Sunday, June 30, 2013

TIFF 2013: partea a doua

Iaca si filmele pe care am apucat sa le vad din selectzia TIFF, destul de misto majoritatea. Fac un efort deosebit sa selectez doar 4 titluri ca fiind musai de vazut, dar in realitate, cu exceptzia ultimelor 2 titluri din lista, am gasit numeroase satisfactzii in toate filmele astea. Cumva am reusit sa nu vad niciun film romanesc de data asta, in general pt. ca nu m-am putut scula sa le vad, mai putzin la Rocker, la care puteam sa ajung dar am fost avertizat in ultima clipa sa nu intru ca de fapt e despre hipsteri si regizoru nu face diferentza.

Filmele musai:

Paradise:Love (aka Paradies: Liebe)

Regizorul austriac Ulrich Seidl a fost primul meu contact cu TIFFul. Primul film pe care l-am vazut la prima editzie TIFF a fost Dog Days (Hundstage). Mi s-a parut atunci oribil. Eram un suflet sensibil, cu nazuintze, cu sperantze ca pot aduce un plus de valoare umanitatzii, cu ambitzii si initziative. Filmul era despre vienezi scarbosi care se dedau la tot felu de abuzuri (la un momendat ii bagau unuia o lumanare aprinsa in fund si il puneau sa cante imnul natzional al Austriei). Atunci, in anul de gratzie 2001, nu eram capabil sa intzeleg asa ceva. Intre timp au trecut prin mine Basescu si Ponta, CTP si Mircea Badea, SFul romanesc si hipsterii, gagicile si bancherii, Merkel si moneda euro. Doishpe ani mai tarziu, noul film al lui Seidl, Paradise:Love, mi se pare genial. Ce spune asta despre mine, nu stiu, dar hai sa discutam despre film mai bine. E prima parte din trilogia Paradise, care a fost transmisa integral la TIFF, dar eu am apucat doar aceasta prima parte, ca a trebuit sa merg la o gagica la cursul festiv.

Creca un factor important in aprecierea filmului e faptul ca traiesc de ceva vreme intre nemtzi si austrieci, iar filmele lui Seidl sunt cea mai autentica reprezentare a caracterului acestora intr-o prezentare publica. O vreme m-am tot gandit ca mi se pare mie, ca am perceptzia deformata de statutul de imigrant, dar filmele lui Seidl mi-au confirmat observatziile.  Oamenii astia muncesc de le sar capacele - adesea prost, dar mult, fiind mai obsedatzi de a parea harnici si disciplinatzi decat de a crea vreo valoare. Stiu pe unu care organizeaza shedintze despre cum sa organizezi shedintze, am un coleg care are intr-un fisier Excel lista fisierelor Excel in care isi tzine listele de sarcini saptamanale si fiecare raport de lucru are 3 variante - unul pe care sa-l intzelegi tu, unul pe care sa-l intzeleaga shefu tau si unu de rezerva in caz ca vine vreun control, desi informatzia din ele e exact aceeasi.

Cand nu muncesc, astia se uita la televizor, iar cand se simt singuri merg la speed dating, sa isi rezolve nevoile de baza rapid si fara complicatzii, ca n-au timp de investit in relatzii interumane. Cand vine concediul, se combina cu niste prieteni (familii n-au, sau daca au sunt destramate si imprastiate) si trag cate o calatorie exotica pe banii multzi pe care i-au agonisit cu multa zgarcenie. Se duc in calatorie, trag niste poze, fac ceva traznai pe-acolo sa simta ca traiesc, apoi back to square one. Si cam asta le e viatza, de la inaltzimea careia se uita cu dispretz la orice popor care nu e aliniat la procedura. O conditzie mai aparte o au femeile, care au fost multa vreme discriminate si au dobandit un nivel de acreala mai inalt decat barbatzii (ei nu mai vor sa aiba familii si copii, ele parca ar mai vrea si asta le intristeaza suplimentar).

Povestea din film exact despre asta e. O vieneza single mother cam trecuta isi ia un concediu bine-meritat si se duce in Kenya, destinatzie de turism sexual pt. nemtzoaice, datorita baietzilor negri care au de vanzare dragoste si scoici, si nu se uita daca te-ai ingrasat, ca doar depinde de asta pita de pe masa lor. Si uneori pita familiei lor, caci majoritatea isi intretzin familiile umbland in maini si oferind servicii sexuale nemtzoaicelor care se plimba plictisite pe plaja. Avem de a face, asadar, cu o versiune deluxe si exotica a practicii speed-datingului vienez (cel mai practicat sport, dupa ski, prin partzile astea). Scena cu 4 nemtzoaice legandu-i o funditza pe putza unui kenyan platit sa danseze pentru ele mi-a cutremurat de tot opinia despre umanitate.

Asa apare terorismul, in caz ca nu stiatzi, de la oameni care se uita la filme din astea si sunt lovitzi de cate o epifanie. Mai uitatzi-va o data la poza de deasupra, si o sa intzelegetzi tot filmu dintr-o privire.

Snow White (aka Blancanieves)

La polul opus filmului lui Seidl este acest basm modern spaniol, latin prin excelentza, plin de viatza, cu femei frumoase, crima, tradare, pasiuni letale, dar si dragalashenie sa te bine-dispuna pe o saptamana intreaga (sau, daca esti o acritura asa ca mine, macar pentru o zi si tot e ceva).

