Saturday, April 30, 2011

Regizori de pus pe rana - Christopher Smith


Acuma ca s-a insurat printzu William cu gagica aia din popor, simt si eu impulsu sa-mi aduc omagiul Marii Britanii, care dupa mine e leaganul civilizatziei umane.


Christopher Smith e preferatul meu din randul regizorilor britanici de horror aparutzi in... sa zicem ultimii 15 ani. Desi e aflat abia la al 4-lea film, cam toate-s unu si unu, in ciuda bugetelor austere (cu finantzare gen UK Cultural Council si Loteria Natzionala). Unele din filmele sale au buget mai mic decat filmele romanesti recente si arata mult mai bine. De fapt asta e o problema cronica a cinemaului romanesc: de ce toate filmele romanesti ARATA nasol? Bun, am intzeles, e cu realismul congenital si arta necizelata dar autentica, e cu spiritul in detrimentul tehnicalitatzilor, dar facetzi macar UN film care arata (si suna) bine dpdv tehnic si dupa aia facetzi cate vretzi in semn de protest fatza de valorile de productzie. Nu ma refer nici macar la efecte speciale, doar sa n-am senzatia aia de... film romanesc. Am vazut la TIFF filme grecesti, chiliene, coreene, aborigene, islandeze si de la dracu din praznic cu bugete de nimica dar la care imaginea e imagine si sunetu e sunet, nu ai impresia ca te uitzi la un reportaj TV de 2 ore. Creca Filantropica e ultimu film romanesc care mi-a lasat impresia de film profesionist. Dar sa revenim la Smith.

Spre deosebire de colegii sai de generatzie (brit horror) - Jay West (Evil Aliens, Doghouse), cuplul Pegg/Wright (Shaun of the Dead, Hot Fuzz) sau P.A.Williams (The Cottage, Cherry Tree Lane), Smith nu pune umarul la definirea unei scoli britanice de comedie horror ci o tzine mai pe a lui, e mai sobru, mai oribil si, intelectualiceste vorbind, mai provocator.


Debutul Creep e un horror simplu dar de efect din soiul "gagica fugarita de un monstru". Franka Potente (pe atunci revelatzie proaspata de pe urma filmului Run Lola Run) continua si aici sa fuga mancand pamantul, prin tunelurile subterane ale retzelei de metrouri din Londra unde in vremea razboaielor un mad scientist facuse experimente pe femei gravide ducand la aparitzia unui avorton cu puteri supraumane si impresionant de scarbos (un fel de om-shobolan). Filmu nu aduce absolut nimic nou dar e foarte cizelat, cu multe urlete, un monstru misto si poate sta fara probleme pe acelasi raft cu clasicii genului creature-feature. Repet, e socant cat de bine poate sa arate un debut horror, indie, cu buget de buzunar in Anglia comparativ cu cele mai mainstream, mai premiate si  mai de succes filme romanesti.

A urmat Severance, in care Smith se intersecteaza putin cu comedia horror britanica de care aminteam: o gasca de corporatisti se duc la team building intr-o padure de prin Ardeal, unde-s decimatzi unu cate unu de motzii nostri, sau ai ungurilor, nu e foarte clar, ca la un momendat par chiar ucrainieni deci, in masura in care i-a pasat scenaristului de geografie, treaba ar trebui sa se intample pe langa Satu Mare. Am vazut filmu relativ tarziu dupa ce-l ratasem la TIFF si nu a mai avut impactu pe care l-ar fi avut daca n-as fi apucat sa trec deja prin grosul scolii de comedie brit-horror, asa ca mi-l amintesc ca pe filmul mai slabutz al lui Smith. De vazut totusi.


Triangle e primul film "serios" al lui Smith, adica care sa nu fie doar un film-exercitziu, si e cel mai bun film despre Triunghiul Bermudelor pe care l-am vazut (desi n-am mai vazut demult unul, nu stiu unde a disparut toata isteria care parea in mare voga acu vreo 20 de ani). N-am ce povesti despre asta fara sa ma bag in spoilere, e suficient de zis ca e cu o gashca de amici din Miami care se duc cu yachtu si se ratacesc prin Bermude, ducand la cel mai mind-bending scenariu pe care l-am vazut de la Memento incoace. Sta bine mersi pe acelasi palier cu Inception la capitolul asta, ba are si un plus de tensiune psihologica cu tenta horror, a fost unu din cele mai bune filme din topu meu pe anul trecut.

Cel mai recent film al sau, si primul mai high profile, e Black Death, desi ma indoiesc ca va deveni blockbuster avand in vedere subiectul anti-succes: o poveste gotica medievala foarte cool, din vremea ciumei bubonice. Sean Bean, mai cunoscut drept Boromir in LOTR (si acu creca are un rol si in ASOIAF), e un inchizitor insarcinat de biserica sa-i traga la raspundere pe cetatzenii unui sat care se protejeaza impotriva ciumei cu o combinatzie de igiena, magie alba, mai exact gri, si o atitudine civica progresiva. Sean Bean, impreuna cu un calugar ucenic si niste cavaleri cocalari, trag dupa ei o Fecioara de Fier pt pedepsirea primaritzei satului, o feminista cu apucaturi naturiste, cu care intra intr-un conflict ideologic care se lasa cu nasoale, da nasoale, nu oricum.

