Tuesday, August 31, 2010

Luna muzicala 7

Dezamagirile anului

Ok, s-a cam lungit luna muzicala da promit ca asta e ultimul. Scopul lui principal e prezentarea dezamagirilor primei jumatatzi de an, tot felu de albume pe care le-am asteptat degeaba. Pe de alta parte trebe luate si ca recomandari, nu-s albume a caror existentza sa o ignori pur si simplu chiar daca la trasul liniei n-o sa le mai ascult degraba.


Anathema - We're here because we're here
Probabil capul de afis la capitolul asta sunt Anathema, care dupa ce s-au cacait pe ei o gramada de ani daca sa scoata sau nu albumu, i-au tot facut teasere ba prin concerte, ba cu piese inserate pe compilatzia unplugged Hindsight, l-au reinregistrat de nu stiu cate ori, cu contributzia lui Ville Vallo de la HIM si cu productzia asigurata de Wilson de la Porcupine Tree, deci cum ziceam, dupa toata teasereala asta sa vii cu un album care suna ca intro-urile de la Porcupine Tree e cam jenant. Bine, Steve Wilson in calitate de producator are prostul obicei de a face toate trupele sa sune ca propria trupa (a facut-o si cu Opeth la un momendat), dar orishicum nici contributzia celor de la Anathema nu e prea solida, creca aveau o idee foarte vaga despre cum voiau sa sune piesele, nici versuri nu prea aveau la indemana si l-au lasat pe producator sa faca ce vrea el cu albumu, incat nici macar piesele prezentate in avanpremiera nu mai seamana cu halu in care apar pe album. Nu stiu daca li s-au suit la cap gagicile si vinul din Romania, unde petrec tot mai mult timp datorita liniilor directe cu Wizzair, dar albumul asta n-are cum sa acopere golul ramas intre precedentul album (de acu 7 ani) si ala viitor, daca or mai scoate ceva, probabil tot peste 7 ani.

Mostra:


Si una din piesele mele favorite de pe vremuri ca sa vedetzi unde dai si unde crapa:


Serotonal - Monumental Songs of Misery and Hope
Am sperat ca dezumflarea data de Anathema imi va fi compensata de concurentza, dar n-a fost asa. Serotonal e trupa primului vocal din Anathema, Darren White, unu barbos care grohaia la inceputu anilor 90 si a dezertat din Anathema cand restul trupei au virat muzica in directzia Pink Floyd. S-a lasat atunci cu schizma intre fani, sunt aia pt care Anathema s-au compromis total prin alungarea deatherului barbos, sunt ailaltzi care habar n-au ca albumele cu White exista. In totzi anii astia, Darren White a avut multiple tentative de a se relansa, incapatzanandu-se sa-si pastreze stilul original, de parca era nu stiu ce mare scula pe bascula. A scos ceva albume doom cu The Blood Divine, incercand sa conserve stilul primelor materiale Anathema, dar iaca anul trecut s-a dat si el pe brazda si, cu trupa Serotonal, incearca intr-un mod foarte umil sa calce pe urmele actualului sound Anathema, adica sa faca exact treaba pe care s-a jurat ca n-o va face cand a plecat din trupa.

Din pacate Darren White a avut un motiv foarte bun sa plece din Anathema, si anume ca nu e in stare sa cante. Probabil daca stia, nu isi incepea cariera cu grohaieli. Acuma, dupa 15 ani de invartit in jurul cozii, il incearca si pe el curajul de a canta muzica normala. S-a si barbierit cu ocazia asta, si-a luat niste haine de hipster, arata chiar prezentabil, cu vreo 15 ani mai tanar, de parca s-ar fi intors in timp sa-si anuleze deciziile nasoale luate in viatza. Muzica Serotonal nu e chiar un dezastru, e un rock alternativ mai chinuit, vocea lui White se straduie sa fie melodica dar e foarte limitata asa ca uneori mai racneste cate una, dar nu deranjant, cat sa dea o tusha mai bruta unor refrene. Si instrumentistii par cam incepatori, asa ca albumul Serotonal e undeva la nivelul la care erau Anathema cand au scos Eternity in 96, adica un album plin de ambitzii dar si de falseturi si de o palida incercare de rock progresiv sau alternativ, cred ca nici lor nu le e clar.

Una din piesele mai sprintene si mai ok ale albumului:


Si cam cum suna Anathema cand mi-am luat eu prima caseta cu ei:


3 - Revisions
Albumu asta nu e defel rau, dezamagirea consta in faptul ca fusesem convins ca e album nou si cand colo e o compilatzie de piese vechi revizuite. Trupa anuntzase un album proaspat in 2010 si eu am crezut ca e asta, de aici dezamagirea. Se pare ca va iesi si ala proaspat, dar se mai amana un pic. Altfel, e un punct excelent de abordare a trupei 3 (sau Three, atentzie, sunt greu de cautate pe net din cauza numelui stupid). Cand te uitzi la trupa asta, nu dai 2 bani pe ei, arata ca aia de la Animal X, poate chiar mai tinerei. Din poze itzi vine sa zici ca-s trupa de nu-metal sau punk adolescent. Cand colo, 3 e una din cele mai cool trupe progresive a momentului, dar nu unul foarte complicat si ultraorchestrat, ci mai degraba ceva intre Rush si Coheed&Cambria (cu care dealtfel sunt rude de sange, vocalu din 3 e frate cu unu din C&C). E foarte bun soundul trupei, curat ca cristalul, piesele sunt scurte pt genul progresiv, pe alocuri o dau inspre indie si rock alternativ, dar nu mult, influentzele Rush sunt cele predominante. E mare lucru ca o trupa asa tanara canta asa ceva, si e si mai mare mirare ca au deja 6 albume si mai sunt implicatzi in inca vreo 5 trupe sau proiecte solo. Acu catziva ani au fost invitatzi sa se alature lui Dream Theater si Opeth in turneul Progressive Nation, deci va datzi seama ca e treaba serioasa cu feciorii astia. Cum ziceam, intra la dezamagirile anului din pricina faptului ca au scos albumul asta de revizii in loc sa scoata material nou dar pt cine nu i-a mai ascultat e bun si asta.

Clip mai vechi:


Darkthrone - Circle the wagons
Nici pe astia nu-i corect sa-i cataloghezi drept dezamagire, pt ca de la astia nu ma asteptam la nimic. Ba mai mult, ce au scos e chiar interesant (dar la modul nasol). Darkthrone e trupa unui poshtash norvegian, Fenriz, care in anii 90 a izbucnit pe scena black metal cu cateva albume respectate de fani tocmai datorita naturii foarte necizelate, brute, adica albume de alea de le poate inregistra oricine care tzine suficient de mult sa se prosteasca.

Black metalul asta a explodat in Norvegia la inceputul anilor 90 ca o forma patologica de punk, cu o estetica sado-maso imprumutata de la filmele Hellraiser, nomenclatura luata din opera lui Tolkien si machiaje luate de la Jokerul din Batman. Desigur, lucrurile astea n-o sa le recunoasca nici un blacker, caci de 20 de ani ei se dau de ceasu mortii sa credibilizeze cultural genul, asociindu-l in mod fortzat cu istoria vikingilor (desi un viking adevarat, daca ar calatori in timp pana in zilele noastre, 100% n-ar asculta black metal). Paradoxal, putzinele trupe care si-au asumat corect radacinile horror ale esteticii black metal (Cradle of Filth, Dimmu Borgir) sunt discreditate constant ca fiind tradatoare ale autenticitatzii black care, vezi doamne, ar avea radacini filozofice si istorice ancestrale. Ca sa sustzina aberatzia, blackerii au investit foarte mult in studiu si in impregnarea black metalului cu tot felu de aspecte culte, de la versuri si teme arhaice pana la elemente muzicale folk, mai intai vikinge (teoretic), ulterior specializate pe diverse specificuri geografice (avem azi black metal banatzean, bucovinean, sumerian, amerindian, indonezian si naiba mai stie de care). Asa ca, de voie de nevoie, black metalul a reusit sa-si creeze imaginea culta de care aveau nevoie disperata la finele anilor 80 cand vandalizau biserici si erau fugaritzi de dirigintzi si parintzi pe coclaurile care le-a inspirat dragostea pentru natura.

Recent insa, black metalul a inceput sa primeasca cateva lovituri ideologice majore, care au zguduit "puritatea" genului, venind chiar de la nucleul tare al trupelor care au inceput sa se dezica de principiile fundamentale. Mayhem s-au apucat de un doom patologic inspirat de colaborarile cu Sunn O))), Skitliv si japonezii Sigh au inceput sa colaboreze cu folkistii gay ai lui David Tibet (Current 93), membrii Gorgoroth au iesit din dulap recunoscand ca-s gay si apucandu-se de cantat grunge (in Audrey Horne), aia de la Emperor au luat-o razna demult (Mortiis, Green Carnation, Ihsahn etc.) Nu mai vorbesc de Ulver, Manes si ailaltzi care au apucat-o pe niste carari care i-au lasat pe blackeri complet cu ochii in soare. Raman insa suficiente trupe din generatziile mai tinere care tzin sus stindardul genului. Oricum, nici in ziua de azi blackerii n-au rescunoscut de unde au imprumutat machiajele alea kkcioase. Cred ca Euronymous (mentorul scenei black de la finele anilor 80) a luat secretul cu el in mormant cand a fost omorat de ucenicul sau, contele Grishnack (acest Luke Skywalker al metalului, cunoscut prin trupa Burzum, care probabil a innebunit subit afland originile machiajului black metal).