Povestea e despre fiica unui toreador, alungata de acasa de mama vitrega, dupa ce toreadorul e mototolit rau de un taur si ramane paralizat pe viatza. Fetitza e maltratata sistematic, dar isi gaseste consolare in prietenia cu un cocoshel, pana intr-o zi cand surprinde aventurile sado-maso ale mamei vitrege cu shoferul familiei, iar asta declanseaza o vendetta ce sfarseste cu taierea cocoshelului si alungarea fetei de acasa.  Fata e adapostita de un grup de pitici toreadori si devine unul din punctele de atractzie ale show-ului piticilor. Mama vitrega ii da de urma si ticluieste diverse planuri sa opreasca ascensiunea carierei de toreador a focoasei tinere care a mostenit spiritul sportiv al tatalui sau.

Filmul e mut si alb-negru, deci aparut in umbra succesului unor titluri recente ca The Artist si La Antena. Regizorul s-a plans umpic de asta, ca el s-a apucat acu 8 ani de film, dar progresul lent al productziei il face acuma sa para un epigon al oscarizatului The Artist.

Pieta

Un favorit al TIFFului si unul din cei mai populari regizori ai scolii sadismului coreean, Kim Ki-Duk se aliniaza la traditzia revenge-movie a tzarii din care vine si face o versiune proprie la Oldboy.

Eroul filmului e un recuperator care isi obliga debitorii sa isi faca asigurari de sanatate si ii mutileaza ca sa recupereze datoriile de la ei. Desi pare un dur, eroul are o viatza mizerabila, traieste singur cu un peshte (Ki-Duk e obsedat de elemente piscicole cuplate cu simboluri crestine) pana intr-o zi cand apare in schema ma-sa, care l-a abandonat cand era mic. El nu prea crede ca e ma-sa si ba nu o baga in seama, ba o agreseaza (inclusiv sexualo-incestuos, ceea ce a iscat scandal la Cannes), sperand ca va scapa de ea, dar ea nu se mai da dusa, ii tot spala buda, vasele, ii gateste, are grija de el. Pana la urma eroul se obisnuieste cu ea si cei doi incep sa se umanizeze. Apoi totul se strica, cand fostele victime ale eroului incep sa-l caute ca sa se razbune si eroul nu mai tre sa aiba grija doar de el, ci si de ma-sa. Ma rog, nu e chiar asa, da nu vreau sa dau spoilere.

Filmul e mai alert decat Chimchiducu obisnuit, unii ar spune mai comercial (adica are potentzial de remake la Hollywood) dar intr-un fel asta e bine, ca e mai putzin contemplativ (decat Insula, sa zicem) si are un suspans bine planificat in scenariu. Singura problema e aceeasi dintotdeauna, ca unii actori coreeni dau impresia ca se hlizesc atunci cand apar in scene tragice, dar nu se intampla decat in vreo 2 scene, in rest filmul isi mentzine bine balansul intre sadism si artisticăraie.


Foxfire

Ecranizare a romanului devenit un fel de biblie secreta a lesbienelor, scris de Joyce Carol Oates, ecranizat si in anii 90, cu o tanara Angelina Jolie in rolul principal.

Intr-un liceu american postbelic, o adolescenta buimaca gaseste inspiratzie in discursurile unui homeless bolshevic ramas pe drumuri din pricina simpatiilor comuniste (in plina perioada mccarthysta). Fetitza pricepe din delirurile cershetorului ca capitalismul e sursa tuturor relelelor de pe pamant, iar barbatzii sunt sursa tuturor razboaielor, asa ca isi dedica in mod obsesiv restul vietzii inspre indreptarea acestor doua neajunsuri.

Pe la inceputul filmului, eroina si amicele ei organizeaza un grup de rezistentza a fetelor impotriva baietzilor abuzivi din scoala, care evolueaza apoi intr-o benigna societate secreta de liceene, apoi intr-o gasca adolescentina practicanta de diverse farse, apoi le vine ideea sa inchirieze o casa parasita si sa puna pe picioare un grup anarhic feminist, transformat mai apoi in celula terorista care declara razboi barbatzilor ce afiseaza semne de putere sau succes capitalist. Practic e un fel de Fight Club - versiunea pentru lesbiene, cu un ton ceva mai tragic si mai realist, cu o eroina centrala exceptzionala (lidera miscarii, a doua din dreapta in poza de mai sus, jucata de Angelina Jolie in filmul original, dar cica aceasta versiune canadiana e net superioara si mai fidela cartzii). Ar fi un film superb daca unele din actritzele fetitze nu ar fi cam stangace si daca nu ar dura aproape 3 ore.

Filmele contra plictiselii

Kon Tiki

Un film despre vremurile in care supereroii umblau inca printre noi, si nu doar prin paginile benzilor desenate. E vorba aici de Thor, un explorator norvegian cu nume de zeu, care si-a pus in cap sa demonstreze ca Polinezia a fost populata de peruani si nu de australieni, asa cum se banuia pe atunci. In viziunea sa, stramoshii nostri nu percepeau oceanele si marile ca pe niste piedici in calea transportului, ci ca pe niste mijloace de transport.

