Bloody Kisses

True blood
sezonul 2

Reamintesc ceea ce nici n-am apucat sa spun data trecuta: serialul asta e creatzia unui anume Alan Ball, responsabil pentru un alt mare succes HBO, Six Feet Under. Si e primul film in care am vazut vampiri gay.

O gramada de chestii se intampla in sezonul asta. Fratele cretin al lu Sookie se inroleaza intr-o armata de iehovisti vampirofobi si are o aventura cu nevasta reverendului shef, shapeshifterul Sam isi gaseste gagica, tot shapeshifter, careia ii place sa se transforme in porc, o grecoaica satanista indeamna satul la dezmatz incercand astfel sa-l invoce pe Sarmanul Dionis, militzianul satului isi pierde autoritatea din pricina alcoolului, apare un vampir pacifist mai batran decat Jesus si se dovedeste ca imparateasa vampirilor e gagica care i-a dat recent papucii lui Marilyn Manson. Plus niste ploturi secundare si o gramada de personaje noi care pana acu erau figurantzi sau nu erau deloc.

Toate bune si frumoase, dar e o mica problema: unde sunt Sookie si vampiru Bill, asa-zisele personaje principale ale acestui serial? Pai nu prea sunt, apar pe ici pe colo dar intotdeauna in plus, bagate cam cu fortza in scenariu. La sfarsit vampirului Bill i se si da o treaba de facut, sa nu zica ca a stat degeaba tot sezonul. Sookie nici macar atata nu face, doar se agita si se isterizeaza. E drept ca o parte din poveste se petrece in casa ei da ea nici macar nu e acolo, se intoarce pe la finele sezonului sa urle: Mi-atzi intors casa cu fundu-n sus!

Un mare pas inainte face si vampiru Eric, un viking blondin care in sezonul 1 arata ca un membru constipat al unei trupe finlandeze de love metal iar in sezonul asta devine un personaj complex, cu ambitzia de a se incadra in tipologia de personaj consacrata de Lestat in cartzile/filmele lui Anne Rice. E nasol totusi ca a inceput sa se imbrace in trening. Vampir in trening, cine a mai vazut asa ceva! Oricum, noroc cu Eric asta ca mai justifica aparitzia lui Sookie pe ici pe colo dar cu un pic de remaniere la nivel de scenariu, nici aparitziile alea nu erau musai. In fine, se creeaza premisele pentru un threesome, asa ca probabil viitorul sezon se va intoarce la personajele principale si probabil asta va fi naspa. Serialul e bun atata timp cat Sookie si Bill stau prin decor, ideal ar fi sa dispara cu totul.

Alta chestie misto e ca de data asta serialul e chiar horror, in special spre final cand satenii dezaxatzi de spiritul lui Dionis o iau razna si incep sa danseze in fundurile goale in jurul unui copac de matze si animale mutilate. Adica aura de film politzist se cam disipa, misterele-s dezvaluite pe la jumatea sezonului si focusul se muta pe chestii serioase, sex si violentza.

-plusuri: plotul se indeasa foarte tare, apar elemente horror cinstite
-minusuri: personajele principale, dintzii aia stupizi, treningu lui Eric

Kalifornia

Lost Angels
de David Schow

Pedigree:
- nominalizari World Fantasy, Bram Stoker (pt. nuvela Pamela's Get)

David Schow e un biker neamtz americanizat considerat parintele genului splatterpunk (ori cel putzin al etichetei "splatterpunk"). Splatterpunk e soiul ala de horror intensiv, bazat pe scene de sex si violentza gratuite, mutilari, violuri, matze explodate samd, din care s-au dezvoltat in anii 80 genurile extreme de muzica metal (Cannibal Corpse samd) iar mai recent genul de film de mare succes comercial torture movie (seriile Hostel, Saw, Final Destination samd).

In literatura splatterpunkul a explodat in anii 80 datorita popularitatzii romanului The Nightrunners a lui Joe Lansdale (recenzat aici) si a colectiei Books of Blood a lui Clive Barker. Un alt important promotor al genului este un anume John Skipp, care a muncit ca antologator, deci un fel de Michael Haulica al scarbosheniilor. Schow a fost coleg de generatzie cu pomenitzii dar a actionat mai bine de 10 ani in underground si prin reviste, debutand cu volum propriu abia in 1990, taman cu cartea de care discutam aici, Lost Angels. De fapt a debutat cu doua volume lansate cam deodata: Lost Angels contine nuvelele publicate de autor in anii 80, iar un al doilea volum, Seeing Red, contine povestirile sale din aceeasi perioada. Multa vreme disparute si inaccesibile, ambele volume au fost reeditate recent in paperback de Babbage Press si se mai pot gasi pe amazon (alaturi de un al 3-lea volum, Wild Hairs, cu eseurile si recenziile publicate de Schow pe vremea cand lucra in redactzia Fangoria).

