Seriale musai: Iron Fist, Luke Cage, Jessica Jones, Daredevil, The Defenders, Punisher

Am fost destul de impresionat de "serialul de seriale" alcatuit de Marvel si Netflix, cu povesti interconectate avand ca protagonisti supereroi minori din benzile desenate Marvel, in povesti in care factorul supernatural e marginal, mizandu-se pe realismul care ulterior avea sa dea succesul recentului Joker. In cinema Marvel s-au tzinut departe de aceasta tactica, toate filmele lor din Universul Avengers fiind in mod esentzial concepute pentru copii si consumatorii Disney (care au si achizitzionat franciza, moment la care parteneriatul Marvel-Netflix care a dat aceste seriale s-a incheiat). 

Se intampla in general o migrare de talente (si finantze) dinspre cinema spre televiziune (desi nu stiu daca e corect sa numim streamingul televiziune). Mitologia benzilor desenate Marvel urmeaza la randul sau acest curs natural al lucrurilor (poate si cea de la DC Comics, insa n-am vazut niciun serial de la ei). Astea de la Marvel mi se par, sub aspectul calitatzii scenariilor si sofisticarii personajelor, net superioare fatza de blockbusterele Marvel de cinema. Sigur, un serial are spatziu de desfasurare mai larg insa nu e numai atat - in serialele astea s-a investit si creier, nu doar bani.

E vorba de serialele: Jessica Jones (3 sezoane), Daredevil (3 sezoane), Luke Cage (2 sezoane, inceput ca spin-off la Jessica Jones), Punisher (2 sezoane, inceput ca spin-off Daredevil), Iron Fist (2 sezoane) si The Defenders (o poveste cross-over de tip Avengers care aduce impreuna personajele principale ale celorlalte seriale). Din pacate s-au anulat toate la momentul la care toate productziile Marvel au trebuit sa zboare de pe Netflix, insa exista zvonuri ca Daredevil ar putea reveni intr-o alta forma, drept colaborator al lui Spiderman in filmele de cinema.

Exista cateva diferentze majore intre serialele astea si filmele Marvel de cinema:

• Un serial e atat de bun pe cat sunt personajele sale secundare, care tre sa fie in stare sa duca in carca episoade atunci cand personajul principal e boring ori cand povestea treneaza. Asta e punctul forte aici, adunand numerosi actori high profile in roluri atipice pentru ei - Vincent D'Onofrio (in rolul Kingpinului din Daredevil, inspirat parca de Liviu Dragnea), David Tennant din Dr. Who (inamicul cheie al Jessicai Jones),  Sigourney Weaver (corporatista oculta in Defenders), Rosario Dawson (asistenta medicala specializata pe acordare de prim ajutorul supereroilor), Carrie-Ann Moss din Matrix (avocata lesbiana de supereroi), Mahershala Ali din Green Book/Moonlight (antreprenor corupt din ghettoul negru), Alfre Woodard din 12 Years a Slave (o versiune neagra a Gabrielei Firea). E o varietate de personaje negative sau secundare extrem de bogata iar actorii (multzi de Oscar) joaca cu toata mimica si dictzia proprie, nu-s mascatzi sau transformatzi pe calculator, nu exista extraterestri, nave spatziale si creaturi supranaturale.
• Efectele speciale nu-s la nivelul blockbusterelor de cinema insa compenseaza stilistic - de la color-coding la coloana sonora, iar fiecare serial se distinge printr-un concept puternic definit: Jessica Jones e detective story feminist cu coloana sonora jazz si atmosfera neo-noir, Luke Cage e drama sociala cu minoritatzi etnice, hip-hop si reggae, Punisher e thriller militar brutal inspirat de filmele Bourne, Iron Fist e o corporate drama cu ceva hipstereala si misticism mindfulness. Daredevil e cu mafiotzi, privatzi in functzii publice si #coruptzie.
• In ciuda asocierii cu industria BD, serialele astea se adreseaza unei audientze clar adulte - supereroii fac sex sau tranzactzii pe bursa, divortzeaza sau merg la biserica, sunt corporatisti sau birocratzi, povestile au foarte mult dialog si bataie doar ocazional (primul sezon Iron Fist e notoriu, exasperand fanii Marvel cu o drama corporatist-politica).
• Serialele astea fac pentru povestile cu supereroi ce a facut Game of Thrones pentru literatura high fantasy, reusind sa obscurizeze fantasticul in teme actuale - politica, coruptzie, feminism, black lives matter, hipstereala, alt-right, alt-left etc. Componenta fantastica e redusa la minimul necesar (o supraputere a personajului principal), nimeni nu poarta pelerine si colantzi (Daredevil are totusi un costum). E un experiment pentru care s-au ales supereroi minori cu destine imprevizibile (care la o adica pot sa moara) sau supereroi care au dat chix in cinema (Daredevil, Elektra, Punisher).

In general filmele Marvel au fost vehicul de propaganda si export al formei de neoliberalism american care ni se vinde azi drept "democratzie" - totzi supereroii lor sunt un fel de zei care emerg fie din antreprenori altruisti, fie din institutele lor de cercetare, fie din sistemul lor militar/de contraspionaj. Si aproape totzi sunt neoprotestantzi, daca le scormonesti originile.

In serialele astea avem, prin Daredevil, si primul supererou catolic, care bate mafiotzi in numele Domnului refuzand totusi sa-i omoare, incercand sa concilieze faptul ca tatal tau fusese un boxer irlandez indragostit de o calugaritza. Aspectul a fost introdus in benzile desenate scrise de Frank Miller si exploatat mai departe de Brian Michael Bendis care e implicat direct in crearea acestor seriale, inclusiv ca producator si scenarist (mai incercase el sa se lanseze in televiziune cu serialul Powers, dar ala a trecut cam nebagat in seama). Cele 3 sezoane Daredevil sunt destul de inegale, folosite inclusiv pentru povesti cross-over in care apar si personaje din celelalte seriale; dar am gasit excelent ultimul sezon, in care personajul negativ (Kingpin) e un fel de Liviu Dragnea incercand sa acapareze justitzia - am urmarit sezonul in timpul domniei PSD si similaritatzile sunt socante, incat am ramas cu impresia ca Dragnea se uita la Daredevil si a doua zi mergea in guvern sa propuna chestii pe care le vazuse acolo.

Luke Cage e preferatul meu dintre astea, despre un "bulletproof nigger" - prototipul cetatzeanului de culoare rezilient la abuzurile politziei, care se implica mereu sa stopeze rafuielile mafiotzilor din Harlem, hiphoperilor violentzi ori traficantzilor de droguri din Jamaica. Coloana sonora in serialul asta e splendida, fiecare episod fiind punctat cu un moment muzical live pe scena clubului in jurul caruia se petrece actziunea (cam ca la finalul noilor episoade Twin Peaks). Printre artistii invitatzi se numara Gary Clark Jr., Esperanza Spalding, Wu Tang Clan, raposatul Charles Bradley, Kingfish samd, momentele muzicale fiind excelent integrate in povestea fiecarui episod.

Iron Fist e cel mai controversat - primul sezon e o corporate drama cu dialoguri excelente, aproape fara bataie, despre un hipster intors din Tibet pentru a-si recupera compania ramasa in mainile fratzilor sai care preferau sa-l stie mort. Faramir din Lord of the Rings are un superb rol negativ de speculant financiar conectat la lumea interlopa. Din pacate reactzia fanilor Marvel a fost dura - inclusiv pentru faptul ca protagonistul e jucat de cavalerul gay din Game of Thrones si lasa impresia de supererou fatalau, asa ca al doilea sezon m-a dezamagit, banalizandu-se intr-o poveste cu karatisti: cat a stat in Tibet pomenitul hipster a invatzat sa se si bata, talent de care incepe sa aiba nevoie pentru a-si proteja corporatzia.

Jessica Jones a inceput si el foarte puternic, cu David Tennant in rolul unui villain cu putere de persuasiune supranaturala care convinge oameni sa faca diverse chestii nasoale, iar Jessica Jones e prototipul feministei alcoolice cu superputeri care isi petrece mare parte din serial ducand munca de detectiv, pe o coloana sonora jazzy de film noir. Din pacate sezoanele 2 si 3 se fasaie tot mai rau, iar ultimul sezon impinge agenda feminista in zona ridicolului - e despre un grup de femei care isi unesc puterile sa distruga un incel psihopat, apoi incep sa se certe intre ele.

Punisher incepe undeva pe la mijlocul serialului Daredevil si se desprinde in doua sezoane de sine statatoare, foarte brutale ca efecte speciale. Protagonistul e veteran de razboi din Afganistan incercand sa deconspire abuzuri CIA, cu o poveste croita dupa retzeta trilogiei Bourne si ceva din povestea (si alura) lui Traian Berbeceanu. Actorul principal, Jon Bernthal (Walking Dead), e o alegere mult mai buna decat cei care au jucat acest rol in filmele de cinema (Dolph Lundgren, Thomas Jane, Ray Stevenson) - de altfel e personajul Marvel cel mai ghinionist in ce priveste adaptarile cinematografice, a avut parte de filmele cele mai proaste, iar serialul asta reuseste cat de cat sa-i spele obrazul. Dupa Luke Cage, e cel mai consistent calitativ dintre serialele astea, insa nu e la fel de spectaculos/exotic (reiterez si faptul ca soundtrackul Luke Cage e teribil de bun).