Revenind la Darkthrone, si poshtashul Fenriz isi aduce cu noul album contributzia la subminarea genului la ale carui baze a contribuit. De fapt el cam tot timpul a stat departe de latura asta cosmopolit-folclorica si s-a incapatzant sa conserve radacinile punk ale genului. Dupa ce anul trecut a reinviat proiectul de stoner doom Valhall, anul asta a scos nou album Darkthrone, Circle the Wagons, care e, spre marea disperare a blackerilor de pretutindeni, un album de punk proletar.

Una din piesele mai breze ale noului album:



Ov Hell - The Underworld Regime

Tot din zona black metal, Ov Hell e proiectul de superstaruri initziat de King Ov Hell (tipu de la Gorgoroth care NU s-a declarat (inca) gay) in incercarea de a obtzine iertaciune de la fanii care l-au renegat dupa infiintzarea trupei de grunge Audrey Horne. O legatura importanta cu precedentul paragraf e ca albumul suspomenit al lui Darkthrone are pe coperta dedicatzia Anti King ov hell. Nu stiu ce au astia de impartzit, dar proiectul Ov Hell este unul de black metal cinstit, avandu-i printre membri pe vocalu de la Dimmu Borgir, tobosaru de la Satyricon, unu de la Enslaved si unu am uitat de unde, adica spuma blackului norvegian. Partea nasoala e ca suna ca un album Dimmu Borgir din care scotzi clapele. Am observat un prost obicei al acestor grupuri de superstaruri, care suna mai prost decat trupele din care provin acestia, probabil isi pastreaza ideile bune pt trupele originare si folosesc reuniunile astea pe post de exercitziu si metoda de muls bani.




The Knife - Tomorrow in a year
The Knife e o trupa de dance si pop. Etichetele astea in Romania au niste implicatii foarte sumbre, te duc cu gandul la Andre, Bambi, Jimmi Jimmi in bikini si alte proiecte sinistre. Sunt oameni care cand aud de muzica dance intra in soc anafilactic numai din pricina rezonantzei pe care o are termenul cu istoria recenta a muzicii romanesti. Nu va fie frica, la scandinavi treaba sta un pic altfel. La ei dance inseamna ABBA si A-ha. Atzi intzeles ideea, e cam ca diferentza dintre Regele Suediei si basescu.

Acu ceva ani suedezii The Knife au scos Silent Shout, unul din cele mai tari albume ale decadei, ascultat de toata lumea, fie ca erai rocker, metalist, jazzer, clubar, filarmonic ori hip hoper. N-a intampinat rezistentza si nu-s multe trupe care sa atinga performantza asta. Ulterior gagica din The Knife a scos sub numele Fever Ray inca un album simpatic, dar pe ansamblu se simte o oarecare delasare din partea lor dupa succesul fulminant.

In 2010 trebuia sa vina noul album. Si a venit, doar ca nu intzeleg nimic de pe el. Tomorrow in a year e, mare atentzie, o opera pop inspirata din Originea Speciilor a lui Darwin si are drept colaboratori niste mezzosoprane, DJi si pop staruri daneze, germane si suedeze. Evident, nici din asta nu se intzelege cu ce se mananca albumul. Muzica e prea experimentala si e la polul opus fatza de eticheta dance de care aminteam. E un fel de tentativa pop-simfonica-ambientala cu iz de soundtrack si putzina voce. Are ceva din proiectul Elend (soprane gotice), din soundtrackurile Ulver, ceva drum'n'bass si albumul Songs from a Distant Earth al lui Mike Oldfield. Doar 1-2 piese au ceva versuri palpabile in ele, care sa te duca cu gandul la The Knife de altadata. In rest e un experiment ultraelitist, ultra-artsy si incomprehensibil. Proiectul e foarte interesant, dar intra la dezamagiri pt ca asteptam un album "normal" iar asta e dificil de ascultat de la un cap la altul (mai si dureaza o ora jumate).

P.S. Se pare ca albumul e de fapt soundtrackul unui performance live prestat de o companie daneza de teatru si fara partea vizuala isi cam pierde rostul. O mostra live putetzi vedea aici:



Un reminder din vremurile dance ale trupei (ala de la voce e un transsexual, creierul trupei e cocalaru ala in trening):



Si o mostra de pe albumul solo Fever Ray:




Korn - Korn III: Remember Who You Are

Noul album Korn reprezinta unul din cele mai nasoale trenduri din istoria muzicala a ultimei decade, si anume albumul "back to the roots". Bazat pe observatzia corecta a departamentelor de marketing ca unii fani au obiceiul sa se blocheze mental pe primele 2-3 albume ale trupei favorite si sa reactzioneze negativ la orice tentativa experimentala sau de evolutzie, s-a inventat aceasta metoda de muls bani si recuperat fani: albumul "ca pe vremuri".

Din pacate foarte putzine albume de soiul asta si reusesc sa ofere niste piese proaspete, majoritatea fiind reciclari menite sa gadile orgoliile fanilor "adevaratzi". De-a lungu vietzii mi-a fost dat sa aud albume nasoale de pe trendul asta, venite de la My Dying Bride (campionii acestui gen de balacareala), Moonspell, Iron Maiden, Metallica, Paradise Lost, Judas Priest si multzi altzii. Singurele albume "back to the roots" faine care imi vin in minte sunt Paradise Lostul de anu trecut (dupa multiple tentative ratate ale trupei) si Amorphisul de acu 2 ani.

Korn incearca si ei trucu asta, aflatzi probabil in foame de bani dupa decaderea accelerata a genului nu-metal si multiplele pierderi de componentza suferite de trupa. Albumul de debut Korn ramane unul de top 5 nu-metal si unul din cele mai influente din istoria rockului insa de pe la al 3-lea album, odata cu devenirea mainstream a grupului muzica li s-a diluat foarte tare si soundul a inceput sa incorporeze tot felul de experimente ratate - hip hop, clape, elemente electro si industrial, la un moment dat chiar o tentativa gotica - integrate intr-un mod foarte fortzat in muzica nu prea flexibila a grupului. Apoi a inceput si un circ legat de convertirea la baptism a chitaristului Head care a infiat 1000 de orfani indieni (cifra nu e exagerata) si s-a dezis total de Korn, scotzand chiar un album interesant de nu-metal crestin cu ajutorul prietenilor care i-au sustinut decizia (unu de la King Crimson si unu de la Perfect Circle). Albumul lui Head a fost mult mai bun decat tot ce a scos Korn in ultima decada, iar pentru anul asta baptistu a anuntzat si o continuare. In timpu asta trupa mama a mai pierdut si tobosharu si uite asa au ajuns sa cante si la Tg. Mures (la Peninsula), acu cand nu mai da nimeni 2 bani pe ei.

Asa ca tot ce le-a ramas de facut a fost sa-l caute pe producatorul albumului de debut, Ross Robinson (parintele real al soundului nu-metal) si sa-l roage sa le mai faca un album ca pe vremuri. Dupa divortzul de Korn, Robinson a pus umarul la lansarea Soulfly, Limp Bizkit, Slipknot, Machine Head (perioada nu-metal) deci si-a pus o amprenta mai puternica asupra muzicii decat Korn de capul lor. Daca va intrebatzi de ce albumul asta se numeste Korn III (desi trupa are vreo 10 albume), e din cauza ca e a treia colaborare cu Ross Robinson (prima din 1996 incoace). Soundul este intr-adevar cel de pe vremuri, aspru si vibrant, dar ca in majoritatea albumelor "back to the roots" e prea evidenta disperarea de recuperare a zilelor de altadata, treaba care nici nu cred ca va fi posibila vreodata fara membrii pierdutzi pe drum. Pana una alta astept mai cu interes noul album de metal baptist al lui Head.

O mostra de pe noul album:



Si una de pe albumul de debut al lui Head:



Enemy of the Sun - Caedium
Asa cum Ross Robinson e parintele soundului nu-metal, producatorul polonez Waldemar Sorychta e parintele soundului gotic metal european, prin mainile sale trecand primele albume Moonspell, Gathering, Sentenced, Tiamat, Samael, Lacuna Coil si multe altele. Ba pe unele a si participat ca kitarist sau clapar de studio. Acu 15 ani l-a apucat si ambitzia de a-si face propria trupa, isprava pe care a reusit-o cu ajutorului tobosharului, pe atunci proaspat expulzat din Slayer, Dave Lombardo. Rezultatul a fost Grip Inc., una din cele mai experimentale trupe de thrash (un contrast interesant cu vocal punk si chitara supermelodioasa, in dulcele stil gotic). Dupa 4 albume tari Grip Inc. s-au destramat (vocalu a murit, Lombardo a revenit la Slayer), iar Waldemar Sorychta a fost obligat sa continue sub alt nume. Enemy of the Sun e noua versiune a proiectului Grip Inc., iar albumul de debut de acu catziva ani a fost destul de incurajator, l-am pus si in topul anului la vremea lui. Din pacate noul album e un remix al primului album, aceleasi piese amestecate un pic intre ele si cu vocea mult stricata in incercarea ratata de a crea un sound mai melodios si catchy. Vocalu e prea searbad pt ce incearca sa faca.

