarifice lucruri care sunt doar sugerate in textul biblic cu privire la relatzia dintre Barbatzi si Femei, dintre Violentza si Creatzie.

Daca filmele sale recente au mai avut cat de cat un simtz al concretului, aici avem o alegorie biblica in spiritul unor Antichrist sau mother! prin care regizorul incearca sa isi justifice obsesia sa mai veche pentru incest (si hobbyul pentru viol, daca ar fi sa dam crezare celor mai recente scandaluri). Povestea e destul de previzibila odata ce te prinzi ce vrea sa spuna autorul, dar e foarte dragutz crosetata din ingrediente ideologice sexomarxiste, neoliberaliste si ceva pulp fiction.

Protagonistii sunt un grup de oameni pe un vapor care pluteste prin ceruri, izolat de lume si fara o destinatzie precisa. Calatorii asteapta un miracol in timp ce rezervele de hrana se consuma treptat, asa ca sunt nevoitzi sa se organizeze intr-o microsocietate feudala condusa de un politician asertiv si bodyguarzii sai violentzi, in timp ce femeile si barbatzii mai slab de inger sunt dusi cu zaharelu sau exploatatzi. Balantza puterii se tot rasuceste pe masura ce disperarea provoaca rascoale, revolutzii, canibalism, sex, anarhie, comunism - practic povestea e o istorie a omenirii pusa pe fast-forward ce invita la analogii cu contextul politic in care traim in zilele noastre. Un film excelent dozat si gradat pentru a oferi concluzii ireductibile despre cum functzioneaza continuumul umanitate-spatziu-timp.


Monday, September 10, 2018

TIFF 2018 - filmele asa si-asa (part 3): Zombillenium, A Taxi Driver, Free Dacians, Disobedience, The Tale, Foxtrot

A treia parte cu impresii despre filmele contra plictiselii de la TIFF 2018. Despre primele doua calupuri am scris aici si aici, despre filmele naspa aici.

Zombillenium

(regizat de Arthur de Pins si Alexis Ducord, autori BD)

Animatzie marxist-satanista pentru copii, menita sa-i obisnuiasca pe acestia cu moartea, viatza in Iad, zombie, skeletzi, mumii etc. Filmul se inscrie in linia Hotel Transylvania, Paranorman, Book of Life etc. doar ca fiind francez are o componenta ideologica marxista.

Nu stiu daca Coalitzia pentru Familia Ortodoxa monitorizeaza si trendurile din desenele animate moderne, dar situatzia e de natura sa-i panicheze. Aici personajul pozitiv e un demon cu ditamai coarne, iar settingul e un parc de distractzii construit deasupra Iadului, unde o gramada de oameni au fost blestematzi sa MUNCEASCA.

Angajatzii parcului de distractzii sunt diverse tipuri de undeads si apare un conflict de munca intre tabara vampirilor care vor sa transforme parcul de distractzii intr-o franciza hipster-goth si tabara zombie care vor un parc de distractzii mai traditzionalist, bazat pe sperieturi. Deasupra tuturor domneste Satana, antreprenorul care ii amenintza pe totzi ca daca nu reusesc sa faca profit pe luna in curs ii trimite pe totzi in Iad sa MUNCEASCA FOREVER!

Zombillenium e ecranizarea unui BD franco-belgian care se intampla sa fie desenat de aceiasi indivizi care s-au ocupat si de aceasta varianta animata, asadar grafica e consistenta cu cea din cartzi - un cvasi-2D augmentat sa para 3D (nu ma pricep dar specialistii in grafica computerizata vor gasi interesant de urmarit miscarile personajelor).

Pe vremea mea nu exista asa ceva, desenele animate erau cu oameni de zapada, printzese, caprioare, creca Familia Addams era singurul titlu cat de cat din zona asta, si acela era destul de rezervat. Astazi insa prin gradinitzele si scolile de la noi se organizeaza serbari de Craciun cu copii imbracatzi in zombie, iar nepoata-mea mi-a facut cadou desenu de mai jos.