Pentru asta a trebuit sa demonstreze ca un peruan de acu 1600 de ani putea traversa Pacificul doar intr-o pluta de lemn. Si a facut-o. Nu doar ca a facut-o, dar dupa ce s-a intors, a si luat un Oscar pentru documentarul rezultat din filmarile facute pe drum. Iar acum norvegienii l-au aniversat cu o versiune artistica-romantzata a documentarului, nominalizata anul asta la Oscar pentru film strain. Regizorul acestei versiuni a intrat deja in atentzia americanilor si a primit sarcina de a regiza Piratzii din Caraibe 5 (cineva de la Hollywood s-o fi gandit ca e tot cu corabii).

Cand eram mic citeam povesti adevarate despre eroi din astia (aia care au mers pe Luna, sau aia care au mers la Poli). Cand am crescut mare am tot sperat ca o sa prind si eu unul, sa-i fiu contemporan, sa povestesc la nepotzi. Deocamdata nimic, traiesc o epoca a managementului riscului (zadarnic, ca cele mai previzibile kkturi tot se intampla) si a marketingului politizat patologic. Cine stie, poate peste 10 ani, cand se pleaca pe Marte, o sa se mai schimbe ceva. Sunt sigur ca calatoria pe Marte va fi mai comoda decat a fost a lui Thor Heyerdahl.

Partea cea mai misto e ca Thor nu s-a lecuit dupa succesul aventurii sale. Catziva ani mai tarziu a inceput expeditzia Ra, cu care a reusit sa traverseze Atlanticul din Maroc pana in Caraibe, cu o barca facuta din papirus. Iar pe urma a mai incercat o chestie similara cu Oceanul Indian, dar si-a bagat picioarele pe la jumatate si si-a dat foc singur barcii, cand i s-a cerut taxa de protectzie sa treaca pe langa Somalia aflata in plin razboi.

A Hijacking (aka Kapringen)

Se pare ca problemele care au blocat calatoria lui Thor in Oceanul Indian sunt la fel de actuale si azi.

V-ati uitat vreodata cum arata harta Somaliei? Iti lasa impresia ca e un popor care a tot fost impins spre marginea Africii, pana s-a terminat Africa si a inceput apa, si dupa aia au fost impinsi in apa, cu exceptzia catorva care au reusit sa puna o granitza in preajma plajei, unde au fost lasatzi in pace sa flamanzeasca. Asa imi inchipui ca a aparut pirateria somaleza, una din cele mai staruitoare forme de piraterie maritima din ultimul secol.

Piratzii somalezi se considera graniceri care-si patruleaza apele teritoriale, doar ca n-au acte oficiale, iar notziunea lor de "ape teritoriale" e ceva mai larga decat in perceptzia generala. Unii ataca din ratziuni ecologice, satui de corporatziile si-au facut un prost obicei din a deversa toxine in apele alea, stiind ca Somalia nu are resursele militare si politice sa ia atitudine. Asa ca ceea ce pt. noi sunt piratzi, pentru ei sunt niste haiduci patriotzi. Oricine a trecut pe-acolo cu vaporu in ultimii 10 ani a riscat sa fie rapit de acesti patriotzi.

Am tot auzit stiri in ultimii ani pe tema asta. Iaca cineva a facut si un film. E danezul Tobias Lindholm, frecvent colaborator al mentorului Dogma95 Thomas Vinterberg, dar in calitate de scenarist. Hijacking e debutul sau ca regizor.

Cea mai mare parte a filmului se petrece intr-o sala de shedintze, unde patronii unei companii daneze negociaza prin telefon cu somalezii care au ocupat o ambarcatziune de-a companiei. Din cauza ca patronii companiei sunt capitalisti zgarciti, negocierile dureaza vreo 4 luni, in care ostaticii si familiile lor se dau de ceasu mortzii, pana cand se atinge punctul optim de negociere. N-am intzeles foarte bine de ce companiile nu sar imediat sa dea banu sau sa alerteze autoritatzile in astfel de situatzii. Vladimir Putin ar fi procedat altfel.

Sunt curios cum reusesc corporatziile sa mentzina familiile victimelor sub control, in conditziile in care nu vorbim nici macar de o negociere de ostatici, ci de catzi bani face vaporu ala, si daca se merita sa fie lasat piratzilor sau ba, restul fiind o problema acoperita de asigurari. Unele decizii din film mi s-au parut cel putzin dubioase sub aspect etic. Poate ca asta a fost si intentzia regizorului, de a pune pe aceeasi masa fatzeta de business si fatzeta morala a problemei, dar o face intr-un mod destul de subtil. De fapt in subtilitatea asta stau calitatzile filmului - ceea ce ar fi oferit material pt scene de actziune si tragedii galagioase, se consuma cu mult calm, prin conversatzii la telefon si scene cu ostaticii care stau si asteapta 4 luni, intrand intr-un fel de sindrom Stockholm cu somalezii, care flamanzesc alaturi de ei, numai ca, vezi bine, somalezii sunt obisnuitzi sa flamanzeasca. Faptul ca dialogurile somalezilor nu sunt subtitrate contribuie benefic la senzatzia de panica latenta a ostaticilor, dar conflictul nu explodeaza niciodata in scene de actziune spectaculoasa.

Pana la urma e un fel de Dog Day Afternoon minimalist si fara Al Pacino.

Like Someone in Love

Abbas Kiarostami e un fel de legenda a cinemaului iranian si mai nou a inceput sa faca filme internatzionale romantice cu iz de piese de teatru, in genu trilogiei lu Linklater (Before Sunset/Sunrise/Midnight), doar ca aicia-s umpic mai multe personaje si se intampla umpic mai mult decat palavrageala, dar nu mult. Acu vreo 2 TIFFuri Kiarostami a avut un film facut in Frantza, cu Juliette Binoche. Acum a facut unul in Japonia.