O piesa la plezneala de pe noul album:


Si una din perioada Grip Inc.:


Dark Tranquillity - We Are the Void
Desi Dark Tranquillity la Sibiu a fost unul din cele mai bune concerte de anu asta, noul lor album e unul din cele mai nasoale. Trupa, consacrata cu death metal melodios si catchy, tzine neaparat sa cante pe acest album unul nemelodios, mai aspru dar si mai searbad, probabil in semn de recunostintza fatza de parintzii genului At the Gates. Asta cam banalizeaza albumul, dar probabil amatorii de death metal vor fi multzumitzi, nu e propruzis defectuos, ci doar monoton si searbad.

Singleul noului album:


Si una din vremurile mai bune:



Fozzy - Chase the Grail
Asta e incarnarea crestina a trupei de redneck rap metal Stuck Mojo. Mojo sunt foarte cool, dar in varianta Fozzy vocalu (rapper negru) a fost inlocuit cu super starul de wrestling Jericho care va datzi seama ca nu s-a prea omorat la viatza lui cu studii muzicale. Nu ca rapperu de la Mojo s-ar fi ocupat, dar la el nici nu era cazu. In schimb Fozzy are un stil mult mai melodic care se risca chiar la balade si orchestratzii progresive si refrene fredonabile pe care wrestlerul se prezinta intr-un mod destul de plat, cam ca ala de la Stone Sour. Iar cand o mai da si cu pian si giugiuleala suna chiar nasol. Proiectul Fozzy are deja 10 ani si 4 albume si nu toate suna rau, dar alea care suna bine (All that Remains) e din pricina ca seamana mai tare cu Stuck Mojo, cu accentul pe chitari gen Pantera si un pic de zbierat. De mentzionat ca nici afilierea la white metal (=prin opozitzie cu black metalul, asta ar fi rockul crestin) nu e chiar de bun augur. Bine, si la Stuck Mojo versurile erau ultrapatriotice si ostentativ americane dar reuseau sa fie funny si catchy. Insa la Fozzy, wrestlerul asta care isi dezvaluie latura meditativa si pe alocuri chiar simfonica e cam insipid. Si e pacat, ca piesele sunt destul de complexe (ultima piesa e chiar o miniopera progresiva de un sfert de ora cu clape si versuri din Biblie).

Una din piesele mai reusite ale albumului:



O piesa din vremurile mai simple si mai bune ale trupei:


Si una cu vocalu negru la voce, de pe vremea cand activau sub numele Stuck Mojo:

Tuesday, August 24, 2010

Luna muzicala 6


Artmania and the anal frontier

Nu stiu ce m-a posedat sa renuntz la cea mai buna editzie a festivalului ceh Brutal Assault in favoarea celei mai naspa editzii din istoria festivalului sibian Artmania. La acelasi pretz, 30 de trupe versus 6. Probabil tabieturile de pensionar au fost de vina.

Probabil atzi aflat deja ca Artmania asta a avut cel mai rarutz public de cand e festivalu. A fost si densitate mare de concerte anu asta, cu blockbustere ca Peninsula, Sonisphere, AC DC, Iron Maiden e greu sa faci concurentza, dar sa fim seriosi, nici un lineup in care capul de afish e Serj Tankian nu e tocmai ok. Pe de alta parte Sibiul e cea mai placuta locatzie dintre toate cele care au gazduit concertele de anu asta si multa lume s-a dus sa zaca pe la terase si sa bea limonada, treaba pe care n-o ofera nici unul din festurile mari. O alta atractzie a fost Sisters of Mercy, bunicii rockului gotic, care mult nu mai au si oricum e genu de trupa despre care te intreaba pe lumea ailalta cand ajungi la poarta raiului si daca nu raspunzi bine nu treci mai departe.

Din pacate limonazile Sibiului s-au stropshit ingrozitor, 3 sferturi din barurile orasului nu mai strica lamai si le fac direct cu helas, ori mai rau, cu o licoare verde care parca-i kriptonita dizolvata. Pana si berea de la Don Titi a fost calda si stropshita, iar la gradina zoologica sibiana n-am vazut mai nimic, toate dihaniile se ascundeau de canicula prin molizi. Noroc cu un blacker tampit care se machiase ca jokeru din Batman, ca mi-a mai descretzit fruntea. Si cu faptu ca trupele au obiceiu sa stea si ele la limonazi, incat aveai shansa sa prinzi autografe si sa-tzi faci poze cam cu oricine vroiai, inclusiv cu Serj si cu coclitzii aia de la Sisters of Mercy de la care am si luat un autograf pe bookletu din Floodland.

Dar sa ne oprim la concerte. Sentimentele nasoale au inceput inca de cand mancam pizza cu amicu Rave la o terasa si nu mi se ducea in jos pe gat din pricina trupei romanesti ACT care se chinuia in Piatza Mica. Cum ziceam, nici limonada cu helas nu m-a ajutat. Apoi ne-am dus fuga fugutza sa prindem pe finlandejii de la Swallow the Sun si atunci am sesizat prima data ca e o problema cu sunetu vocii, da am zis ca or fi nepriceputzi astia de la StS si n-am dat atentzie.

Swallow the Sun sunt 6 finlandeji care canta un doom melodios pt care-tzi trebuie maxim 3 oameni. In this day and age, nu mai vad sensu sa te apuci de acest gen in care Amorphis si altzi colegi ai lor de generatzie au facut tot ce era de facut, si chiar ceva in plus. Adica vad un singur rost - daca esti trupa debutanta si nu esti sigur ca stapanesti bine instrumentele si orchestratia, te apuci de doom ca e mai usor sa sincronizezi membrii trupei intre ei, sa-i obisnuiesti sa cante impreuna, nu fiecare de capu lui, cum se intampla prin trupele debutante de la noi. Dar Swallow the Sun nu mai sunt debutantzi, au o decada in spate si ar fi cazu sa depaseasca momentu si sa dea de lucru si celor 3 din trupa care nu contribuie cu mare lucru. Mai multe n-as avea de adaugat despre trupa asta, decat ca vocalu semana cumplit de tare cu Sake, tot mormaia pe scena si avea si un tricou genial cu Rasputin, dupe coperta ultimului Type O Negative. Iar chitaristu avea un tricou cu Jokeru din Batman.



Apoi a venit Kamelot, care-s o ciudatzenie a naturii prin faptu ca sunt din Florida (tzara lu Obituary, Miami Vice, Dexter si a crizei cubaneze), au vocal norvegian si canta un heavy metal fantasy cu care creca nu vand nici macar un CD pe continentu lor natal. Vocalu lor actual, norvegianu Khan a venit de la Conception (trupa de top 5 progresiv in anii 90, cot la cot cu Dream Theater si Shadow Gallery) si e unu din cei mai tari vocali din heavy metalu asta high fantasy cu clape, printzese si dragoni. In sensu ca dupa mine poate sta lejer la aceeasi masa cu Bruce Dickinson, Jorn Lande si sa trimita la masa din coltz pana si clasici ca Halford. Khan e unu din putzinii muzicantzi de metal iesit de pe bancile scolii (de muzica), silitor si cu temele facute si asa se face ca a fost cooptat de Kamelot acu vreo 10 ani, treaba care a si ridicat cota trupei de nu stiu cate ori fatza de perioada pre-Khan.

Din pacate in concertu de la Artmania, nivelul vocii a fost dat atat de incet fatza de restu instrumentelor incat mi-a lasat impresia ca le e rusine cu el, ca vor sa-l tzina in spate, mai ales ca se tot gugulea pe scena de trebuia sa ma ridic pe varfuri ca sa-l vad cantand. In consecintza o gramada de versuri a trebuit sa bag de la mine, cu exceptzia baladelor unde soundul se mai aierisea si ramanea loc si pt Khan, plus o gagica de la trupa Amaranthe (note to myself: de verificat ce canta astia) cu carea facea dueturile. Altfel, s-au cantat cam toate piesele tari, concertu trebuia sa iasa super, dar pan la urma a fost strict pt fani, ca daca nu stiai versurile sa tzi le cantzi in cap te cam plictiseai.

Mostra live de pe DVDul trupei cu una din piesele mele favorite:


Apoi a urmat unul din cele mai importante concerte ale anului, Sisters of Mercy, trupa despre a carei importantza in istoria rockului nu pot vorbi destul, in ciuda faptului ca au doar 3 albume si compilatzia Greatest Hits contzine doua treimi din tot ce-au facut. Practic, albumul Floodland e aproape complet inclus in greatest hits iar numarul de coveruri facute dupa Sisters of Mercy creca depaseste numarul de piese pe care le-au compus. Printre trupele care i-au coverat se numara Crematory, In Extremo, Warrel Dane, 69 Eyes, Paradise Lost, asta doar din randul trupelor metal. Soundul lor trademark il regasitzi in muzica Tiamat, HIM, Crematory, Paradise Lost si cam in 3 sferturi din scena gotic metal nouazecista, asta daca vorbim strict de metal, ca in goth si dark wave treaba e chiar mai grava.