Desi inainteaza cu pasi ceva mai lentzi, datorita incapatzanarii (de bun augur) de a ramane la filme de nisha, cu slaba vizibilitate dar recenzii generalmente favorabile, cred ca Christopher Smith are mari shanse sa calce pe urmele lui Christopher Nolan si sa auzim de el pe la Oscaruri candva in urmatorii 10 ani. Urmatoarele sale planuri sunt cam secrete, s-a scurs doar ideea ca vor fi un film noir si unul cu varcolaci. Oricum, n-are doua filme care sa semene, si e unu din indivizii ai caror filme le astept cu mai mare surescitare decat impacarea lu Pepe cu Oana.

Friday, April 22, 2011

Godot va asteapta

1.
Vestea cea mai importanta e ca, daca suntetzi regatzeni si nu d-astia de provincie ca mine, avetzi sansa pe 27 april sa vedetzi la Cafeneaua Godot cea mai tare piesa de teatru a anului (si nu numai) produsa in tzara asta.

Si ma shtitzi ca nu-s omu care sa recomande teatru. Piesa se numeste Bullets over Lipscani si, printre altele, e despre o studenta la filozofie care angajeaza un detectiv particular sa gaseasca kadavrul lui  Dumnezeu. E adaptata dupa vreo 3 bucatzi de Woody Allen lipite si reasezate si cu personaje comune. E mult mai tare decat filmele lu Woody Allen, in sensu ca e si politzista, si horror si suprarealista. Se tzine la Cafeneaua Godot cum ziceam si e viitoru teatrului romanesc.

Unele hinturi (din pacate cu spoilere) gasitzi si in reportaju de pe hotnews, care de altfel mi-a amintit ca tot vroiam sa scriu demult de piesa asta si tot am uitat.

2.
A murit Alex Leo Serban. Desi n-am avut decat cateva contacte cu scantei si injuraturi artistice, ca ne placea la amandoi sa fim magari si caposhi, m-a socat major vestea si m-a intristat. Am fost mereu convins ca nu facuse 40 de ani, iar acu am aflat ca de fapt era trecut de 50. Era la curent cam cu tot ce se intampla in lumea culturala, si in aia fitzoasa, cu care tzinea el, si in aia a poporului, cu care tzin eu, de aici conflictele. Spre deosebire de mare parte din aristocratzia culturala care habarn-are ce se intampla in afara reperelor in care a intzepenit candva, cand s-au impartzit reperele si pijamalele.

Avand in vedere ca de vreo 2 ani incoace moare tot mai multa lume (=personalitatzi despre care traiam cu impresia ca mi-s contemporane), si ca unii s-au dus chiar asa, fara sa aiba lumea shansa sa-i cunoasca de adevarat (sunt socat ca lumea ma intreaba inca cine au fost Peter Steele si Saramago), am inceput sa ma gandesc tot mai mult la rostul si utilitatea principiului ala cu "despre mortzi numai de bine", care mie mi-a sunat mereu a "cat e viu, da-l dracului, dupa ce e mort, hai sa-l pupam en coulle" (banuiesc ca m-atzi mai auzit spunand asta, dar in unele cercuri culturale e esentzial a fi mort ca sa fii considerat valoros). Incep sa am impresia ca toata lumea ar fi mult mai castigata daca ne-am pupa mai mult in timpu vietzii (in cur sau pe fatza, nu stiu daca e relevanta diferentza) si ne-am injura mai mult pe lumea cealalta unde oricum alta distractzie nu creca e. Era o vreme cand toata lumea era dumb and naive si era cool sa fii o acritura, dar de la o vreme am impresia ca toata lumea s-a acrit si incepe sa fie cool sa fii de treaba.

Ori, ca sa-l rastalmacesc un pic pe Saramago: in vreme de comunism, e esentzial sa fii capitalist, iar in vreme de capitalism, e esentzial sa fii comunist. Altfel se duce totu dracului.

3.
Pan la urma articolu ala al meu despre muzica pop a basarabenilor nu in Dilemateca a fost, ci in Dilema, il putetzi citi acilea.

Si tot acolo, am scris pana la urma si cronica la debutul Egocentrics care, nu stiu daca n-a fost citit de lume, ori doar a facut-o sa se intrebe asupra sanatatzii mele mintale, dar e cronica cea mai nepopulara din cate am scris la Dilema (probabil la concurentza cu aia in care ma certam cu Filarmonica din Cluj). Mai gasitzi pe-acolo si "De acelasi autor" si restul contributiilor mele recente.

