Saturday, May 29, 2010

Doua trilogii



Am vazut pana la urma trilogia suedeza Millennium ecranizata dupa romanele de mare succes comercial ale raposatului jurnalist suedez Stieg Larsson, un fel de noul Dan Brown. Cum cartzoaiele-s prea groase, m-am multumit cu filmele care-s bunicele desi arata cam a filme de televiziune (desi nu-s). Sunt povesti politiste moderne fara nimic iesit din comun, care au in centru un cuplu de investigatori exotici: o lesbiana hackeritza gotica fara sani dar cu un trecut intunecat si un jurnalist gonzo gen CanCan care face puscarie pentru calomniere de persoane publice.

The Girl with the Dragon Tattoo e filmu care ne introduce eroii, mai intai separat, apoi cuplatzi, impreuna cu traumele care le macina personalitatzile (hackeritza lesbiana e si un pic dusa cu pluta). Asta face ca filmu sa fie destul de lung, 2 ore jumate din care doar un pic peste jumate e dedicat investigatziei propriu-zise. Probabil lungimea si lentoarea actziunii poate fi pusa si pe seama fidelitatzii ecranizarii. Cazul investigat e disparitzia unei gagici cu 40 de ani in urma, membra a unui clan de milionari suedezi cu simpatii naziste. Unchiu gagicii, pe cale sa moara, vrea sa rezolve misteru si ii angajeaza pe cei 2 eroi sa dea de urma fetei, pornind doar de la maruntul indiciu a doua fotografii din presa vremii, prin care gagica aparea in decor. O vreme m-am temut ca povestea va dezvalui conspiratzii mafiote gen Caracatitza, de care nu prea aveam chef, dar m-am inselat. Povestea e un detective story destul de old school ceea ce m-a surprins placut, desi cam multe din dileme sunt rezolvate printr-o cautare pe Google sau hackeritu vreunui site (un fel de shurubelnitza sonica a la Doctor Who).

The Girl Who Played with Fire e chiar mai misto decat primu, pt ca e si un pic horror. Dar mi-a dezvaluit o mica gafa: lesbiana aia hackeritza e gotheritza toata ziua dar umbla cu un tricou Exploited, ceea ce se cam bate cap'n'cap. Nu stiu daca Larsson e de vina sau ala de s-a ocupat de costumele din film, dar e ca si cum ai avea un personaj gay si l-ai imbraca in uniforma Ku Klux Klanului. Deci sa revin: filmu asta e miezu intregii trilogii si se rupe destul de tare de primul, adica se ocupa in mod exclusiv de trecutul misterios al pomenitei hackeritze, in timp ce Tolontan investigatoru trece un pic in fundal si abia mai da cate o mana de ajutor. Ideea e ca eroina asta exotica se dovedeste a fi urmarita de un spion rus si de fratele ei retardat, treaba care se sfarsese intr-o baie de sange de mai mare dragu, ce aminteste de filmele gen Texas Chainsaw Massacre. Deci partea a doua e mult mai violenta si mai intensa decat primu, aviz amatorilor de filme politziste brutale si intense psihologic (in special alea englezesti, gen Cracker).

Din pacate ultima parte, The Girl Who Kicked the Hornet Nest e fix opusu: tot filmu e numa discutzii si negocieri, fiind in mare un court movie, despre procesul intentat hackeritzei de catre o retzea de agentzi secretzi pe care i-au deranjat incidentele din precedentu film. In momentu asta filmu devine exact ce ma temusem ca ar putea fi inca de la inceput, adica o variatziune pe tema Caracatitza. Doar ca in loc sa fie cu mafiotzi e cu shantajisti guvernamentali care incearca sa musamalizeze excrementele care incepusera sa miroase din pricina conflictului din episodul anterior. Intr-un fel, filmu se multumeste cu a se achita de obligatii si nu aduce absolut nimic nou in trilogie. Probabil si cartea suna cam la fel.

In concluzie, recomand primele doua filme si nu-l recomand pe al treilea, desi probabil trebe si ala vazut. Cartzile probabil n-o sa le citesc niciodata.

A doua trilogie nu e tocmai trilogie, dar intr-un fel e. E vorba de seria de filme horror nascute dintr-o legenda suedeza, primul fiind filmul de referintza Virgin Spring al lui Bergman, deci tot suedez. Filmul il contzine pe foarte tanarul Max Von Sydow a carui cariera se pare ca a fost incredibil de lunga si de intortocheata, trecand prin toate soiurile de filme de la Bergman pana la recentul Shutter Island al lui Scorsese. Virgin Spring e bazat pe o legenda-revenge story (gen Baltagul), in care un tata ii macelareste pe neghiobii care i-au violat fiica si care, de prosti ce erau, se cazasera tocmai la vila/conacul familiei victimei. Dupa ce ii omoara, Max Von Sydow spera sa-si rascumpere pacatul promitzand sa construiasca o biserica pe locul pe care a fost violata fiica-sa.