Din pacate asta e unul din putzinele concerte care as fi preferate sa fie playback. De fapt pe jumatate a si fost - unul din membrii de baza ai trupei, pe nume Doktor Avalanche, nici macar nu e om, ci e un laptop care a fost pus pe o masa si lasat sa cante toate partzile de tobe, bass si clape. Alaturi de el, liderul trupei Andrew Eldritch, candva un Nick Cave wannabe, azi un mosh chel si zbarcit, a bagat o voce gajaita si obosita, afectata si de dezechilibrul sonor de care am amintit la concertele precedente. Si asta chiar nu era trupa in care sonorizarea sa fie o problema, mai ales ca 3 sferturi din instrumente veneau de pe laptop. Au mai fost 2 chitaristi care nu pricep la ce foloseau - in fine, unul baga solouri de chitara (unele adaptate dupa cele care trebuiau sa fie pe clape), dar al doilea era complet in plus, creca incerca sa simuleze bassu cu corzile groase de la chitara. Cu alte cuvinte trupa a tzinut neaparat sa se prezinte drept trupa rock, poate chiar metal, desi n-avea oameni pt asa ceva. Evident ca nici gagica din trupa n-a fost, ea fiind destramata demult se pare, asa incat Sisters of Mercy e actualmente un proiect solo al vocalului, incercand sa cante coveruri Sisters of Mercy si cam prost organizat logistic. Noroc ca concertu a fost suficient de lung si de pe la jumatate piesele tari (si multe) au inceput sa prinda lumea la dansat, incat unii s-au apucat chiar de facut pogo, si nu la misto, erau oameni cu tricouri gen Joy Division. Alta chestie nasoala a fost ca scena a fost permanent umpluta de fum, la modul cel mai extrem cu putintza, incat nu cred ca l-as fi putut vedea pe vocal daca nu se imbraca cu o haina reflectorizanta vernil, din aia cum poarta gunoierii trimisi in misiune noaptea tarziu, sa nu-i calci cu masina in timp ce matura.

Un clip clasic:


A doua zi nu mai aveam kef de nimic dupa dezamagirile din ziua dinainte, dar am constatat cu surprindere ca problemele de sunet s-au rezolvat. Norvegienii Sirenia au sunat excelent si au cantat piese antrenante in ciuda faptului ca practica unul din cele mai fumate stiluri de heavy metal, ala consacrat de Nightwish. Am fost surprins sa vad atata amar de lume la o trupa de care credeam ca n-a auzit nici dracu, fiind o anexa a unui alt grup, nici ala prea breaz, Tristania. De fapt n-am intzeles niciodata de ce ala din Tristania a trebuit sa-si faca grupul Sirenia, care suna cam la fel (poate Tristania e un pic mai aproape de Theater of Tragedy decat de Nightwish). Pana la urma au sunat foarte bine, in ciuda faptului ca gasesti trupe din astea la 10 lei manunchiul. Acuma o sa zicetzi ca-s misogin, dar cu o gagica la voce nu se face primavara, iar de primadonele astea in haine de Alba ca Zapada s-au saturat si membrii trupelor in care canta.

Un clip:



A urmat cel mai bun concert al Artmaniei, Dark Tranquillity, probabil cea mai buna trupa de death metal melodios aflata in activitate. Si sunetul a fost perfect, si playlistul (in ciuda albumului nasol de anu asta), dar mai ales vocea, una din putzinele care e in stare sa grohaie in mod melodios (restul din bransha practica alte trucuri pentru a conferi melodicitate genurilor dure). Probabil a fost si cel mai bun concert pe care l-am vazut la Artmania ever (e drept, am participat doar la 3 editzii si nici n-am vazut concertul Anathema din biserica despre care se zice ca a fost din alta lume). Practic Dark Tranquillity au reusit sa-i faca sa dea din maini si pe aia care n-au ascultat in viatza lor death metal, am vazut cateva pokemonitze cu tricouri Tankian care erau siderate de faptul ca death metalul poate suna atat de catchy.



Datorita bucuriei concertului, am suportat mai bine decat credeam prestatzia lui Tarkan, vocalul defunctei trupe nu-metal System of a Down. Probabil suntetzi la curent cu cronica albumului sau simfonic pe care am scris-o pt Dilema si care a provocat o gramada de polemica. Unii au interpretat chiar ca as avea ceva impotriva Artmania. Da acuma sa fim seriosi - ma si mir ca Tikaram asta a reusit sa depaseasca o ora de concert in conditiile in care el are un singur album de 40 de minute (si al doilea, ala remixat simfonic, cam cu aceleasi piese). A mai lungit-o el povestind despre administratzia Bush intre piese, a mai cantat si ceva de pe viitorul album si pana la urma a iesit onorabil, mai ales ca a venit insotzit de o trupa rock si 8 filarmonici romani, si nu cu miniorchestra frantzuzeasca anuntzata initzial. Asta a fost de real folos, caci un concert rock a fost mult mai bine primit decat ar fi fost primita o lalaiala simfonica despre politica de stat americana. Cei 8 filarmonici romani din pacate au fost cam in plus, abia au zumzait pe vreo 2 piese, poate si mai multe dar nu se auzeau deloc din pricina instrumentelor rock, demonstrand a suta oara ca nu e chiar la mintea cocosului sa dozezi sunetul cand vrei sa prezintzi live instrumente rock si simfonice in acelasi timp. Iar Tankian se intinde mai mult decat ii e plapuma daca isi inchipuie ca poate sa faca ce nu le-a iesit altora mai schkolitzi ca el. Tankian s-a carat de pe scena si n-a mai revenit la bis in ciuda insistentzelor publicului, absurde daca te gandesti ca alte piese nu mai avea, pe alea de la System of a Down n-are voie sa le cante si probabil nu pregatise coveruri.

O mostra din versiunea artsy fartsy, care arata mai bine decat suna:


Dupa Tarkan, ne-am dus repede intr-un bar sa-l vad pe varu Grimus care, oricum te-ai uita sunt una din trupele de top din rockul romanesc actual si una din putzinele (alaturi de Egocentrics si Negura Bunget) care are shanse sa fie luata in seama de cineva din afara spatziului carpato-pontic. In sensu ca nume ca Voltaj, Vank, Vitza de Vie si Vama Veche (ce e cu V-urile astea?) oricat de blockbusteri ar parea, devin brusc palizi, nuli si neavenitzi daca se indeparteaza mai mult de 100 de km de granitze in orice directzie, cu exceptzia Basarabiei. Baru in care au cantat Grimus e foarte mic (adica camera concertului a fost mica), asa ca Dabija a trebuit sa se catzere pe mesele din bar ca sa spuna ce avea de spus, suindu-se in capu publicul din primele randuri. Pe de alta parte, inghesuiala a produs un nivel de intimitate ideal pt concertele de club. Eu daca as fi in trupa, din genul asta de concerte superinghesuite si energice mi-as face un DVD, in loc sa astept sa ma lalai pe vreo scena imensa unde trei sferturi din public sta cu spatele si mananca mici.



Dupa Artmania am dat fuga in mare graba la Cluj sa prind Iron Maiden la mall, organizat in cinstea echipei campioane CFR Cluj. Astept si concertul organizat de U Cluj in cinstea promovarii in divizia A dar inca nu s-a dat nici un semn. O gramada de lume mi-a zis ca nu-si ia bilet ca o sa stea pe dealu de vizavi de mall sa se uite, dar in asa fel a fost plasata scena incat n-aveai cum sa vezi nimic de pe dealuri.

Maiden este unul din numele de care este legat debutul meu in lumea heavy metal. Cand eram in clasa a 9-a traiam la internat si, fiind cel mai bun grafician din institutzie, niste basarabeni ma puneau sa le tatuez pe burtzi cu pasta de pix logoul Maiden sau fatza lui Eddie, in schimbul protectziei fatza de elevii de clasa a 12-a care ne furau mancarea. Totodata, Iron Maiden e si trupa cu care am vazut primul tricou din viatza mea (ma refer la tricou cu trupe), pe vremea cand nu auzisem de Maiden si credeam ca ala de pe tricou e extraterestrul din Predator.

Dincolo de aceste detalii istorice n-am fost niciodata fan Iron Maiden. Dar am fost fan Bruce Dickinson care e un tip superdestept si una din cele mai bune voci din istoria heavy metal. La un moment dat Dickinson s-a carat din Iron Maiden si a scos de capul lui (de fapt, cu ajutorul chitaristului din Maiden) cateva albume foarte tari, in timp ce Maiden scoteau un album despre fotbalisti (Virtual XI) si ne vizitau pentru prima data, pe la mijlocul anilor 90. Acu vreo 10 ani Dickinson si chitaristu au revenit in trupa si de atunci fiecare album scos a fost mai prost decat precedentu, in ciuda faptului ca e singura trupa heavy metal pe care o stiu cu 3 chitaristi. Decadentza a culminat cu albumu de anu asta, ala cu Anal Frontier sau cum ii zice.

Iron Maiden la Cluj a fost cel mai mare eveniment cultural din istoria urbei (fani Smokie si Bregovici, abtzinetzi-va) si a adunat nu stiu cate zeci de mii de oameni, nu stiu zau de unde ca tot zilele astea trupa a cantat si la Budapesta si prin imprejurimi, deci nu vad de ce ar fi venit strainii din tzarile invecinate, si nu demult au mai cantat si la Bucuresti, deci nu era chiar o sete de Iron Maiden cum a fost in cazul recentelor Sisters of Mercy sau Rammstein.