In sfarsit, The Defenders e partea cea mai slaba (desi trebuia sa fie apogeul) - e o miniserie care leaga povesti din Daredevil si Iron Fist, punand totzi supereroii de mai sus in confruntare cu mafia chinezeasca. Era fix in perioada in care Trump strica relatziile cu China si cineva a vrut neaparat sa spuna o poveste care sa-i pice bine, sa intareasca ideea ca chinezii sunt superweird si se ocupa numai cu nasoale (o strategie pe care show-businessul american a mai aplicat-o pe vremuri prin filmele Fu Manchu). In mod inexplicabil, militziile corectitudinii politice nu clasifica inca aceasta atitudine drept rasism, asa ca pana una alta merge ca entertainment mainstream.

Seriale omorate cu zile: Penny Dreadful (3 sezoane), Powers (2 sezoane), Firefly (1 sezon si 1 film)

Ma scot din sarite serialele mishto care sunt puse pe butuci de catre contabili. In articolul asta avem trei exemple de astfel de seriale pe care la inceput le-as fi recomandat drept musai de vazut. Insa vine un anume punct de la care e sesizabila o degradare accelerata a scenariilor, sfarsind cu o amputare brutala a povestii trasata din pix de vreun manager cu simtzu raspunderii exacerbat. 

Simtzi efectiv cum scenaristii se panicheaza si ingramadesc personaje doar-doar o sa mai primeasca finantzare pentru inca un sezon, dar in acelashi timp tre sa se grabeasca sa stranga catrafusele si sa inchida toate firele narative pe care au apucat sa le deschida. Ar trebui sa existe o obligatzie contractuala ca orice serial pus pe butuci sa primeasca un preaviz de 2 sezoane, insa criteriile financiare functzioneaza altfel. Sa nu uitam ca pana si Twin Peaksul original a sfarsit pe astfel de considerente, in timp ce rahaturile pentru anesteziat taximetristi obositzi si gospodine acumuleaza zeci de sezoane.

Penny Dreadful (3 sezoane)

As recomanda calduros macar vizionarea primului sezon - are cel mai mishto dialoguri pe care le-am auzit vreodata la televizor, cei mai potrivitzi actori pentru a livra acele dialoguri si un design gotic foarte rafinat si sofisticat. Principalul responsabil pentru aceste calitatzi este John Logan - scenariile sale au fost finaliste la Oscar in multiple randuri (Hugo, Aviatorul, Gladiatorul), iar serialul beneficiaza de experientza sa in a scrie dialoguri atent masurate, cu un vocabular extrem de bogat, ce ar trebui sa inspire orice scriitor care cocheteaza cat de cat cu genul gotic.

Logan nu e doar scenarist aici, e si producator si creator al seriei; printre regizori se numara tineri relativ cunoscutzi prin cinema-ul horror (mai ales spanioli), iar actorii sunt o combinatzie interesanta de oameni de televiziune si oameni de cinema - Eva Green e protagonista serialului, o nimfomana posedata ocazional de diavol, prinsa intr-un complot legat de sosirea lui Dracula la Londra. Acolitzii sai sunt Timothy Dalton (fost James Bond pe vremuri), aici in rolul tatalui Minei Harker (una dintre victimele lui Dracula); Josh Hartnett in rolul unui varcolac fost cowboy; o gramada de actori din seriale britanice in rolurile lui Dorian Gray, Dr. Jekyll, Dr. Frankenstein, monstrul lui Frankenstein. De remarcat si aparitzia lui Billie Piper (Dr. Who) in rolul unei curve londoneze prinsa intr-un triunghi amoros intre un Dorian Gray hipster si un Dr. Frankenstein tocilar.

Conceptul e un mash-up de coerentza buna intre personaje clasice ale literaturii gotice, pre-pulp fiction, localizate intr-o Londra victoriana si puse sa interactzioneze fiecare dupa interesul propriu: Dr. Frankenstein e un tocilar virgin cu ambitzia de a crea femeia docila perfecta, dupa ce curva de care se indragostise ii da papucii pentru Dorian Gray; Dorian Gray e un hipster pan-sexual sharmant si pasionat de orgii spectaculoase; Dr. Jekyll e un imigrant indian incercand sa puna bazele psihanalizei; personajul lui Timothy Dalton e modelul clasic al exploratorului englez din cartzile lui Jules Verne, mereu pe drumuri si descoperitor de secrete macabre; varcolacul are si el niste secrete intunecate de pe vremea cand traia in America (avem si putzin western amestecat aici). Totzi incearca sa o ajute pe Eva Green sa-si tzina in frau nimfomania si sa nu puna bot la farmecele diavolului care o hartzuieste sexual. Serialul emana puternice teme feministe, criticand barbatzi ce se angajeaza in jocuri de putere oculte pentru a controla femei reduse la functzii erotice sau reproductive. Sunt o gramada de comentarii sociale si teme moderne mascate in aceasta poveste, demonstrand experientza de scenarist polisemantic a lui John Logan. Suspectez ca pe undeva povestea si-a tras inspiratzie din predecesori literari precum League of Extraordinary Gentlemen, Anno Dracula si alte mashupuri ce au facut istorie profitand de pe urma lipsei drepturilor de autor cu privire la personajele de secol XIX.

Pana la urma insa aventurile personajelor sunt amputate brutal, cand se stia ca serialul nu va mai primi finantzare. In ultima vreme publicul care determina continuarea sau stoparea serialelor pare supus unui proces de tampire accelerata. Democratzia si vointza poporului si-au demonstrat limitele, capacitatea de anihilare a lucrurilor bune si capacitatea de promovare a dementzei colective in virtutea dictaturii majoritatzii. Ar fi momentul sa se ia in considerare si alte criterii cand se decide anularea unui serial, altfel vom sfarsi uitandu-ne doar la reluari de Dallas si Friends.

Dupa primul sezon eram convins ca Penny Dreadful va detrona American Horror Story in preferintzele mele. Pana la urma insa formatul de antologie al AHS permite ca fiecare sezon sa o ia de la zero si sa se reinventeze, in timp ce Penny Dreadful s-a incapatzanat sa lungeasca un fir epic pana si-a pierdut sensul si coerentza. Alta problema e ca mai toate serialele horror lansate in ultimii ani pun accent puternic pe reciclare - Stranger Things, The Strain, Ash vs. Evil Dead etc. Se pare ca toata lumea are drept obiectiv sa demonstreze cat de bine cunoashte clisheele genului horror si in cate moduri le poate parodia, pastisha si recombina in cheie moderna, facand cu ochiul unui spectator altfel destul de ignorant, dar incantat ca i se face cu ochiul si deci e considerat mai destept decat e. Penny Dreadful reuseste macar sa nu lase impresia ca e un format horror confiscat de hipsteri, iar John Logan face o treaba superba in designul limbajului din dialoguri, purtand patina vremii si a unei limbi engleze foarte placute si pasionale. E vorba aici de o munca de restaurare mai mult decat de una de reciclare.

Din fericire Netflix si alte companii de genul asta au initziat deja un val de seriale originale care par sa se desprinda de aceasta cultura a reciclarii, incercand lucruri noi si riscante, in special pe zona SF si horror. Dar despre astea cu alta ocazie.

***********************************************************

Powers (2 sezoane)

Asta e ecranizarea unor benzi desenate Marvel scrise de Brian Michael Bendis - si serialul e produs tot de el, o tentativa ce a precedat initziativa (tot a sa) din care s-au nascut serialele Netflix cu supereroi, Jessica Jones si Daredevil si ce a mai urmat dupa aceea. 

Powers incepe spectaculos, cu o echipa de actori supermishto pe care e o placere sa-i vezi in roluri de supereroi - Sharlto Copley (District 9) in rolul principal, iar in roluri mai sezoniere Michael Madsen, comediantul Eddie Izzard si altzi actori cool jucand personaje cool. Muzica e superba si contribuie la energizarea povestii (Fink, Junkie XL, Wolf Parade). Povestea e o pastisha dupa Watchmen, cum se tot fac de vreo 30 de ani incoace in BD dar prea putzin in cinema si televiziune. Powers s-a publicat la divizia pentru adultzi de la Marvel Comics, asa ca e si niste sex si violentza pe aici. A fost gandit si pentru fanii serialelor politziste - buna parte din poveste e deghizata intr-un police procedural (cum au facut si cu Lucifer, insa aici nu deranjeaza la fel de tare, caci materialul ecranizat e cam pe aceeasi idee).

Protagonistii sunt o echipa de politzisti care se ocupa de fapte si foloase necuvenite cu privire la supereroi. Printre acestia se numara si supereroi buni, dar si catziva rai, cum ar fi cel jucat de Eddie Izzard, un canibal care mananca oameni si capata puteri supranaturale de pe urma acestui obicei. Primul sezon e dedicat acestuia si incercarilor autoritatzilor de a-l tzine sub control, in timp ce al doilea sezon merge pe sloganul #CoruptziaUcide si pe investigarea unor hipsteri coruptzi (oribilul Will Wheaton, copilul din Star Trek acum crescut mare, gras si EXTREM de antipatic!). Spiritul ironico-tragic e destul de aproape de al materialului original, serialul fiind de astfel supervizat si produs de autorii BDului original.