Cam o decada mai tarziu, Wes Craven (actualmente vestit pentru crearea francizelor Scream si Nightmare on Elm Street) debuta cu un film cu exact acelasi plot, Last House on the Left, considerat azi un film cult al genului horror, practic un remake neoficial al filmului lui Bergman. Vazandu-l recent, filmul lui Craven mi-a lasat un gust amar, e foarte afectat de trecerea timpului (pare un simulacru de snuff filmat cu stangacie) si nu se ridica la nivelul contextului in care e prezentat de critici, productii contemporane ca Night of the Living Dead sau Texas Chainsaw Massacre fiind cu 2 clase peste, atat dpdv artistic cat si al divertismentului. Diferentzele de plot fatza de versiunea lui Bergman sunt ca scena violului dureaza juma de ora (in loc de un minut), omorarea netrebnicilor e facuta cu drujba, prin electrocutare si amputare de penis, iar la final tatal fetei violate nu mai construieste nici o biserica ci povestete politiei de ce a simtit nevoia sa isi taie cu drujba agresorii. Plus, evident, actiunea e mutata in zilele noastre (gagicile n-au sutien si se duceau la un concert rock, in timp ce la Bergman gagica se ducea la biserica, si nu mai tin minte daca avea sutien).

Anul trecut s-a facut dreptate cu ajutorul remakeului Last House on the Left, in regia grecului Dennis Iliadis, o productie din lungul sir de horroruri clasice aduse la zi cu valori de productzie profi si regizori talentatzi dar aproape debutantzi. In general, remakeurile astea au sens din ratiuni tehnice, acolo unde efectele speciale pot sa improspateze semnificativ filmul (Texas Chainsaw Massacre, Dawn of the Dead) dar nu prea au sens acolo unde n-a fost nevoie din capul locului de efecte speciale (The Hitcher, The Stepfather, Halloween). Cu Last House on the Left treaba sta insa cu totul altfel: desi nu prea e loc de efecte speciale, filmul original arata atat de nasol (gen Von Trier in vremurile sale proaste) incat simpla trecere la tehnologia audio-video din zilele noastre e un progres comparabil cu remakeul unei space opera din anii 40. Dennis Iliadis merge foarte mult pe estetica, creand un horror frumos pastelat (cam la nivelul Texas Chainsaw Massacre 2003) cu actori foarte stapani pe situatzie ce confera pentru prima data realism unei povesti care, desi era 100% realista, a fost pana acum transpusa ori in cheie mistica (Bergman), ori in una grotesca (Craven). Urmatorul proiect al lui Iliadis, de care-s foarte curios, e remakeul la Pasarile lui Hitchcock.


Monday, May 24, 2010

Eroi au fost, eroi sunt inca



Zilele trecute am visat cu Piedone. M-a lovit atat de puternica amintirea individului ca mi-au dat lacrimile. Cumva, din motive pe care nu le inteleg, am pierdut orice legatura cu Piedone dupa moartea lui Ceausescu. In anii 80 creca am vazut vreo 30 de filme cu el, eram fan. Dupa aia a disparut din vizorul meu ceva incredibil. Nu doar din al meu...nici n-am mai auzit de el, nicaieri, nici la prieteni, nici la televizor. Mai ales la televizor, ar fi fost cazul sa apara, prin anii 90 se dadeau tot felu de filme cu eroii cinematografelor comuniste: De Funes, Fernandel, Delon, Belmondo. Actori care au fost cat de cat mentzinutzi de mass media in constiinta colectiva. Dar Piedone? Nici urma de el.

Dupa ce am avut visul ala am inceput sa intreb in stanga si-n dreapta. Unii preteni (aia trecuti de 25 de ani si-l mai aminteau, unii ca prin ceatza, altii mai bine). Astia mai tineri habarn-aveau despre ce vorbesc.

Bai copii, Piedone asta facea legea cand Bruce Willis se juca cu putza in nisip. Cand venea film cu Piedone la noi in sat totzi ieseam chiuind din case si ne duceam la Caminu Cultural alergand.

Pe numele lui adevarat, pe Piedone il chema Bud Spencer. Da nici asta nu era chiar numele adevarat, cica si-ar fi luat numele de la berea Budweiser, caruia ii datora burta impresionanta. De-adevarat il chema Carlo Pedersoli, a fost campion italian la inot (desi eu il tzin minte cam rotofei, se pare ca a avut si o perioada mai supla, vezi poza din stanga) si era cel mai tare action hero al tzarilor comuniste care n-aveau acces la alde Arnold si Bruce Lee. Poate doar francezul Pierre Brice (=Winnetou) mai era atat de iubit la noi in sat. Desi Piedone clar a jucat in mai multe filme (cu cateva zeci mai multe). Azi Piedone are 80 de ani si o duce bine mersi. Cica a mai jucat in ceva serial italian in anii 90 dar in mare cariera lui s-a cam consumat acu 20 de ani.