*************************************************


A Taxi Driver

(regizat de Hun Jang, coreean)

Un film EXTREM de actual despre proteste si functzia lor in istorie. Si totodata primul film coreean pe care il vad de catziva ani incoace care nu e nici politzist, nici horror. 

Aici in Europa stam destul de prost cu istoria popoarelor indepartate iar astfel de filme sunt interesante si informative. E interesant in special de vazut modul in care a evoluat Coreea, o tzara sfashiata de presiunile rusesti si americane, de competitzia dintre boierii locali pentru a intra in gratziile marilor puteri, adica exact ce se intampla acum prin partzile noastre. E interesant si de vazut ca multa vreme n-au fost mari diferentze intre cele doua Corei, dictatura militara dominand mare parte si din istoria sudului. Doar ca dictaturile din Sud au fost girate de americani (cam ca in America de Sud) si au fost mai fragmentate, mai predispuse la asasinate si incaierari competitive.

Filmul e despre un shofer de taxi care nimereste fara sa vrea in miezul protestelor din 1980, soldate cu sute de mortzi, initziate de studentzi in urma loviturii de stat prin care un dictator militar (proaspat asasinat) fusese inlocuit cu alt dictator militar. Protestele au fost explicate in multe feluri care se bat cap in cap - ba ca au fost provocate de americanii nemultzumitzi de schimbarea regimului, ba ca au fost provocate de nord-coreenii care inoculau idei stangiste in randul populatziei studentzesti, ba ca au fost instigate de principalul opozant al dictaturilor militare, care-si astepta randul la putere si petrecuse cam mult timp prin puscarii (un Nelson Mandela al lor). In fine, azi protestele respective sunt comemorate drept un punct de rascruce in democratizarea  Sudului, chiar daca vreme de 20 de ani in cartzile lor de istorie au fost catalogate drept atentate teroriste.

Totusi chestiile mai interesante le-am aflat mai mult de pe wikipedia decat din film. Daca nu esti informat cu privire la evenimentul istoric prezentat aici, o vreme nu e clar ce se intampla. Crezusem ca e un film cu zombie - protagonistii tot dau tarcoale unor sate aflate in carantina, sunt sfatuitzi misterios sa ocoleasca anumite zone, se mai vad oameni alergand, insa abia spre final afli ca aia care alearga pe strazi vandalizate sunt studentzi protestatari si nu zombie. Nu stiu daca regizorul a facut intentzionat chestia asta (exploatand succesul unor blockbustere coreene ca Train to Busan) sau daca mi-e mie creierul setat pe anumite stereotipuri (in film apare si neamtzul Thomas Kretschmann din Resident Evil).


*******************************************************

Free Dacians

(regizat de Andrei si Monica Gorgan)

Un documentar despre modurile exotice prin care psihicul romanesc derapeaza cand nu mai face fatza globalismului traumatizant si senzatziei ca nu suntem singuri in univers. 

In cazul copiilor crescutzi de lupi sau sechestratzi in beciuri pe perioade indelungate, contactul cu civilizatzia poate fi traumatizant si de regula e nevoie de asistare psihologica pentru a facilita reintegrarea sociala. Cam asa trebuia sa se intample si la iesirea Romaniei din comunism, doar ca nu ne-a acordat nimeni psihoterapia necesara, iar dupa catziva ani de cvasi-feudalism incepem sa cochetam iar cu nostalgia absentzei curentului electric, cu izolarea si ignorantza autosuficienta care ne protejau de straini, de imprevizibil, de lumea care nu ne vorbea limba. Asa ca ne-am ales conducatorii care sa ne calauzeasca inapoi spre peshteri.

Sindromul dacopatiei e cunoscut demultishor la noi, a fost si o carte a lui Dan Alexe pe tema asta, insa era nevoie de documentarul asta ca sa ne arate gravitatea situatziei din spatele dumelor pe care le mai da Funar spre amuzamentul unora. Ne inchipuim noi ca nimeni nu-l baga in seama, ca situatzia e sub control, insa nu e asa, iar unii daci n-ar trebui sa umble liberi.