Acuma splatterpunku asta probabil nu e cel mai comestibil soi de literatura, nici macar pentru mine, asa ca am ezitat mult sa ii dau o shansa lui Schow. Pe de o parte, un maestru adevarat poate sa faca si din kkt statuia lui Venus, asa ca sa nu ne pripim cu concluziile - cel putin pe Lansdale si Barker ii consider autori obligatoriu de citit intr-o viatza. Pe de alta parte, mare mi-a fost surpriza sa remarc ca in volumul Lost Angels nu e nimic care sa poata fi incadrat in splatterpunk, poate nici macar in horror. Nu stiu cat e de reprezentativ volumul pentru opera vasta a autorului (7 volume de proza scurta si foarte putzine romane), dar Lost Angels contzine doar proza fantastica destul de cuminte, in care tema centrala sunt iubirile pierdute din pricina interventziei supranaturale a unor fortze care batjocoresc nazuintza spre iubire a omului (mai exact a autorului care isi cam varsa naduful esecurilor sentimentale, aviz amatorilor). Suna chiar un pic telenovelistic, iar personajele-s cam antipatice. Asta e chestia care nu mi-a placut in proza lui Schow. Sa detaliez:

Autorul traieste si munceste de aproape 20 de ani la Hollywood, unde a scris o gramada de scenarii relativ celebre, la filme precum The Crow, niste episoade Masters of Horror, 2 filme din seria Texas Chainsaw Massacre, 2 filme din seria Critters si altele pe care le-am uitat. Invartindu-se in mediile alea, Schow a avut sansa sa-i aiba drept mentori pe Richard Matheson si Robert Bloch (pentru ultimul a si editat o culegere postuma si retrospectiva impresionanta, in 3 volume - The Lost Bloch).

Pe de alta parte, traitul la Hollywood (si in Los Angeles) e cam ca traitul in Bucuresti. Ajungi sa cunosti doar un soi de oameni, insetatzi de putere, calcatori pe cadavre, care traiesc in viteza si vorbesc mai repede decat gandesc, obsedatzi de cariera, sex, distractzie contracronometru si pretzurile la apartamente. Ei bine, toate personajele lui Schow sunt de soiul asta, cam prea asemanatoare intre ele - in general regizori, scenaristi sau starlete ratate ori pur si simplu corporatisti generici care au treaba prin LA si vorbesc cu referintze greu de identificat cuiva care nu sta prin California macar. Scriitura lui Schow e scriitura de urbanist, din aia care daca ar fi scrisa de un bucurestean ar contzine pe fiecare pagina "Hai, pa!" si "Da mă leşi?" Poate ma pripesc si e de vina doar faptul ca volumul Lost Angels e strans legat (si titlul o indica) de Los Angeles (si de cariera de scenarist a autorului). Viitorul o sa ma lamureasca, dupa ce citesc si volumul pereche - Seeing Red. In fine, asta e cauza pt care n-am reusit sa ma atasez sentimental de nici unul din personajele lui Schow si nici sa le resimt macinarea interna si oarecum superficiala/repetitiva.

Cuprinsul e alcatuit din 5 nuvele/nuvelete, de lungimi variind intre 25-60 pagini:

• Pamela's Get: Probabil cea mai celebra nuvela a lui Schow, nominalizata Bram Stoker si World Fantasy. Asta e singura cu care am rezonat un pic emotzional: o tipa schizofrenica are niste prieteni imaginari; tipa moare si prietenii imaginari tre sa faca niste compromisuri ca sa nu dispara in nefiintza;
• Brass: Un tip mosteneste de la taica-su un pat si o oglinda in care se reflecta imaginile unor orgii sinistre desfasurate in patul respectiv. Ramane de stabilit daca evenimentele din oglinda s-au intamplat sau urmeaza sa se intample.
  
• Calendar Girl: Un fel de Tineretze fara batranetze si viatza fara de moarte doar ca personajul principal e o actritza porno care nu vrea sa-si piarda valoarea;
• The Falling Man: Un regizor divortzat capata din nou pofta de viatza dupa ce se cupleaza cu o gagica tanara care-i umple viatza de sens (si de sex). Cand toate pareau super, isi surprinde gagica facand sex cu un golem in propriul apartament;
• Monster Movies: Un tip si o tipa la un chef deapana amintiri despre copilarie si pasiunea pentru filmele horror ale anilor 50. Nimic fantastic in asta, asa ca povestea e fantasy in sensul ca e fantezia oricarui amator de horror care isi viseaza o gagica cu care sa aiba ce discuta.
  