Uneori, Piedone era insotzit de Terence Hill, vezi mai jos, alt italian cu nume americanizat (Mario Girotti), care era un fel de sidekick sexy (ochi albastri, mladios, cam opusul lui Piedone). De la o vreme Terence Hill a jucat si singur intr-o serie lunga de westernuri spaghetti, in perioada 70-80 cand americanii cam renuntzasera la western si Sergio Leone mutase toata industria in Italia si Spania.


Mai erau si unele coproductzii germano-iugoslave, de exemplu alea cu Winnetou, dar parca erau mai rare (nota: Iugoslavia e o tzara mitica, gen Atlantida, care se intindea in zona locuita azi de bravele popoare care au facut-o praf si pulbere - croatzi, sarbi, kosoveni, bosniaci etc.). De fapt erau coproductzii estgermano-iugoslave-rusesti si uneori cu actori romani (vezi Severino). Scopul acestor filme, puternic finantzate de comunisti (numite si "eastern"-uri), era sa foloseasca temele western un pic pe invers, adica sa aiba in rolurile principale indieni Cherokee si Apasi cu idealuri comuniste care sunt invadatzi si macelaritzi de cowboy imperialisti ("pieile ROSII", got it?). Filmarile erau facute printre stancile din actuala Croatzie si, pentru ca nu aveau acces la actori cu fetze de indieni, rolurile acestora erau preluate de actori mai tuciurii, turci, greci si tzigani. Unul dintre astia a facut o cariera impresionanta si a fost numero uno la data respectiva, datorita faptului ca era un tip sexy, de treaba, avea o bentitza ROSIE si juca mereu roluri de shef de trib sau fiu de shef de trib care facea dreptate si-i alunga pe cowboy de pe tarlaua lui. Dupa indelungi cercetari in care mi-am angrenat totzi pretenii (nu-mi aminteam nici macar un titlu de film de-a lui, aveam doar chipul sau in minte) i-am dat de urma: il chema Gojko Mitic si e baiatu din poza de mai jos.


Azi Mitic e mai batran decat Ozzy Osbourne si a fost numit Shef de Trib Onorific de nu stiu ce rezervatzie de indieni din America. Din pacate pe youtube n-am gasit decat slideshowuri cu Mitic. Daca mai cautatzi un pic si stitzi germana, o sa gasitzi si niste interviuri cu el. Nu se prea gasesc scene din filmele lui, dupa 89 easternurile comuniste fiind discreditate puternic si arse pe rug, incat azi tre sa faci pe dracu in patru sa le gasesti pana si in varianta piratata. Curand probabil vor deveni subiect de teza de doctorat.


Saturday, May 15, 2010

Lethem Dunk


















The Wall of the Sky, The Wall of the Eye

de Jonathan Lethem

Pedigree:

- Premiul World Fantasy, nominalizare Locus (pt. culegere de autor)
- nominalizari Nebula, Locus (pt. nuvela The Happy Man)
- nominalizari Nebula, James Tiptree (pt. povestirea Five Fucks)
- nominalizari James Tiptree, Locus (pt. povestirea Forever, Said the Duck)
- nominalizare James Tiptree (pt. povestirea Sleepy People)
- nominalizare Locus (pt. nuvela Vanilla Dunk)



Jonathan Lethem e unul din scriitorii aia care migreaza fara gretzuri intre mainstream si genuri de nisha, iar recent a debutat si pe taramul benzilor desenate. In cariera unui autor, strategia asta e foarte riscanta, stai cu fundu in 2-3 luntri, nu stii niciodata la care sa vaslesti. si risti sa se duca toate de sub tine. Printre autorii care au reusit sa inainteze pe multiple fronturi, inotand printre prejudecatzi si fofilandu-se de la politicile editoriale, i-as pomeni pe Michael Chabon, Joyce Carol Oates, Kurt Vonnegut, Margaret Atwood, Brett Easton Ellis ori Thomas Pynchon.

Lethem calca incet dar sigur pe urmele lor. Desi se considera un epigon al lui Philip Dick, a umflat cateva premii mainstream care l-au propulsat in topurile New York Times Best Seller, iar la anul iese prima sa ecranizare high-profile, in regia lui Edward Norton, Motherless Brooklyn (probabil cel mai celebru roman al lui Lethem, despre un detectiv cu sindromul Tourette). Lui Lethem i se datoreaza si includerea lui Philip Dick in colectia Library of America, cu cele 3 volume omnibus (The PK Dick Collection) continand cele mai cool 13 romane ale defunctului geniu. Pe langa toate astea, Lethem e un prolific autor de proza scurta iar volumul de fatza a constituit, la aparitzia sa din 1996, un best of, aducand autorului unicul sau premiu World Fantasy. Din 96 pana azi s-a mai adunat material de inca un best of, insa din nefericire autorul a preferat sa isi publice cele mai tari nuvele in volume de lux de 100 de pagini la pretzuri aberante (Kafka Americana si How We Got Insipid par foarte tari, sper ca se va gasi cineva sa le culeaga intr-un volum accesibil).