Unii s-au plans ca efectele speciale sunt nashpa si cam asa e, dar e ceva intentzionat si n-ar trebui sa deranjeze. Adica chiar nu ma intereseaza cat de realist zboara un supererou. Povestea isi are miza in cu totul alta parte, iar actorii fac o treaba excelenta pana cand cineva a dat semnalul ca serialul trebuie anulat si atunci ai impresia ca toata echipa a facut brusc un atac de prostie colectiva trantind de totzi peretzii ultimele episoade. Cel mai nasol e cand simtzi cum tot mai multe personaje feminine incep sa poarte decolteuri tot mai largi, apar si cateva scene de sex complet inutile, incepe sa se moara pe capete ca in Game of Thrones - toate masuri disperate de atragere a audientziei in sperantza revigorarii serialului sau macar a mutarii sale pe un alt canal.

Asta e, de fapt principalul necaz - faptul ca serialul a fost creat pentru networkul Playstation care nu intzeleg ce e, ca televiziune clar nu e. Vreun deshtept de pe-acolo si-a inchipuit ca un network de seriale TV sub afiliere Playstation ar fi o idee buna si a testat ideea cu acest serial. Acum autorii materialului original umbla disperatzi sa il mute la Netflix sau altundeva (banda desenata originala e mult mai lunga si mai este o gramada de material de ecranizat).

****************************************

Firefly (un sezon + filmul Serenity)

Joss Whedon e un geek-hero si un lider de opinie in lumea hipsterilor feministi de rit vechi, cei formatzi la finele anilor 90 (astazi ridiculizatzi de postmileniali in cadrul ciclului de canibalizare intergeneratzionala care ghideaza noul secol). Desi in zilele noastre e mai cunoscut drept regizorul blockbusterelor Avengers, reputatzia lui Whedon are in buna masura de a face cu vremurile in care lucra in televiziune, adica serialele Buffy si acest Firefly care a ramas in istorie drept unul din cele mai regretate seriale anulate inainte de vreme. Televiziunile i-au pus de la inceput gand rau, transmitzand episoadele in alta ordine decat cea in care fusesera gandite, si pana la urma nici nu le-au transmis pe toate, a trebuit sa astept ani multzi pana sa gasesc o varianta completa.

Am reusit recent sa fac o integrala Firefly, plus filmul de cinema Serenity facut sa acopere unele din gaurile lasate de anularea serialului.

In multe privintze serialul e cam fumat - desi sunt abia 15 ani de la aparitzia lui pare mai vechi si mai ieftin decat unele seriale ale anilor 90. Catziva dintre actori sunt groaznici, cateva scenarii deranjant de incoerente. Totusi ratziunile care i-au produs reputatzia de serial unic sunt sesizabile si deloc neglijabile. Filonul moral e unul puternic feminist, putand fi considerat un predecesor a ce incearca acum sa faca Disney cu noile filme Star Wars, deschizand apetitul pentru cultura geek la publicul de sex feminin.

Stilistic povestea a fost gandita ca o imbinare de genuri aparent incompatibile, un western mixat cu space opera - uneori se calatoreste cu nave spatziale, alteori calare pe cai; uneori se trage cu tunuri laser, alteori cu pistoale. Povestea imita subtil ceva din istoria SUA legata de Razboiul Civil - eroii sunt un fel de rebeli sudisti care traiesc din contrabanda in timp ce sunt urmaritzi fie de autoritatzi, fie de o specie de salbatici canibali care au cucerit o parte a spatziului cosmic.

Sharmul serialului sta in detalii: personajele mai scapa replici in chineza, sugerand ca chinezismul ar fi o cultura dominanta in universul respectiv; una din meseriile cele mai respectate este cea de prostituata, care se imbina cu cea de politician si diplomat/ambasador. Ca sa faca un ban in plus, capitanul navei gazduieste o astfel de prostituata careia spera sa-i cucereasca inima intr-o buna zi, insa in poveste se mai amesteca o femeie fatala jucata de o Christina Hendricks foarte tanara si haioasa. Personajele feminine sunt de departe cele mai simpatice. Dintre masculi se remarca doar eroul principal, capitanul navei jucat de un Nathan Fillon care a facut ulterior cariera ca voce de desene animate, desi tipu e destul de prezentabil (cu o mecla cam imobila, ce-i drept).

Serialul musteshte de umor subtil dar si de tembelism, unii dintre actori par adunatzi de pe strada - am impresia ca asa isi facea Joss Whedon serialele pe vremea aia, punand ideile si gaselnitzele inaintea profesionalismului, improvizand acolo unde nu avea resurse. Astazi e un mare shtab la Hollywood, are bani sa cumpere tot profesionalismul din lume si nu mai face nimic. Am intzeles ca unele dintre serialele sale anulate, inclusiv acest Firefly, au continuat ca benzi desenate insa nu le-am urmarit in formatul acela. Sper ca omul sa se intoarca in televiziune, mai ales acum cand industria TV isi traieste apogeul istoric si produce contzinut comparabil pe toate planurile cu cinema-ul.

Seriale scurte despre natzionalism: Wolf Creek, Childhood's End

Cateva vorbe despre niste seriale scurte-scurte, de maxim 6 episoade.

Wolf Creek (serialul)

Urmatoarea moda in cinema-ul horror vor fi filmele cu mesaj natzionalist-shovin-viril in care cate un patriot luat de val macelareshte turisti, imigrantzi etc. sa-si apere datinile si gainile. Moda a inceput acu vreo 10 ani cu Wolf Creek, stindard al horrorului australian, problema e ca fiind australian n-a prea fost bagat in seama prin Europa, caci noi eram multiculturali si n-aveam griji din astea. Acu insa a ajuns si la noi moda statului cu capu-n propriul rect. Banuiesc ca pur si simplu australienii au o traditzie mai veche in a se proteja de oameni diferitzi de ei, de canguri si crocodili, asa ca filmele Wolf Creek au fost umpic cam antemergatoare.

Acu 10 ani Wolf Creek era unul din cele mai brutale filme horror ale momentului, aparuse in plin avant al genului torture porn (concura cu Saw) insa a avut cateva atu-uri: caracterul realist (nu doar pretentzia de a fi bazat pe fapte adevarate) si localizarea povestii in Australia, ocazionand peisaje superbe si actori localnici cu accente australiene copioase. Personajul principal (negativ) era un vanator de canguri, un fel de Freddy Krueger patriot care macelarea turisti ratacitzi prin deshertul australian si urla in pustie "afara cu strainii din tzara". Povestea era un slasher destul de standard, insa peisajele furau ochiul si filmul se urmarea cu mare placere pe ecran mare. Ceva mai tarziu, Wolf Creek 2 a derapat intr-o parodie a primului film, desi se dorea un sequel, cu acelasi actor si acelasi regizor. Acelasi vanator de canguri macelareshte niste turisti nemtzi si englezi dar de data asta mai si spune bancuri intre momentele violente. Cineva s-a gandit ca umpic de umor va face filmul mai digerabil, insa n-a fost sa fie. 

Era insa evident ca regizorului Greg McLean i-ar placea sa lase in urma lui o trilogie. Wolf Creek 3 s-a tot amanat catziva ani si intr-un tarziu a aparut sub forma unei mini-serii de televiziune de 6 episoade. Am fost sceptic legat de aceasta decizie, insa pan la urma n-a fost una pripita. Regizorul si actorul principal au ramas, conceptul a ramas, stilul a ramas, doar ca de data asta se intinde pe vreo 5 ore in loc de 2. Asta e si bine, si rau.

E bine ca miniserialul e clar mai bun ca filmele. Nu arata deloc ca un serial TV - pe televizoarele HD mari din zilele noastre arata ca un film de cinema, mizand pe filmari in aer liber si aura de western-horror. Muzica e superba (poate tzinetzi minte trupa australiana The Drones, un fel de Nick Cave wannabes), violentza e necenzurata, actorii sunt australieni, unii chiar bashtinashi aborigeni. Ritmul e lent si lasa spatziu de evolutzie chiar si personajelor episodice - deci e un caz mai rar de slasher meditativ in care ajunge sa-tzi pese de personajele macelarite.

Totusi elementul cel mai proeminent si interesant e feminismul, si nu doar in sensul ca protagonista e o gagika care oricat ar lua-o pe cocoasha reuseste sa #reziste. Toate personajele masculine sunt niste brute instinctuale obsedate de vanatoare, alcool sau sex. Femeile sunt putzine si abrutizate intr-o lume a barbatzilor. Personajul pozitiv e o gagica tanara a carei familie a fost macelarita de sus-pomenitul vanator de canguri si umbla tot serialul sa-l gaseasca. E, asadar, mai mult un revenge story feminist decat horrorul din primele filme.

Necazu e ca, totusi, miza e prea mica pentru o miniserie de 5 ore. Iar daca vor sa continue si cu alte sezoane, nu-mi inchipui ce ar putea adauga fara sa devina o rutina plicticoasa. Ritmul lent si scenele atmosferice sunt binevenite vreme de cam 3 ore, insa daca faci bingewatching a doua jumatate itzi cam pune rabdarea la incercare si cel putzin un episod e clar de umplutura. Ramane sa vedem care-s planurile de viitor, deocamdata s-a anuntzat ca miniseria va mai avea macar inca un sezon si ar putea deveni serial.