O studenta care-si plateste facultatea din prostitutzie e repartizata de peshtele ei sa tzina de urat unui prof universitar, pensionat de la aceeasi facultate. Proful e un batranel simpatic care se poarta mai mult ca un bunic decat ca un client. Gagica mai are si un logodnic gelos care n-a aflat inca de faza cu prostitutzia, si la un momendat cei 3 se intalnesc din intamplare, iar batranul incearca sa se dea drept bunicul ei, insa unele detalii nu prea se potrivesc. E un film bonom cu tensiune romantica si niste dileme morale tavalite, dar nu mult, iar la final e un moment de criza gestionat cam prost de scenarist. E interesant filmat, cica Kiarostami are niste retzete proprii de a filma scene cu dialoguri prelungite, in care doar unul din interlocutori se vede, sau filmate prin parbrizele masinilor.

All that Matters is Past

Film norvegian frumos, cu paduri, iarba, samd, si superba Maria Bonnevie (Reconstruction) - goala pe alocuri, dar in niste ipostaze antierotice care itzi cam muta nasu. Desi a fost prezentat in cadrul sectziunii horror, filmu e un love story cu o unica scena violenta (si aia mai degraba lirica).

Povestea e despre un threesome alcatuit din pomenita Maria si doi fratzi gelosi unu pe altu. Cei trei au copilarit impreuna, si fratele mai mic a developat cu Maria o relatzie amoroasa de mici copii, in care din cand in cand isi mai baga coada si fratele mai mare, care e un pic incet la minte, dar cand il apuca pandaliile poate deveni violent. Filmu se petrece la maturitate, cand Maria se reintalneste dupa multzi ani cu iubitzicu ei si decid sa isi petreaca niste saptamani sabatice si erotice in padurea in care au copilarit. Asta le ocazioneaza numeroase flashbackuri din care reiese cum fratele mai mare a tot incercat sa se inflitreze in relatzia lor. Si incepe sa o faca si acum, cand e om batran si ar trebui sa aiba mai multa minte.

Mult lirism, un ton dark naturalist ce aminteste de Antichristul lui Von Trier pe alocuri si o aura aproape mistica - am impresia ca refera si ceva folclor scandinav, unde threesomeul are un rol important.


Escape (aka Flukt)

Tot din Norvegia, epopee viking metal cu vocalul de la Gorgoroth (al doilea din stanga pozei) in rolul unui arcas pagan la vanatoare de proto-crestini post-lepra. Nu e singur, ci face parte din grupul condus de blonda fioroasa din poster, suparata pe crestini ca au aruncat-o in apa cu un bolovan legat de ea, convinsi fiind ca e vrajitoare. Regizorul si blonda fioroasa au mai colaborat in trilogia horror Cold Prey (aka Fritt Vilt) prezentata la TIFF acu catziva ani.

Eroina filmului e o fetitza a carei familie crestina a fost starpita de gasca asta de care va zic, si e nevoita sa fuga de ei pe tot felu de coclauri norvegiene, ceea ce face ca filmul sa fie de fapt o alergatura prin paduri, un film de peisaje mishto si cu nitzica aventura, dar extrem de simplist si facut parca special pentru amatorii de black metal.

Taped

Thriller olandez, arata atat de american incat americanii au anuntzat deja un remake la Hollywood, in care nu vor trebui sa schimbe decat cateva replici.

Un cuplu de turisti se preumbla prin Argentina sa isi salveze relatzia dusa pe apa sambetei de niste infidelitatzi, si pe cand faceau ei poze au surprins un militzian localnic care omoara pe unu. Militzianu ii observa si fuge sa le confiste camera, treaba care dureaza cam trei sferturi din film. Eroii tot scapa ca prin urechile acului de o adevarata mafie politzieneasca, tonul general este panicard, de slasher movie, dar mentzinut in limite strict realiste. Nimic interesant in mod aparte, e doar un thriller nascut sa aiba remake american.

Prince Avalanche

Film ostentativ post-rock (=remake al unui film islandez + coloana sonora facuta de Explosions in the Sky + jumatate din film e cu un tip care se plimba prin padure). Ma asteptam la ceva cu totul diferit, avand in vedere ca vine de pe filiera Apatow - e facut de regizoru care a facut comedia tembela Pineapple Express si il are pe Paul Rudd in rolul principal. In concluzie, ma asteptam la o comedie spumoasa cu gaguri.

Cand colo avem un fel de Brokeback Mountain fara sex, despre doi obositzi care traiesc in salbaticie ca sa traga linii cu vopsea pe mijlocu shoselei care trece prin salbaticia aia. Cateodata unu dintre ei mai merge in oras dupa provizii, caz in care al doilea (Rudd) chiar nu mai face nimic, decat ca se hoalba la copaci, face zama de barabule si asculta post-rock. Cateodata cei doi mai povestesc chestii funny, cateodata se mai enerveaza unu pe altu, cateodata discuta despre masturbare sau chestii mai elevate, dar nu foarte, ca amandoi sunt cu intelectul cam la nivelul scolilor profesionale din anii 90 de la noi.