Aflam in acest documentar despre oamenii care fac sex sub luna plina pe ceasul de piatra de la Sarmizegetusa sperand sa dea nastere unui Mesia al Motzilor, aflam despre satul dacic in care români refuza civilizatzia traind fara electricitate in comuniune perfecta cu natura, aflam despre diverse culte neoficiale practicand ritualuri mistice, aflam despre congresul anual al dacilor unde lumea vorbeste chestii care i-ar face pe cei din secta Raelitzilor sa isi reconsidere ideologia. Toate astea se intampla sub stindardul tricolor si sub certitudinea ca dacii au fost poporul primordial din care s-au nascut toate celelalte popoare nerecunoscatoare (bunaoara galii care de fapt se trag de la Galatzi).

Am fost putzin dezamagit ca nu e nicio mentziune despre Pavel Corutz si nici vreun interviu cu Napoleon Savescu, oameni carora li se datoreaza in buna masura proliferarea la noi a acestei boli psihice, bazata pe un mix de adevaruri arheologice, manipulari etimologice si libere asocieri fanteziste.

Prin poveste mai sunt pomenite si cluburile de reenactment istoric care ofera latura lucida a pasiunii pentru istoria dacilor, desi in unele cazuri granitza dintre dacopatie deliranta, hobby si interes shtiintzific mi se pare destul de cetzoasa. Ma rog, eu sunt membru in Zombie Research Society si Flat Earth Society, asa ca nu-s cel mai in masura sa comentez. M-as baga si in ceva club din asta dacic, insa ma deranjeaza afilierea politica natzionalista, as prefera mai degraba ceva cu elfi, de care sa nu se poata folosi politicienii.


**********************************************

Disobedience

(regizat de Sebastian Lelio, autorul lui A Fantastic Woman)

Lesbiene versus Familia Traditzionala, un film menit sa puna paie pe foc si o provocare specifica TIFFului. Problema cea mai mare a filmului e ca nu e nimic lesbian in cele doua actritze high-profile pe care le-au gasit, Rachel Weisz (Lobster, Fountain) si Rachel McAdams (True Detective). E posibil ca neajunsurile sa fie mostenite din roman, acuzat la vremea lui de provocare gratuita (pare si scris la mishto - autoarea Naomi Alderman e mai cunoscuta ca scenarista pentru jocuri cu zombie).

Povestea este supersimpla - in miezul unei comunitatzii de evrei ortodocsi din Londra inmormantarea unui rabin celebru o readuce acasa pe fiica ratacitoare jucata de Rachel Weisz. Intoarcerea ocazioneaza barfe prin comunitate cu privire la relatzia lesbiana mocnita dintre aceasta si nevasta unuia dintre predicatorii comunitatzii. Barbatul tot da asigurari ca el e barbatu in casa si stie cum sa-si tzina nevasta sub papuc dar, evident, nu stie. Been there, done that, filmul ar fi fost mai interesant daca gaseau doua actritze mai interesate sa intre in pielea personajelor, nu doar sa-si incaseze onorariile de staruri hollywoodiene.

Probabil filmul isi dorea sa ofere o versiune de Hollywood la Blue is the Warmest Color - are inclusiv o scena de sex care promite shock value, insa se dovedeste a fi una din numeroasele ocazii de decredibilizare a personalitatzii lesbiene pe care actritzele nu reusesc in ruptul capului sa si-o scoata la suprafatza. Cred ca ar ajuta daca filmele aste ar incepe sa fie regizate de femei - ca si in cazul Blue is the Warmest Color, bate la ochi ambitzia regizorului de mansplaining a lesbianismului (chestie confirmata in buna masura de interviuri si "grija" investita in filmarea scenei de sex).

Regizorul chilean Sebastian Lelio e un clasic al TIFFului - aproape ca si-a inceput cariera la Cluj, iar anul trecut a castigat Oscarul cu A Fantastic Woman (tot un film provocare, despre transgender, nu l-am vazut).