Pentru Romania, a fost un concert mare la cele 1:40 cat a durat. Pentru Maiden a fost un concert mic, la cele 3 ore pe care le presteaza in concertele lor mari. De la astia e suficient sa aduni the classics ca sa itzi iasa un concert de 2 ore. Daca mai au si un album de promovat, cazul de fatza, ar ajunge fara probleme la 3 ore. In ciuda acestor date, au fost doar 30-40 minute de classics si o ora de noutatzi care nu interesau pe nimeni. In schimb showul a fost misto iar Bruce Dickinson sharmant ca intotdeauna. A aparut si Eddie, a aparut si Satana, lumea a stiut cat de cat versuri, s-a mancat o gramada de fornetti, iar cei 3 chitaristi buhaitzi au dat ture de teren pe scena bine pusa la punct cu lumini si motive SF si horror. Bine, sa nu va imaginatzi ceva la nivelul Rammstein, pana la urma Iron Maiden au facut un show heavy metal traditzional, cu accentul pe aerobic si scenografia SF dar e bine ca s-au straduit, puteau sa zica da-i dreaq de calici, se multzumesc si cu 2 poezii recitate.

Sper sa nu mai aud oameni care iau in deradere SFul si se dau mari fani Maiden. E ca si cum ai avea postere cu Adi Mutu in casa si ai zice ca nu suportzi fotbalul. Treaba asta se poate intampla intr-o singura circumstantza, daca esti gay. Practic toata istoria Maiden se invarte in jurul unor concepte SF si horror de la care nu s-au abatut decat atunci cand au cantat despre fotbalisti (desi si albumu ala a inclus unele teme SF). Povestile lui Dickinson de pe Accident of Birth sunt mai bune decat jumate din SFul care se scrie pe la noi. Chemical Wedding a fost un album dedicat lui Aleister Crowley si a fost urmat chiar de un film cu acelasi titlu, produs si scris de Dickinson. Pana si albumu asta nou cu frontiera anala e 3 sferturi concept, un sfert muzica. Deci daca mai aud pe cineva care arunca cu kkt in SF si horror si poarta tricou Iron Maiden, il fac sa-si manance tricoul si bookleturile de la CDuri. Nu stiu de ce-si inchipuie unii ca Eddie ala e scos din opera lui Herta Muller. Pan la urma Iron Maiden vine din Anglia, tzara in care s-a inventat cultura populara.

La linku asta se gaseste cel mai nou clip al trupei, cam kkcios, noroc ca e SF.

Bun, deci cam asta a fost vara asta, incep vremuri grele, nu stiu cand mai pup concerte.

Tuesday, August 17, 2010

Luna muzicala 5

Asa, inca niste albume interesante dar care nu prea merita bagate in top:

Roky Erickson & Okkervil River - True Love Cast Out All Evil

Lumea rockului e obisnuita cu tot felu de personaje tragice pline de fitze, ca Jim Morrison, Freddie, Michael, Elvis, Cobain, Madalina, ori mersu la psihiatru cu cei din Metallica. Bine, e pacat ca s-au dus, dar cei mai multzi dintre astia si-au facut-o cu mana lor, au fost nishte imbuibatzi ale caror orgolii n-au mai incaput in propriile corpuri si au explodat.

Eroii adevaratzi sunt altzii, aia care s-au stins in liniste, nu si-au facut reclama din asta si au asteptat ca opera sa vorbeasca pt ei. Ma rog, articolu asta nu e 100% cinstit, ca ma gandesc in primu rand la scriitori ca Lovecraft, Howard, Dick iar natura de superstar scriitor e un pic diferita de cea de superstar rock. Dar si in muzica mai sunt catziva din astia, vezi cazurile Dio, Peter Steele, Midnight care-a crapat anu trecut si acest Roky Erickson care n-a crapat dar mult nu mai are. Baiatu asta a debutat cam o data cu Beatles, si-a petrecut cea mai mare parte in casa de nebuni sub shocuri eletrice, a fost strabunicul rockului psihedelic si autorul imnului I Walked with a Zombie (de pe unul din cele mai importante albume din istoria horror rock - Roky Erickson and the Aliens). Cred ca Erickson e pt muzica ce a fost PK Dick pt literatura, fiind supranumit si "the man who went too high". Seamana un pic si cu ala din Beautiful Mind, caci boala care l-a impins in decor a fost schizofrenia. Acu 5 ani s-a facut si un documentar despre viatza lui Erickson, si au inceput sa apara tributurile si coverurile dupa el. E pe cale sa se relanseze, cam cum a facut Johnny Cash inainte sa moara. Cand zic ca Erickson e bunicu rockului psihedelic, nu ma gandesc la Pink Floyd si muzica cosmica, ci la cel mai propriu sens al expresiei: Erickson baga o galeata de furadan inainte sa compuna un album si n-avea nici pe dracu, sau poate tocmai pe dracu il avea. Desi, daca e sa-i dam crezare, el zice cam asa: I thought i was a christian, then i thought i was with the devil, but in the end i found out i was just an alien. Credits lu sora lu exty ca mi l-a bagat in casa.

Recent, tanarul grup de post rock Okkervil River l-au scos pe Erickson de la casa de nebuni si i-au pus o chitara in mana si au scos albumul True Love Cast Out All Evil. Ma rog, n-a iesit el direct din casa de nebuni, ca era sub custodie la domiciliu de multzi ani si a mai avut niste tentative muzicale acu vreo 15 ani, cu sprijinul amicilor sai din Texas (cei de la ZZ Top, bunaoara).

De ce nu e in top? Pt ca are cam multe piese vechi (poate chiar toate, n-am verificat) reinterpretate cu instrumentistii de la Okkervil si pt ca n-are nici o piesa din alea delicioase cu tematica horror. Pan la urma e un album de folk simplist al carui apreciere e in primul rand emotzionala, bazata pe cunoasterea istoriei lui Erickson.

Doua din cele mai tari piese ale lui Roky (de pe Roky Erickson and the Aliens). Prima e live cu Gibbons de la ZZ Top:



A doua e cu dedicatzie pt Satana: Dont shake me, Lucifer!



Si coverul REM dupa I walked with a zombie



Un sample de pe proaspatul album:



Si unul din anii 60, de la geneza rockului psihedelic, cu grupul 13th Floor Elevators (Roky e vocalu):



Johnny Cash - American 6: Aint No Grave

Johnny Cash e o legenda, din pacate moarta, a muzicii. Daca n-ai auzit de el, cititorule, inchide acest blog si nu mai reveni niciodata pe el. S-au scris cartzi despre el, s-au facut filme, n-are sens sa ma intind cu vorba. Inainte sa moara, producatorul heavy metal Rick Rubin l-a luat de subtziori si l-a tarat in studio unde a inregistrat cele 6 volume ale antologiei muzicale American Recordings, alcatuita cam 1 sfert din piese d-ale lui Cash sau din folclor si 3 sferturi din coveruri facute de Cash dupa artisti esentziali - Nick Cave, Danzig, Soundgarden, Nine Inch Nails, Sting si inca o gramada. Primele 4 volume au iesit cat era inca in viatza, iar ultimele 2 post mortem. Ultimul dintre ele, American VI, a iesit recent si contine ultimele piese inregistrate inainte sa-si dea duhu, in propriul dormitor, daca nu cumva chiar pe patul de moarte. Pe unele piese nu prea are suflu, majoritatea sunt morbide, despre moartea iminenta. In conditiile astea, notiunea de "piesa depresiva" capata un cu totul alt sens. Nici macar nu-s sigur ca-s depresive, daca stau sa ma gandesc la refrene ca Ain't no grave to hold me down. Printre indivizii coveratzi pe acest disc se numara Elvis, Sheryl Crow si niste folkisti de acu 50 de ani.

De ce nu e in top? Pt ca e un album de muls bani. Totusi, cateva piese sunt de efect.

Prima piesa a albumului:


Si o mostra din turneul de pomina tzinut prin pushcarii acu 40 de ani, uitatzi-va cum se bucura pushcariasii la versurile alea despre puscaria St. Quentin: St. Quentin, may you rot and burn in hell!



Kayo Dot - Coyote

Alt album mortuar, bazat pe versurile si ideile raposatei artiste Yuko Sueta, care a tzinut neaparat ca experientza mortzii sale sa fie reprodusa muzical de pretenul apropiat Toby Driver, un muzicant obscur dar harnic care in anii 90 avea o trupa super misto de doom metal amestecat cu jazz, un fel de Opeth mai experimentali, pe nume Maudlin of the Well. Trupa s-a desfiintzat si Driver s-a relansat sub numele Kayo Dot cu care are deja vreo 4 albume care nu seamana deloc intre ele, dar care cat de cat mai au de a face cu muzica metal. Discu asta nou in schimb se desprinde total de metal si merge puternic inspre jazz (gotic jazz zic unii), motiv pt care am si publicat cronica albumului in rubrica de jazz din Dilema.

De ce nu e in top? Pt ca uneori e insuportabil de ascultat.

O mostra live de la concertul de parastas al lui Yuko Sueta:



Si o piesa interesanta din perioada Maudlin of the Well. Clipu e cam naspa, Toby Driver creca abia implinise majoratu:



Brad Paisley - American Saturday Night

Brad Paisley e un superstar din generatzia tanara a muzicii country. Nu foarte tanara, totusi, ci tanara in comparatzie cu generatzia lui Willie Nelson. Are o gramada de albume, a fost invitat sa cante si in biroul lui Obama, toate gagicile din SUA sunt in limba dupa el, are un iz de cocalar patriot daca te uitzi la el asa mai de la distantza, dar cand ii iese o piesa bine, ii iese si nimeni in countryul tanar nu ii sta in cale.