Am ajuns pana la urma si la concertul de lansare a celui de-al doilea album Egocentrics, care mi se pare un pas inapoi caci a pus botul la abureala cu post rockul si a pierdut din energie cu niste abureli atmosferice neconvingatoare, chestie care s-a simtzit si pe prima parte a concertului, orientata pe noul album. Nu e chiar un dezastru, a doua jumatate de album isi mai revine, dar regret aceasta tentativa de a intra in gratziile publicului care n-a intzeles despre ce era de fapt primul album.

4.
Tot legat de Dilema, maestrul Chivu munceste de zor la lansarea unei noi antologii din colectzia aia de la Editura Art, in care au mai aparut volume ca Primii mei blugi, Prima mea betzie, Prima mea nustiuce.

Se pare ca urmatoru volum se va numi Primul meu porno si pun pariu ca va fi cea mai dubioasa si disturbatoare carte din toata colectzia. Nu stiu inca sigur cand iese la lumina, dar ar trebui sa ma gasitzi si pe mine in ea cu o poveste scrisa special pt ocazie.

5.
De volumu de Steampunk Romanesc s-a tot vorbit, au inceput sa apara si niscaiva recenzii pe net, dintre care cea mai informata mi se pare a lui Liviu Radu. Au fost si lansari oficiale, cu pupaturi si semnaturi. Daca o vedetz si-o cititz pe undeva sa-mi spunetzi si mie cum e.

6.
Se apropie TIFFU si da semne din anuntzurile care s-au facut ca va fi cea mai buna selectzie de filme din istoria festivalului. Nu stiu cum e cu bugetu, dar se vehiculeaza numa titluri premiate si regizori mari, dintre care exty zice ca filmu anului va fi cel al lui Alex de la Iglesia (ceva cu o trompeta). Imi pare rau doar ca, desi au renovat cinemaul Republica nu i-au desfiintzat scaunele alea in care nu-mi incap cracii oricum as sta, de am urlat in chinuri in timpu Aurorei lu Puiu.

7.
Saptamana trecuta era sa ma sinucid. Cum nu mai vazusem televizor de de aproape 12 luni (si atunci doar in fuga), am nimerit pe neavertizate in fatza unui mic ecran unde se transmitea in direct o chestie numita... La Portzile lui Iri. Frate, nici in cele mai negre cosmaruri ale mele nu mi-am inchipuit vreodata ca o televiziune ar putea transmite asa o grozavie. Nici OTVu, postu meu favorit, nu il credeam in stare de asa ceva.

Sa va explic: era un elicopter creca de la Realitatea TV care survola domeniile lui Iri, si din elicopter se vedea in fatza portzilor de metal un palc de oameni tzinandu-se de zabrele ca in filmele cu zombie. De fapt prima mea reactzie a fost "Frate, astia dau filme cu zombie ziua-n amiaza mare"?

Cand au inceput filmarile mai de jos am vazut ca nu erau zombie, ci o gasca de jurnalisti si oameni din popor, un avocat care culegea trifoi de pe un camp si Moni, fetitza rapita de-acasa de miliardarul cel hulpav care si-a facut-o nevasta si acu o trimite inapoi de unde a venit din pricina ca s-a incurcat cu shoferu (nu-s sigur, da asta se vorbeste la serviciu). In fine, astia stateau cu flexu in fatza portzilor, asteptand ordin de la nu stiu ce judecator sa taie poarta si sa dea buzna, in timp ce Iri ii haraia de pe partea ailanta a portzilor.

In timpu asta, un executor judecatoresc cica era luat ostatec de Iri si in studio tot dadeau telefoane diversi specialisti dintre care m-au impresionat cel mai mult una care tot zicea ca barbatzii-s porci si Moni are in sfarsit sansa sa dovedeasca ca e o femee independenta cu scaun in cap, si un mosh care era singuru lucid de-acolo si ne sfatuia sa inchidem televizoru ca nu e nimic alceva decat circu dintre o tzatza si un derbedeu. Din pacate moderatorii l-au redus la tacere pe mosh ca era cat pe ce sa destrame vraja momentului.

Mai nasol e ca treaba asta a tzinut jumatate de zi si in ziua aia (de fapt tot weekendu) n-am mai fost bun de nimic, nimica nu mai avea sens, simtzeam ca-mi fuge realitatea de sub atingerea degetelor. Mi se tot derula prin cap scena aia in care au deschis in sfarsit portzile si au inceput zombilaii sa se impinga pe usa si cameramanu filma printre gratii cativa oameni dand buzna prin poarta stramta si alergand pe aleea care ducea de la poarta la vila.


In consecintza am luat una din deciziile cele mai categorice din viatza mea, pe care o voi si promova pe aceasta cale. Lansez tuturor cititorilor si oamenilor din blogroll leapsha si invitatzia de a se alatura celei mai importante campanii de marketing social desfasurata in Romania:

UCIDE-TZI TELEVIZORUL!



Poate ar trebui sa faca cineva si un proiect din fonduri europene, sa dea bani la toata lumea care reuseste sa se abtzina o luna de zile de la televizor.