Lost Angels ofera o latura surprinzatoare a autorului, fara nici o legatura cu notorietatea horror care ii este asociata. Nuvelele au structura similara, personaje cvasiidentice si chiar niste scene comune cum ar fi cea in care un tip si o tipa se simt in plus la o petrecere si se agatza reciproc. Cei doi stau la taclale, sfarsesc prin a-si face apropouri sexuale, ceea ce ii impinge spre intimitatzi si in final spre niste consecintze sentimentale dezastruoase, pricinuite de regula de factori supranaturali. Se poate argumenta ca asta confera volumului un caracter tematic, dar pe mine repetitivitatea "retzetei" m-a cam obosit. E ca si cum o aceeasi pereche de actori exerseaza o aceeasi scena, in acelasi cadru, schimband pe ici pe colo replicile si improvizand cu cate o poanta, in cautarea interpretarii ideale.

P.S. O parte din povestile astea (si din volumul pereche, Seeing Red) au fost ecranizate in serialul The Hunger, de acu 10 ani, un serial care a implicat o gramada de nume mari (Ridley Scott, Tony Scott, David Bowie, scriitori ca Harlan Ellison, Poppy Brite, Graham Masterton) si care la data respectiva isi propunea (si nu reusea, din cauza cenzurii) sa devina ceea ce abia serialul Masters of Horror avea sa reuseasca, catziva ani mai tarziu.

- plusuri: scriitura inteligenta, plina de referintze

- minusuri: lipsa diversitatii tematice (scene repetitive, personaje similare, slang urban optzecist dificil de urmarit)

- recomandare: in nici un caz amatorilor de horror, mai degraba amatorilor de fantastic urban, dar nu din soiul flamboiant (Gaiman), ci din soiul arid cu replici shmekere (gen Ciuc Palahniuc)

Candidatul Remus

Rareori am discutat despre persoane publice pe blogul asta, dar cand am facut-o s-a meritat. Pentru ca aleg oamenii cu mare grija, dintre cei care consider ca reprezinta cu adevarat Romania si viitorul ei. I-am avut printre randurile mele pe Iri Columbeanu, Pavel Corutz, Lorin Fortuna. Iar acum a venit randul Candidatului Remus, poreclit prin puburile clujene Candidatul Manciurian sau, de cand a anuntzat ca isi da foc in fatza TVR, Pasarea Phoenix.

Candidatul Remus (www.remuscernea.ro) e un metalist barbos din Deva care, la implinirea majoratului politic de 35 de ani, si-a facut cadou o intentzie de candidatura la presedintzia Romaniei. Suntem pe cale sa traim ziua in care presedintele tzarii va iesi in fatza natziunii cu un tricou Lacrimosa, pentru ca nu crede in costume si alte vestigii vestimentare. Pana aici totul e super, mai ales daca prefectzii, primarii si directorii de scoli vor fi obligatzi sa cheme trupe metal la serbarile cetatzenesti si ceremoniile de inceput de an scolar.

Din pacate, in spatele bunelor intentzii nu se ascunde si cea mai buna strategie electorala. Pe Candidatul Remus l-am cunoscut prin intermediul prietenei mele, pe care a incercat sa o agatze la Festivalul Sziget acu vreo 4-5 ani. Eu eram inauntru la un concert Cathedral in timp ce ea statea la taclale cu trupa Evergrey si, cum aparatul foto era la mine, a apelat la Candidatul Remus sa-si faca o poza cu trupa, dupa care au schimbat amabilitatzi si adrese, iar mai tarziu un pic de corespondentza sub pretextul pozelor cu Evergrey. Au mai trecut vreo 2 ani pana sa-l vad si eu in carne si oase, tot in calitate de fotograf. Dupa care am mai auzit de el acu 1 luna, cand isi anuntza gandul de a deveni presedintele tzarii. Ia uite, ma striga gagica-mea, daca-tzi dadeam papucii puteam fi prima doamna a Romaniei!

La un studiu atent al pseudoCVului de pe wikipedia, aflu ca Candidatul Remus a militat impotriva comunismului inca de dinaintea Revolutziei, adica pe la 14 ani. Era momentul in care renuntza la sah si se apuca ilegal de karate (de care s-a lasat dupa ce a incetat sa mai creada in agresiunea umana). A terminat Facultatea de Filozofie la 28 de ani dar a refuzat sa-si de licentza, probabil in semn de sfidare la adresa sistemului (sistem pe care l-a ofticat protestand impotriva instalarii de icoane in amfiteatre). In 1999 a urmarit cu proprii ochi o racheta Tomahawk pravalindu-se asupra fostei Iugoslavii. A salvat Parcul Carol de la construirea unui mall si a militat acerb impotriva Creatzionismului, fie iertat. Ca si in cazul lui Isus, nu e foarte clar cu ce s-a ocupat intre Revolutzie si anul 1997, cand a devenit membru UDMR in semn de sfidare la adresa lui CV Tudor et co.