Pe langa un premiu World Fantasy si o nominalizare Locus pt volum, 5 din cele 7 nuvele ale volumului au fost finaliste la premii importante:
  • The Happy Man (nominalizata Nebula, Locus, Sturgeon): Un tip moare in repetate randuri si e resuscitat mereu de familie ca sa mai aduca un ban in casa. Putzinul timp pe care apuca sa-l traiasca intre doua mortzi consecutive, si-l petrece mergand la serviciu si la grupuri de suport pentru oamenii care mor si invie frecvent (o practica uzuala in societatea distopica din poveste). Nevasta e cu nervii la pamant, se plange ca nu primeste atentzie destula, incepe sa iasa cu altul, iar sarmanul erou devine tot mai macinat de depresie si isi dedica tot mai mult timp unui fel de blog prin care incearca sa inteleaga pe cai psihanalitice semnificatia a ceea ce i se intampla pe lumea ailalta. Groaznic de deprimanta povestea si superb scrisa, chiar daca tentativa de poanta din final nu e prea spectaculoasa.
  • Five Fucks (nominalizata Nebula si Tiptree): Un cuplu provoaca degradarea universului cu fiecare partida de sex. Povestea se desfasoara de-a lungul a 5 partide de sex, in care eroii isi pierd pe rand timpul, identitatea si in final umanitatea iar un detectiv chandlerian incepe sa banuiasca ceva si are o umila tentativa de a stopa distrugerea universului. In mod clar tributara lui Philip Dick.
  • Sleepy People (nominalizata Tiptree): O alegorie a casniciilor in care barbatul freaca menta pe canapea toata ziua in timp ce nevasta munceste. O femeie gaseste un strain dormind in ograda si il taraste pana in casa unde il lasa pe canapea in fatza televizorului, face sex cu el, il inveleste si il culca intre ghivecele cu flori remarcand ca somnul barbatului are o influentza benefica asupra florilor. Barbatul doarme mereu (chiar si in timpul sexului) si se trezeste doar noaptea sa-si faca nevoile, iar amicii lui sunt o organizatzie paramilitara secreta care stau toata ziua intr-un bar si isi aloca unul altuia misiuni de cucerire a femeilor.
  • Vanilla Dunk (nominalizata Locus): O poveste futurista cu basketbalisti care poarta costume ce pot fi programate cu skillurile unor basketbalisti celebri. O echipa cumpara drepturile de autor pentru skillurile lui Michael Jordan si il incaltza cu ele pe un tanar debutant, din pacate alb. Debutantul devine peste noapte vedeta si isi asuma porecla Vanilla Dunk, ceea ce produce disensiuni rasiale in echipa, mai ales ca sportivii de culoare considera ca nu se cuvine ca skillurile lui Jordan sa fie purtate de un mascarici alb care le foloseste doar sa se dea in spectacol. Treaba se agraveaza in momentul in care Vanilla Dunk se apuca si de hip-hop. Mi s-a parut ca pe alocuri povestea face misto de Eminem, dar a fost scrisa mult inainte ca respectivul sa apara pe scena. Oricum, sunt foarte misto prezentate tensiunile rasiale din lumea divertismentului.
  • Forever, said the Duck (nominalizata Tiptree, Locus): O realitate virtuala gen chatroom gazduieste o petrecere la care sunt invitate avatarurile unor oameni ale caror trecuturi (si posibil viitoruri) sunt conectate sexual. In zilele noastre povestea suna un pic banal dar tzinand cont ca a fost scrisa inainte sa se inventeze MIRCul, Messengerul si 90% din Internet (adica la inceputul anilor 90), valoarea sa anticipativa devine evidenta.
  • Light and the Sufferer: Niste extraterestri misteriosi poreclitzi Sufferers, care arata ca un fel de caini, incep sa apara peste tot, amushinand si insotzind peste tot oamenii stresatzi. Nu e clar nici de unde vin, nici ce vor, sunt complet pasnici dar odata ce a pus unul ochii pe tine e imposibil sa scapi de el. Nu pot fi nici macar omoratzi. In general oamenii care se aleg cu cate un Sufferer sunt stigmatizatzi de societate iar politzia ii tzine sub atenta supraveghere considerand ca sunt shanse mari ca motivele stresului lor sa aiba de a face cu legea (evazionisti, junkies etc). Altii cred ca Suffererii sunt un fel de ingeri pazitori pentru oamenii cu probleme. Povestea e despre un drugdealer care se alege cu un Sufferer din asta taman cand vroia sa sa fuga din localitate si, ca sa nu atraga atentzia autoritatzilor se chinuie ba sa scape de stigmat, ba sa priceapa ce vrea animalul de la el;
  • The Hardened Criminals: Poveste EXTREM de sinistra in care detzinutzii "pe viatza" ai unei puscarii sunt ziditzi in peretzi ca Ana lui Manole iar ceilaltzi puscariasi ii zgandare cu briceagul, le scot ochii, fac sex cu gurile lor si uneori stau la taclale caci o parte din astia ziditzi sunt tzinutzi in viatza sa-i terorizeze cu murmurul lor pe boboci. Povestea e despre un delicvent boboc care e pus in celula pe tavanul careia e zidit tocmai taica-sau si cum cei doi stau la taclale incercand sa reinfiripe o relatzie de familie care fusese dusa naibii demult. Prin comparatzie cu povestea asta, Oz si Prison Break par comedii romantice.
Majoritatea povestilor lui Lethem au un caracter urban, petrecandu-se prin New York si imprejurimi, locul de bashtina al autorului. Spre deosebire de altzi urbanisti recentzi pe care i-am citit (ma gandesc in special la David Schow si Richard Bowes), aspectul asta nu limiteaza nici un pic temele si personajele autorului. Nu sunt 2 povesti care sa semene in cartea asta, iar diversitatea ideilor este impresionanta mai ales ca ma asteptam la un autor mainstream care cocheteaza pe ici pe colo cu cate un condiment SF. Autorul asta a fost una din revelatziile personale ale anului trecut si m-am grabit repede sa-i iau si romanul noir dickian Gun, with occasional music.