Paul Rudd e destul de bun in rolul asta de simple-minded aflat in comuniune cu natura, usor speriat de civilizatzia urbana. Peisajele cu post-rock pe soundtrack ocazioneaza si niste momente estetice pe care mizeaza regizorul la festivalurile indie. Spre dezamagirea publicului TIFF, cei doi fartatzi nu ajung sa si-o traga, ci se multzumesc cu un bromance platonic.

E cel mai gay film hetero pe care l-am vazut ever.

Thursday, June 20, 2013

TIFF 2013


Winston Churchill, 1940: 
We shall go on to the end. We shall fight in France, we shall fight on the seas and oceans, we shall fight with growing confidence and growing strength in the air, we shall defend our island, whatever the cost may be. We shall fight on the beaches, we shall fight on the landing grounds, we shall fight in the fields and in the streets, we shall fight in the hills; we shall never surrender.
 
Michael Swift, 1984:
We shall sodomize your sons, emblems of your feeble masculinity, of your shallow dreams and vulgar lies. We shall seduce them in your schools, in your dormitories, in your gymnasiums, in your locker rooms, in your sports arenas, in your seminaries, in your youth groups, in your movie theater bathrooms, in your army bunkhouses, in your truck stops, in your all-male clubs, in your houses of Congress, wherever men are with men together. Your sons shall become our minions and do our bidding.
 
NapocaNews, intr-un articol al carui titlu promitea ca va fi despre TIFF 2013:
Au reuşit, oare, homosexualii, într-un timp atât de scurt, să ia cu asalt şcolile noastre? Bibliotecile noastre? Sălile de teatru? Muzeele? Ce mai urmează? Urmează familia. Urmează copiii. Ai noştri, ai creştinilor. Vă întreb, stimaţi părinţi, credeţi că dânşii se vor mulţumi cu marşuri, conferinţe şi proiecţii de filme? Credeţi că le e de-ajuns că au pângărit imaginea ţăranului roman, şi, deci, a fiinţei noastre naţionale? Nici vorbă! Curând, vor cere legalizarea căsătoriilor şi a adopţiilor de copii!

Aha, au aflat niste vigilante de la NapocaNews ca in orasul lor e un festival de film. Au reusit sa-l ignore cu succes 11 ani dar, iata, in al 12-lea ceas s-a suit festivalul peste ei, cand n-au mai gasit loc de parcare in centru. Cunosc si eu surprinzator de multi clujeni care n-au auzit pana anul asta de TIFF. Si mult mai multi care au auzit dar n-au catadicsit sa intre macar o data la unul din evenimentele festivalului. Din punctul asta de vedere, carcotasii au dreptate - TIFF e festivalul studentilor si turistilor. Pentru clujeni e suficient un mall, Cojocna, stranduri, cate un festival al berii si nostalgia domniei lui Funar Bunul Gospodar. E in mod deosebit amuzant articolul asta care explica cum clujenii onorabili prefera sa se umple de energii pozitive facand mici in weekend, in loc sa participe la ultimele zile ale acestui festival pidosnic.

Daca pana acum culturile alternative au fost tolerate la Cluj pt. ca lumea era oarba, avem iata primele semne de razboi intre ortodoxul onorabil, purtator de cravata, poate chiar harnic, dar analfabet cultural, si cultura progresista care, uneori cam obraznica, il poate induce in eroare si oroare. Nu e o tragedie, e un pas firesc in maturizarea cetatzeneasca, care la noi apare cu decalajul standard de 30 de ani. O sa urmeze umpic de febra, niste dureri de cap, niste aspirina si totul va fi ok atata vreme cat fiecare isi vede de misiunea lui in viatza.

Ca sa fiu cinstit, pe la primele 2-3, poate chiar 4 editzii ale TIFFului am fost si eu deranjat de probabilitatea de aprox. 3 / 5 de a nimeri din intamplare la un film in care principalul punct de atractzie erau scenele de sex explicit si/sau gay. Mesajul era destul de agresiv si ostentativ, cam cum faceam eu cand ma chemau prietenii sa pun muzica la un chef si eu le puneam numai metal ca sa enerveze lumea si sa ma distrez pe seama asta. Sunt convins ca undeva la originile TIFFului cineva a procedat la fel.

Lucrurile s-au mai schimbat insa. Probabil i-a speriat pe aia de la NapocaNews faptul ca deschiderea de anul asta s-a facut cu filmul lui Almodovar, dar astazi TIFFul are de toate pentru totzi - titluri high profile de la Oscaruri, documentare beton, golden classics, artsy fartsy, filme vechi, filme noi, filme lirice, filme cu batai, filme romanesti, filme unguresti etc. Nu cred ca mai este vreo categorie de spectator care sa duca lipsa de optziuni. Continua sa fie prezente filmele provocatoare pe teme LGBT dar nu intr-atat incat festivalul sa poata fi considerat un canal de promovare a acestei nishe, asa cum acuza presa clujeana fundamentalist-ortodoxa si frustrata ca n-a primit acreditare.

Ma rog, pana la urma a mai trecut un TIFF prin noi.

Prin mine mai putzin, abia am prins un weekend si in ala mai mult am frecventat petrecerile decat filmele, ocazie sa imi etalez noua colectzie de palarii si chipiuri. De fapt jumatate din filmele pe care le voi povesti aici le-am vazut de pe DVD, inainte sau dupa festival, in masura in care erau disponibile.