Partea cea mai de kkt din toata faza asta este ca, radem, glumim, dar ma tem ca e singurul candidat pentru care merita sa-mi misc fundul pana la cabinele electorale. Cu asta nu vreau sa arat cat de cool va fi cand vom avea un presedinte metalist, ci cat de nasol va fi cand vom avea drept presedinte pe oricare din actualii sai competitori.

Oricum, indiferent cum iese, la alegerile de peste 5 ani (daca vor mai fi permise de regimul fascist in care urmeaza sa traim) voi fi trecut de varsta legala de 35 si voi urma modelul Candidatului Remus. In timpul mandatului meu toata lumea va fi obligata sa citeasca benzi desenate, Vladimir Colin o va inlocui pe Hortensia Papadat Bengescu in manualele de romana si fotbalul (cu echipe romanesti si mascaricii aferentzi) va fi interzis.

Voteaza Pasarea Phoenix!

A venit toamna, astupa-ma cu ceva

Four Octobers
de Rick Hautala

N-am auzit pana acu de Hautala, desi omu are 60 de ani si o groaza de romane publicate. Am luat cartea asta doar pt ca arata bine (e o editie CemeteryDance hardcover cu autograf de la autor si de la designerul editziei) si ca aveam nevoie de o experientza fresh, un autor de care n-auzisem inainte. Plus ca e luna octombrie si vibeul sezonier merge la fix cu cartea. A contat si faptul ca autorul e de origine finlandeza (ma temeam si ca nu prea stie engleza, dar nu e cazul) si ca volumul contzine 4 nuvele, formatul meu preferat cand vine vorba de literatura horror.

M-am cam dezumflat cand am cautat pedigree-ul lui Hautala - cateva succese comerciale si nici o nominalizare la premii importante. Daca n-ai fost nominalizat la nici un premiu pana la 60 de ani ceva nu e in regula. Am mai gasit cateva recenzii politicoase si niste laude din partea unor colegi de breasla. Si faptul ca e considerat "the other horror writer from Maine, who is not Stephen King".

Acu dupa ce am citit cartea sunt perfect de acord, asa ca si cronica mea va fi politicoasa. Hautala demonstreaza experientza, pricepere si o buna cunoastere a regulamentului horror. Din pacate nu risca nimic, nu ridica vocea, nu itzi sare in spinare. Nici macar scene de sex nu are. Nici violentza. Ce horror e ala fara sex si violentza? Va zic eu: cam cum scria Chiritza cel cu Ciresharii si Ionel Teodoreanu in La Medeleni. Niste copii tot freaca menta prin paduri si se sperie de cate o chestie.

A nu se intelege ca povestile lui Hautala sunt infantile sau horror de mana a treia. Nu stiu daca e specificul volumului asta, dar, cunoscand detaliul biografic ca autorul are 60 de ani si a crescut intr-o comunitate finlandeza din nordul SUA, povestile capata un caracter foarte intim si nostalgic. Atat de nostalgic si benign incat e o exagerare sa se foloseasca eticheta "horror". Doua din nuvele intra lejer la mainstream (gen Amintiri din Copilarie), una e despre halucinatzii (deci ar putea fi realista) si una singura are un dram de supranatural (si aia aminteste de La Medeleni).

Deci avem 4 nuvele adunate la un loc dupa un criteriu usor tematic - adica faptul ca toate povestile se intampla in Octombrie, una chiar de Halloween:

• Miss Henry's Bottles (preferata mea, si cea mai lunga - 100 de pagini): Un copil sarantoc face rost de niste maruntzish si isi cheama cel mai bun preten sa-i faca cinste cu o Cola. Se plimba ei cu bicicletele povestind vrute si nevrute si pana la urma ajung sa se certe din cauza ca unul i-a dat peste cot celuilalt in timp ce isi bea Cola, iar in final amicul invitat arunca ambele sticle in curtea lui Miss Henry, o baba isterica care urla mereu la copii peste gard. Sarantocul se supara, ca avea nevoie de sticlele alea sa-si recupereze garantzia pe ele, asa ca se duce la miez de noaptea sa sara gardu sa-si recupereze sticlele. Dar iaca il prinde Miss Henry, care tocmai se intorcea din obiceiul ei dubios de a se plimba noaptea prin cimitir. Tocma cand credeam ca acuma povestea devine horror si babeta il mananca pe copil, ce sa vezi, cei doi fac o intzelegere ca baba sa nu il toarne la parintzi cu conditzia ca pustiul sa revina in urmatoarele zile pe la ea sa-i desfunde WCul si streashina. Restu povestii se reduce la vizitele astea si la nostalgii ale babei legate de tineretze, cu un vag iz de Hearts of Atlantis de la Stephen King (minus partea supranaturala). Poveste mainstream de la un cap la altul, doar perspectiva copilului speriat o face nitzel sumbra;
• Blood Ledge: Niste copii isi propun sa impresioneze pitzipoancele care fac plaja langa o stanca, plonjand in lacul de dedesubt. Stanca e inconjurata de tot felu de legende de speriat copiii, bazate pe diverse accidente de scaldat. Eroii povestii gasesc un craniu de pitzipoanca ascuns intr-o scobitura din stanca si se minuneaza. Din nou o poveste mainstream 100% cu vagi nuantze dark. Ceva gen The Body/Stand by me a lui King;
• Cold River: Un tip bolnavicios si deprimat ca i-a murit nevasta nu mai poate dormi, se duce pe la doctori si incepe sa aiba halucinatzii cu fantome. Asta parca ar mai fi un pic horror, desi n-are nici o finalitate, tre sa te multzumesti cu ideea ca omul avea halucinatzii. In plus, descrierile sunt aberant de lungi, zeci de pagini in care autorul se chinuie sa descrie niste experientze senzoriale nasoale cu care nu prea ai cum empatiza;
  
• Tin Can Telephone: In anii 60 trei copii aud la radio ca rusii au lansat Sputniku, care va putea fi vazut la miezu noptzii pe cer, asa ca se duc ei noaptea pe furish intr-o poiana si in timp ce se holbeaza pe cer dupa Sputnik unul dintre ei dispare in bezna si nu mai apare niciodata. Asta are un pic de a face cu Twilight Zone, sa zicem, si e singura care contzine elemente supranaturale clare.
  

Asadar, culegerea asta are mai multe in comun cu Amintiri din Copilarie decat cu horrorul. De fapt, daca ma gandesc la povestea lui Creanga cu râia și caprele Irinucai, aia e snuff pe langa povestile lui Hautala. Ma gandesc totusi ca nu toata cariera lui e alcatuita din genul asta de povesti, si ca tonul nostalgic, intim si juvenil potentzat de descrierile de toamna (nu stiu de ce mi-a adus aminte si de Nicu Alifantis) e doar numitorul comun al volumului de fatza si nu trademarkul autorului. Oricum, ma indoiesc ca voi verifica prea curand aceasta teorie, avand in vedere ca Four Octobers a functzionat pentru mine mai mult ca somnifer decat ca experientza literara iar senzatzia pe care mi-a lasat-o Hautala a fost una de story-teller profesionist dar lipsit de orice sclipiri, care isi relateaza si romantzeaza niste amintiri din copilarie.

- plusuri: povesti moody, cu atmosfera excelenta si framantari interioare juvenile
- minusuri: ploturi de 2 lei, metafore deloc, exces de epitete, sex deloc, horror aproape deloc
- recomandare: fanilor Ciresarilor, ai lui Ionel Teodoreanu si ai povestilor benigne cu copii ale lui Stephen King (vezi filmul Stand by me)

Gandurile unui bolovan

Concrete
vol 5: Think like a Mountain
vol 6: Strange Armor
vol 7: Human Dilemma
de Paul Chadwick

Ultimele 3 volume ale seriei Concrete au fost publicate incepand de prin anul 2000 si reflecta o maturizare vizibila a autorului si o revitalizare semnificativa a seriei.

Reamintesc ca seria Concrete are in centrul povestii un ecologist al carui creier a fost transplantat de extraterestri intr-un corp de piatra care il frustreaza definitiv de orice aspecte senzoriale, inclusiv plapanda atingere umana si posibilitatea de a se reproduce. Eroul e ajutat de o doctoranda sterila si un secretar afemeiat iar stradaniile eroului au de a face cu protejarea planetei.

Dupa cum am discutat in primul articol, volumele 3 si 4 au renuntzat oarecum la tema principala si au migrat spre niste povesti mai de divertisment, axate pe umor (v3: Fragile Creature) si suspans (v4: Killer Smile). Din fericire Paul Chadwick a realizat ca nu se prea pricepe la povesti clasice cu supereroi care caftesc raufacatori si, in volumul 5, expresiv intitulat Think like a Mountain, readuce seria pe fagashul original al environmentalismului.