*********************************************************

Childhood's End

Nu tzin minte o pilda mai perfecta asupra xenofobiei decat romanul Childhood's End al lui Arthur Clarke. L-am citit prin 90, serializat in revista Anticipatzia si creca e primul SF modern pe care l-am citit. Recent de la SyFy channel i-au facut o ecranizare simpatica, o mini-serie de vreo 5 ore cu Charles Dance (Tywinn din Game of Thrones) intr-unul din rolurile principale.

Aici soroshishtii nu doar ca vin de pe alta planeta, dar mai au si coarne, fiind imediat asociatzi de mentalul colectiv cu demonii biblici. Lumea se ingrozeste de imaginea lor, precum si de ideea ca acestia au venit cu misiunea de a confisca totzi copiii, nu e clar de ce. Discursul ratzional si invitatzia la pace sunt primite cu suspiciune. Tzaranii americani isi iau shotgunurile si trag cu ele spre ceruri, doar-doar vor scapa de coshmar, insa civilizatzia demonilor e prea avansata ca sa se scoboare la nivelul isteriei. Pana la urma se ajunge la o intzelegere - toata lumea sa isi cedeze copiii la schimb cu un sfarsit pacifist si indestulat al restului omenirii, dupa care planeta sa fie depopulata complet si copiii dusi naiba stie unde (pe o planeta de homosexuali, ar suspecta unii de pe la noi).

Nu mai tzin minte cat de aproape e ecranizarea fatza de roman dar creca destul de aproape. Cei de la SyFy channel sunt sefeishti de moda veche si au investit mult in a crea un brand pentru iubitorii SFului clasic, adica altceva decat povestile cu supereroi, parodiile ironice ori fantasy-urile pentru hipsteri tripatzi care ne invadeaza de o vreme. Efectele speciale sunt destul de cool pentru televiziune, SyFy channel baga multzi bani in asta incercand sa isi pastreze onoarea de clasicisti si sa nu abuzeze de sex si violentza in serialele lor. De fapt uneori e chiar suparator asta, incat serialele lor par facute de baptisti, insa in cazul unor ecranizari clasice ca asta e ok - Childhoods' End e mai mult o fabula SF, iar autorul Arthur Clarke era oricum destul de pudibond si cerebral ca scriitor (daca ignoram faptul ca spre sfarsitul vietzii se zvonea ca ar fi pedofil).

In fine, eu de fapt nu ma prea uit la seriale SyFy channel. In afara de miniseria asta am mai vazut doar The Expanse si pe vremuri cateva episoade din Battlestar Galactica ori Farscape. Stiu ca de la rebranduirea canalului s-au relansat destul de puternic cu un val de seriale noi insa nu prea mai am preteni geekshi care sa mi le recomande. Totzi pretenii mei au devenit hipsteri iar daca e vorba de SF, hipsterii se uita doar la Star Trek reruns sa faca ironii meta despre Spock (astept cat de curand sa avem si prima conventzie Star Trek la noi). Da, Raluca, la tine ma refer.

Seriale musai: True Detective si Fargo - sezonu 2

Vai de mine de cand sta postarea asta nepostata. Deci, sa revenim putin la seriale.

True Detective - sezonul 2

Sunt mahnit ca nu se mai aude nimic de un nou sezon True Detective. Am inteles ca nu e anulat, doar se gandesc mai atent de data asta cum sa-l faca, caci sezonul 2 a fost perceput drept un dezastru.

E o exagerare. Desi e sub  primul sezon, asta e din cauza ca acela a fost prea bun, nu ca e asta prea prost. Daca ne plangem de copiat si plagiat, problema asta era si in primul sezon, inspirat masiv din proza nihilista a lui Thomas Ligotti (mai mult decat referintze, e vorba de fraze intregi luate cu totul fara ghilimele). Pare sa fie o meteahna a creatorului/scenaristului/scriitorului Nic Pizolatto, care probabil s-a gandit ca lumea care face binge watching la seriale si lumea care citeste cartzi nu prea se intersecteaza. Are pana la un punct dreptate, dar se mai si intersecteaza, asa ca lumea a inceput sa vorbeasca.

Suntem in plina epoca post-truth, mai e umpic si intram in epoca post-plagiat. Aproprierea si reconditzionarea culturala practicate de hipsterismul "indie" e un simptom global in acest sens. Un simptom mai regional, popular prin partzile noastre, e cultura "copiatului" pe care unii tot se incapatzaneaza sa o califice drept rea vointza PSDista/PNLista/etc., cand de fapt tzine de ambiguitatea conceptului de proprietate privata in tzarile post-comuniste. Romania e ultima tzara din Europa care a avut o legislatzie coerenta in ce priveste proprietatea intelectuala, initziata abia in a doua jumatate a anilor 90 (poate unii isi amintesc cand s-au golit subit magazinele ce vindeau muzica si filme). La celalalt capat al spectrului "simtzului proprietatzii" se afla americanii, care au ajuns in punctul in care se cearta pe seama cui a inventat dreptunghiu cu coltzuri rotunjite si isi fac marci inregistrate din cuvinte banale ca sa aiba motive sa ceara bani ulterior de la cei care le folosesc. Nic Pizolatto a lucrat, cu acest serial, undeva la limita acestor notziuni si creca pauza pe care o ia True Detective se datoreaza in oarecare masura problemelor declansate de fortzarea acestor limite.

Sezonul 2 se adapa masiv dintr-un maestru al literaturii politziste, James Ellroy. Sunt o gramada de similitudini cu opera de capatai a acestuia, L. A. Confidential - politzisti coruptzi, conspiratzii cu curve si operatzii estestice, eroi proshti dar buni la suflet, edili si politicieni putrezi moralmente, unii si fizicalmente. Din fericire a trecut suficient de la L. A. Confidential incat sa nu deranjeze. Probabil daca as mai citi James Ellroy as gasi mai multe chestii fara ghilimele.

True Detective continua insa sa faca ce stie mai bine. Sa ia actori consacratzi intr-un anume context si sa-i puna in cu totul altul, transformandu-le imaginea consacrata. Dialogurile sunt extrem de dense, sesizabil scrise de un scriitor (mi-a amintit pe alocuri si de Counselorul lui Cormac McCarthy, incomprehensibil la prima vizionare dar fascinant la a doua). Starul noului sezon e Colin Farell care si-a lepadat complet aura de sex symbol ca sa joace aici un politzist alcoolic mustacios si coleric, bantuit de suspiciunea ca fiul sau nu este al sau, ci al tipului care a violat-o candva pe nevasta sa. Al doilea star pe care se sprijina acest sezon e Vince Vaughn pe care pana acu l-am vazut doar in comedii idioate si chiar si acolo parea un actor prost de comedie, in timp ce aici are o gravitate teatrala care te face sa ii sorbi fiecare replica. Si el joaca un personaj multifatzetat, desi initzial e introdus drept mafiot cocalar shantajist.

Personajele secundare au si ele multa carne pe oase - un agent de circulatzie  (jucat de tipu din John Carter) al carui cariera se duce dracului dupa ce e suspectat ca a solicitat un blowjob necuvenit (exista asa ceva ?!) ca sa faca pierduta o amenda; o politzista (jucata de Rachel McAdams din noile filme Sherlock Holmes) dedicata trup si suflet meseriei in pofida faptului ca are o sora prostituata si un tata New Age dus cu pluta.

Serialul sufera de aceeasi meteahna ca si in primul sezon, de a incheia socotelile foarte repede si pripit, ultimul episod inghesuind o mare densitate de evenimente pe fast-forward, dupa ce primele s-au desfasurat cu o lentoare pedanta. Ramane totusi unul din cele mai stilate seriale politziste ever.

*********************************************************

Fargo - sezonul 2 

Daca primul sezon a stat oarecum in umbra debutului True Detective, cel de anul asta a fost net superior si creca ca e cel mai bun serial de televiziune pe care l-am vazut de nu stiu cand.

Povestea e un prequel la primul sezon, cu tatal eroinei de acolo investigand, cu vreo 30 de ani mai devreme, o serie de crime bizare care degenereaza intr-un razboi intre doua mafii locale. Ar fi misto daca urmatorul sezon ar merge si mai departe in trecut, avand in vedere ca un personaj important aici e socrul protagonistului (adica bunicul eroinei din primul sezon) jucat de tipu ala cu fatza de cal din Cheers.

Mutarea actziunii in trecut ocazioneaza un rafinat design de epoca, cu haine, frizuri si decoruri foarte atent ajustate la moda vremii, si o aparitzie episodica simpatica a lui Bruce Campbell in rolul lui Ronald Reagan, pe cand acesta se lasa de actorie si se lansa in prima sa campanie electorala. Povestea mentzine spiritul tragi-comic al filmului fratzilor Coen din care s-a desprins acest serial, dar parca e mai multa violentza si mai putzin haz. Ori poate nu, sunt doar dozate altfel - avem episoade concentrate pe scene de actziune alternate cu episoade de situatzii absurde. Elementul nucleu al francizei Fargo ramane absurdul, si stradania unor protagonisti familisti cu suflet mare de a proteja o fragila normalitate in fatza unui haos care declansheaza reactzii in lantz printr-o societate rurala cladita pe principii simple.