8.
In final, videoclipul anului, care ma tem ca e foarte relevant pentru povestea de mai sus:


Thursday, April 14, 2011

Horror mormon




The Wavering Knife
de Brian Evenson

Pedigree: - Premiul International Horror Guild (pt. culegere de autor)


Brian Evenson e un fost mormon care a fost dat afara din congregatzie din pricina publicarii culegerii de povestiri Altman's Tongue, in care mormonii erau portretizatzi destul de nasol. De fapt cu ocazia asta si-a pierdut si nevasta (care nu isi lasa copiii sa citeasca cartile tatalui), si jobu, si cred ca si alte chestii caci dupa incident Evenson s-a mutat si si-a cam schimbat viata cu totul, tinandu-se insa cu dintii de ambitia de a scrie proza disturbatoare si mai mult, de a o propovadui (caci intre timp a facut un doctorat si azi preda literatura la niste universitati americane). Am dat de el in antologia The Living Dead, cu o poveste cam naspa dar care dadea semne ca ar fi un tip interesant, asa ca l-am mai testat si cu alte proze si ma felicit pt asta caci s-a dovedit una din revelatziile anului trecut.

In ciuda aplecarii sale spre horror, a reusit sa atraga atentia atat in mediile mainstream (premiul O'Henry, poate cel mai prestigios premiu american pt proza scurta) cat si in cele de nisa (premiul International Horror Guild pt volumu de fatza, plus diverse nominalizari), iar timpul liber si-l petrece scriind recenzii la Sunn O))) si romane spin-off la Alien.

Daca ar fi sa caut comparatii, l-as asemui cu Ballard, Kafka si Cormac McCarthy. Lista de pe wikipedia e mai lunga - Poe pare numele cel mai pomenit in comparatiile recenzorilor, dar Evenson mi se pare prea modern, asa ca nu m-as duce in trecut mai departe de Kafka. Cam toate povestile sunt deosebit de grave - in special ca plot (adica se intampla chestii grave) dar adesea si ca ton (chiar daca e uneori subminat de un soi de umor nelalocul lui, in genul lui No Country for Old Men). Dintre autorii mai proaspeti am sesizat ceva asemanari cu Palahniuk, cu diferenta ca Evenson scrie ca un scriitor, nu ca un tractorist odios.