P.S. Avertisment: in articolul asta am discutat despre editzia americana premiata cu World Fantasy (reeditata in 2007 in paperback). Exista si o editzie britanica, mai recenta dar cu contzinut semnificativ diferit: povestirile Vanilla Dunk si Forever, said the duck au fost inlocuite cu alte doua despre care nu stiu nimic, creca le-a citit exty. Una dintre ele creca o am in antologia Wastelands.

- plusuri: literatura cool, comentariul socio-cultural care razbate din povesti e destept si subtil
- minusuri: unele finaluri lasate in aer au nemultzumit clientzii amazon, dar mie mi s-au parut naturale; coperta aiureantramvai, sa nu se prinda populimea ca e SF
- recomandare: fanilor Philip Dick, JG Ballard, Chabon, cred ca si Pynchon; adica lectura obligatorie

Friday, May 07, 2010

Filmele vorbite pe la spate - aprilie 2010




Filme musai

KickAss
are mari sanse sa fie ecranizarea BD a anului. Banda desenata vine de pe mainile scotianului Mark Millar care desi e un membru mai minor al invaziei BD britanice (Moore, Gaiman, Ellis, Morrison, Ennis) de la o vreme o duce mai bine decat toti ceilaltzi din pricina ca a umflat potul la Marvel (in timp ce ceilalti si-au petrecut cariera pe la editurile adresate adultilor - Vertigo, Wildstorm, Avatar). Oricum, de la o vreme si Millar a virat spre lucrari adulte (desi nu in sensu ca dau de gandit, cum e cazul colegilor pomeniti, cat in sensu ca se axeaza pe sex si violenta). Ecranizarile se pare ca o sa-l propulseze chiar mai sus - mai intai a fost Wanted, ala cu Angelina Jolie (urmeaza si un sequel), iar acu KickAss asta care e cam de 10 ori mai cool decat Wanted, din pricina ca e mai putzin serios.

Cel mai misto si totodata oribil lucru din filmu asta e o fetitza de 11 ani care se bate cu tot felu de raufacatori, da nu oricum, ci da serios la tzurloaie, (gen Kill Bill) ca sa nu mai zic ca o si incaseaza de tzi se rupe sufletu (Roger Ebert a dat filmului o stea, sub motivu ca e "morally reprehensible", adica cum sa batzi in halu ala un copil si, mai ales, cum sa lasi un copil sa te bata in halu ala). Si nu e vorba numai de cafteala, ci si de dialoguri, caci ce se aude la gura fetitzei aleia aduce aminte de BUG Mafia (probabil tanara actritza n-are voie sa se uite la propriul ei film si nici sa-si auda propriile replici). Deci fetitza asta e a killing machine, antrenata de tatal ei (Nicolas Cage) care se imbraca in Batman si se crede supererou. Mai e un liceean umoristic care vrea si el sa fie supererou da nu ii prea iese si atunci devine un fel de ucenic pe langa Cage si fetitza aia monstruoasa. O
amenii rai sunt niste mafiotzi condusi de englezoiul Mark Strong (pe val, vezi Sherlock Holmes, Rocknrolla, curand Robin Hood). Fiul mafiotului e okelaristu din filmele lui Apatow (Superbad) care se da drept fan de benzi desenate ca sa intre in gratziile eroilor pozitivi si sa-i sape din interior. Pe fetitza cremenala o cheama Chloe Moretz, a mai aparut in 500 Days of Summer si in curand va apare in remakeul american la horrorul suedez Let the Right One In in rolul, evident, al vampiritzei, deci se pare ca e sortita sa-si faca o cariera de copil fucked up in the head.