Asadar am mers mai mult sa bifez evenimentul, sa nu se ingrijoreze lumea ca lipsesc, in lumina faptului ca am fost prezent la TIFF de la prima editzie, cand evenimentul era mai discret, izolat in 3-4 locatzii si mergeam singur la filme, ca lu gagica-mea (de atunci) i se parea o prostie. La prima editzie a TIFFului n-am prins nici un film cu mai mult de 5 spectatori in sala. Astazi TIFFul e un fel de Craciun in punte cu Anul Nou, pe parcursul caruia tot orasul isi schimba ritmul de viatza, iar la final itzi vine sa plangi ca s-a terminat, te simtzi ca a doua zi dupa Revelion. Creca in fiecare zi a fost si cate un concert - de la Tiger Lilies la Marina Voica, trecand prin Luiza Zan, Robin si Tzepuitorii, traditzionalele fanfare tziganesti. Slava Domnului, anul asta n-am avut parte de petrecerea Diesel cu intelectuali imbracatzi in tzigani in semn de solidaritate cu categoriile defavorizate (plus o carutza cu cal balegandu-se in fatza localului, cu care isi facea lumea poze, tot in semn de solidaritate - zau, s-a intamplat acu vreo 4 ani).

Am fost la un party HBO unde mi-am frecat coatele cu Puiu, cu Netzer, cu Caranfil si totzi regizorii care conteaza de la noi, cu amicii de la Dilema, Dăcât o Revista, Esquire, cu organizatorii festivalului Luna Plina (care cica va fi mai lung si mai divers anul asta, depasind statutul de editzie pilot), cu Tudor Chirila satul de patul lui de-acasa si cu niste scenaristi care ma ajuta la un mic scenariu bazat pe una din prozele mele horror. Mi-as fi frecat coatele si de Monica Barladeanu daca nu mi s-ar inmuia picioarele de cate ori ma apropiu de ea. M-am certat cateva ceasuri cu Maria Balabas de la Avant'n'Gard pe teme etice si filozofice, motivat si de ajutorul pe care l-a dat (impreuna cu Norzeatic) la proiectele de atitudine ale colegilor de la Slicker (o serie de concerte organizate in Manastur, "cand eu spun Mănă-, voi spuneti -ștur!"). Am dat o fuga si pe la partyul tematic Disco Porno unde nu mai e tzinuta obligatorie, asa ca am putut intra cu colegii din presa fara sa ne periclitam carierele politice, dar era cam la spartul chefului. M-am amuzat totusi de cocalarii care amushinau pe afara in baza zvonului ca sunt gagici dezbracate inauntru si au palit la obraz cand au iesit la tzigara 5 handralai gay (semi)imbracatzi in pompieri, instalatori ori latex.

Am fost si la lansarea revistei All Hollow, a carei existentza nu o pot intzelege - pe hartie arata ca o revista foto sau de moda, pe net arata a blog de hipsteri scris intr-o engleza dubioasa. Au si ceva recenzii la filme horror, ceea ce imi confirma banuiala intunecata pe care o profetzeam acu doi ani despre ridicarea in mondenitate a acestui gen ignorat cu succes zeci de ani, de catre hipsteri care acum ciugulesc cadavrele celor care au murit in mizerie sa puna bazele acestei culturi. It's not a rape movie, it's a metaphor about love and friendship, e genul de consideratzie pe care o auzi acum cand iesi de la proiectziile horror ale TIFFului. Interesant e ca acest caracter necrofag se manifesta si pe alte planuri, de exemplu in ce priveste manelele - Paul Breazu mi-a confirmat mutatziile genetice pe care le observam in articolul pe care l-am dedicat mai demult hipsterismului: cica la Bucuresti cocalarii ies afara daca pui manele intr-un local, educatzi fiind de gandirea colectiva ca genul e sub demnitatea lor, in schimb se umple locul de hipsteri care descopera veleitatzi nebanuite in orice.

Tot in aceasta tendintza necrofaga s-a inscris si mult asteptatul revival (mai mult resuscitare) Marina Voica, extrem de apreciat de tineretul hipsteresc romanesc si de liber-schimbistii de la Comunitatea Reforma. Daca a filmat careva concertul, probabil va putea fi folosit la Biertan in competitzia de scurt metraje horror. Pe la jumatatea concertului artista s-a inecat de la tzigara aprinsa de o amica din primul rand si a solicitat linsharea vinovatei. M-am tulburat putzin vazand tineri liceeni imbracatzi la sacou, plangand de bucurie in public la piesa cu "Afara ploo ploo si-i trecut de ora noo". O parte dintre ei probabil venisera de la concertul UB40, de la stadion.

Ca sa nu lungesc mult articolul asta, o sa pomenesc acum doar seriile de scurt metraje.

Am fost calupul traditzional al scurt metrajelor horror Shadows Shorts, probabil cea mai slaba selectzie din istoria recenta a festivalului. Am fost profund dezamagit de contributziile romanesti. Una care incepea promitzator, cu Luminitza Gheorghiu vomand o pasarica (vezi poza de mai sus) s-a dovedit a fi o reclama la L'Oreal sau la revista All Hollow sau la amandoua. A doua contributzie romaneasca a fost o mizerie cu un tip gras care mananca in timp ce 3 tipi cu masti Anonymous se uita la el cum mananca. Cand regizorul a iesit in fatza la QA, primul lucru pe care l-a zis e ca el nu prea are nimic de zis. Atunci de ce-ai mai facut filmu?