Think like a mountain trateaza o dilema importanta, a eco-terorismului, prin care organizatziile de tree-huggeri saboteaza proiecte industriale care afecteaza biosfera (defrishari, deversari etc.). Volumul e destul de convingator si la vremea lui a fost folosit chiar ca material de propaganda de catre organizatzia Earth First!, environmentalisti radicali care au fost uneori acuzatzi de terorism si care fac subiectul volumului de fatza. Povestea volumului e despre organizatzia asta care il racoleaza pe Concrete sa protejeze niste paduri canadiene de drujbishti. Chadwick abordeaza tema obiectiv, prezentand toate fatzetele ecoterorismului, de la idealism, la ingrijorare justificata si pana la paranoia sau sacrificiu uman. Eroul Concrete incearca sa pastreze o distantza observatzionala fatza de problema dar e atras in tavalugul evenimentelor si pana la urma apeleaza la cea mai pacifista solutzie posibila, aceea de a se imbraca intr-un Sasquatch ca sa bage in sperietzi defrishatorii de paduri. Din pacate in plan real solutzia nu e la fel de simpla, dupa cum ne-au demonstrat Luna Amara la festivalul Fânului.

Volumul 6, Strange Armor, e complet redundant, deoarece repovesteste originile eroului (divortzul, rapirea de catre extraterestrii, abuzurile guvernamentale, relatzia cu mass-media), prezentate si in primele 2 volume. Ratziunea de a exista a volumului este tentativa de a produce un film Concrete acu catziva ani, film care trebuia evident sa contzina si originile eroului. Pana la urma filmul a fost pus la naftalina si autorul a optat sa-si adapteze scenariul in banda desenata, pe care a publicat-o in acest volum. Pentru cine a citit seria Concrete de la inceput, volumul 6 poate fi sarit lejer. Pe de alta parte, pentru cine vrea sa citeasca doar varfurile seriei (volumele 5 si 7), e un rezumat util care scuteste de parcurgerea primelor volume.

Volumul 7 e partea cea mai reusita a seriei, premiat si nominalizat in multe topuri BD ale anului 2005. Daca cineva vrea sa citeasca un singur volum din Concrete, asta trebuie sa fie (eventual insotzit de volumul 6, pentru a intzelege originile eroului). Subintitulat The Human Dilemma, povestea ridica o problema de prima prioritate - suprapopularea planetei. In trecut, tendintzele de suprapopulare erau oprite prin razboaie si maceluri dar de cand cu ONU si astea, abuzurile la adresa drepturilor omului nu mai au o amplitudine suficienta incat sa incetineasca ritmul de crestere a populatzie, devenit exponentzial de pe la razboaiele mondiale incoace. Pentru a ocoli solutzia razboaielor si decimarilor in masa, se zice ca francmasonii au propus solutzii alternative, mai putzin dramatice dar cu efect similar de incetinire a suprapopularii: promovarea homosexualitatzii la nivel de lifestyle, promovarea sexului ca divertisment si nu ca act reproducator, amenintzari gen SIDA pentru incurajarea folosirii prezervativelor, descurajarea (economica si de lifestyle) a conceptului traditzional de familie si incurajarea unei atitudini de viatza orientata spre cariera si individualism.

Povestea lui Chadwick preia genu asta de speculatzii si il pune pe eroul Concrete in postura de a promova sterilizarea tinerilor in numele unui ONG masonic ascuns in spatele unei corporatzii care vinde pizza. Concrete propovaduieste ideea dintr-o pozitie oarecum subiectiva, avand in vedere ca el insusi e asexuat dar oamenii nu primesc argumentele lui foarte bine si ajunge sa fie ridiculizat de organismele pro-life, desi programa sa politica n-are nimic de a face cu avortul. Pan la urma treaba se impute, apar asasinii pro-life dezaxatzi, isteria mass-media, amenintzarea unui virus care transmite sterilitatea pe cale sexuala, iar Concrete e pus in niste situatzii in care tre sa-si revizuiasca atitudinea fatza de conceptele de sex si reproducere. Raman oricum foarte relevante argumentele sale (ma rog, ale lui Chadwick puse in gura personajului) care ne arata destul de clar ca in ritmul asta de crestere a populatziei, prin 2050 ar trebui sa putem trai pe Luna daca vrem sa mai incapem unii de altzii. E destul sa ma uit la parcarile din centrul Clujului ca sa-i dau dreptate.