Miza povestii este faptul ca un cocalar (bebelushul din Singur acasa, acum crescut mare) e calcat din gresheala cu mashina de o coafeza (o Kristen Dunst cu 100 de kile mai grasa decat in Melancholia). Speriata de eveniment, coafeza refuza sa raporteze accidentul si duce mortul acasa, lasandu-l in grija sotzului macelar (despre care crezusem ca e Matt Damon cu 100 de kile mai gras decat in Martzianu, dar nu e, e alt actor care seamana cumplit de tare cu el daca ar fi mai gras).

Necazu e ca cocalarul calcat cu mashina e mezinul unei familii mafiote de imigrantzi nemtzi cu mainile adanc infipte in economia locala si ca o alta mafie din imprejurimi incearca sa profite de moartea sa pentru a prelua sfera de influentza. Colac peste pupaza, regiunea e bantuita si de nishte OZN-uri care nu stiu cata legatura au cu restul povestii. Politzia condusa de eroul jucat de Patrick Wilson (Insidious) si socrul sau incearca sa descoase itzele complicate ale conflictului. Eroina din primul sezon apare ca fetitza mica, inspirata de exemplul de idealism al tatalui+bunicului sau.

Keep them coming, si sper ca urmatorul sezon sa fie SF, ori macar despre OZNurile alea. Ar fi tare un sezon in care bunicul e tanar si investigheaza situatzia de la Roswell.

P.S. De cand am scris articolul asta s-au anuntzat deja detalii despre sezonul 3, si se pare ca se va desfasura in zilele noastre, mergand  putzin in directzia serialului Black Mirror (despre telefoane mobile, selfieuri etc.). Ewan McGregor va fi pe-acolo, plus niste gagici cool (o marca a serialului, mostenita din filmul original).

Seriale contra plictiselii: Ash vs. Evil Dead (sezonul 1)

Ash vs. Evil Dead (sezonul 1)

Am intzeles ca circula printre corporatistii bucuresteni surmenatzi doua cartzi de self-help - la una ii zice Secretul, la cealalta Analiza Tranzactzionala - pe care daca le citesti devii posedat de spirite malefice, rupi legaturile cu pretenii, familia, iar la capatul unei calatorii de regasire a sinelui afli ca de fapt esti un ass-hole de neimaginat. Am intalnit in foarte scurt timp mai multe cazuri de indivizi si individe care au cazut victime unor astfel de lecturi transformative, majoritatea la sfatul colegilor din corporatzii care au nevoie de resursa umana individualista si lipsita de obstacole sentimentale care ar putea sta in calea KPI-urilor.

Prima data cand am intalnit conceptul asta a fost in primul film al seriei Evil Dead, unde o simpla lectura din Necronomicon (o carte cu copertzi din piele de om) o facea pe iubita protagonistului Ash sa fie posedata de spirite rele si sa isi atace prietenii, fiind oprita doar cand Ash a reusit sa-i taie capul cu drujba. La 35 de ani de la lansarea filmului original (care avea sa se dezvolte intr-o trilogie), iata ca apare acest sequel sub forma de serial, in care protagonistul ia niste MDMA impreuna cu o curva si, luatzi de val, incep sa citeasca la mishto pasaje din carte fara sa realizeze ca in acest fel deschid din nou portzile Iadului, invocand demoni care de data asta amenintza intreaga umanitate. Trezindu-se a doua zi si realizand ce a facut, eroul se inarmeaza din nou cu drujba si calatoreshte inapoi spre cabana din filmul de acu 35 de ani, sa ingroape cartea inapoi de unde a luat-o. Pe drum se bate cu pomenitele spirite rele, folosindu-se de sus-numita drujba si de o palma bionica montata in locul mainii pe care fusese nevoit sa si-o taie singur, in acelasi context sus-pomenit.

Nostalgia e o chestie ciudata, care face adesea ca chestii penibile din trecut sa ne apara prin prisma timpului drept cool, underrated, avangardiste chiar. Hipsterismul ca ideologie s-a construit in buna parte pe acest fenomen optic, conducand la o cultura a reciclarii si colajului justificate drept referintze pop/meta readuse in atentzie pentru reevaluare. E, pana la urma, o forma sofisticata de marketing in plina criza a ideilor si proprietatzii intelectuale (nu e nimic diferit intre obsesia hipsterilor pentru revivaluri si obsesia Hollywoodului pentru remakeuri si sequeluri - ambele exploateaza familiarul in forme mai monetabile decat s-a putut in trecut).

Evil Dead e o trilogie de filme horror silly din anii 80, laudabila pentru abordarea do-it-yourself si pentru a-i fi propulsat in show business pe regizorul Sam Raimi, pe fratzii Coen (editori la primul Evil Dead) si pe actorul Bruce Campbell (l-atzi vazut si in ultimul sezon Fargo). Obligatzia de a avea un remake a fost deja bifata in urma cu 2-3 ani, cu un rezultat OK. Totusi vreun nostalgic revivalist s-o fi plans ca remakeul nu respecta spiritul comedic al filmelor originale (ceea ce e adevarat, dar asta e o chestie pozitiva). Asa se face ca s-a ajuns la acest serial ce apare drept o continuare directa la unde a ramas povestea in Evil Dead 3, cu tot cu Bruce Campbell (ajuns intre timp la statut de action figure) si mare parte din echipa originala (inclusiv regizorul Sam Raimi si producatorii).

Fanii Xenei, printzesa razboinica, vor fi incantatzi de acest serial, mai ales ca eroina lor apare aici intr-un rol cheie pe care nu-l detaliez ca e spoiler (si probabil va sta si la baza urmatorului sezon). Scene amuzante sunt, nu zic nu, dar cam ingramadite spre finalul sezonului si diluate in gaguri, fart jokes si punchlineuri adresate publicului Deadpool care se uita la filme ca la un fel de stand-up comedy cu actziune. Efectele speciale cheesy reflecta spiritul filmelor originale, nu e ca si cum n-ar fi avut bani, insa necazu cel mai mare creca sunt actorii din rolurile secundare, extrem de iritantzi si disperatzi sa treaca drept funny.

Partea buna e ca serialul trece repede, are deocamdata un sezon cu episoade de doar o juma de ora. Raspunsul fanilor a fost pozitiv si s-a aprobat deja inca un sezon, insa pe mine m-a facut sa ma gandesc cum de aveam rabdare cand eram copil sa ma uit la asa ceva si daca nu cumva e doar inca o mishcare a hipsterilor de a-si apropria cultura horror in mod ironic (sau dorintza lui Sam Raimi de a profita de respectiva apropriere). Serialul e produs de canalul Starz unde Raimi si-a mai lansat cateva seriale din astea trashy, cu succes moderat. Nu stiu daca o sa ma mai uit si la al doilea sezon, desi ziceam mai demult ca tre sa vezi macar doua sezoane sa potzi judeca un serial.

Seriale contra plictiselii: X-files (sezonul 10)

X-files (sezonul 10)

Cel mai nasol aspect cu privire la recenta tentativa de resuscitare a serialului X-files este ca Fox Mulder nu mai reuseste sa iasa din pielea personajului pe care l-a jucat in ultimii ani in serialul Californication. Pe toata durata acestui minisezon am avut impresia ca el e de fapt cel care le-a lasat gravide pe toate tipele alea care sustzineau ca fusesera rapite si inseminate de extraterestri, si ca s-a folosit de pozitzia de la serviciu ca sa le convinga de asta si sa scape de pensie alimentara.

In cele 6 episoade prin care producatorul Chris Carter incearca marea cu degetul pentru o eventuala relansare, Fox Mulder se imbraca ca un intelectual obosit caruia i-a cam trecut vremea, se tzine mereu de bancuri si ironii, se comporta de parca ar flirta cu toate gagicile, inclusiv cu victimele abductziilor extraterestre insa nu si cu colega sa, agentul Scully, pe care parca nu prea are chef sa o vada (eu am sarit peste cateva din sezoanele vechi asa ca nu mi-e clar in ce relatzie se mai afla cei doi si daca au vreun motiv ascuns de disensiune ori pur si simplu-s satui actorii unu de altu).

Nu mi-e clar ce asteptari aveam de la aceasta tentativa de relansare. Am fost fan al serialului o vreme, in timpul studentziei, dar m-am oprit pe la jumatate si n-am catadicsit niciodata sa acopar gaura. De vina e si faptul ca in tineretze, pe cand activam in cenaclul de literatura SF "Victor Papilian", noi cei interesatzi de SF ca literatura ne certam mereu cu o factziune desprinsa din cenaclul respectiv, care luau chestiile astea la "face value" si isi facusera martzea o intalnire separata de UFOlogie sub egida I want to believe. Pentru ei chestiile din X-files erau dezvaluiri serioase si considerau infantil-necuviincios ca noi ceilaltzi le luam drept fictziune si pretext de a face literatura (care nici macar nu era literatura, conform perceptziei manolesciene a criticilor literari de pe vremea aia). In fine, la un momendat ne-am rupt de grupul UFOlog, dar nici noi n-am mai facut literatura, nici ei n-au gasit extreterestri si tzara a ajuns in halul in care este acum.