***********************************************

The Tale

(regizat de Jennifer Fox, abuzata cand era mica)

Asta e un film de televiziune si treaba asta se vede cam tare, insa Laura Dern e o actritza puternica si pe val, reusind sa traga dupa ea toata povestea.

Mama protagonistei gaseste un caietzel din copilaria acesteia, cu amintiri reprimate despre relatzia pe care o avusese cu un pedofil cu care-si petrecuse o vreme vacantzele de vara. Pe masura ce Laura Dern isi reciteste caietzelul amintirile i se dezvelesc treptat, recapituland in flashbackuri interesant regizate evenimentele cheie ale unei relatzii care atunci in copilarie ii placuse, dar acu la batranetze o vede cu totul altfel, prin ochii #metoo. Pana la urma se enerveaza retroactiv atat de rau incat decide sa-l viziteze pe pedofil si sa-i strice ziua.

Brrrr, mi se par nasoale filmele cu pedofili si le evit cat pot. Mai ales cand sunt bazate pe fapte adevarate din biografia personala a scenaristului/regizor, in cazul asta autoarea de documentare Jennifer Fox. Mai ales cand includ scene de sex, cum e cazul aici, pana la punctul la care te loveshte la lingurica si itzi vine mancarea inapoi in gura.

Au gasit niste actori atat de antipatici pentru personajele masculine (atat pentru versiunea tanara si cea batrana a abuzatorului), incat termini filmul cu senzatzia ca barbatzii (albi, caci apare si un negru de treaba) sunt niste gandaci care trebuie exterminatzi. Noroc ca in aceeasi editzie a TIFFului a fost si filmul lui Kim Ki Duk care a mai echilibrat ideologiile - de acolo iesi mai resemnat, cu concluzia ca totzi oamenii trebuie exterminatzi iar sexul nu ar trebui sa fie un factor in aceasta decizie.


*************************************


Foxtrot

(regizat de Samuel Maoz, israelian)

Parerile despre Israel sunt tot mai polarizate, de catziva ani incoace se disipa simpatia post-holocaust si lumea se uita mai atenta la conflictul cu Palestina si ce mai e pe-acolo. Nu doar lumea din afara a inceput sa comenteze, ci si cea dinauntru, cum e cazul acestui film criticat de politicienii lor pt ca ar fi prea critic la adresa razboiului si militarizarii populatziei Israelului, si ca e un fel de defaimare venita din interior.

Am stat si eu o saptamana pe acolo si am fost surprins de numarul de oameni inarmatzi cu care te intalnesti pe strada, dar si de psihologia amenintzarii permanente a unui popor nevoit sa se obisnuiasca cu ideea ca e nedorit in zona. Am auzit povesti horror de la localnici, dar am avut si un coleg care n-a putut trece de aeroport din simplul motiv ca il chema Mohamed. Impresia generala e ca mai repede o sa se impace Coreea de Nord cu cea de Sud decat sa fie pace pe-acolo.

Filmul Foxtrot se foloseste de metafora dansului indicat de titlu pentru a sublinia modul in care conflictele din zona respectiva cam bat pasul pe loc. E o poveste simplista foarte lenta, filmul e aproape romanesc ca stil, scenariul poate fi rezumat in doua fraze - v-o dau doar pe prima: un tata primeste vestea ca fiul sau a fost omorat pe front, iar dupa ce petrece cateva zile in doliu si angoasa cumplita primeste vestea ca a fost o confuzie si de fapt n-a murit. O alta (mare) bucata din film prezinta experientza tinerilor soldatzi israelieni pazind o bariera pe la care nu trece decat un dromader (si jucandu-se Call of Duty ca sa nu se plictiseasca).

Actorul principal (tatal) e Lior Ashkenazi, poate cunoscut la noi datorita horrorului Big Bad Wolves. Filmul a fost propus de Israel la Oscaruri insa nu a fost nominalizat. E intens ca film character-oriented, insa e si genul de film la care ai shanse foarte mari sa adormi si sa-l vezi in doua ture.