Proza lui Evenson e Crâncenă. Are efect de crampa, de carcel care nu isi mai da drumu.
  • Nu e foarte violenta (adica e, dar nu in mod explicit).
  • Nu prea e supranaturala (desi pare, adica la finele cartii traiam cu impresia ca am citit proza fantastica dar dupa o recapitulare atenta am realizat ca, cu vreo 3 exceptii, nu e nimic supranatural prin ele si chiar exceptiile alea sunt fantasy in masura in care un delirium tremens se poate incadra in genul fantasy).
  • Pe alocuri e umoristica, si lucrul asta surprinde, caci umorul apare brusc (prin absurdul unor situatzii) si dispare la fel cum a aparut (finalurile adesea iti sterg zambetu de pe buze). 
  • E proza destul de scurta (nici o nuvela aici, doar povesti de sub 15 pagini, inclusiv cateva flashfiction de 2 pagini). Asta inseamna ca stilul e concis, economic, dar, spre deosebire de Palahniuk, concizia nu inseamna saracia limbii, ci gasirea cuvantului cel mai potrivit si mai puternic.
Pomenesc povestile incepand cu favoritele mele:
  • Virtual: Un barbat are o sotzie nebuna care, desi a pierdut o sarcina, se incapatzaneaza sa sustina ca a nascut un copil. Sotzu incearca sa o aduca cu picioarele in realitate dar nevasta reactzioneaza agresiv, nu se poate discuta cu ea. Ba mai mult, incepe sa-si oblige sotzul sa aiba grija de copil, sa-l pazeasca, sa-l legene. Desi copilu nu exista. Criza povestii incepe cand sotzu propune sa-l scoata pe copil din casa si sa-l arate colegilor de serviciu, in ciuda opozitziei isterice a nevestei. Daca ar fi sa fac un top 10 cu povestile citite in ultimii ani, asta ar fi printre ele;
  • House rules: Trei tipi se trezesc inchisi intr-o casa cu geamurile si usile cusute in scanduri. Memoriile le sunt complet shterse, nici unul nu-si aminteste nimic, unul dintre ei e chiar retardat. In fiecare dimineata, cineva le lasa de mancare in bucatarie, plus o lista de reguli pe care trebuie sa le respecte. Cei doi mai lucizi incep sa faca experimente cu retardatul, doar-doar or afla care e rostul lor pe lume si ce se intampla in casa in care au fost sechestratzi. Povestea e o combinatzie intre Big Brother si filmul Cube, doar ca are o superba poanta de final pe care n-o sa o dezvalui.
  • The intricacies of post-shooting etiquette: Un tip gay isi impusca iubitul in cap, caci se saturase de fitzele lui. Problema e ca iubitu nu moare, ci doar pica pe jos si incepe sa bolboroseasca. Atacat de panica, agresorul cheama salvarea sustinand ca a fost un accident. Medicii il salveaza pe accidentat, dar acesta ramane orb si paralizat de la gat in jos. Agresorul e insarcinat sa poarte grija victimei pt tot restu vietzii, sa-l spele, sa-l hraneasca, sa-i asculte la nesfarsit reprosurile si sa faca sex cu el (desi e paralizat!? pe aici miroase a Ballard). Stresat la culme, incepe sa regrete ca nu l-a omorat de tot, sentiment care se amesteca insa cu mila si cu vina crancena si cu necesitatea de a gasi o cale de iesire;
  • White square: Un politist investigheaza o crima despre care nu se stie daca a avut loc. Presupusul agresor e un individ care se tot joaca cu doua patratzele, unu alb, reprezentand-o pe fosta nevasta, si unu negru, reprezentandu-l pe actualul sotz al fostei neveste, ambii datzi disparutzi. In timpul interogatoriilor, politzistu il tot provoaca pe pârât sa se joace cu cele doua patratzele in sperantza ca va primi vreun indiciu legat de ce s-a intamplat; 
  • One over twelve: Povestea asta e delirul unui heroinoman lesinat in cada de la baie, care isi descrie (la persoana intai) experientzele psihedelice in care se amesteca absurdul cu horrorul si cu un umor foarte negru. Mi-a adus aminte de Fear and Loathing in Las Vegas si de Trainspotting doar ca, fiind proza scurta, e mult mai concisa, mai intensa si mai dura;
  • The promisekeepers: Trei rednecksi iehovisti se aduna in fiecare weekend la baru satului pentru o escapada ritualica cu rugaciuni, bere si alune. Dupa vreo 5 beri, pe unul il apuca sinceritatea si le explica amicilor ca ii place sa poarte sutienu lu nevasta-sa. Amicii incep sa-l banuiasca a fi gay si incep sa se gandeasca la solutzii crestinesti de a rezolva problema;
  • The progenitor: Alt delir psihedelic, despre un vierme care isi leaga larvele pline de heliu de un copac ca sa nu isi ia zborul, asteptand ca larvele sa creasca in greutate suficient incat sa pice pe pamant si sa il slujeasca pe vierme pana la moarte.
  • The wavering knife: Unui filolog i se ofera acces la casa si documentele unei poetese raposate, cu conditia sa poarte de grija unicului mostenitor al acesteia, un boshorog muribund. Cercetatorul e fascinat de documentele descoperite dar in acelasi timp sacait pana la disperare de muribundul pe care trebuie sa-l spele, hraneasca, plimbe de ici colo;
  • The installation: Un fotograf a carui nevasta are cancer ii face acesteia cate o fotografie pe zi sa-i monitorizeze evolutzia bolii din perspectiva fotografica. Problema e ca nu se mai poate opri si continua sa-i faca o fotografie pe zi si dupa ce moare, spre revolta socrilor si in ciuda masurilor luate de autoritatzi;
  • Ex-father: Mama a doua fetitze isi taie singura beregata sub ochii uneia din fetitze. Tatal divortzat e nevoit sa le ia in custodie desi e alcoolic, curvar si habarn-are sa creasca un copil. Fetitza cea mare e cam nemultzumita de prestatzia tatalui si isi propune sa ii atraga atentzia;
  • The prophets: Un mormon dezgroapa cadavrul unui predicator celebru si incearca sa-l readuca la viatza pentru a salva biserica de la coruptzie si pierzanie. Asta e foarte funny;
  • Barcode Jesus: Trei rednecksi iehovisti isi propun sa tina o predica intr-un McDonald si paznicii ii tot dau afara, dar ei tot nu se dau dusi;
  • The gravediggers: Doi gropari mutileaza un cadavru cam gras din pricina ca le e lene sa sape prea adanc mormantul;
  • Body: Alta poveste psihedelica, despre un tip inchis la un ospiciu condus de o secta religioasa care incearca sa ii desprinda sufletul de trup prin tot felu de torturi de "reprogramare psihica".
Mai sunt cateva povesti din categoria flash fiction (in jur de 2 pagini) care nu prea au actziune, isi propun cel mult sa deseneze niste imagini disturbatoare: un tip caruia ii place sa suga proteza bunicului, un puscarias care picteaza cu propriul kk, o tipa care supravietzuieste unei impuscaturi in cap dar incepe sa sufere de senzatzia ca propriul cap nu ii mai apartzine si nu mai stiu, oricum chestii nelalocul lor. Repet, ideile par sa vina de undeva din zona lui Palahniuk, insa scriitura e infinit  superioara, mai cizelata si de efect.

P.S.Acu 1 an, in timp ce scriam aceasta cronica, Evenson incasa nominalizari World Fantasy si Shirley Jackson pentru inca 2 cartzi: romanul Last Days si culegerea de povestiri Fugue State. Mi le-am luat fara rezerve. Probabil i-atzi remarcat numele in topul meu de final de an. Sunt trist totusi ca absolut toate cartzile lui sunt paperback, la edituri obscure, probabil va veni ziua in care se vor reedita in disperare.