Revenind, acest minisezon e alcatuit din fix 6 episoade, dintre care primul si ultimul au legatura cu restul serialului iar cele din mijloc sunt facute la misto. Singura chestie care mi-a placut e un fel de reverse psychology al scenaristilor, prin care acestia incearca sa ne convinga ca adevarata conspiratzie a fost sa-l convinga pe Mulder ca exista o conspiratzie legata de extraterestri, ca sa-l tzina ocupat si sa nu fie atent la ce se intampla cu adevarat pe la DNA/SRI/FBI/etc., deci creca e important totusi sa fim atentzi la serialul asta. 

In sfarsit, ultima chestie care ma ingrijoreaza e ca in ultimul episod cuplul Mulder-Scully e insotzit de un alt cuplu de agentzi FBI mai tineri, stagiari (vezi poza de mai jos), care ma tem ca vor inlocui definitiv protagonistii in urmatoarele sezoane in vederea intineririi serialului. Planurile de continuare nu sunt certe si genul asta de serial apare in zilele noastre cam fumat si invechit, mai ales dupa ce ai trecut deja prin Fringe ori Supernatural. Pana la urma faptul ca Mulder flirteaza cu gagicile violate de extraterestri e principala inovatzie a relansarii serialului.

Seriale horror cu romani/tzigani - Utopia (2 sezoane) si The Strain (2 sezoane)

Romania incepe sa capete un rol tot mai important in cultura horror. Avem aici doua seriale in care romanii (mai mult tziganii romani) indeplinesc functzii cheie in diverse conspiratzii impotriva umanitatzii.

Utopia

Englezii au simtzu de a face seriale care dureaza exact cat trebuie si se termina exact cand ar incepe sa te enerveze. Sigur, cand nu fac asta, tot englezii mai sar si in extrema cealalta, cu seriale care nu se mai termina niciodata (vezi Doctor Who, care se apropie de sezonul 40). Acest Utopia, cu doar 2 sezoane x 6 episoade, parea sa faca parte din prima categorie. Dupa primul sezon i-as fi facut o recenzie pozitiva, insa al doilea sezon e ingrozitor de redundant. Nu face altceva decat sa comunice si celorlalte personaje revelatziile care pentru spectator si pentru vreo 2 personaje principale se lamurisera la finalul primului sezon. Practic e un intreg sezon de flashbackuri si recapitulari, care devine cu atat mai iritant cu cat tziganii romani se dovedesc a fi un soi de miza cheie a povestii, iar cateva personaje se chinuie din rasputeri sa vorbeasca romaneshte. Creca serialul a fost facut si in contextul peroratziilor anti-romaniste ale lui Nigel Farage si isteriei tziganofobe din UK din ultimii ani. E bine totusi ca tziganii acopera aici multiple roluri - un tzigan e mad scientist, altu e psihopat asasin, uneori sunt vazutzi drept poporul ales, alteori drept pericol natzional etc. deci povestea nu tzine partea unei anumite pozitzii.

Utopia e un thriller conspiratzionist cu actori britanici alesi pe spranceana (aia din Kill List, unu din In the Loop, Stephen Rea samd). Povestea e convoluta, de tip puzzle, structurata dupa regulile benzilor desenate, incat te indeamna la revizionare pentru a-i putea prinde toate rasucirile. Legaturile cu benzile desenate nu sunt doar in inchipuirea mea - intreaga poveste porneste de la manuscrisul unei benzi desenate oculte scrisa de un mad scientist internat la casa de nebuni. Autorul lucrase candva la o companie farmaceutica vinovata pentru o conspiratzie mondiala sinistra, iar banda desenata e singurul document care contzine indicii cu privire la conspiratzia respectiva.

Pe urmele benzii desenate si a indiciilor pe care le ofera se afla politicieni, asasini platitzi, mad scientists, CIA, dar si un grup de geeksi pasionatzi de BD, pe mainile carora manuscrisul incape din greseala. De-a lungul serialului se dezvaluie treptat contzinutul manuscrisului, precum si fatzetele oculte ale pomenitei conspiratzii farmaceutice. Miza povestii e pana la urma destul de realista si ancorata in evenimente recente, desi la inceput avusesem impresia ca va fi un serial cu elemente fantastice gen Heroes.

Primul lucru care sare in ochi e ca serialul e foarte colorat (ca si saturatzie a culorilor), probabil o modalitate mai ieftina de a saluta industria benzilor desenate fara a apela totusi la trucuri vizuale sofisticate gen Sin City. O alta caracteristica e contrastul puternic intre scenele violente si sentimentul de matineu pe care il dau culorile, muzica joviala si implicarea unor personaje copii (inclusiv in scenele de violentza, ceea ce a iscat unele scandaluri in media britanica).

Pana la urma ar fi fost dragutz sa se opreasca la un singur sezon, al doilea fiind prost gestionat, doar pentru a justifica niste salarii si niste buget alocat. Faptul ca misterele lamurite in primul sezon sunt dezvaluite treptat personajelor pune spectatorul intr-o expectativa interminabila si enervanta, iar dramoletele bonus de la final nu reusesc sa amelioreze senzatzia. Singurul aspect notabil legat de sezonul 2 e ca unul din personajele cheie, mad scientistul tzigan, e jucat de actoru care e Imparatu Palpatine in Star Wars.

P.S. Serialul a atras atentzia lui David Fincher care se ocupa deja de realizarea unei versiuni americane.

The Strain

De prin anii 90 incoace se depun eforturi masive in a reinventa conceptul de vampir intr-o cheie romantica, hipersexualizata, care sa-l scoata pe cat posibil din spatziul culturii gotice/horror. A contribuit la asta un val de autori femei si ecranizarile cu nuantze soap opera bazate pe cartzile acestora - Anne Rice (Interview with a Vampire), Charlaine Harris (True Blood) si gagica aia cu Twilight, am uitat cum o cheama. Pana si 50 Shades of Grey a inceput ca povestea unui vampir, convertit ulterior in tanar corporatist, neoliberal si frumos, la cererea editurii care dorea o adresabilitate mai larga a poveshtii.

Pe vremea cand nu avea foarte multzi bani si nu era inca un nume mare al cinema-ului horror, Guillermo del Toro a regizat partea din mijloc a trilogiei Blade, o poveste despre razboaie intre vampiri bazata pe benzi desenate de la Marvel. In limitele in care i-a permis materialul original, ambitzia sa cu filmul respectiv a fost sa contrabalanseze trendul dominant feminin, reabilitand vampirul ca personaj horror. Folosind ca baza imaginea sinistra a vampirului primordial din cinema (Nosferatu), regizorul a redefinit vampirul printr-o fatzeta realist-shtiintzifica-biologica (vampirismul ca boala parazitara) si a desfiintzat orice urma de romantism ori sexualizare - vampirii lui Del Toro isi pierd chiar organele sexuale in urma contactarii virusului. Needless to say, aceasta versiune horror a vampirului nu a avut nici o shansa comerciala in fatza variantei metrosexualizate, hipsterico-gotice, pe care au consacrat-o susnumitele doamne (ca sa nu mai pomenesc de rolul lui Lady Gaga in American Horror Story)

Nota: in literatura s-a intamplat ceva similar cu ajutorul scriitorului Brian Lumley, despre care discutam alta data.

Probabil Del Toro a considerat ca prin Blade 2 nu si-a satisfacut intru totul ambitzia, caci la scurt timp a inceput sa umble pe la televiziuni solicitand infiintzarea unui serial horror axat pe aceasta strategie. Cum pe atunci nu il prea baga lumea in seama, s-a multzumit sa isi transpuna ideea in literatura, recrutandu-l pe scriitorul Chuck Hogan pentru a pune ideile intr-o trilogie de romane intitulata The Strain. Succesul romanelor i-a facilitat pana la urma sa primeasca unda verde pentru adaptarea romanelor intr-un serial TV, din care pana acum au ieshit 2 sezoane (fiind planificate 5).

Romanele le-am ocolit - nu am incredere in talentele literare ale unui regizor de film, iar recrutarea unui scriitor responsabil cu ajustarea frazelor mi se pare de prost gust. Am zis sa ma uit totushi la serial, fiind familiarizat in general cu opera lui Del Toro.

Pe ansamblu sunt dezamagit - The Strain nu e altceva decat Blade 2 extins la nivel de serial si diluat astfel incat sa justifice intinderea de serial al poveshtii. Toate ingredientele introduse de regizor in Blade 2 sunt aici extrapolate in detalii amanuntzite, insa nu teribil de spectaculoase: avem personaje "exotice" din estul Europei (for some reason, Del Toro crede ca Albania e un judetz din Romania), un design interesant al actului sugativ vampiric, un razboi intre vampiri buni si vampiri rai, un ninja hibrid intre om si vampir, epidemiologie contemporana amestecata cu misticisim istoric, corporatism ocult. Doza mai concisa oferita de Blade 2 mi s-a parut mai eficienta decat aceasta tentativa de a mulge bani de pe marginea succesului lui Walking Dead, a carui structura e adesea imitata (si nici ala nu e tocmai un serial pe care l-ash recomanda calduros). Din Game of Thrones a fost preluata ideea de a omori pe ici pe colo personaje care pareau principale. Tot de acolo s-a luat si ideea proasta de a inlocui actori care joaca acelasi personaj, de la un sezon la altul.