Synecdoche, New York.
Unul din geniile cinematografiei moderne, Charlie Kaufman, specializat in scenarii la limita dintre SF si postmodernism (Eternal Sunshine..., Being John Malkovich, Human Nature) debuteaza intr-un tarziu ca regizor (din cauza ca Spike Jonze a refuzat in favoarea proiectului Where the Wild Things Are - vezi mai jos). Sa o spun pe aia dreapta, il prefer lucrand cu alti regizori (oricare dintre Spike Jonze, Michel Gondry si George Clooney are ochiul mai bine format). Asa se face ca asta e cel mai auster vizual dintre filmele lui Kaufman, dar si cel mai destrabalat ca scenariu. N-as putea sa va zic despre ce e. Explicatia cea mai la indemana e ca eroul (marele om Ph.Seymour Hoffman) face pe la inceput cancer si tot filmu e o elucubratzie a agoniei sale, un fel de "viatza-i trece prin fatza ochilor", dar nu aia pe care a avut-o, ci aia pe care ar fi vrut sa o aiba, dar din pacate nici macar aia nu decurge ca o fantezie cinstita, eroul pierzand incet-incet controlul, inclusiv asupra propriei identitatzi. Cel putin asta e explicatia sugerata de unul din personaje, desi sunt convins ca exista si o doza de subminare a publicului in genu asta de "explicatii stiintifice".

Sa o luam altfel: la inceput eroului i se dau papucii de catre nevasta (Catherine Keener) si copil, care fug in Germania sa traiasca boem, intr-o familie moderna de lesbiene si swingeri. Ajuta si faptul ca nevasta e pictoritza de icoane minuscule, facute la microscop. In timpu asta eroului ii intra in cap ideea ca are cancer (are si simptome) si se tot uita la emisiuni despre chimioterapie. Ajuta si faptul ca pe erou il cheama Cotard (de pe wikipedia am aflat ca exista o boala psihica numita Cotard delusion, in care pacientu e convins ca are cancer si/sau ii putrezesc organele interne, inflictzie de care sufera si subsemnatu). Mai sunt si ceva paralele cu Moartea comisvoiajorului dar din aia abia imi amintesc ceva de cand am studiat-o la liceu.

Cam la momentu la care nevasta pleaca si eroul gaseste sange in propriul kk, filmu se rupe brusc: eroul isi gaseste o gagica (de fapt mai multe) si castiga un grant pt regizarea celei mai grandioase piese de teatru ever, in care decorul e un New York reconstruit in cele mai mici detalii iar actorii ii joaca pe toti oamenii din New York, inclusiv pe personajele filmului lui Kaufman. Munca la piesa se intercaleaza cu eforturile de a reintra in contact cu familia fugita la Berlin, cu obsesia de a face o piesa cat mai grandomana (in contrast cu picturile minuscule ale nevestei) si cu o pierdere treptata a identitatii, pe masura ce apar tot mai multi actori doritori sa il joace pe erou (la inceput doar in piesa la care acesta lucreaza, apoi tind sa il inlocuiasca cu totul pe Hoffman, chiar in film, care astfel devine metafilm). Rezultatul e un fel de David Lynch in care lugubrul e inlocuit cu umorul lui Woody Allen. Obligatoriu de vazut de doua ori datorita numarului foarte mare de indicii din decor care trec neobservate la o vizionare "normala". De citit neaparat si interviurile cu Kaufman pe tema filmului, prin care acesta (spre deosebire de Lynch) nu se fereste sa dea indicii privind ideile pe care a incercat sa le reflecte in film, deci nu tine neaparat sa fie criptic, ci mai degraba alegoric, ceea ce iese mult mai bine decat ce a incercat de exemplu Lynch cu Inland Empire.
P.S. Un articol mai sintetic despre Kaufman am scris si in recentul Nautilus.

Iron Man 2. Ecranizare Marvel foarte buna, pacat nu-s eu fan Marvel, iar Iron Man mi se pare unu din supereroii cei mai banali, nespectaculosi, fara dureri sentimentale si excesiv de techno pt gusturile mele mai gotice. Pe undeva, e echivalentu lui Batman de la DC Comics - copil de bani gata care n-are alta putere decat industria si banu, si aia mostenitzi de la taica-su. Doar ca nu e asa gloomy ca Batman, e mai aproape de Catalin Botezatu, sa zicem. Alta asemanare cu Batman e ca amicul sau cel mai bun e bugetar lovit de criza economica (militzian la Batman, colonel la IronMan) iar filmu Dark Knight a facut apropierea chiar mai mare, prin urbanizarea lui Batman si subminarea aspectului gotic. Deci Iron Man asta la baza nu e prea atractiv, de fapt e arid de-a dreptu, cu atat mai mare meritu actorilor de a ridica subiectu si personajele la un nivel foarte entertaining:

Mickey Rourke e omul rau in filmu asta, un fizician sovietic dus cu pluta care si-a construit niste bice plasmatice-ionizate cu care vrea sa-l umileasca pe baiatu de bani gata de care ziceam, jucat cu zel de Downey Jr., mereu o prezentza placuta. Mickey Rourke arata chiar mai rau decat in the Wrestler, unde parea copt si putred, aici parca e si un pic mucegait. Finantzatoru lu Mickey e nimeni altu decat Sam Rockwell (Moon) care e foarte tare aici, intr-un rol gen Becali. Mai apar Gwyneth Paltrow (secretara parvenita), Scarlett Johansson (karatista rusoaica vorbitoare de latina), marele negru Don Cheadle (amicu lu IronMan), chiar si regizoru filmului, John Favreu (care se distreaza in rolu bodyguardului lu IronMan). A, si Samuel Jackson care in primu film avusese un rol de 5 secunde, aici are unu de 5 minute, revenind cu invitatia adresata lui IronMan de a participa la filmul The Avengers care va iesi in cativa ani (inainte de el mai tre sa iasa Captain America, Thor, Nick Fury astfel incat toate ecranizarile Marvel sa convearga in acest The Avengers, care e echipa formata din susnumitzii, plus Hulk, plus Fantastic Four, plus Spiderman, plus Punisher).