- plusuri: stil literar foarte bine calculat, interdisciplinar, concis si de impact maxim, cu radacinile in mainstream si cu crengile atarnand prin zona horror 
- minusuri: povestile sunt prea multe si prea scurte, unele atat de scurte ca le uiti imediat dupa ce le-ai citit; volumul e un paperback ultraieftin scos la o editura universitara care banuiesc ca editeaza de regula manuale

- recomandare: fanilor Ballard, Kafka, Palahniuk; de fapt e cam lectura obligatorie

Thursday, April 07, 2011

Filmele vorbite pe la spate - martie 2011

Filme musai




The Extra Man

Un prof de engleza tinerel care se crede F.Scott Fitzgerald se muta in gazda la alt prof de engleza, un mosh snob si misogin (I'm against the education of women, it dulls their senses and affects their performance in the budoir). Moshu asta, desi e cam rupt en coulle si plin de purici, are deluzii de grandoare si isi petrece batranetzile ca un soi de gigolo pentru miliardare de 90 de ani de prin New York. In sensu ca joaca poker cu ele, ca altceva oricum nu se poate.

In acest sens il indruma si pe tanarul chiriash pe caile prostitutziei sociale, desi el ar avea alte planuri, fiind sfasiat intre pasiunea secreta de a se travesti in femeie si simpatia unei colege de serviciu bunoace jucata de Katie Holmes care mereu mi s-a parut urata si cu gura stramba pana la filmu asta, dar acum parca e alt om.

Filmu seamana umpic cu un alt mare clasic al genului, Roger Dodger (must see daca l-atzi ratat), adica e tot despre un mosh acrit de viatza care incearca sa indrume un tinerel pe calea misoginismului si cinismului extrem. Ba chiar The Extra Man e un pic mai stylish, pasiunea pentru proza americana si F. Scott Fitzgerald a celor doi ii face sa vorbeasca, sa se imbrace si sa se poarte de parca-s venitzi din alta lume si ratacitzi in modernismul brutal al metropolei. Contrastele dintre momentele intime ale eroilor si momentele in care iau contact cu realitatzile contemporane sunt excelent evidentziate.

Conteaza foarte mult si faptul ca e ecranizarea unui roman excelent cred eu al lui Jonathan Ames, un fel de corcitura intre Nick Hornby si Woody Allen. Pe Ames l-am recenzat acu vreo 2 ani cand se lansase in lumea benzilor desenate cu semiautobiografia The Alcoholic. Mai conteaza si ca regia apartzine cuplului Pulcini/Berman, de pe mainile carora a mai iesit mai demult capodopera American Splendor, alt film de referintza al drumului meu prin viatza.






Buried

La un momendat ma intrebam cum ar arata un show de stand-up tragedy. Filmu asta e cel mai aproape de asa ceva, doar ca nu e stand-up, mai degraba lay back tragedy.

Un experiment de succes zic eu, acest Buried care cica a avut buget de 3 milioane de dolari in ciuda faptului ca se petrece integral intr-o lada. La inceputu filmului, eroul se trezeste intr-o lada, doar el si un telefon mobil cu interfatza in araba. Si o bricheta cu care isi arde oxigenu degeaba, adica nu chiar degeaba, ca fara bricheta aia n-am vedea nimic totu filmu. O parte din film eroul se tot chinuie sa isi dea seama cum se formeaza numere pe telefon, cum sa trimita SMSuri. Cealalta parte consta in niste dialoguri cu diversi oameni pe care ii roaga sa vina sa-l scoata din lada, desi nu stie cum sa le zica unde sa-l caute. Se stie doar ca omu e in Irak si a fost bagat in lada de teroristi.

Deci practic tot filmu se intampla in ladoiu asta, ceea ce e foarte bine. Absolut nici o scena in afara ladoiului, nici macar un flashback sau imagini cu personajele de la celalalt capat al telefonului. Doar vocile lor, cu ajutoru carora putem intui vag atitudinile si emotziile interlocutorilor. Creca la cinema efectul claustrofobic e chiar misto, dar acasa mai putzin. Oricum, un film foarte bine facut in limitele date, mult mai bun (si mai lung) decat ala cu cabina telefonica de acu vreo 10 ani, Phone Booth parca ii zicea.


Singuru lucru care ma deranjeaza e bugetu filmului de 3 milioane de dolari. (din care nu s-au recuperat nici jumatate). Cum ziceam, decorurile constau intr-un ladoi filmat exclusiv pe dinauntru. Costumele - blugii de pe actor. Nimeni din echipa de lucru nu e superstar, nici actoru, nici regizoru. (actoru il va juca pe Green Lantern anu asta). Efecte speciale n-aveai unde baga nici daca vroiai. Ma si mir ca a incaput cameramanu in acelasi ladoi cu actorul. Ma intreb unde o fi stat regizoru. O fi fost un ladoi mai mare si l-au prelucrat pe calculator sa para mai mic. Mai suspectez o chestie - ca, de dragu realismului, ladoiu chiar a fost ingropat in Irak si bugetu filmului s-a dus pe facturile de telefon dintre Irak si SUA.