Vampirismul e consecintza unui parazit viermiform care infesteaza corpul uman si se dezvolta intr-un fel de tenie cu dintzi care traieshte in stomacul gazdei, iese pe gura si se fixeaza pe jugulara victimelor. Oamenii sunt redushi la statutul de gazda simbiotica care asigura locomotzia in vederea cautarii hranei. Pacientul zero al acestei boli (deci corespondentul lui Dracula) e un vampiroi batran din Judetzul Salaj care, dupa ce s-a hranit in al doilea Razboi Mondial cu sangele evreilor de la Auschwitz, emigreaza in SUA si planifica infestarea intregii lumi. Inamicul sau numarul unu e un evreu (tot din Judetzul Salaj, de langa Varsholtz) pe nume Abraham (deci corespondentul lui Van Helsing) care shtie unele metode de a tzine piept vampirilor. Fiecare din cei doi incearca sa recruteze o mica armata. De partea binelui avem un medic epidemiolog, un exterminator de shobolani, o hackeritza si un cocalar mexican. De partea raului e un corporatist, secretara lui bunoaca si un fost ofitzer nazist, care urmaresc sa stabileasca o aliantza cu vampirul salajean in vederea obtzinerii imortalitatzii. Intre ei se mai amesteca nishte vampiri ninja care protejeaza o loja masonica oculta de vampiri, plus un gladiator nemuritor nascut dintr-un vampir si o tziganca.

Dupa un debut lent atipic pentru filmele cu vampiri, menit sa puna problema intr-un cadru realist-epidemiologic cu miza sociala, serialul se transforma intr-un nou The Walking Dead, cu vampirii comportandu-se in cea mai mare parte ca nishte zombie invadatori ai societatzii moderne si cu personajele pozitive aparand drept un grup de supravietzuitori de bun simtz care incearca sa salveze lumea. Del Toro nu e cunoscut tocmai pentru subtilitatea si inovatzia ideilor, asa ca povestea se situeaza destul de repede intr-o zona confortabila pentru publicul horror, accentul fiind pus pe inovatzii vizuale, in special design-ul vampirilor si al modului in care se manifesta atacurile acestora (diferit de vampirii clasici, dar si de zombie, vezi si poza de mai sus). Din pacate aceste elemente de prospetzime se consuma destul de repede, iar din sezonul 2 serialul intra intr-o rutina previzibila si cam lipsita de chef, care se straduie din rasputeri sa traiasca pe seama catorva personaje secundare care tot apar si dispar din poveste. Nu stiu daca o sa rezist cale de 5 sezoane.

P.S. Cel mai mult ma enerveaza la serialul asta implicarea pe fatza a companiei Apple si product placementul pe care il practica. Pe langa omniprezentza Iphoneurilor, exista chiar un episod dedicat unui Iphone care s-a pierdut si pe care protagonistii il cauta folosind iCloud si aplicatii Apple de geolocare.

Mini-seriile Charlie Brooker

Charlie Brooker e un satirist englez care si-a inceput cariera ca recenzent funny de diverse chestii (cam ca mine, asa), ca autor de banda desenata satirica, apoi a evoluat intr-un fel de Mircea Badea al lor cu o emisiune scandaloasa de tip In grupa presei, de notorietate fiind remarca sa in preajma realegerii lui George W. Bush - Lee Harvey Oswald, where are you now that we need you? Dupa ce a scapat ca prin urechile acului de linsharea publica, astazi omul e scenarist de televiziune si a scris cateva din cele mai ingenioase miniserii TV care s-au facut vreodata.

Ca scenarist Charlie Brooker e un specialist al densitatzii, in special in dialoguri. S-a intamplat ca m-am uitat recent la unele din serialele lui in paralel cu unele seriale americane, si am fost socat de diferentza de densitate. In serialele americane tot timpu cineva se scarpina in cap, taraganeaza replicile, se mai uita pe geam, sau sunt replici idioate incercand sa treaca drept realiste (ma rog, sunt realiste, daca ai un popor tembel). In serialele lui Charlie Brooker fiecare replica are o precizie matematica, e calculata unde sa stea, cum sa se lege de replici care vin peste juma de ora. Ce-i drept si actziunea e destul de alerta, sunt curios daca omu ar fi in stare sa scrie un scenariu cat de cat mai pensiv.

Capodopera sa e Black Mirror, o miniserie de 7 episoade (deocamdata) cu povesti speculative, teme distopic SF si comentariu la adresa tendintzelor socio-politice din zilele noastre. Povestile sunt mostre briliante de SF speculativ si sunt mai tari decat aproape tot ce s-a premiat pe la Hugo si Nebula in ultimii ani. Trec aici in revista episoadele, fiecare de sine statator.

The National Anthem

Printzesa Angliei e rapita, iar rapitorii solicita in schimbul eliberarii ca prim ministrul sa faca sex cu o scroafa la televizor, la ora de maxima audientza. Povestea e spusa din perspectiva primului ministru, care spera ca pana la ora planificata pentru show sa reuseasca sa dea de urma teroristilor. In paralel, echipa sa se pregateste totusi pentru ce e mai rau si aduc o scroafa in studio, in conditziile in care sondajele arata ca populatzia isi doreste ca prim ministrul sa se achite de solicitare in loc sa pericliteze viatza odraslei regale.

Ar fi superb sa se intample asa ceva si la noi, insa ma tem ca cam totzi politicienii nostri fac in mod curent sex cu scroafe.

  White Christmas

Poveste despre o metoda inovatoare de a da papucii, dar si despre una inovatoare de agatzat. Pot sa garantez din experientza ca ambele functzioneaza, filmul asta le da doar o aura usor cyberpunk ce le face sa para nefireshti. Nu-s.

Metoda de agatzat are de a face cu un grup de consilieri care au acces la simtzurile celui care merge la agatzat si il sfatuiesc in timp real ce sa spuna, cum sa faca etc., deci un fel de serviciu matrimonial la purtator testat cu partzial succes pe studiul de caz prezentat in acest episod. Pot sa apara probleme atunci cand ambii parteneri potentziali apeleaza la acelasi serviciu, iar agatzatul se transforma in razboi psihologic.

La celalalt capat al relatziei, datul papucilor se realizeaza cu ajutorul unui dispozitiv care blureaza pe veci imaginea si vocea celui de care vrei sa scapi, inclusiv a rudelor sale apropiate. Eroul povestii se straduie sa reintre in atentzia celei care i-a dat papucii, insa intampina probleme cu legea, plus unele drame sentimentale care te pot bagat intr-o stare extrem de proasta. Sunt unele filme care ar trebui sa fie contraindicate medical, iar asta e unul dintre ele. 

15 Million Merits

Intr-un viitor nu neaparat distopic, oamenii traiesc izolatzi in garsoniere pe ale caror peretzi se proiecteaza in continuu reclame si entertainment. Daca vrei sa nu le vezi si sa potzi dormi linistit, tre sa platesti. In timpul zilei, oamenii sunt dusi la o sala de fitness sa se dea pe biciclete care genereaza toata energia necesara functzionarii planetei si primesc bani in functzie de cat reusesc sa pedaleze. Banii sunt folositzi de fiecare pentru placeri personale, care adesea se reduc la a-si impopotzona avatarurile on-line folosite prin chatrooms.

Singura cale de a iesi din acest cerc vicios e sa investesti in participarea la un show de tip Romanii au talent, unde ai shansa sa devii o vedeta media care sa traiasca din a-si exercita un anumit talent in loc sa pedaleze la bicicleta toata viatza. Problema e ca pentru talentele traditzionale (cantat, dansat) nu prea mai exista cerere la public, si e nevoie de talente noi, insuficient exploatate - porn, violentza, activism boem.

We're already there, asta nici macar nu mai e distopie.

The Waldo Moment

In timpul alegerilor parlamentare, unul din candidatzi e un personaj de desene animate creat de o echipa de televiziune. Personajul face concurentza serioasa candidatzilor reali, care sunt la fel de penibili si caricaturali. Povestea e un superb comentariu la adresa talk-show-ului politic si a industriei de political entertainment, care desi stau la baza deciziilor ce ne afecteaza viatza de toate zilele, tind sa ia forma unui balci media consumat cu nesatz de plebea inconstienta. As da o lege sa n-aiba voie sa voteze decat cei care au vazut filmul asta.

The Entire History of You

Intr-o societate a viitorului oamenii isi pot stoca memoria vizuala pe un stick si sa o revizioneze de cate ori au chef. Memoria stocata poate fi folosita in instantza, de exemplu de copiii care vor sa-si dea in judecata parintzii pentru ca le-au mai ars o palma cand erau mici. In centrul povestii e un cuplu aflat intr-o relatzie cam obosita, in care amandoi membrii isi iscodesc reciproc memoriile pentru a scoate la iveala lucruri pe care si le-au promis cand erau inca indragostitzi si nu le-au respectat. Treaba se inflameaza rau cand sotzul afla ca fostul iubit al nevestei a pastrat inca memorii cu scenele de sex cu nevasta, si le retraieste zilnic ca un surogat pentru relatzia esuata cu aceasta. Gelozia ia forme noi si e pretty brilliant pusa in scena.