- plusuri: mult mai tare decat prima parte a seriei, ridica probleme foarte relevante
- minusuri: grafica alb negru, formatul mic al volumelor
- recomandare: oamenilor preocupatzi de probleme importante

Filmele vorbite pe la spate - septembrie 2009

Filme musai

In the Loop e filmul in care am auzit cele mai multe injuraturi ever. E o comedie britanica (scotziana de-a dreptu) in vana serialului The Office (varianta brit) doar ca faptele reflectate au loc la un alt nivel - al tratativelor dintre UK si SUA din preajma lansarii razboiului impotriva terorismului. Ca si The Office, serialul e o comedie infricosatoare prin ideea ca poate chiar asa se si petrec lucrurile prin birourile alea si ca soarta a o gramada de oameni depind de decizii luate de o clasa politica alcatuita preponderent din golani la 4 ace, cam ca pe la noi doar un pic mai versatzi in ticalosii. Probabil mare parte din public nu resimte latura infricoshatoare a povestii si o sa se bucure de partea umoristica, in special dialogurile care bombardeaza cu injurii ingenioase la adresa oricui apare prin scena. Un mare rol il are Gandolfini zis si Sopranno, aici un general american care nu e prea hotarat daca sa mearga pe mana razboiului au ba, dar nici nu-l intereseaza foarte tare. Filmul trebe vazut de doua ori, caci unele personaje sharjeaza injuraturi intr-un ritm mai rapid decat apuci sa le intzelegi semnificatzia. Injuratura mea preferata: You look like a squeezed dick with that blue vein pulsing on your head. If i punch you once you'll shit teeth for awhile (asta-i zice Gandolfini omului de PR a lui Tony Blair in poza de mai sus)

Pontypool. Asta e unul din cele mai originale filme cu zombie ever, productie canadiana dupa cartea (parte dintr-o trilogie) a unui anume Tony Burgess (altu decat ala cu Potrokala Mecanica) care si apare in film sa cante un cantecel. In rolul principal, Nite Owl din Watchmen, e un DJ lucrator la un post de radio din satucul canadian Pontypool care baga lumea in sperietzi cu zvonuri despre o invazie zombie (ceva referintze la adaptarea radiofonica a lui Orson Welles la War of the Worlds care a scos lumea pe strada in anii 30). Tot filmul se petrece in cabina de transmisii radio (si in jurul ei) iar numarul total al actorilor e de 4, deci filmul e un fel de A fost sau n-a fost a lui Porumboiu, doar ca are zombie in loc de Revolutzia din 89. Pe langa settingul minimalist de piesa de teatru si actorii destul de misto, e interesanta cauza zombificarii, o chestie legata de teoria memelor (si de spalarea pe creier prin mass-media). De faptul autorul cartzii originale zice ca astia din film nu-s zombie, ci conversatzionalisti, adica niste oameni carora le place sa se auda vorbind, deci filmul functioneaza si ca alegorie a mass-mediei romanesti.

Filme contra plictiselii

Final Destination 3D. Al 4-lea film din serie e identic cu primele 3. In mod normal nu m-as fi obosit cu el, franciza se alatura seriei Saw intr-o categorie a filmelor horror pe care le gasesc indezirabile, dar am prins gustul filmelor 3D, mai ales daca-s horror si bine concepute vizual, cum a fost My Bloody Valentine 3D. Mi-a pasat si de faptul ca filmul e facut de David Ellis, autorul lui Snakes on a Plane si a celui mai bun film (vizual vorbind) din seria Final Destination (adica partea 2, cu memorabilul accident de shosea). Desi sunt respectabile stradaniile de a aduce filmul in format 3D, acesta nu se ridica la nivelul experientzei Valentine nici dpdv tehnic si nici artistic. Actorii sunt sub orice critica (=not even funny, atribut necesar in filmele de gen) si gagicile sunt mai naspa decat se obisnuieste in domeniu (=anorexice si nonmaternale if ya know what i mean). De remarcat ca joaca actritza care a preluat rolul Emanuelle in anii 90 dupa retragerea Sylviei Kristel, fie iertata. Din pacate nu ne arata tot ce are mai bun si moare repede. Cea mai misto faza din tot filmul e o catastrofa care are loc intr-un mall, dupa ce lumea iese de la un film 3D.