Acuma e o problema si cu countryul asta, care e de multe feluri, ca si rockul. Din pricina icoanelor Willie Nelson si Johnny Cash lumea are o impresie invechita despre soundul country. Generatzia lui Brad Paisley canta o versiune mai fresh, mai sprintena, mai electrica si cu mai multe elemente rock'n'roll si blues decat soundul standard tzaranesc impregnat in mintea colectiva de filmele cu cowboy. E asa-numitul gen americana (sau muzica de shosea), un fel de folk de-al nostru, in care intra si oameni ca Sheryl Crow sa zicem. De fapt daca ar canta in romaneste si n-ar avea palarie, probabil Brad Paisley ar fi considerat rockstar. La noi trupe ca Holograf si Pro-consul canta chestii de genu asta si nu zice nimeni ca-s country, unii le zic chiar balade rock.

De ce nu e in top? Pt ca nu ma omor dupa country.

Ascultatzi aici piesa cu cele mai tari versuri din istoria muzicii country: You do the math! (asta are un sound country mai clasic)



Si piesa cantata pt Obama, aici se simte mai bine soundul americana (piesa incepe pe la jumate, dupa niste speechuri):



The Dreaming - Etched in Blood

The Dreaming e noua incarnare a uneia din cele mai vechi trupe emo (anii 80), Stabbing Westward, care au activat pana prin anii 90 fara prea mult succes (era epoca Nirvana, apoi Korn si Marilyn Manson) si s-au dus repede pe rapa, dar s-au relansat recent in varianta The Dreaming, cu o imagine de pokemoni in sperantza ca o sa-i bage cineva in seama de data asta. Oricum, Stabbing Westward au sunat destul de original la vremea lor, regasesc acuma uitandu-ma in urma elemente love-metal si industrial, si nici proiectul The Dreaming nu e de lepadat, desi au o abordare mai punk.

De ce nu e in top? Pt ca e cam emo. Pe de alta parte astia sunt printre inventatorii emo, deci e scuzabil.

Unicul clip The Dreaming (desi arata ca un cocalar teenager, vocalu are vreo 40 de ani):



Si una din piesele mele favorite din epoca Stabbing Westward:



These are They - Who Linger

Cu death metalul mai rarutz zilele astea, nu mai am nici rabdare si totzi suna o apa si-un pamant asa ca vrand nevrand revin la albume vechi, dar These are they mi-au atras atentzia prin faptul ca vin de la The End Records (o casa de discuri cu o oferta foarte diversa si bine selectata) si ca e un proiect death metal al mai vechii trupe November's Doom, niste doomeri americani cam ratacitzi pe la ei prin tzara unde genul e foarte nepopular, dar probabil vor castiga mai multi fani prin acest album death metal foarte competent si curat. Avand in vedere ca Dark Tranquillity si Unleashed au scos albume cam ciumege anul asta, These are they are shanse mari sa devina albumul death metal al anului.

De ce nu e in top? Pt ca nu mai am rabdare sa ascult death metal.

Primul single de pe album:


Si o piesa din perioada Novembers Doom:



Melvins - The Bride Screamed Murder

Melvins sunt trupa la care le cara Cobain sculele cand era mic si e una din cele mai originale trupe metal ale anilor 80. Si 90. Si 2000. Unii zic ca ar fi inventatorii genului grunge desi e destul de greu sa localizezi piesele lor grunge printre cele thrash, punk, doom, industrial, rock alternativ, noiz si naiba mai stie ce au cantat la viatza lor. Au avut vreme sa o faca, asta e al 20-lea album!

Cobain i-a ajutat in anii 90 sa prinda un contract mainstream dar albumele au fost prea ciudate pentru cerintzele industriei (desi sunt cele mai accesibile din cariera grupului) si au trebuit sa-si caute gazda in alta parte. Pana la urma i-a adoptat Mike Patton care, impreuna cu Melvins si tobosarul de la Slayer, a format unul din proiectele sale mai artsy fartsy, cu care participa pe la festivalurile de jazz, adica supergrupul Fantomas. Desi sunt intens implicatzi in proiectele lui Patton se pare ca mai au vreme si de scos albume pe cont propriu. La casa de discuri a lui Patton au putut face cam orice le-a traznit prin cap, ceea ce e si bine, si rau, adica te potzi astepta la experimente interesante dar pe de alta parte orice experiment e riscant. Au avut un album industrial in colaborare cu Lustmord, unul punk cu Jello Biafra de la Dead Kennedys, iar acu asta nou care datoreaza foarte mult trupei Big Business.

Big Business astia de fapt sunt 2 inshi care au pornit un proiect stoner rock tractorist (i se mai zice sludge) acu ceva ani iar acum au fost absorbitzi complet in trupa Melvins, inlocuind pe unii membri care s-au carat. Desi Big Business suna interesant, erau cam limitatzi si fara imaginatzie, cele 2 albume ale lor fiind cam prea similare. Iar acu si Melvins suna tot ca alea 2 albume, semn ca liderul King Buzzo (ala cu freza de lampadar din clipurile de mai jos) i-a cam lasat pe astia din Big Business sa faca ce vor. Bine, tot mai sunt ceva momente Melvins clasice, si un cover The Who, dar nu salveaza albumul de la senzatzia de experiment lenesh si neplanificat.

De ce nu e in top? Pt ca e un album lenesh, lasat prea mult pe seama tinereilor de la Big Business care au idei putzine si fixe. Tobele insa sunt excelente.

Din pacate majoritatea clipurilor Melvins sunt de la inceputul anilor 90, din perioada mainstream:

O piesa grunge:


Una din perioada thrash:



Una mai recenta, din perioada industrial, dupa ce i-a luat Patton in custodie:



Si o piesa a duetului Big Business, de dinainte sa fie inglobatzi in Melvins.



Si una de pe noul album, pt comparatzie cu Big Business:



Masterplan - Time to be King

Jorn Lande e unul din cei mai prolifici vocali din istoria rockului, creca in fiecare luna scoate cate un album cu o trupa sau alta sau in nume propriu. S-a lansat ca imitator al lui David Coverdale, cu un coverband Whitesnake, pe urma chitaristul defunctei trupe Conception l-a valorificat mult mai bine in trupa Ark, acu vreo 10 ani, dupa care cariera lui Lande si-a luat zborul, fiind solicitat si cooptat in cateva zeci de proiecte heavy metal sau prog rock din ultima decada (plus o gramada de albume solo sub numele Jorn). Perioada Masterplan probabil e varful carierei sale, aici fiind ajutat de alte superstaruri venite de pe la Helloween, Rage, Iron Savior cu nadejdea de a forma cel mai tare si multinatzional supergrup din istoria heavy metalului. La un momendat a fost dat afara si de-aici, dar iaca in 2010 a fost adus inapoi pt albumul Time to be King, care a iesit foarte jovial si melodios desi Jorn s-a cam ingrasat.

De ce nu e in top? Pt ca seamana cu celelalte 100 de proiecte in care canta Jorn Lande, totusi aici piesele sunt mai carnoase, mai variate si instrumentatzia superioara.

Piesa mea favorita de la trupa asta:



Recenta piesa inregistrata de Jorn Lande pe o compilatzie tribut la moartea lui Dio: this song is for Ronnie James!


Si o mostra de pe noul album:



The Wovenhand - Threshingfloor

The Wovenhand e proiectul folk rock al unui anume D.E.Edwards, solicitat tot mai des sa deschida concerte pt nume mari ca Nick Cave, Tool si altzii ca ei. Edwards se trage din grupul de country creshtinesc 16 Horsepower dar si-a facut numele cu Wovenhand, in care a amestecat diverse variante de muzica folk, de la country la elemente etno amerindiene, irlandeze si psihedelice. Muzica lui e cam monotona, dar destul de originala si interesanta, cu accent pe versuri si retorica.

De ce nu e in top? Muzica e cam simpla, cu accentul pe versuri si putzine elemente instrumentale de coloratura.

Nu prea are clipuri, asa ca am gasit o piesa live mai veche:



Si piesa mea favorita de pe noul album:



High on Fire - Snakes of the Divine

High on Fire sunt consideratzi noii Slayer si vin din cloaca de trupe de metal latrator optzecist crescute de casa de discuri Relapse Records (alaturi de Mastodon, Baroness, Voivod, Neurosis, samd). Ma si mir cum subzista Relapse cu genu asta de trupe, cand Century Media, Nuclear Blast si Roadruner nu mai stiu ce sa faca sa inventeze noi genuri, noi vedete, noi Nightwishi, Slipknotzi si Dimmu Borgiri. Paradoxal e ca Relapse mai au si succes (vezi Mastodon), adica reusesc sa-si impuna punctu de vedere si au avut un rol important in revivalul metalului latrator din SUA, in timp ce Europa merge inca pe melodie si simfonii.

Am impresia ca High on Fire au dezertat de la Relapse recent dar soundul slayerist nu si l-au schimbat. Trupa nu e chiar tinerica, se trage din vedetele stoner doom ale anilor nouazeci Sleep (precursorii lui Egocentrics ai nostri). Fiind vorba de un trio, muzica nu e prea alambicata dar e foarte... vârtoasă. La lansare au fost promovatzi drept trupa stoner metal datorita asocierii cu Sleep, vocii betzivaneshti si riffanelor mocirloase si eticheta cat de cat s-a pastrat (pe wikipedia cel putzin) desi azi cam orice recenzor ii compara cu Slayer, cu care mai au in comun temele escatologice si o sectzie ritmica foarte năpustită.