Filme contra plictiselii

Dorian Gay, pardon, Gray. Ecranizare dupa clasicul roman horror al lui Oscar Wilde, cu un design misto de Anglie de aia veche, putreda si roasa de shobolani irlandezi si prostituate frantzuzoaice. Colin Firth face un mare rol pe postul unui om acru si fara sentimente care se autoinstaureaza in postura de mentor al tanarului Dorian Gay, recent mutat de la tzara la oras. Dar elevu isi depaseste mentoru si curand Dorian Gay se transforma incet dintr-un tzaran timid intr-un cocalar expansiv, devenind o acritura si mai mare decat invatzatoru sau, provocand prin actiunile sale manipulative si lipsite de orice morala suferintze de tot felu, si sentimentale, si fizice si chiar accidente nasoale. A, am uitat sa zic de portret caci, nu-i asa, cartea lu Wilde se numeste Portretu lu Dorian Gray. Deci portretu asta e un tablou pe care i-l pictase un amic gay si care avea puterea de a absorbi toate pacatele si nefericirile lui Dorian, chiar si ranile fizice, inclusiv manifestarile batranetzii. Asa se face ca Dorian la 80 de ani arata (si se poarta) ca la 20 de ani, fara griji (dar cu bani), ceea ce-i permite sa atenteze chiar la fiica mentorului sau boshorogit. Povestea clasica e un pic fusharita, dar designul ultragotic al filmului face totzi banii, la fel si Colin Firth in rol de acritura.
P.S. O chestie ciudata e si faptul ca prin film apare la un moment dat un metrou - crezusem ca scenaristii, sub pretextul Tineretzii fara batranetze a lui Dorian Gray, si-au permis acest artificiu dar pe urma am aflat ca in Londra chiar exista metrou pe vremea lui Oscar Wilde, fiind primu din lume. La noi a trebuit sa vina Ceausescu sa ni-l faca iar acu ca Basescu a decis punerea la murat a bugetarilor, probabil o sa se si inchida.

The Limits of Control. Cu filmu asta Jarmusch isi recicleaza o idee (stilistica, ca plot nu prea avem) mai veche, adica pe aia cu Coffee and Cigarettes. Adica 3 sferturi din film sunt scene la cafenea, in care eroul bea doua cafele (din ceshti diferite) si sta la cate o tacla cu cate un personaj secundar care se aseaza la aceeasi masa cu el sa-si dea cu parerea despre lume si sa-i paseze un pont sub forma unei cutii de shfebele. Personajele care se perinda pe la masa eroului sunt John Hurt, Tilda Swinton, Garcia Bernal si inca unii pe care nu-i cunosc. Eroul e un negru (a aparut el si prin Cof&Cig) care mai mult tace decat vorbeste si despre care ni se creeaza senzatzia ca planuieste ceva, treaba care se si confirma pe final, insa cam pe fuga, in cateva minutzele care sa justifice de ce filmul asta n-a fost pur si simplu Coffee and Cigarettes II. Ori Coffee, ma rog, ca tzigari nu tzin minte. Marele necaz cu filmu asta e tocmai ca e film, in loc sa fie o colectie de scurt metraje. Plotul principal e atat de firav incat Roger Ebert a dat filmului o juma de stea (eroul tot muta cutii de kribituri de la unu la altu pana da de Bill Murray, care e obiectivul final, desi cam nemotivat). Scenariul e plin de dialoguri fara nici o legatura cu teoreticul plot, unele funny, altele din alea criptoide gen David Lynch din care fiecare pricepe ce vrea. Din fericire filmu e salvat de un design sublim atat vizual (directoru de imagine a lu Wong KarWai, deci culori din alea care se revarsa peste tine) cat si auditiv (coloana sonora de mare efect facuta de Boris & Sunn O))). Pacat ca Jarmusch se cufunda pe aleea pe care s-a ratacit si David Lynch si face filmele mai mult pt el decat pt public (desi sunt convins ca exista si o doza de misto fatza de public in soiu asta de vanity projects).