Troll Hunter

Film norvegian, un fel de parodie sobra la farsele "bazate pe fapte adevarate" aparute in ultimii ani (Blairwitch, Paranormal Activity, Fourth Kind,  etc.). Filmu incepe, dupa bunul obicei, cu un disclaimer care ne anuntza ca ceea ce vom vedea sunt filmuletze gasite pe 2 hard diskuri ingropate intr-o padure.

Apoi incepe filmu, cu 2 studentzi care umbla pe coclauri sa filmeze fiordurile Norvegiei si la un momendat, intr-un sat ponosit, intalnesc un mosh care umbla dupa el cu un reflector. Intr-o noapte il urmaresc sa vada ce face cu reflectoru, astfel afla ca moshu e vanator de trolli, si foloseste reflectoru ca sa transforme trollii in stana de piatra. De aici incepe o intreaga teorie a conspiratziei despre guvernu norvegian care ascunde de populatzie existentza trolilor, plus aventura vanarii unui troll extrem de periculos, refugiat in muntzi. Un film foarte simpatic, cu un soundtrack misto (metal si rock norvegian) si un reusit mix de comedie absurda si horror (tot absurd).

The Fighter

Asta e filmu pe care trebuia sa-l faca Darren Aronofsky in loc de The Wrestler. Pana la urma nu mai stiu de ce a renutzat, el a ramas pe post de producator si filmu a aterizat in bratzele regizorului David Russell si in carca lui Marky Mark, aflatzi la a 3-a colaborare (Three Kings, I Heart Huckabees).

Marky Mark e cam absent din film si nu prea poate sa-l duca, dar il salveaza restu actorilor, in special Christian Bale care a si umflat Oscaru in acest sens. De fapt toata lumea din filmu asta a fost nominalizata la Oscar (in afara de Marky Mark), de la regizor si scenarist pana la actritzele din rolurile secundare. Povestea e o versiune updatata a lui Rocky, bazata pe fapte reale mai recente (anii 80), despre un boxer irlandez care avea o tehnica speciala de box, adica se lasa batut pana adversaru obosea si la sfarsit ii dadea una de-l face KO. Pe langa asta, mai avea 7 surori nebune, 2 tatzi, o mama  dominanta care seamana cu Monica Tatoiu si un frate heroinoman boxer ratat. La un momendat are si o gagica, o chelneritza agatzata cu ajutoru tatalui sau. Gagica, mama si fratele au fost nominalizatzii la Oscar.
Nu stiu de ce am avut impresia ca filmu asta e o drama. Ceva din trailer m-a indus in eroare - Christian Bale arata vai de capu lui, am crezut ca are SIDA si ca filmu e despre moartea lui paralelizata cu triumful fratelui sau. Cand colo, filmu e o comedie lejera cu personaje cretine si foarte haioase. Dialogurile sunt superbe, actorii foarte catchy, in general e un film mult mai spumos decat promitea. Se vad radacinile comune cu The Wrestler dar, in timp ce Aronofsky a mers pe drama, aici se tinde clar spre o comedie realista si spre haz de necaz.


Filme contra plictiselii


Titanic 2

Da, fratzilor, in sfarsit a iesit sequelul, dupa mai bine de 10 ani de la prima parte. Sunt totusi cateva diferentze. Titanic a fost la vremea lui filmul cu cel mai mare box-office ever. Titanic 2 are pe IMDB nota 1.9 si e in scadere, in principal din cauza fanilor revoltatzi ai filmului original. Titanic a fost facut de James Cameron. Titanic 2 e facut de Shane Van Dyke, un fel de Ed Wood al zilelor noastre, lansat in serialul Tanar si Nelinistit. Filmele sale adunate la un loc nu strang 10 puncte pe imdb. E vorba de opere fundamentale ale iluminismului pulp precum Transmorphers, Paranormal Entity si in curand Super Shark.

Ca sa intelegeti despre ce fel de film discutam aici, amiralul flotei americane e jucat in Titanic 2 de un gagiu care n-are dintzi in gura, iar pe o actritza la un momendat o umfla rasul stand si asteptand undeva in planul secund al unei scene.

Povestea are loc la implinirea a 100 de ani de la scufundarea Titanicului original. Un magnat reconstruieste Titanicu, il umple cu pitzipoance si il lanseaza la apa in conditzii festive. Ma rog, Titanicu asta pe dinafara se vede ca e de jucarie, iar interioarele sale arata ca un hol de liceu, eventual o sala festiva pt balul bobocilor. Necazurile apar din pricina incalzirii globale care fac ca un ghetzar sa se desprinda de mama calota si sa vina rostogolindu-se peste Titanic. Eroii principali sunt proprietarul magnat si o stewardesa intre care se infiripa o poveste de dragoste tragica.

Finalul este de geniu, dar nu va dau spoilere.