De ce nu e in top? Pt ca nu-s fan Slayer.

Una din cele mai bune piese ale grupului, daca asta nu va spune nimic, ignoratzi-i:



Si hitul noului album:



Si o nostalgie de cand vocalu canta stoner cu Sleep si inca nu se buhaise:

Monday, August 09, 2010

Luna muzicala 4

Cum 2010 se prefigureaza a fi un album cu o GRAMADA de albume tari (statzi sa vedetzi cand iese Volbeat, Black Label Society, Spiritual Beggars, The Dwarves, Grinderman, Mortiis, Killing Joke, Monster Magnet si altzii ca ei), am zis ca mai prelungesc lista de recomandari muzicale caci altfel o gramada de albume virtuoase o sa ramana nepomenite din cauza ca nu incap in topul de 10(+10 notabile) de la finele anului. Am mai facut compromisu asta si din pricina acuzatiilor ca multe din albumele prezentate in ultima luna sunt de fapt din 2009 si n-as vrea ca anul 2010 sa fie acoperit insuficient din pricina asta.

Deci mai avem pe prima jumatate de an inca o serie de albume interesante care n-au prins topul din pricina a diverse defecte, mai mult sau mai putzin inventate.

Current 93 - Baalstorm sing Omega

Current 93 e o trupa cu 30 de ani in spate, nascuta din supa primordiala creata in muzica electronica de focarul de infectzie Throbbing Gristle in Anglia, la sfarsitul anilor 70. Majoritatea gastilor din zona respectiva (Coil, Psychic TV si inca vreo 10) au ramas cat de cat fidele soundului TG, dar Current 93 au virat destul de devreme spre o directie folk, organica, cu chitara, pian si alte alea, sub managementul liderului David Tibet care a dezertat din Psychic TV si a adunat o gasca pestritza de muzicieni si colaboratori de cele mai diverse facturi: instrumentisti de formatzie clasica, de folk, muzicantzi de circ, de biserica si cabaret, actritza porno Sasha Grey si scriitorul horror Thomas Ligotti plus membri ai unor grupuri prietene din variate genuri - electro, punk si mai nou doom metal (Coil, Antony and the Johnsons, Soft Cell, Sol Invictus, Om etc.). Bine, muzicienii astia se cam schimba de la un album la altul, cu putzine constante, ceea ce face ca si soundul sa varieze foarte puternic iar identitatea trupei sa fie mai degraba tematica decat sonora (totusi, vocea lui Tibet e inconfundabila). Subiectele abordate amesteca surse culte (Ligotti, Aleister Crowley, Hesse) cu mistica tibetana si escatologia crestina. De fapt am impresia ca David Tibet s-a pocait si reformat de vreo 10 ori pana acuma, gustand cate putzin din toate religiile care conteaza. Discografia Current 93 e dificil de urmarit din pricina gramezii de albume (unele in multiple versiuni), EP-uri (cu destul de mult material original, neaparut pe albume si uneori exclusiv pe vinil), concerte (cu piese prezentate in versiuni uneori total diferite de albume, in functie de oamenii pe care Tibet reuseste sa-i adune pt acompaniament). Asta inseamna ca nu poti sa-ti faci o opinie despre stilul trupei fara sa parcurgi macar vreo 3-4 discuri, intre care macar unul live, ca sa stii la ce sa astepti (mai exact ca sa stii ca te poti astepta la orice). In lumina acestor tendinte, in 2010 a iesit recitalul folk Baalstorm sing Omega, un fel de continuare la albumul metal de anul trecut (Aleph at the halucinatory mountain) dar cu un sound diametral opus. asta nou suna ca un fel de Cenaclu Flacara satanist, cu Tibet recitandu-si versurile pe un acompaniament cu chiraituri de copii, flashnete si chitara unplugged.

De ce nu e in top 10? Pt ca e monoton si subtzire muzical, fiind mai degraba un pretext pt Tibet sa-si recite poeziile. Nu e o mare problema, ci un obicei de-al lui Tibet de a scoate albume cvasirecitate si doar subtil acompaniate intre 2 albume mai consistente (abia acu 1 an a fost albumu cu Aleph).

Cum astia n-au inregistrat in veci videoclipuri si nici DVDuri live, recomandarile video sunt cam limitate:

Piesa mea favorita de pe noul album:



O mostra live in formaatul minimalist, probabil de pe vremea cand practica hobbyul shocurilor electrice:



Si o mostra live mai expansiva, de la Roadburnul la care i-am vazut si eu, cu coc, un tablou al lui Aleister Crowley in fundal si un hermafrodit la pian (Baby Dee, are si niste albume solo):



Si una din rarele mostre de concert televizat, din Polonia, cu una din piesele cele mai cool din toata cariera (macar asta s-o ascultatzi pana la capat si daca nu va zgandare cu nimic, putetzi ignora pe veci trupa):



Shining - Blackjazz

Prima data cand am auzit de Shining, i-am trecut cu vederea, convins fiind ca e vorba de grupul ala kkcios de black metal care scuipa pe public si se taie cu lame de ras in timpu concertelor (au fost si pe la noi, parca). Ei bine, diferentza e ca aia kkciosi sunt suedezi si astia-s norvegieni. Norvegienii Shining sunt cu totu alceva, iar anu trecut si-au propus sa devina prima trupa de jazz care scoate un album black metal. Bine, jazzul cu metalul extrem s-au mai corcit din cand in cand (John Zorn, Stinkin Lizaveta, Bohren&Der Club of Gore) dar mai mult spre zona grindcore si doom. Asta e primul album in care specificul local al blackului norvegian se amesteca cu specificul local al jazzului norvegian. Va datzi seama ca pe la ei trupa asta (vezi clipul de mai jos) e invitata pe la televizor, la emisiuni gen Tonomatu lu Marutza? Uneori am senzatia ca e un sistem solar intre noi si ei.

De ce nu apare in top 10? Pt ca uneori e imposibil de suportat.

Inregistrare live de la Tonomatul de pe 2 norvegian



Si un clip cu acte in regula



Si o mostra mai veche, fara black metal:



Grand Magus - Hammer of the North

Asta e trupa actualului fost vocal de la Spiritual Beggars (cea mai tare trupa de stoner rock din Europa). De fapt Grand Magus e trupa lui originala, de la care s-a imprumutat la Beggars pt catziva ani fructuosi, iar de la o vreme s-a intors la matca originala din pricina ca Beggars o freaca de vreo 5 ani (timp in care Magus au scos 3 albume). Sunt totusi semne ca revine si Beggars anu asta, cu om nou la voce.

In afara de faptu ca e aceeasi voce, Grand Magus mai aveau si alte asemanari cu Spiritual Beggars, o tusa de doom si de gravitate melodioasa dar aplicata pe un heavy metal eroic fantasy (viking) care reusea sa nu alunece in zona gay/bombastica (Hammerfall, Rhapsody, Manowar). Probabil cea mai potrivita pozitionare ar fi undeva intre Candlemass si Judas Priest, deci un heavy metal mai lent si mai grav decat se canta de obicei in genul asta. Si melodios, aspect important in zilele noastre cand mainstreamul muzicii metal (americane) vrea sa scoata cu orice pretz melodia din ecuatzie.

De ce nu apare in top 10? Pt ca dupa separarea de Beggars trupa asta pierde tot mai mult din expertiza stoner rock a vocalului iar albumul asta se apropie periculos de mult de teritoriul cheesy guvernat de Manowar.

Mostra de pe noul album:


Si o pesa de suflet din perioada Spiritual Beggars:



Snog - Last of the Great Romantics


Prozac - Wash your blues away! Snog e un proiect australian de muzica electronica de atitudine (marxista) impotriva capitalismului. Copertile albumelor lor prezinta angajati McDonalds si Coca Cola spalatzi pe creier, yuppies alergand cu servietele, iar DVDul lor se numeste Adventures in Capitalism. Versurile canta despre consumerismul zombificator al societatzii moderne, despre oamenii muncii, despre TVA, despre plastic si standardele ISO. Albumele Snog nu au copyright (ci o chestie care se numeste copyleft pt a sublinia atitudinea marxista). In general sunt considerati hazlii si uneori chiar dansanti, dar pe albumul asta se simte o resemnare, parca nu-ti mai vine sa razi, e un fel de album de criza, mai exact un fel de "i told you so". E si cel mai rock album al lui Snog, cu chitari usurele gen Placebo si orchestratii complexe, cu ceva coruri.

De ce nu apare in top 10? Pt ca versurile si-au pierdut din haz si au castigat in amaraciune, semn ca totu e in zadar si nici hazul de necaz nu mai ajuta. Creierul trupei, David Thrussell e tot mai trist si ofilit iar revolta sa e resemnata. Elementele de rock alternativ cam dilueaza identitatea sonora a trupei (dar nu tare, apar doar pe jumate din piese).

P.S. Cu ocazia asta am descoperit si un album mai vechi Snog pe care l-am ignorat pana acum din cauza titlului oribil (am avut senzatia ca e ceva split sau EP sau remix): Snog Vs. the Faecal Juggernaut of Mass Culture.