Where the Wild Things Are. Pierdusem orice sperantza ca o sa mai vad vreun film de Spike Jonze. Au trecut o gramada de ani de la colaborarile sale cu mai sus pomenitul Charlie Kaufman (au facut impreuna Being John Malkovich, Adaptation). Omu s-a dedicat videoclipurilor Bjork, Beastie Boys, Chemical Brothers si inca o gramada, refuzand printre altele regia la suspomenitul Synecdoche, NY. Anu trecut s-a intors in cinematografe cu ecranizarea uneia din cele mai dubioase carti pentru copii, a lui Maurice Sendak, carte care e foarte celebra prin lumea civilizata, cam cum a fost Piticu Habarn-am pe la noi. Cu diferentza ca cartea lu Sendak are in total vreo 10 propozitzii si in rest doar ilustratzii mai mult sau mai putzin graitoare, deci e un fel de BD pan la urma. Problema e ca in carte se spun atat de putine incat e mare minune ca Jonze a reusit sa scoata un lung-metraj, desi e clar pe undeva l-a tot lungit si labartzat cu momente contemplative in care nu se-ntampla nimic da acuma asta e. Povestea e despre un copil cam rasfatzat si isteric care isi ia lumea in cap si ajunge pe o insula populata de emotziile lui personificate sub chipul unor monstri cam emo (proiectatzi de Henson Company, autorii papusilor Muppets). Pe insula aia copilu se autoproclama rege si da ordine la toata lumea desi statutu lui de rege e mai fragil decat isi inkipuie. Pan la urma copilu tre sa isi confrunte propriile emotzii si sa invetze ca nu toata lumea e la dispozitzia lui si sa nu se mai lase dus de pofta inimii. Un fel de lectzie de maturizare mai criptica si total atipica pt ceea ce numim family movies, dar care adesea pune rabdarea la incercare mai ales daca ai rasfoit cartea lui Sendak si realizezi ca n-au cum sa se intample multe in filmu asta. Asta inseamna ca e un film pt copii de care copiii nu prea au cum sa se bucure (e total nespectaculos si unfunny), iar adultzii tre sa faca niste eforturi sa se transpuna in mindframeu filmului (adica sa incearca sa-si amintesca niste sentimente primordiale ale copilariei care la cei mai multzi dintre noi sunt uitate).
Creation. N-am inteles niciodata de ce a existat un conflict intre evolutzionismul lui Darwin si Biblie, religie, etc. E clar ca buna ziua ca exista si oameni facutzi de Dumnezeu, si oameni aparutzi din maimutza si ca acestia pot conlocui bine mersi si n-ar trebui sa se discrimineze reciproc. Nici din filmu asta n-am intzeles de unde atata tevatura, caci filmu e mai mult despre casnicia lui Darwin decat despre problematica in discutzie. Darwin e Paul Bettany, nevasta-sa e supergagica care este Jennifer Connelly. Ei au o gramada de copii dintre care unu a murit si mai un prieten popa pe care Darwin e nervos ca ii punea copiii sa stea in genunchi pe grauntze cand erau rai. Filmu e frumos, actorii tari, placut in general, dar merge prea mult pe melodrama de familie si prea putin pe calatoriile lui Darwin (care-s abia povestite in niste flashbackuri fugare), incat la final ai impresia ca ai vazut o varianta mai naspa a lui Beautiful Mind (mai ales ca Bettany si Connelly sunt luatzi direct de-acolo, numa Russell Crowe mai lipseste).

Crap

Luna Verde. O mostra de film romanesc nasol (nu neaparat prost, ci inutil, in sensu ca e un exercitiu de regie, o demonstratie didactica mai degraba decat un film cu cap si coada), prin care un clasic in viatza, Alexa Visarion, incearca sa revina in atentzie profitand de temele obsesive ale cinemaului romanesc tanar, de exemplul homosexualii (si, foarte discret, Revolutzia). Bine, nu e chiar deranjant, homosexualii sunt chiar printre personajele simpatice din filmu asta si sunt mult mai putzin ostentative decat in filmu lu Tudor Giurgiu, sa zicem. Din pacate se sugereaza o alta tema confrontatzionala, incestul, care e complet in plus in acest film adica e doar sugerat dar sugerat degeaba ca n-are nici o relevantza in economia filmului, decat sa ne arate ca cineva din echipa de productzie a filmului e fan Anais Nin. Tot din categoria asta, cineva din echipa de productzie e obsedat de Placebo si baga Placebo prin tot filmu, nu doar pe coloana sonora, ci la un moment dat ne si arata clipuri de pe youtube in caz ca nu stim cat de cool sunt Placebo. Pana si personajele vorbesc despre videoclipurile Placebo, sa ne intre bine in cap (Placebo e muzica celor care se intereseaza de calitate si stil, sustine regizorul). Filmul poate fi rezumat de urmatoarea "intrebare" adresata de siteul videofil.ro regizorului: Atingeti in film foarte multe subiecte "TABU" precum teatrul si arta, homosexualitatea, luxul, prieteniile on-line.

Filmu e despre doua gasti de preteni care merg cu masina pe ruta Bucuresti-Brasov si la un momendat sunt gata gata sa se tamponeze, acesta fiind punctu culminant al filmului si motivu de drama interioara a unuia din shoferi. In rest, Placebo.