Nici contributziile straine n-au fost grozave. Unii au fost incantatzi de cel spaniol, in care Jesus si Lazar se bat cu o armata de zombie dar zau, nu mai pot rade la din astea, mai ales cand arata ca niste desene animate. Cand am scris eu o povestire pe tema asta acu 20 de ani toata lumea a zis ca-s retardat, iar acu a devenit o chestie hip. Cele mai faine n-au avut nimic horror in ele - o adaptare dupa banda desenata a lui Thomas Ott si una cu un soldat care face poze la scene de moarte pt. colectzia personala a Mortzii. A mai fost unul care arata cool, produs de Guillermo del Torro, cu o fetitza fugarita de tot felu de efecte speciale. In rest nici macar nu mi le amintesc. Dar imi amintesc cum m-am enervat iarasi cand au ridicat hipsterii mana sa discute despre ce a vrut sa spuna auteurul.

Mai nasol e ca probabil le vom vedea si la Biertan in August.



Cu totul altfel sta treaba insa cu The ABCs of Death, o colectzie de 26 scurt metraje horror care isi doreste sa fie un fel de alphabet soup al horrorului. 26 de regizori au primit cate o litera a alfabetului, au ales un cuvant care sa inceapa cu acea litera si au creat un concept short-horror pe seama cuvantului. Selectzia de nume e impresionanta, in primul rand pentru ca acopera aproape toate scolile horror moderne - spanioli, francezi, japonezi, britanici si americani, este chiar si ceva tailandez parca. Apoi, impresioneaza gama stilistica - avem desene animate si animatzii cu plastilina, avem efecte speciale cool, dar si horror home made, avem si horror isteric, dar si minimalist. Si, in sfarsit, impresioneaza lista de regizori alesi, macar prin nume, daca nu prin realizari (care-s un fel de mixed bag, caci majoritatea nu trec de 5 minute, dar oricum mai bune decat selectzia Shadows Shorts). My favourites ar fi asa:
  • L is for Libido, al unui finlandez de care n-am auzit, e capodopera seriei, despre un prizonier obligat sa participe la concursuri de masturbare in care cine se termina ultimul e omorat;
  • Xavier Gens (Frontieres) ofera X is for XXL, despre o tipa obeza care isi taie bucatzi din ea ca sa devina supla si fit;
  • Bruno Forzani+Helene Cattet (Amer) ofera O is for Orgasm, un moment giallo senzual in vana Amerului cu care cuplul regizoral s-a consacrat acu catziva ani;
  • Nacho Vigalondo (Cronoscrimenes) ofera A is for Apocalypse, cu o nevasta exasperata ca tre sa-si ingrijeasca sotzul bolnav, pe care il otraveste sistematic de 3 ani si nu mai moare.
  • Srdjan Spasojevic (A Serbian Film) ofera R is for Removed, cu un  tip care evadeaza dintr-un spital in care i se tot iau bucatzi din corp;
  • Ben Wheatley (Kill List) ofera U is for Unearthed, first person cu un vampir fugarit de niste oameni, banal dar misto filmat;
  • Simon Rumley (Red, White and Blue) ofera clasicul sau comentariu social in P is for Pressure, in care o prostitutata incearca sa faca un ban in plus facand filme snuff cu animale;
  • Ar mai fi, de la regizori mai anonimi, D is for Dogfight (o bataie slow motion intre un om si un caine superb filmata), V is for Vagitus (despre o societate futurista in care femeile sunt sterilizate ca sa se impedice cresterea populatziei), Q is for Quack (in care regizorul e enervat ca a primit litera Q si, in criza de idei, decide sa omoare o ratza)

Avem un mare numar de contributzii pe teme scato - o tipa face un cacutza care o bantuie si vrea sa intre inapoi, un copil nu poate renuntza la olitza deoarece se teme ca WCul pentru oameni mari e un monstru care vrea sa-l manance, o tipa se sufoca in partzuri (F is for Fart, obviously, contributzie japoneza a autorului de bizarro-grotesc Noboru Iguchi). De fapt japonezii contribuie numai cu mizerii din astea - mai e si regizorul lui Tokyo Gore Police care prezinta un fel de bataie intre lesbiene cu strap-on-uri care au baionete in varf. Sa-l mai aud pe careva ca horrorul japonez e mai intelectual decat cel american.



In sfarsit ultimul titlu care face subiectul acestei postari este Doomsday Book, un grupaj de trei mediu-metraje coreene despre sfarsitul lumii:
  • Primul e cel mai slab, o apocalipsa zombie clasica care incepe de la un mar putrezit si reflecta proverbul marul putred le strica si pe celelalte. In rest e o bucata zombie banala si lipsita de orice identitate;
  • Al doilea e cel mai misto, regizat de un alintat al TIFFului, Kim Jee-Won (autorul lui I Saw the Devil/Bittersweet Life si al recentului film de relansare a lui Arnold). Bucata sa e despre un robot care dobandeste iluminarea intr-un templu budist, in timp ce firma care l-a construit considera ca iluminarea sa spirituala e doar o defectziune;
  • Al treilea e cat de cat haios, cu un meteorit in forma de bila de biliard care intra in coliziune cu Pamantul. O familie care supravietuieste intr-un buncar postapocaliptic afla de ce si de unde a venit bila de biliard cosmic.
Cam atat deocamdata, despre cele cateva lung metraje pe care le-am prins, in postarea viitoare.