The Adjustment Bureau

O oarecare dezamagire acest film din pricina ca l-am asteptat foarte cu sufletu la gura, fiind o ecranizare dupa unul din scriitorii mei favoritzi, Philip Dick. Acuma e adevarat ca dupa Dick s-au facut ecranizari nasoale, mai ales cele recente (Next, Paycheck) dar asta parea film serios, cu Matt Damon dupa care nu ma omor, dar e profesionist, si Emily Blunt care e si englezoaica si simpatica si are o rochie superba pe afis, rochie care din pacate nici n-apare in film. Asa din trailer, mi-am imaginat ceva macar la nivelu lu Inception, desi suspectam ca o sa semene cam tare cu alte mari filme ale genului, Dark City si Cypher si serialul Fringe imi vin acuma in minte.
Probabil ca sa se abata de la comparatziile cu pomenitele filme, producatorii au optat sa transforme povestea lui Dick intr-un love story usor siropos pus in contextul dilemei clasice pe tema determinismului si destinului, iar rezultatul se situeaza pana la urma undeva in aceeasi zona cu alt SF recent si potentzial neimplinit pe aceeasi tema, Knowing. Deci cam subtzire, strict pt fanii genului.


Scott Pilgrim vs. the World
Film foarte important din 2 motive: 1.e regizat de englezoiul Edgar Wright, autor al esentzialelor Shaun of the Dead si Hot Fuzz; 2.e ecranizarea uneia din cele mai populare benzi desenate ale ultimului deceniu (o gasitzi in orice top 10 al decadei trecute), scrisa si desenata de un hipster canadian pe nume Brian Lee O'Malley.

Mie nu mi-a placut filmul din cauza ca nu mi-a placut nici cartea (revin curand cu o recenzie a cartzii). Nu ca ar fi naspa, ci pt ca e despre un fenomen cultural care pe mie ma irita tot mai tare - hipsterii. Daca reusesti sa treci peste asta filmul (si cartea, pe care o ecranizeaza fidel) are umor (tineresc, bazat pe jocuri de cuvinte si idioame de teenageri), are efecte speciale rezonabile si actori competentzi (din pacate gagicile sunt mai nasoale decat variantele lor desenate din carte).

Eroul principal e adolescentul etern Michael Cera (Juno si inca 100 de filme cu adolescentzi), un hipster care canta intr-o trupa indie rock si locuieste in aceeasi camera (si pat) cu fratele lui Macaulay Culkin care e gay. Apropo de asta, o chestie cool e ca se face misto de gay la modul sanatos, in sensu ca consider ca un fenomen devine acceptat social in momentu in care potzi face misto de el fara ca reactziile din jur sa fie de ofensa majora sau de subiect tabu, cum e pe la noi. Revenind, eroul filmului are doua gagici, o liceanca de care nu stie cum sa scape si o hipsteritza misterioasa si cam fudula.

Problema e ca, daca vrea sa ramana cu hipsteritza, eroul trebuie sa-i bata pe cei 7 fosti iubitzi ai ei, dintre care 2 supereroi (actorii care ii joaca lately pe Superman si Captain America), 2 gemeni japonezi, o lesbiana oribila si, ce e mai nasol, seful casei de discuri la care trupa indie rock a eroului spera sa adere. In carte, bataile astea ocazioneaza niste momente grafice mult laudate, inspirate din mangaurile japoneze, treaba care nu se reflecta in film, unde par usor aberante si cred ca nici macar audientza tzinta - hipsterii - nu o sa le intzeleaga rostul. Mai e o chestie, ca cartea are 6 volume si filmul, desi lungutz, trece cam in fuga prin cateva dintre ele, sarind peste unele flashbackuri care erau esentziale pentru a pricepe de ce niste personaje secundare sunt asa cum sunt. Iar treaba devine chiar fusharita la sfarsit, unde cartea e in varf de forma si aproape cu picioarele pe pamant, in timp ce filmul se abereaza total.

Crappola




The Devil's Playground

Film destul de nasol, noroc ca e englezesc si cu zombie, altfel il opream. Ca stil si calitate e undeva la nivelul seriei Resident Evil, care, pe masura ce trece timpul, imi da tot mai mult senzatzia ca e o rusine a culturii zombie. Ba e chiar mai slab, ca n-o are pe Mila si nici vreo gagica serioasa in locu ei, eroii fiind niste bugetari englezi care se chinuie sa ajunga la un elicopter, dupa ce Londra a fost infectata de virusul zombi.

Singuru lucru nou din filmu asta e ca zombie alearga foarte tare. O sa zicetzi ca nu e nou, ca si in 28 Days Later fugeau si de atunci s-au mai facut cateva filme in care fug. Dar aici fug CEL MAI TARE. Si nu doar fug, dar mai fac si flic-flacuri, sar garduri si chestii de saltimbanci. Dar nu compenseaza totusi caracterul derivativ si searbad al filmului. Adica chiar nu e nimic de vazut aici, nici macar pt fanii zombie. Nu tu efecte speciale, nu tu umor, nu tu gagici bunoace, plus ca e primu film cu zombie din viatza mea la care am adormit.