White Bear

O femeie se trezeste fara amintiri, intr-un sat in care toata lumea ii face poze pe strada si o fugareste cu intentzia evidenta de a-i face rau. Tot episodul e o alergatura in care victima incearca sa puna cap la cap indicii pentru a afla cine e, de ce e fugarita, si cum poate sa scape. Explicatzia are mare legatura cu tema recurenta a serialului (obsesia oamenilor pentru social media) dar nu dau mai multe detalii ca ar fi spoiler.

Be Right Back

O vaduva apeleaza la un serviciu matrimonial post-mortem care ofera conversatzii realiste cu sotzul raposat, prin intermediul unui program de tip Siri care invatza sa dialogheze pe baza postarilor, tweeturilor, blogurilor si e-mailurilor lasate de raposat in Internet. Tehnologia avanseaza in timp si compania incepe sa ofera robotzi care arata si se poarta conform cu pozele, filmarile si alte materiale care il descriu pe raposat. Vaduva se indragosteste de surogatul sotzului raposat. E si ceva din filmul Her aici.

Dead Set

Celalalt serial al lui Brooker pe care il vazusem mai demult la sfatul unui comentator al blogului e Dead Set, un miniserial zombie de 5 episoade care se petrece in cadrul unei emisiuni Big Brother, si chiar foloseste cateva din vedetele Big Brother din perioada respectiva (nu e Ernest, din pacate, sunt cei de la Big Brotheru englezesc). Filmul a fost de altfel produs chiar de compania care detzine drepturile Big Brother in UK (altfel nu cred ca ar fi fost posibil). 

Dead Set nu e la nivelul Black Mirror si are o singura poveste de la un capat la altul, cu catziva participantzi Big Brother care in prima faza nu-s constientzi ca in afara casei a izbucnit epidemia zombie, apoi incearca sa-si foloseasca expertiza Big Brother ca sa supravietzuiasca. Desi scenariul e foarte sobru si serios, cu efecte speciale si tot ce trebuie, industria TV e folosita pe post de cal bataie cu o ironie extreme de fina. Personajele sunt oameni de televiziune – producatori, crainice pitzipoance, PRiste, dar si publicul zombificat de televizor are partea lui de alegorie (ar fi fost culmea sa n-aiba). Cliseele standard din cinemaul zombie, cu oameni izolatzi care trebuie sa isi uneasca fortzele pentru a supravietzui, devin astfel o reflectare misto a conceptului emisiunii.

Pe post de zombie s-a lucrat cu voluntari recrutatzi de Charlie Brooker dintre fanii sai, prin pagina de Facebook.

The Walking Dead (sez 4) si True Blood (sez 6-7)

The Walking Dead - sezonul 4

Mi-am exprimat in articolul trecut intristarea legata de decaderea genului zombie o data cu ridicarea sa in mainstream, iar serialul Walking Dead este, ma tem, unul din principalii facilitatori ai acestui fenomen (al doilea factor al degradarii e noul trend de comedii romantice cu zombie - Warm Bodies, Burying the Ex, Life after Beth).

Daca au ajuns sa traduca banda desenata a lui Kirkman si in romaneste (desi, ciudat, titlul ramane The Walking Dead si la varianta tradusa) e un semn ca povestile cu zombie au ajuns intr-o zona de popularitate in care eu unul nu prea am ce cauta. La noi ajung chestiile astea dupa ce se satura restu planetei de ele, timp in care noi suntem ocupatzi cu politica si fotbalul.

Ma rog, probabil restu planetei nu s-a tocmai saturat, dovada ca serialul sta continue cu un al 5-lea sezon si probabil e cel mai profitabil produs din istoria subculturii zombie. Cica au mai inceput si alte seriale cu zombie, mai ales la engleji, deci mai e umpic si o sa-i bage in manualele shkolare. Desene animate au aparut deja, iar nepotu-miu de 3 ani cunoaste doar doua cuvinte: caca si dombi.

Am continuat sa ma uit si la sezonul 4, principalul motiv fiind ca aici ma cam oprisem cu cititul benzii desenate (acu 7 ani, before it was cool, ca un hipster care se respecta) si nu mai aveam habar despre ce se intampla in continuare. Pana la urma s-a dovedit ca mai citisem unele bucatzi si din sezonul asta, pt ca producatorii au inversat ordinea unor evenimente si au bagat in sezonul asta chestii care in BD se intampla mai devreme.

Punctele slabe ale serialului continua sa ramana slabe, iar punctele tari se imbunatatzesc. Sunt incantat in continuare de efectele speciale, la un nivel comparabil cu cele din cinema, daca nu chiar peste multe filme de gen. Sunt in continuare siderat de pregnanta dimensiune soap opera care a fost injectata povestii, mult dincolo de necesitatzile unui plot survivalist. Ma sufoc la unele scene de solidaritate inter-umana si ma trece la baie in timpul momentelor romantice.

Personajul cheie care a scos serialul din apatie, politicianul de extrema dreapta The Governor, e invins pe la jumatatea sezonului de comunitatea de rezistentza stangista care e in centrul povestii, dar se refugiaza in pustie si e adapostit de niste lesbiene (sau e numai una? nu mai tzin minte). David Morrissey face o treaba excelenta in acest rol si se intoarce pe la jumatatea sezonului sa se razbune sangeros si sa puna din nou pe drumuri sindicatul de bugetari supravietzuitori condus de un fost militzian (jucat cu EXCES de patos de englezul Andrew Lincoln, care pare ca se chinuie la fel de tare ca si personajul sau).

Ma apuca asa o groaza la ideea ca tot serialul o sa fie o alternantza intre scene cu eroii haladuind pe drumuri si scene cu eroii sechestratzi pe undeva. Din cand in cand scenariul mai omoara pe cate unul tocmai cand itzi pica drag, metoda invatzata de la Game of Thrones dar ma tem ca strategia va desensibiliza publicul la un momendat, ca pe gagicile alea care dupa ce isi iau papucii de prea multe ori incep sa nu mai simta nimic si nu le mai potzi impresiona nici cu un trandafir.

A inceput cica si sezonul 5, dar astept sa se termine inainte sa ma uit la el.

True Blood - sezoanele 6,7

Ok, s-a terminat si True Blood, slava Domnului.

Va dau si un spoiler – Sookie l-a omorat pe vampiru Bill dupa ce s-a tot combinat si certat cu el vreme de 7 sezoane, si pana la urma tot s-a maritat cu un gagiu caruia nici macar nu i se vede fatza, da cica stie sa spele vasele. Lectzie de viatza! Daca vrei sa dai papucii cuiva, ii dai, nu te tot caci pe tine, ca pana la urma tot se duce cu altu, si nimic nu e mai groaznic decat sa vezi ca se duce cu unu care nici macar n-are fatza. Inainte de tragedie, Sookie a mai avut o combinatzie si cu un spiridush vampir care i-a omorat parintzii. Cam asta e discernamantul in ziua de azi.

Alt eveniment notabil al ultimului sezon e ca avem in sfarsit mult asteptata scena de sex gay intre militzianul Jason si vampiru Eric, cele doua sex simboluri (hetero, teoretic) ale serialului. Dupa ce in sezoanele precedente ma plangeam ca toata lumea e vampir sau varcolac sau spiridush si nu mai exista personaje umane, acu pe final ni se releva ca aproape toata lumea e gay. Asta e o tactica mai veche de-a homosexualilor, sa convinga pe toata lumea ca e gay da nu-si da seama.

Excesul de gayisme e legat si de o noua miza, o hepatita vampireasca care decimeaza populatzia. Corporatziile japoneze inarmate cu Yakuza o vaneaza pe o iehovista al carei sange ar putea fi folosit drept antidot. In ultimele doua sezoane apare si Rutger Hauer in rolul imparatului spiridushilor din care provine familia protagonistei, dar nu reuseste sa salveze agonia serialului care trebuia sa se incheie onorabil cam acu 2 ani. Se pare ca plecarea lui Alan Ball de la shefia serialului a avut drept imediata consecintza o retardare subita a scenaristilor.

Asa cum sta bine unui ultim sezon, scenaristii omoara ce se poate omori (lasand totusi cateva personaje in viatza in caz ca cineva va restarta serialul in viitor). Din pacate personajele sunt omorate in feluri simpliste si grabite, lipsite de drama, de parca a intrat producatoru peste scenarist si a inceput sa taie cu markeru peste unele nume din script, chiar in timp ce se filma. Se simte prea puternic ca scenaristii au un termen limita la dispozitzie pana la care tre sa scape de personaje (vezi si cazurile Fringe sau Heroes). Personajele sunt tot mai caricaturale, cu replici tot mai tembele, unii actori sunt pe pilot automat, iar dialogul sufocat in termeni de „specialitate” (referintze la artefacte, personaje, situatzii din sezoanele precedente) ce fac dialogurile nenaturale si greu de urmarit.

True Blood si-a dat obstescul sfarsit dupa o agonie de doua sezoane facute cu scenaristi care n-au prea discutat intre ei. Cum ziceam si altadata, orice serial care trece de 5 sezoane (si nu e telenovela sau sitcom sau Dr. Who) tre sa isi puna serios intrebarea „Ce mai caut eu pe lumea asta”. Inclusiv Breaking Bad, care va face o mare gafa daca mai trage sezonul ala „la cererea publicului”, despre care se tot zvoneste.