RocknRolla. Se zice ca disensiunile care au pricinuit divortzul dintre Guy Ritchie si Madonna isi au originile in felul in care Ritchie i-a portretizat pe tzigani in filmul Snatch. Sarmanul Ritchie e un exemplu de pus in dictzionar, de barbat pe care l-au distrus femeile. Avantul luat acu 10 ani cu Lock, Stock si Snatch a fost temperat brusc de casnicia dintre cei doi si cariera englezoiului s-a dus incet si sigur pe apa sambetei, pe masura ce Madonna insista tot mai mult sa devina axul central al filmelor sotzului ei. Macar de faceau impreuna un film gen Crucea de Piatra (ala cu Loredana) si tot era ceva. In fine, vestea buna e ca Ritchie a divortzat recent si i s-a permis sa respire cu plamanii proprii, oportunitate pe care a exploatat-o intr-un film-reviriment, RocknRolla, care revine la auguriile tineretii sale (gangsteri englezoi si umor cool) dar parca timorat un pic de trauma casniciei. Marele necaz e ca filmul e excesiv de aglomerat cu personaje si fapte, toata lumea fura de la toata lumea fara sa stie de la cine fura si toata lumea vrea sa dea in gat pe toata lumea. Nici faptul ca filmul tzine 2 ore nu ajuta, lipseste clar macar o juma de ora de construire a personajelor care apar in film cam brusc si fortzat, cel mult cu niste flashbackuri fusarite. Culorile-s nasoale, parca ar fi un film alb-negru doar ca mai pe galben-maro asa. Noroc cu actorii care fac treaba excelenta, in special batranul englez Tom Wilkinson, intr-un rol atipic pentru cariera lui (ceva gen Gigi Becali). Leonidas din 300 si Tom Hardy din Bronson au niste personaje secundare misto (dar insuficient introduse), plus ca mai e un italo-englezoi foarte tare, Mark Strong, care seama cu Andy Garcia si de care vom mai auzi mult si bine. E foarte bine ca se anuntza si o continuare, The Real RocknRolla, care are shansa sa duca la o trilogie mafioso englezeasca foarte necesara zic eu. Eu as face si un prequel in care sa explic de unde pana mea au aparut atatea personaje in filmu asta. Dar pana atunci, stau cu sufletul la gura pentru ceea ce consider eu adevaratul reviriment al lui Guy Ritchie, o tripleta de filme adaptate dupa benzi desenate si programate pentru urmatorii 3 ani: Lobo, The Gamekeeper si, cel mai iminent, Sherlock Holmes cu Downey Jr., Jude Law si acelasi Mark Strong pomenit adineaori.

Defiance. Asta e film de ala cu elemente istorice si mesaj important, un soi de filme care au shanse tot mai mici sa prinda box-officeul intr-o lume desensibilizata de lectiile istoriei si pe cale sa repete toate gafele. Regizorul Zwick are in portofoliu numai filme din astea: Blood Diamond, Last Samurai, Legendele Toamnei si niste filme patriotice cu Denzel Washington. O chestie e totusi misto, si anume ca patriotismul si istoria din filmele lui nu e neaparat legata de SUA. Defiance se petrece in Bielorusia in timpul Razboiului Mondial nr.2 si e despre o gashca de haiduci rusnaci condusa de James Bond aka Daniel Craig. Unii ar zice ca filmul e varianta serioasa la Inglourious Basterds: dupa ce parintzii sai sunt executatzi de SS (si de colaboratzionistii rusi), James Bond si cei 3 fratzi evrei ai sai se refugiaza in padure si planuiesc sa se haiduceasca si sa kill some nazis. Partea nasoala e ca pe urmele lor au alergat inca vreo cateva zeci de familii de evrei de prin imprejurimi, intelectuali care nu stiu bate un cui si femei fragile care nu stiu pe ce cale sa o apuce. James Bond simte chemarea biblica sa ii ocroteasca, isi asuma rolul lui Moise si se apuca sa cladeasca o tabara de survivalisti. Dar frate-sau simte ca e tzinut in loc de mila lui Bond si ia haiducia pe cont propriu alaturi de niste amici mai impulsivi. Nimeni nu tre sa stea cu noi cu fortza, zice James Bond, asa ca restul filmului ne arata cum drumurile celor doi fratzi merg in paralel: ala mai tanar se face partizan si saboteur, in timp ce James Bond tzine cu dintzii de valorile pacifiste, chinuindu-se sa tzina comunitatea de evrei survivalisti hranita si incalzita, desi se moare pe capete in special in timpul iernii si in timpul unor sesiuni de vanatoare de evrei organizate prin padurea aia. Desi filmul e cam melodramatic (si nu prea arata sange, nici macar in scenele violente), n-are cum sa nu impresioneze adevarul istoric din spatele faptelor - cica evreii astia au rezistat vreo 3 ani in padurile alea si, desi au fost decimatzi, tot au scos-o la capat vreo mie dintre ei. Comparativ cu filmele alea despre ambitzie in care un bezmetic se urca pe un munte, ingheatza si dupa aia toata lumea il lauda cand reuseste sa coboare inapoi cu degetele degerate, povestea haiducilor lui James Bond e infinit mai puternica, poate chiar mai puternica decat a lui Schindler.