Tuesday, June 11, 2013

Darwyn Cooke & Richard Stark: Parker - the Martini Edition (IDW)



Va place literatura politzista? Mie nu.

Cand eram mic imi placeau Sherlock si Poirot si Arsene Lupin, ca la toata lumea. Erau si clasici, erau si plini de patina, erau cool, iar ceva mai nou oricum n-aveai cum gasi. Cand am crescut mai mare au inceput sa se traduca contemporanii, Ed McBain si altii asemenea. Astia erau brutali, obsceni, cinici si scriau toti la fel. Parca s-a facut prea brusc trecerea, nu?

Intre Dashiel Hammett si Ed McBain, Romania comunista a reusit cu succes sa faca pierduti cam 50 de ani de literatura politista. O perioada in care la americani legea a fost facuta de Donald Westlake si Lawrence Block, doi amici de bere care au debutat ca si coautori de romane soft porn umoristice - cautati geniala trilogie Hellcats and Honeygirls editata de Subterranean Press la moartea recenta a lui Westlake.

Ulterior drumurile celor 2 s-au mai despartzit si carierele lor au concurat serios pentru titlul de cel mai tare autor de policier al secolului XX. O sa ziceti ca n-ati auzit de ei, ca de unde i-am scos. Pai vezi, asta e problema. Nici eu nu auzisem de ei si cand m-am uitat pe IMDB si-am vazut cate filme s-au facut dupa romanele lor politiste (mai ales dupa Westlake) m-am si mirat cum am putut trai atatzia ani cu asa o gaura in cultura, mai ceva ca un ulcer. Nu doar comunismul e de vina, ci si faptul ca amandoi autorii au publicat foarte mult sub pseudonim: Westlake a avut 15 pseudonime la viatza lui, Richard Stark fiind cel mai popular (var primar cu Iron Man si cu Eddard Stark).

Eroul celor mai tari romane ale sale, ranchiunosul Parker, a fost jucat de-a lungul anilor de Jason Statham, Mel Gibson (in Payback, rolul vietii sale), Lee Marvin (in Point Blank, film esentzial), Robert Duvall (in The Outfit, alt film esentzial), Michael Caine, Robert Redford plus o gramada de altzii, inclusiv un chinez (Chow Yun Fat in Full Contact), o femeie (intr-o ecranizare facuta de Godard) si un negru (Jim Brown). Alte realizari de seama ale lui Westlake sunt nominalizarea la Oscar pentru scenariul la The Grifters si trilogia horror optzecista The Stepfather.

Toate detaliile astea le gasitzi la spatele volumului de benzi desenate Parker, desenat de superstarul Darwyn Cooke cu dialogurile preluate direct din romanele lui Westlake, unul din evenimentele BD ale anului trecut. Faptul ca volumul e subintitulat The Martini Edition sugereaza ca e un volum deluxe, oversized, gros si aratos, din pacate doar cu grafica bicolora (verzui), usor minimalista. Volumul adapteaza in banda desenata romanele The Hunter (cel dupa care a fost facut si filmul cu Mel Gibson), The Man with the Getaway Face si The Outfit (cel dupa care a fost facut filmul cu Robert Duvall).

Povestea e despre Parker, un antierou, un con-man cinic, o acritura de om care e lasat sa moara de gagica-sa si de amicii care l-au tradat in timpul unui jaf, ca sa nu mai aiba de impartzit cu el castigul. Insa Parker isi revine cum-necum si incepe o campanie de razbunare brutala si sangeroasa din care nu se poate opri nici dupa ce se amesteca putzin prea adanc in biznisul unei organizatii mafiote numite The Outfit, pe mana carora au ajuns banii ce i se cuveneau in urma jafului pomenit. Actiunea escaladeaza pe parcursul celor aproape 500 de pagini BD intr-un ritm excelent, Cooke fiind dealtfel multipremiat pentru felul in care a evidentziat flashbackurile sau momentele taciturne ale eroului.

Personajul este excelent, dialogurile excelente, volumul foarte sexy si cu o gramada de bonusuri. Cel mai misto e un interviu-dialog intre Darwyn Cooke, Ed Brubaker (alt autor de BDuri politziste foarte cool) si editorul volumului, care isi amintesc de imprejurarile in care au decis sa faca aceasta adaptare, in preajma mortzii recente a lui Westlake care a apucat sa-si dea binecuvantarea pentru acest proiect ce pare ca va continua si cu alte adaptari.

Acuma ca sa fiu sincer recomand oricand lectura sau filmul fatza de o banda desenata adaptata dupa acestea, in special cand avem un scriitor de talia lui Donald Westlake si o serie de filme ca cele pe care le-am pomenit mai sus. Astept cu nerabdare incarnarea personajului de catre Jason Statham, anuntzata pt anu asta, daca nu cumva a iesit deja.

Imi pare rau, dar cu toata brutalitatea filmelor politziste din ultimii ani, s-a cam pierdut wit-ul marilor scriitori de policier, iar Parker a fost o ocazie excelenta sa ma lumineze cu privire la acest aspect.

- plusuri: editzie de lux, dialoguri excelente din romanele seriei Parker
- minusuri: grafica usor austera (bicolora) pentru o editzie deluxe
- recomandata: amatorilor de proza politzista