Piesa mea favorita de pe noul album (stiu ca nu pare, dar chiar asta e clipul oficial, de cateva albume incoace Snog are doar clipuri cinema verite):



Si o dedicatzie pt totzi corporatistii care citesc blogu asta:



Ok, sa pun si una vesela cu influentze Michael Jackson:



Willie Nelson & Asleep at the wheel - Willie and the wheel

Fie ca itzi place ori ba muzica country (mie nu prea), Willie Nelson e un monstru sacru care canta de dinainte sa se fi inventat heavy metalul. E un dinozaur, poate cel mai batran cantaretz activ din cultura populara. E mai batran decat Leonard Cohen (care shtitzi cum umbla...) si mergea la gagici cand Ozzy Osbourne se nastea. E doar cu 1 an mai tanar decat Johnny Cash ceea ce nici nu se pune ca asta e mort demult. Daca vretzi si o problema de matematica, a trait de 3 ori cat Lady Gaga si de 10 ori cat Cleopatra Stratan. Daca ii aduni laolalta pe actorii principali din Hannah Montana (fara Billy Ray, evident) itzi da varsta lu Willie Nelson. Daca iei la intamplare 3 dintre membri Grimus si le aduni varstele, itzi da varsta lu Willie Nelson. Cand Lemmy Kilmister se intalneste cu el, ii zice "uncheșule". Daca traia, Elvis Presley ar fi fost mai tanar decat el. A facut 7 copii si are centura neagra la taekwondo. E din Texas. Sper ca m-am facut intzeles.

Nu e niciodata prea tarziu sa te apuci de ascultat Willie Nelson. Nu e nici o graba. Daca nu ma luatzi in seama acum, o sa-l ascultatzi peste 10 ani. O sa fie inca viu si o sa cante. Luatzi aminte la ce zic aici. Willie nu tre sa se sinucida ca sa-l asculte lumea. A cantat anu asta la Glastonbury. Din picioare, nu de pe scaun ca altzii. Ultimul sau album se numeste Naked Willie. Dar nu despre ala vreau sa discut.

Tot in 2009 a scos si acest album colaborativ cu grupul de swing Asleep at the wheel, considerat albumul country al anului in majoritatea publicatiilor muzicale din lume, din cate am apucat sa consult. La inregistrari au participat in total vreo 20 de insi si are un grad de alambicare ce il apropie uneori de jazz, cu tot felu de solouri uluitoare si coruri swing, chiar daca structura de baza a pieselor este de country si cam jumatate din album sunt prelucrari din folclor cu refrene de genu Oh, pretty woman si Sweet Jenny Lee. Prima auditzie e inselatoare datorita amprentei inconfundabile a lui Willie care de la primele 2 silabe defineste soundul country, dar daca bagi la casti 2-3 piese cap coada n-ai cum sa nu sesizezi orchestratzia progresiva (jazz/swing) a albumului. Daca a existat vreodata un album progresiv in country, asta e.

De ce nu apare in top 10? Pt ca are cam multe coveruri si pt ca nu ma omor dupa country.

Prestatzie live de pe noul album (fitzi atentzi la solourile alea si mai ales la chitara lui Willie, care cred ca a incasat un obuz de la yankei in Razboiul de Secesiune):



O piesa mai veche, de cand era tanar (=70 de ani). Mosii aia care stau in jurul mormantului sunt copiii lui:



Si favorita mea de pe album:





Daniel Lioneye - Vol. 2

Dedicatie speciala tuturor metalistilor adevaratzi care radeau de gagicile de la concertul HIM de la Sibiu. Daniel Lioneye e chitaristul de la HIM si tocmai a scos un album... black metal. Avea el niste versuri ramase prin sertare de cand avea 15 ani si cum ii era rusine sa le scoata cu HIM a zis ca se potrivesc numa bine intr-un proiect black metal unde oricum nu intzelege nimeni ce cantzi si si daca se intzelege nu te ia nimeni in serios. De fapt cam toate trupele de gen canta versuri concepute pe la 15 ani, daca nu de membrii trupelor, de fratzii lor mai mici. Bine, albumu nu e chiar 100% black cinstit - pe undeva mai sunt niste clape si voci sintetizate care aduc mai degraba cu albumele dure ale lui Devin Townsend (sa zicem, Strapping Young Lad cand erau isterici). Dar oricum mai bine de jumatate de album se incadreaza fara probleme in black, iar pozele din slideshowul de mai jos sunt foarte graitoare in ce priveste mesajul lui Daniel Lioneye.

De ce nu apare in top? Pt ca, asemeni unora din proiectele lui Devin Townsend, unele piese sunt simpliste si strict parodice.

Piesa mea favorita (din categoria celor gen Devin Townsend, clipul e un slideshow cu pozele din booklet care-s foarte tari):



Si o piesa din categoria celor de black adevarat, care si-a capatat clipul de la fani in urma unui concurs de clipuri organizat de Lioneye:



Audrey Horne - Audrey Horne

Trupa asta e fix opusul lui Daniel Lioneye. Se trage din cateva trupe de black metal (Gorgoroth, Enslaved) ale caror membri s-au hotarat sa cante grunge. Si-au luat numele de la una din gagicile din Twin Peaks si asta e al 3-lea album. Sunt destul de bine cotatzi pe MTVul norvegian, mai greu de gasit in afara.

De ce nu apare in top? Unele piese din care reiese clar obiectivul trupei de a parveni la MTV.

Piesa de mai jos ar trebui sa aiba clip, e primul single, dar cica mai dureaza pana iese:



Asta e singleul albumului precedent:




Dirty Little Rabbits - Dirty Little Rabbits

Albumu asta e demonstratzia a ce ziceam la Sonisphere despre membrii Slipknot, care incearca sa-si depaseasca conditzia prin tot felu de proiecte cu sounduri foarte diferite de trupa mama. Dirty Little Rabbits e proiectul demult anuntzat si promovat printr-o suita de EPuri si concerte al percutzionistului Clown Crahan care, ca si colegul care a infiintzat Stone Sour, cand n-are masca pe fatza pare un tip de treaba. Dupa vreo 4 ani de tergiversari si EPuri, DRB si-a lansat in sfarsit albumul de debut. N-are absolut nici o legatura cu stilul Slipknot, are la voce o pitzipoanca, fosta rivala a lui Christina Aguilera, Stella Soleil (care s-a lansat cu un cover dupa Șîkîdîm Șîkîdîm a lu Tarkan). O voce de gagica cand isterica, cand melodica, usor punk, cuplata cu clape si ritmuri nu-metal (dar cam fara metal). Cel mai tare DRB seamana cu Made out of Babies, dar asta nu e un exemplu relevant ca n-a auzit nimeni de ei, asa ca-i pomenesc si pe Guano Apes desi-s aia-s un pic mai punk. Principala calitate a albumului sunt refrenele foarte virale. Si gagica, pentru cei carora nu le curge sange gay prin vene.

De ce n-apare in top? Ca e muzica pt adolescente isterice.

Primul clip de pe album


Si o mostra din prima incarnare a Stellei Soleil, inainte sa se cupleze cu asta de la Slipknot, cand incerca sa devina un pop star adevarat (cu exceptzia acestei piese, albumul e compus integral de Stella, nu ca la filarmonica :)




Mustasch - Mustasch

Vorba lu Nick Cave, un barbat fara mustatza e ca o femeie cu mustatza. Mustasch sunt o trupa suedeza de succes local pe scena hard rock de la ei, din astia care iau premii pe la televizor, cam ca Vama Veche pe la noi - ca pozitionare, ca stilul n-are nimic de a face, scandinavii stiu ce e muzica rock. Vocalu are o mustatza sublima care da si numele trupei si al albumului si canta ceva intre Metallica si stoner rock, sau un fel de Spiritual Beggars minus clapele si Xanaxul. In fine, mai au ei pe ici pe colo o clapa si o balada, dar sunt situatii izolate, in general se merge pe un sound tractorist, cu versurile latrate si refrene catchy, ideale pt petreceri de motociclisti (care nu asculta Manowar).

De ce nu apare in top? Pt ca urmeaza sa scoata Spiritual Beggars si Monster Magnet albume, iar astia, oricum ar fi, sunt doar niste epigoni ai lor.

Primul single de pe album:



Piesa mea favorita de la Mustasch, de pe albumul precedent:



De fapt asta e preferata mea, nu ma pot decide:




Dan Berlgund's Tonbruket

Albumul meu favorit din recentele mele incursiuni jazz pt Dilema Veche, poate tocmai pt ca nu e jazz, aspect care i s-a reprosat de numerosi specialisti ai genului. Berglund e unul din membri Esbjorn Svensson Trio care erau un nume important in jazzul scandinav recent, pana cand liderul grupului a murit, asa ca Berglund asta e un fel de Grohl al jazzului, incearca sa-si faca un nume propriu cu acest proiect Tonbruket. Albumul e complet instrumental dar foarte divers, cu un iz de soundtrack si vibratzii unplugged, fara scamatorii, ci la sentiment - are cate ceva din Clint Mansell, Ulver, Mike Oldfield, Enio Morricone si chiar Pink Floyd. Din cauza asta piesele nu prea seamana intre ele, nu te plictisesti, si una singura e de jazz cinstit - tribut adus grupului de baza al lui Berglund, si raposatului Svensson. Proiectul a fost anul asta in Romania, la Garana Jazzfest. Cronica oficiala am publicat-o la Dilema.

De ce n-apare in top? Pt ca am decis sa nu bag nici un album instrumental in top, dar daca ma razgandesc la finele anului, asta va fi.

Piesa favorita (incepe slow dar se-ntetzeshte):



Si una cu trupa mama - Esbjorn Svensson Trio: