Sunday, June 29, 2008

People are People, so why should it be, you and i should get along so awfully

















Sleepwalk and other stories
(Optic Nerve vol.1)

de Adrian Tomine


Deci Optic Nerve asta e seria BD esentziala a lui Adrian Tomine, publicata initial de catre autor ca fitzuica xeroxata, probabil de aceea banda desenata indie e de obicei alb negru (macar cea de dinainte sa se inventeze web comics). Actualmente, Optic Nerve e disponibila in 4 volume publicate de Drawn and Quarterly:

  • Volumul zero: 32 Stories, peste care datzi-mi voe sa sar caci contzine perioada xeroxata a operei autorului;
  • 1: Sleepwalk and other stories, de care povestim in articolul de fatza;
  • 2: Summer Blonde, de care am povestit aici;
  • si 3: Shortcomings, de care discutam altadata.
Am mai zis-o si data trecuta, modelul lui Tomine e seria Eightball a lui Daniel Clowes, cu elemente autobiografice, publicata initial intr-un stil haotic si neregulat iar in prezent reformatata in volume mai groase. Care la randul sau urmeaza modelul seriei Love and Rockets a fratzilor Hernandez. Daca la Clowes si Hernandez se pot extrage linii narative consistente, care au fost republicate ca graphic novels, in Optic Nerve totul e minimalist: nu exista personaje revizitate (majoritatea nu au nume deloc), nu exista intrigi si puncte culminante, nu exista legaturi intre povesti iar dimensiunea lor e minima - in volumul Sleepwalk gasim chiar povesti de 1-2 pagini. Exemple:
  • Cea mai scurta si mai deprimanta are fix 4 panouri, pe o singura pagina: o masina opreste in bezna, un tip iese din masina, tipul se duce la marginea drumului sa se pishe, tipul pica peste marginea drumului caci se afla de fapt pe un pod. Cica asa a murit tatal autorului.
  • Alt exemplu, de 3 pagini, cam fara dialoguri: in anii 60, o tipa tinerica e claxonata la serviciu. Iese afara, o astepta iubitu cu masina. Intra in masina, tipu ii da un sandwich, tipa il pupa, mananca amandoi sandwichu, apoi se pupa din nou si tipa revine la birou. Pe urmatoarea pagina, o baba de 90 de ani, in zilele noastre, iese cu un sandwich din casa si se duce in parcare, unde se baga intr-o masina ruginita sa manance sandwichu. Il termina de mancat si se intoarce in casa. Punct.
  • Alta, pe doua pagini, cu o tipa cu cearcane care vorbeste obscenitatzi la telefon, caci iubitul sau plecat cu o bursa in tzarile calde considera ca in felul asta se poate pastra vie o relatie la distantza, sub aspect sexual.
  • Una mai lunguiatza, asta e chiar cea mai nasoala, am patzit-o pe propria spinare si era cat pe ce sa o patzeasca si un amic de-al meu recent: e ziua unui tip si il suna fosta gagica sa-i zica la multzi ani. Dupa ce ii zice, tipa il invita la o praji sa mai povesteasca una alta ca nu s-au vazut de cand si-au dat papucii. Cei doi se duc, povestesc, se distreaza, totu super, ca pe vremuri, ba se duc si la un film, ce mai, petrec toata ziua impreuna pana se lasa miezu noptzii si se plimba sub clar de luna. Tipului i se inmoaie inima, uite ce bine ne-ntzelegem, hai sa fim prieteni din nou, vrea sa o pupe. Gagica se uite la ceas - gata fuck off, nu mai e ziua ta, sper ca tzi-a placut cadoul si surpriza. Imaginea de pe coperta e chiar din povestea asta, cred ca e foarte sugestiva.
Deci cam in termenii astia discuta Tomine. Lasa impresia ca toata viatza lui cineva i-a dat papucii ori i-a murit cineva in familie, cu o frecventza de cam o data pe luna incepand de pe la 12 ani. Nici una din povesti nu are o rezolvare satisfacatoare, ori un erou cu care sa tzii. Toate se termina cu un personaj tacand si resemnandu-se, ori murind de-a dreptul, ori cu doua personaje stand alaturi, la aceeasi masa, in aceeasi masina, in acelasi pat - vorba lui Cold Hand Luke, what we have here is failure to communicate.

- plusuri: critica apreciaza cu urale volumul pentru stilul minimalist, rece, clinic
- minusuri: unele povesti sunt atat de minimaliste incat te crucesti intrebandu-te ce a vrut sa spuna autorul; in acest sens, prefer celelalte doua volume, Summer Blonde si Shortcomings, care contin povesti si personaje mult mai consistente
- recomandare: in nici un caz fanilor manga; de data asta nici fanilor Hornby sau Clowes caci umorul cam lipseste; cu sigurantza oamenilor cu crize sentimentale care vor sa afle ca nu-s singurii cu un picior emotzional in groapa

Wednesday, June 25, 2008

Fukk Lupus!


House MD
sezon 4

Sezonul 4 a inceput cu multa prospetzime. Atata prospetzime incat jumatate din actori au fost scosi afara, adica mutati in roluri episodice, dupa ce si-au dat demisia din subordinea lui Doctor House. Din nefericire supercompetentza dobandita si morala flexibila cu care i-a invatzat House le face probleme la incercarea de a se angaja in alta parte.

In timpu asta, House organizeaza concursuri de angajare care dureaza jumatate de sezon, incepand de la primul episod in care are peste 20 de candidatzi de toate culorile si toate sexele, de care isi bate joc si ii supune la cazne morale si intelectuale. Un moment de slabiciune il face pe House sa promita si angajarea unei bunoace doctoritza la CIA, care insa se dovedeste proasta si il face si pe House sa para prost.

Acuma la sezonul 4 orice serial trebuie sa gaseasca metode sa se reinventeze, de aici incolo atentia spectatorului e tot mai dificil de mentzinut. Modul in care o face House functioneaza - ma cam saturasem de aceiasi 6 actori de la un capat la altu - inlocuirea asistentzilor cu cei 20 de candidatzi introduce caractere noi si potentzial pentru situatii noi si diverse. Avem un mormon, o bunoaca cu Parkinson, o isterica ambitzioasa, un moshneag farsor care vrea sa faca facultatea de medicina la 50 de ani, un evreu cinic etc. Umorul e elementul de baza in acest sezon mai degraba decat brutalitatzile din sezoanele anterioare, deci serialul se transforma incet in sitcom, mai putzin finalul tragic cu moartea oribila a unuia din personaje. A, si apare Fred Durst de la Limp Bizkit.

As vrea sa zic mai multe dar nu stiu ce s-a intamplat ca nu mai tzin minte mai nimic, din pricina ca sezonul s-a intins in vreo 3 reprize din cauza grevei scenaristilor, adica s-au tot dat calupuri de 4-5 episoade cu cate 2 luni pauza intre ele. Asa ca mi s-a defocalizat complet atentzia, care a fost capturata pana la urma de Lost, al carui al 4-lea sezon a fost stralucit si mult mai coerent decat ma asteptam (la randul sau fiind amputat la episodul 13, deci jumatate din cat trebuia sa fie). Oricum, ideea e ca House s-a improspatat semnificativ cu acest sezon.


Sunday, June 22, 2008

Comunism pulp


Red Menace
de Terry Bilson et al.

In anii 50, The Eagle, un supererou din Los Angeles e anchetat de comisia senatorului McCarthy, deoarece are relatzii de amicitzie cu un supererou sovietic, The Bear. Intr-adevar, cei doi sunt amici, de pe vremea Razboiului Mondial, cand americanii si rusii erau aliatzi si cand cei doi eroi au pus amandoi umarul la cucerirea Berlinului si s-au despartzit in conditzii amicale. Atzi ghicit, povestea e un fel de parodie la filmul Good night and good luck (chiar apare Ed Murrow la un moment dat). Sub acuza afilierii la comunism, eroului nostru i se interzice sa mai actioneze in folosul populatziei. Se ajunge in halul in care eroul se duce sa salveze niste ostateci si astia ii zic "We don't wanna be saved by a commie!" Evident, toata ratziunea sa de a exista se destrama si omul nostru se deprima foarte tare, se imbata si face niste magarii care il trimit direct la Alcatraz.

Intre timp, un fan al eroului, la randul sau cu puteri supranaturale, afla ca America a incaput pe mana nazistilor si japonezilor care s-au infiltrat in guvern inainte sa piarda Razboiul Mondial. Un rol foarte misto il are acolitul senatorului McCarthy, avocatul homosexual evreu Roy Cohn (jucat de Al Pacino in Angels in America) care se dovedeste a fi un monstru moral ce planuieste sa distruga valorile Americii din interior si care devine astfel Nemesisul eroului nostru victimizat de paranoia anticomunista.

Povestea e, pe ansamblu, o poveste pentru copii cu bataie, eroi si situatzii rezolvate cu succes. Substratul politic al povestii ii confera insa dimensiuni noi si subtile si imi confirma inca o data ideea ca comunismul devine incet-incet o mitologie pulp in ochii tinerelor generatzii. Probabil ca americanii sunt de vina, dar tendintza mi se pare normala.

De autorii cartzii nu va pot zice nimic, ca n-am auzit in veci de ei. Lucrarea pare a fi mai degraba rezultatul unui brainstorming de idei stralucite pe un plot banal decat o opera identificabila cu un autor. Editorii sunt Wildstorm Comics, cunoscuti pentru promovarea povestilor inteligente cu supereroi, printre care lucrari importante ale unor Alan Moore, Warren Ellis, Brian Vaughan si altzii ca ei.

- plusuri: incarcatura politica a povestii va ridica in cititorii de varste mici probleme care ar trebui sa nasca dezbateri de familie
- minusuri: grafica e profi dar banala, stilul liniar, usor de urmarit, cu plot orientat spre actiune si o audientza infantila
- recomandare: unei noi generatzii de copii, pentru care devine irelevanta diferentza intre un avocat homosexual evreu paranoic din contextul politic al anilor 50, Ion Iliescu, Lord Sauron si Darth Vader.

Thursday, June 19, 2008

TIFF 2008 - aspecte pozitive

Cel mai pozitiv aspect legat de TIFF e ca, asemenea festivalului Artmania de la Sibiu, transforma orasul intr-o sarbatoare, dar una lunga de 10 zile si 10 noptzi in care, daca n-ai avea serviciu si familie ai cunoaste o gramada de oameni de toate calitatzile, ai face sex cu pitzipoancele Stella Artois (la drive-in, incepand de anul asta, gaselnitza geniala care sper sa se repercuteze spre viitor), ai vedea o gramada de filme interesante (chiar si cele proaste sunt interesante) si ai avea ce povesti colegilor de serviciu care te-ntreaba: ce se-ntampla domle in oras, ca abia saptamana viitoare incepe Campionatul European!

Asadar in pregatirea susnumitului campionat care la ora pubilcarii acestui articol e deja de trista amintire, si in contextul lansarii pe piatza a berii cu alcoolemie redusa si gust de pishu de la Becks, am reusit si cateva descinderi de succes la filme placute pe care vi le recomand pe aceasta cale:

Kalandorok (=Aventurierii) e o comedie depresiva cu 3 actori care au si castigat premiul TIFF pentru interpretare. Ei bine, necazu cu filmu asta e ca e unguresc. Probabil nu intzelegetzi gravitatea acestui fapt. Am cunoscut o persoana de sex femeiesc care, in sala de cinematograf, cand a auzit ca pe ecran se vorbeste in ungureste, a inceput sa rada isteric de abia s-a putut opri iar, printre rasete, a apucat sa explice printre maimutzareli: auzi la aia, parca-s de la emisiunea in limba maghiara, hagyamagyapicsa, bwhahahaha! Probabil era genul de persoana care rade cand vede un negru iar daca vede un chinez isi inchipuie ca ne-au invandat extraterestrii. Depasind momentul, filmul e despre un tata si fiul sau din Budapesta care vin in Ardeal sa-l viziteze pe bunicu, care e de pe langa Oradea. Fiul e un gambler compulsiv care joaca poker pe net prin InternetCafeuri, motiv pt care e alungat de iubita in intretzinerea careia traia. Tatal e un trompetist ratat care traieste de 2 saptamani in mashina, dupa al 4-lea divortz. Refugiul lor in Ardeal e de rau augur, caci, in ciuda atmosferei bucolice, sunt intampinatzi de un bunic alungat de acasa din pricina escapadelor cu poshtaritza. Bunicul se roaga de ceilaltzi doi sa-l duca la Budapesta ca e satul de romance si, inarmatzi cu cateva sticle de palinca, cei 3 pornesc spre nicaieri, caci nici la Budapesta nu-i mai asteapta nimeni, sperantzele fiindu-le legate de potentzialul de gigolo al celui mai tanar dintre ei. Asadar e un road-movie ca la carte, jucat excelent, despre 3 generatzii de barbazi ratatzi (perspectiva oferita de materialul genetic il ingrozeste pe tanarul grupului) si despre Visul Unguresc al maghiarilor din Ardeal, punctat inclusiv cu o indrazneatza tentativa de trecere ilegala a granitzei cu Ungaria (care imprumuta din simbolistica granitzei cu Mexicul din cultura americana). Deci sa va uitatzi la film daca nu vi se pare deplasat sa auzitzi dialoguri in limba maghiara altundeva decat la emisiunea in limba maghiara.















Cassandra's Dream a fost unul din cele doua filme (al doilea fiind Goya's Ghosts) care au reprezentat Hollywoodul la acest festival. E cel mai recent film al lui Woody Allen si continua tendintza regizorului (vezi si Match Point) de a se abate de la drumul comediilor care l-au consacrat. In fine, poate e si asta comedie, dar una extrem de seaca, in care singurul lucru care te face sa zambesti e gandul ca e facut de Woody Allen. Nici in filmul asta nu apare Woody Allen, rolurile fiind atribuite lui Colin Farrell si Ewan McGregor, doi fratzi inecatzi in datorii si aflatzi in cautarea unei scheme financiare salvatoare. Schema vine de la unchiul lor cel bogat (Wilkinson) care le ofera salvarea in schimbul unui mic serviciu: cei doi fratzi tre sa omoare un partener de afaceri incomod. Adica in mare e dilema din superiorul Crimes and Misdemeanors, cu un iz de Raimi (A Simple Plan) si de Coen (Blood Simple). De fapt am impresia ca Woody Allen e precursorul genului asta de thrillere degenerate in tragicomedii. Desi nu straluceste, a fost o surpriza placuta din partea TIFF-ului, fiind dealtfel una din productziile-vedeta ale editziei (totusi, mai modest decat impactul, in editziile TIFF anterioare, al unor Mullholand Drive, Cidade de Deus, Tideland sau Kill Bill).


Cargo 200 a fost un film rusesc atroce, urat si lipsit de orice invatzaminte. O combinatzie intre 432 a lui Mungiu si No Country for Old Men, a fost un tablou al uratzeniei umane in peisajul uratzeniei comunismului si colorat cu discursurile ridicole ale unui personaj-martor, un profesor de "ateism shtiintzific". Desi are un plot destul de liniar, filmul surprinde la tot pasul cu detalii: un rocker cu tricou pe care scrie CCCP, o biserica transformata in discoteca, o garsoniera transformata in biserica, emisiuni la televizor cu muzica disco americana ce produc un contrast excelent cu atmosfera filmului. Comunismul e mult mai scarbavnic decat cel din filmul lui Mungiu, inscriindu-se intr-o tendintza recenta a prezentarii sale in cheie pulp fiction (vezi si comunistii din Indiana Jones care parca sunt The Three Stooges). Unii se plang ca e revizionism istoric dar banuiesc ca printr-un proces similar au ajuns si nazistii sa apara in filme sau jocuri pe calculator pe teme horror si SF. Nu e mare lucru ca in viitorul joc Doom bossul de la sfarsit sa fie un Stalin modificat genetic, ori sa inceapa sa se faca jocuri de strategie de orientare comunista (hmm, cred ca Red Alert a initziat ideea). Revenind la film, prima parte a sa parca e Texas Chainsaw Massacre - un cuplu de tineri se ratacesc pe langa ferma unor rednecksi distopici bizari - baiatul e imbatat cu vodca iar fata e rapita de un securist psihopat. Apoi filmul se transforma in Saw - securistul o inchide pe fata intr-o garsoniera, o tortureaza si o obliga sa doarma cu cadavrul unui parashutist decorat al razboiului din Afghanistan si sa se uite la televizor. Apoi securistul e insarcinat tocmai cu investigarea rapirii de care e vinovat, caci fata era fiica unui mare shtab de la Partid. De aici incolo se insista un pic pe comunismul negru si apar paralelele cu filmul lui Mungiu, cu uniformele si chipiurile cenushii care transforma militzienii in brute caricaturale, cu peisaje ca la Copsha Mica si muzica pop ruseasca. Asemanarea cu No Country for Old Men am gasit-o in special in personajul negativ, securistul psihopat care gandeste si actioneaza cam ca personajul lui Bardem, precum si in faptul ca eroii filmului si "rezolvarile" lipsesc cu desavarsire, singurul personaj cu iz de "erou" fiind profesorul de ateism shtiintzific care are unele banuieli asupra situatziei dar pana la urma isi baga picioarele.


Tropa de Elite e preferatul meu de la TIFFul asta, castigator al Ursului de Aur de la Berlin. Filmul e o combinatzie cu tenta fascista intre Cidade de Deus (despre putregaiurile societatzii braziliene), L.A. Confidential (politzisti coruptzi) si Rambo (eroi psihopatzi). E dupa ceva carte autobiografica a unui fost ofitzer BOPE - asta fiind o trupa de interventzie speciala, prin care autoritatzile braziliene incearca sa compenseze politzia corupta. Cum o compenseaza? Prin faptul ca BOPE astia sunt niste elitisti cu salarii foarte mari, antrenatzi in conditzii comparabile cu Legiunea Straina, care au un craniu drept insigna oficiala si care nu au nici o retzinere din a omori persoane nevinovate si a aplica tortura dupa principiul "scopul scuza mijloacele". Eroul filmului e un ofitzer cu familie care acasa e stresat de presiunile de la serviciu (si se cearta cu nevasta pe chestia asta) iar la serviciu e o bruta trecuta pe pilot automat care omoara oameni in ritmul in care altzii fac kebaburi si tortureaza adolescentzi suspectatzi de legaturi cu traficantzii de droguri din suburbii (metoda preferata de interogare fiind o coada de matura bagata in fund si o punga asfixianta trasa peste cap). Un al doilea erou e un student la drept idealist si negru care crede in rolul autoritatzii si se revolta in fatza colegilor de facultate hippie, ipocritzi si de bani gata care, sub scuza drepturilor omului, proclama teorii sociale impotriva abuzului autoritatzii desi pe la spate fac trafic de droguri. Si eroul asta e transformat incet-incet din debater idealist pe bancile facultatzii intr-o bruta care descarca shotgunuri in obrazul cacanarilor din suburbii. Pe langa faptul ca filmul arata bine (in sensul in care Cidade de Deus arata bine), iese in evidentza, in ciuda tentei fasciste, prin aceea ca prezinta ambele laturi ale abuzului de autoritate - brutalitatea abuziva in balantza cu brutalitatea ca metoda de atingere a unor scopuri nobile. Unii ar zice ca brutalitatea e de un singur fel, brutala, si ca nu are nici o scuza, in schimbul filmul arata ca nu e chiar asa si ca uneori tre sa te manjesti cu rahat cand intri in cotetz sa tai porcul. A, am uitat sa zic de plot, e vorba de vizita Papei in Rio, care Papa tzine neaparat sa fie cazat in cartierele sarace, iar echipa BOPE e insarcinata cu curatzarea cartierelor de orice element interlop. Care curatzenie devine o campanie de exterminare.

Si uite-asa s-a terminat Festivalul Snobilor si a inceput Campionatul European al Oamenilor Pragmatici.

Monday, June 16, 2008

TIFF 2008 - aspecte negative


Iacata-ne si la a 7-a editzie a festivalului clujean de film international. Cum trece timpul, domle. De la prima editie, si primul film - Hundstage - pana azi, am schimbat 3 gagici, 3 chirii, am fost promovat de 3 ori si m-am lepadat de 3 ori. Noua editie inchide cateva cercuri - revenirea lui Michael Hanneke cu remakeul dupa propriul sau film Funny Games, revenirea autorului Hundstage, revenirea lui Tudor Giurgiu dupa aventura inscaunarii sale la TVR. Unele lucruri au ramas la fel - pitzipoancele Stella Artois, vocabularul flamboiant al recomandarilor Apperitiff cu avalanshe de adjective si neologisme improvizate si un marketing de kkt care e in stare sa te fugareasca de la un film vorbindu-l de bine. Cine pana mea merge la un film din Kazahstan pentru motivul ca e patria lui Borat? Ori la un film coreean pt ca se petrece pe o insula, ca in serialul Lost? Grow some balls, marketers.

Sunt si lucruri care s-au schimbat. Nu stiu daca mi-a citit cineva blogul ori daca si altii au declamat nemultumirile mele dar, daca anul trecut festivalul se putea numi lejer Gay and Horror Film Festival, anul asta s-a sarit in extrema ailalta: nici un picior de homo (la filme ma refer, ca terasele erau pline), nici vorba de horror, nici o doza de porneci de bon ton. Doar filme serioase cu subiecte serioase, peste jumatate dintre ele inscriindu-se in teme sociale (promovarea romilor), recuperarea cinematografului romanesc comunist si rockumentare (sau biografii). Asadar un festival mai constipat si, prin asta, cel mai slab dintre cele 7 editzii. Sectiunea horror a fost complet deviata, competitia modesta iar filmele mainstream subtzirele, vedetele fiind doar un Woody Allen si un Milos Forman, ambele mediocre (in anii trecutzi mai pupai un Tarantino, un Gondry, un Lynch, un Cronenberg, toti cu filme de impact major). Iar la sectiunile 3x3 oricand aveai shansa sa descoperi un regizor mare (Iglesia, Hanneke, Ki-duk), ori anul asta capul de afish a fost Tatos al nostru, altfel om serios si muncitor, dar ale carui filme ne duceau la exasperare inainte de 89 - cred ca in cei doi ani de dinainte sa-l impuste pe Ceausescu am vazut filmele lui impreuna cu Racolarea in fiecare a doua duminica. Am fost surprins sa vad adolescentzi cascand gura la miracolele cinematografului comunist de parca descopereau role de-ale lui Cocteau sub lava Vezuviului. Probabil vorbim de acelasi fenomen care l-a readus si pe Sergiu Nicolaescu in prim-planul divertismentului mainstream. Timpul le spala pe toate si chilotzii murdari de altadata sunt vestigiile culturale ale prezentului. A nu se intelege ca-i vorbesc de rau pe Tatos ori pe Daneliuc.

Apoi mai e faza asta cu tziganii. Intzeleg sa-i promovezi dar ce se intampla la noi e mult peste "discriminarea pozitiva". Pe vremuri tziganii umblau "cu ursu", adica plimbau un urs captiv de ici colo si faceau circ itinerant cu el. Acu tziganii au intrat in rolul ursului: la terasa de meeting a TIFFului isi facea lumea poze cu ei si cu shabloane de alea de carton pe care e desenat un tzigan si e decupat un loc sa-ti bagi fatza pentru fotografie. L-au adus si pe Elvis Romano, impersonatoru ala de-l dadusera si la televizor mai demult, creca inclusiv la OTV, sa se maimutzareasca si noi sa radem si sa apreciem valorile culturale alternative. Ei bine, de ras se radea, dar mai multe valori culturale emanau pitzipoancele Stella Artois. Cand hazul si ranjetele publicului incepeau sa devina suspecte, mai aparea cate un promotor social sa ne explice ca nu exista discriminare pozitiva si ca ceea ce vedem e de fapt "affirmative action". Recomand muzica lui Johnny Rebel pentru a inteleg ce inseamna expresia.

O sa fiu scurt la editzia asta, caci n-am prea avut ce alege si pe masura ce trecea saptamana tot auzeam "sa nu te duci la ala" mai degraba decat "vezi ca ala e beton". Articolul de fatza se rezuma doar la filmele de kkt, nu neaparat proaste, dar fara mare scofala.

Murders in Paradise e posibil sa fi fost cel mai prost film al festivalului. Trecut la sectiunea Horror, m-am lasat dus la acest film coreean din simplul motiv ca nu gaseam nimic pe Internet despre el, nici macar imdb-ul nu l-a inregistrat in baza de date. Probabil nici n-o sa apar vreodata. N-are nici o treaba cu horrorul, e un murder mystery gen Agatha Christie in care suspansul si tensiunea sunt inlocuite cu grimase si istericale. Te lasa cu impresia ca actorii sunt niste extraterestrii care incearca sa imite niste oameni si nu e doar problema ca-s asiatici si au limba aia oribila de pare ca se cearta mereu. Toata lumea e isterica, tzipa, n-am putut lega nicicum plotul filmului dar in mare era vorba de locatarii unei insule care mureau unul cate unul din ratziuni dubioase, atat de dubioase ca finalul e complet lipsit de ratziune.

Sextet a fost versiunea olandeza la Sex and the City, 4 scenete despre dezinhibarile olandezilor legate cu glumitze si situatii umoristice. Adica un fel de sitcom mascat in "film de arta". Cum ar veni, n-a fost film comercial, dar sala a fost hiperplina si nici macar n-a fost porneci din ala ca in vremurile bune ale TIFFului. Cea mai funny faza a filmului a fost cand un cuplu de lesbiene olandeze a angajat doi imigrantzi romani sa le insemineze sub pretextul ca astia au samantza buna, cu imunitate mare, ca maidanezii. Deci comedie de duzina pe teme sexuale.

Paranoid Park vine din partea celui mai important regizor al culturii emo, Gus Van Sant, care toata viatza lui a facut filme cu adolescentzi frustratzi, inclusiv Good Will Hunting. De catziva ani Van Sant s-a retras inapoi in zona indie si face filme frumoase in care nu se intampla nimic dar care emana o gramada de sentimente si solicita compasiune. De exemplu Elephant, ala despre impuscatuirile de la Columbine. Paranoid Park e cam prea asemanator cu Elephant...aceleasi scene reiterate si reciclate de 3-4 ori in ordine aparent aleatoare, care pana la urma capata sens ca fiind amintirile reprimate si recombinate ale unui skater suparat ca a omorat un om din greseala si n-are cui sa se destainuie. Ca toate filmele lui Van Sant, e cu muzica frumoasa, imagini frumoase dar dureaza cam cu 1 ora mai mult decat ar trebui.

Let the right one in (Lat den ratte komma in) e ca si cum Van Sant s-ar fi apucat de horror, deci un film suedez emo horror, cu o pushtoaica vampiritza care traieste intr-o garsoniera cu un batran care-i face rost de sange. Aspectele horror ale filmului sunt minime, povestea e emo la modul cel mai serios, despre relatzia dintre pushtoaica si un pushti vecin de scara cu care schimba impresii despre viatza. E un film frumos ca e cu zapada, muzica, atmosfera si eu am o slabiciune pentru filmele in care se ninge mult si zapada se pateaza cu sange. Baietzelul e un blondin perfect ca aia din echipa de fotbal a Suediei iar vampiritza o bruneta mai tzigancusha asa iar povestea devine pe nesimtzite un coming-of-age care putea sa iasa dintr-un concubinaj Gus Van Sant + Stephen King.


Thursday, June 12, 2008

Filmele vorbite pe la spate - Mai 2008

















Filme musai
Rec. De multa vreme tot pregatesc un articol despre horrorul spaniard (Del Toro, Iglesia, Meirelles, Balaguero, chiar si Amenabar) si despre cat de cool e, comparativ cu cel japonez/coreean care mi se pare supraapreciat si mai cliseist decat toata istoria sitcomurilor americane. Acu nu mai stau sa astept toate filmele de care vroiam sa zic in articolul ala, caci trebe musai sa vedetzi aceasta injectzie de adrenalina care e filmul spaniol Rec, care, il parafrazez pe Rich Cline, ia ultima scena din Blairwitch Project si o extinde la vreo ora. Nu va stric bucuria cu spoilere, va zic doar ca pt efect maxim, tre sa fie trecut de 10 seara, cu volumu dat tare si pe un monitor lat sau proiectat (speram sa-l aduca la TIFF) si preferabil cu o gagica alaturi, dintre cele care urla cand se sperie tare. Recenzorii mai slabi de inger zic ca-i "unbearably scary", acu nu va luatzi neaparat dupa asta dar oricum e mult mai eficient la capitolul horror decat majoritatea filmelor de gen. Filmul e creatia stimabilului Jaume Balaguero (care a ecranizat in trecut o poveste de-a lui Ramsey Campbell si mai recent horrorul cu Ally McBeal Fragile). Un regizor care mi-e foarte simpatic si are un viitor stralucit in fatza, mai ales ca acest Rec va suferi o operatzie de remake inutil in varianta americana chiar anul asta. Care sper sa creasca audientza filmului si cota regizorului. (Later edit: imdb indica doi regizori la filmul asta, al doilea fiind Paco Plaza, care a mai colaborat cu Balaguero la serialul Peliculas para no dormir)

The Oxford Murders. Alt spaniol de mare clasa, Alex de la Iglesia, mare regizor de care v-am povestit aici, a iesit intr-un tarziu cu aceasta capodopera oprita de la distributzie americana si cu recenzii de tot kktu acuzand filmul ca ar fi "incomprehensible mathematical gibberish". Asa o fi pt cei care nu mai stiu tabla inmultzirii daca n-au calculatorul la ei. Din fericire lipsa de distributzie a filmului si aparitzia lui brusca pe DVD ne scuteste de prea multe recenzii de kkt. Filmul e ecranizarea romanului matematicianului argentinian Guillermo Martinez, tradus si la noi la Humanitas. N-am citit cartea, zice lumea ca e mai mult matematica decat literatura, dar filmul mi-a parut foarte coerent, frumos si plin de dileme foarte importante.
  • In primul rand, dilema alesului intre femei si matematica, cu care ma confrunt de o viatza. Nici cu una, nici cu alta nu se poate, dar nu pricep de ce nu se poate cu amandoua? De ce-s femeile atat de afurisite incat se supara si-si baga picioarele atunci cand te prind in pat cu o ecuatzie si cu fatza schimonosita de placerea gasirii solutziei. De ce nu pricep femeile ca uneori femeia e mai urata decat o ecuatzie (si alteori invers) si in mod normal e nevoie de amandoua, altfel itzi bagi picioarele si te faci gay si te apuci de pictat icoane doar asa, sa le faci in ciuda la amandoua. Deci in filmul de fatza femeia e o superba asistenta medicala spanioloaica pe care ati vazut-0 si in Habla con Ella iar curtezanii sai sunt doi matematicieni, doctorandul Elijah Wood proaspat mutat la Oxford si conducatorul sau de doctorat jucat excelent de un John Hurt la senectute (suspectez ca romanul lui Martinez contzine elemente autobiografice);
  • Apoi, dilema conflictului intre invatzat si invatzacel, ucenicul care-l prinde pe mentorul sau cu matza-n sac, cu spiritul slab si cu degetu in miere, dilema pe care o avem mai multzi cu sheful de la serviciu si pe care a avut-o la vremea lui si Darth Vader cu Obi wan Kenobi; si reversul, ca slabiciunea mentorului nu scuza prostia ucenicului;
  • Apoi dilema naturii inductive a ratiunii umane, care da o palma peste nasul amatorilor de filme cu finaluri neasteptate intr-un mod mai elegant decat a facut-o No Country for Old Men.
Asadar, Oxford Murders e un detective story cu matematicieni care rezolva mistere in timp ce gagica lor maternala face spaghetti dezbracata (the whore, the cook and the mother?), un film care trebuie urmarit cu acuitatea data la maxim (desi nu solicita logica spectatorului cat mai degraba face apel la macinarile sale). Cadrul povestii e foarte british, cu rezonantze de Hercule Poirot, cu universitatzi de traditzie medievala, studentzi intelectuali autisti si imagini superbe ale orasului pe care il gasesc cel mai mishto din cate am vazut. Nimic nu se compara cu a sta in intersectzia aia in care esti aproape inconjurat de cele 3 librarii rivale, Blackwell (care si apare in film), Waterstone si americanii Borders, fiecare construite dupa principiul Doctor Who - de dinafara vezi o vitrina si doua usi mititele si cand intri in ele te pomenesti intr-o grota pe vro 5 nivele in care potzi sa-ti petreci o luna de zile si nu termini de parcurs cotoarele cartilor de pe rafturi. Am iesit din Oxford cu 15 kile de cartzi, incat a trebuit sa arunc haine din bagaj sa ma lase pe avion cu ele. Deci, uitatzi-va la film si daca vi se pare dupa vro juma de ora "incomprehensible gibberish", opritzi-l. La fel si daca vi se pare ca e o poveste despre "cine e criminalul?"

Alt film superb e Fido, film cu zombie completamente genial. Probabil unii o sa saritzi peste cronica asta cunoscand fetishul meu pt zombie dar asta e, n-am ce face. Filmul are o atmosfera colorata ca o bomboana, stilul anilor 50 cu frizuri perfecte, rochii inflorate si muzica primavarateca, cam ca in Edward Scissorhands si cu un plot inspirat de Lassie ori RinTinTin ori ce filme cu catzei desteptzi vretzi. Ei bine, e vorba de o societate foarte bonoma in care zombie au fost domesticitzi cu ajutorul unei zgarde cu curent si sa ai un zombie la casa omului e semn de statut social. Copiii merg la scoala si invatza sa traga cu pushca la gimnaziu, oamenii aduna bani de inmormantare, caci o inmormantare corecta, din care sa nu te intorci zombie, e foarte scumpa si dichisita si exista chiar companie care detzine monopolul inmormantarilor la pretzuri exorbitante. Atat de exorbitante ca parintzii isi fac conturi de economii pentru inmormantarea copiilor iar cand o tipa zice ca e gravida, barbat-su se panicheaza: Damn, darling, but i cannot afford another funeral savings plan! Povestea e asa: O familie proaspat mutata intr-un cartier rezidentzial strange bani si-si cumpara un zombie ca uite, vecinii de vizavi au 6 si rade lumea de noi ca numa noi n-avem. Lu zombie asta i se da numele Fido si e lasat in grija copilului care se joaca cu el, se fugareste cu el si fac impreuna diverse nazbatii. Pana la urma niste copii rai ii strica zgarda electrica lui Fido si asta o ia razna si incepe sa manance vecinii atragand atentzia hingherilor de zombie care vin si il culeg de pe strada si il duc la macerat, spre disperarea pushtiului care prinsese drag de el. Un singur lucru a lipsit in filmul asta: piesa Iubitzi si zombie vagabonzi, obligatoriu in interpretarea lui Mihail Constantinescu. Superb. A, are si niste actori cool: Tim Blake Nelson si Carrie Ann Moss.

Alt film de mare clasa e Teeth, comedia horror care a facut anul trecut valuri la festivaluri, despre o gagica care s-a nascut cu dintzi in vagin motiv pt care toate relatziile ei eshueaza mereu intr-o balta de sange. Cel mai cool e frate-su (personajul meu preferat din Nip Tuck, Matty) care cand erau mici si se scaldau a vrut sa-i bage sora-sii un deget in putza si a ramas fara o bucata de deget, ceea ce l-a marcat pe viatza incat acu, la 20 de ani, a ajuns metalist nihilist si de cate ori incearca sa faca altfel de sex decat anal se panikeaza instantaneu. Ca si Fido, fortza filmului sta in candoarea atmosferei, umorul straight face si tragedia autentica a personajelor, in situatzia in care era foarte comod sa se alunece spre o parodie. Asadar, doua comedii horror care stau oricand alaturi de Shaun of the Dead, Bubba Ho-Tep si Lost Skeleton of Cadavra.

Indiana Jones and the Kingdom of the Crystal Skull e, evident, unul din evenimentele majore ale anului - reunirea lui Spielberg cu George Lucas si cu hexagenarul Harrison Ford care e atat de sprintzar incat am impresia ca l-au facut pe calculator ca pe Shrek. Acuma sentimentele mele sunt destul de amestecate legat de revenirile astea spectaculoase. Le-am trait si in muzica, cand Metallica, Iron Maiden, Judas Priest ori Whitesnake reveneau dupa o lunga absentza cu albume de kkt (statzi sa vedetzi Guns'n'Roses). Cu filmele e un pic mai usor caci obiectivele sunt mai simple - ori sa retraiasca nostalgia unor vremuri, ori sa reinventeze arhetipuri. Rocky a functzionat ca nostalgie, Rambo sunt de parere ca trebuia reinventat si nu reciclat, Die Hard 4 n-am vazut inca, Arnold va fi facut pe calculator in Terminator 4, Charles Bronson a murit, dar mi-as dori macar un Dirty Harry, desi Eastwood zice ca exagerez, ca la varsta lui le-ar putea fi tata lui Stallone sau Harrison Ford. Nu mai zic de un James Bond cu Sean Connery. Indiana Jones incearca sa fie si nostalgic dar sa si reinventeze si prin asta se ridica un pic deasupra celorlalte. Din pacate la capitolul reinventare accentul pica pe efecte speciale CGI de care se cam abuzeaza in scene interminabile de bataie, urmariri si escapisme. Sean Connery apare doar intr-o fotografie. Cate Blanchett joaca in rolul unei KGB bitch pe nume Irina, insotzita mereu de cate un buchet de soldatzi sovietici foarte caricaturali si haiosi. Oricum Harrison Ford e in forma maxima, supravietzuieste unei bombe atomice care explodeaza cam langa el, se bate cu furnici care-s in stare sa ia pe sus un om si sa-l bage cu totul in musuroiul lor, se alearga cu actorii din Apocalypto, se ocupa de problemele de la Nazca si Roswell incat amicul exty se plange ca n-a mai lasat nici o shansa noului film X-files. Imaginea lui Kaminski, arma secreta a lui Spielberg, e foarte cool. Partea cea mai misto e ca Partidul Comunist din Rusia i-au acuzat pe Ford si pe Lucas de a fi luat bani de la CIA ca sa umileasca imaginea comunistilor si sa faca revizionism istoric. E drept ca adolescentzii care s-au nascut dupa 90 vor retzine despre comunisti ca in anii 50 alergau prin Amazonia dupa cranii de extraterestri dar get over it, toata istoria e scrisa in stilul asta. Parerea mea e ca profii de istorie n-ar mai trebui lasatzi la filme SF, din cauza lor filme ca 1984, 300 sau Odiseea Spatziala 2001 sunt criticate pt ca nu respecta adevarul istoric.

Filme contra plictiselii

WAZ nu e el o capodopera dar e un debut regizoral cu totul deosebit, asta daca ai rabdare pana se termina filmul. Mai precis, e primul film gay horror pe care l-am vazut in viatza mea. Un politzist din New York (e filmat in Belfast asa ca New Yorkul asta arata ca un Pantelimon si toata lumea are accent irlandez) e indragostit de un negru care a crescut pe strada si s-a facut traficant de droguri. Iubirea lor e nespusa si interzisa, caci negrul functzioneaza si ca turnator, iar politzistul ca protector secret al sau. Dar iata ca intr-o zi apare o serial killer/torturer dupa modelul Saw (Waz? Saw?), care isi propune sa testeze pana unde merge iubirea intre semeni si dragostea de aproapele tau. Pana la urma se dovedeste ca singura dragoste adevarata e cea a homosexualilor, caci e nascuta din sacrificiu si pasiune si nu din instinctul conditzionat de reproducere. Un film de-a dreptul heterofob care m-a facut sa chicotesc incontrolabil in ciuda faptului ca e deosebit de sobru. In rolul politzistului gay - Stellan Skarsgard, cu un look de John Constantine.

Big Nothing. Poate mai tineti minte de acu vro 5 ani un horror simpatic numit Dead End, care era filmat integral in studio (desi actiunea se petrecea pe o shosea si intr-o padure), juca Leland din Twin Peaks in el si era despre unii care murisera dar nu stiau ca erau mortzi asa ca traiau un coshmar perpetuu. Filmu respectiv era debutul francezului Jean Baptiste Andrea care si-a facut niste amici pe aceasta cale. Anu trecut a scos Big Nothing, cu amicii aia, care e o comedie neagra-neagra, horror de-a dreptu. Personajele principale sunt Shaun Pegg of the Dead si unu din serialu friends: astia amandoi lucreaza la un call-center la un provider de net, adica tre sa raspunda la telefoane si sa invetze pe oameni sa-si porneasca calculatorul si sa-si instaleze nush ce software. La un moment dat isi pierd jobu pt ca injurasera un client dar, inainte sa plece de la firma, iau cu ei o lista cu toate siteurile porno vizitate de un client preot, cu gandul sa il shantajeze. De aici incolo nimic nu merge cum trebuie, eroii nostri il omoara din greseala pe tipu cu care si-o tragea nevasta reverendului, nevasta care e chiar Mimi Rogers (care isi ia o secure in cap cu ocazia asta), apoi sunt nevoitzi sa omoare un politzist curios si cand totu e de kkt apare sa investigheze cazul John Polito, un detectiv cu diabet care-si tot baga o seringa in burta (il stitzi de prin filmele fratzilor Coen) si care e pe urmele unui serial killer care, evident, apare si el in ecuatzie la un moment dat. Filmul incepe cam ca Office Space, continua ca filmele lui Guy Ritchie si se termina ca Friday 13. Pe undeva trecerea intre cele 3 stiluri de film e cam fortzata, dar se rade bine (Shaun Pegg e cool) si e horror, ceea e suficient pt mine.

Wonderboys. Asta e filmul de revenire al regizorului Curtis Hanson dupa genialul L.A.Confidential. Din pacate dupa capodopera cu pricina Hanson a apucat pe drumul comediilor romantice mergand din lac in putz (inclusiv 8 Miles cu Eminem). Totusi, Wonderboys are cateva atu-uri: actori excelentzi (Michael Douglas, Downey Jr., McDormand) si un scenariu bazat pe cartea lui Michael Chabon (scriitorul care a rupt gura targului anul asta cu Yddish Policemen's Union - lectura obligatorie). Deci Michael Douglas e un prof universitar si scriitor in acelasi timp, care traieste cu o studenta, si-o trage cu nevasta decanului (Frances McDormand), are si o nevasta cu care e in pragul divortzului, se drogheaza si n-a mai publicat nimic de catziva ani deoarece sufera de blocajul scriitorului spre nefericirea agentului sau literar gay, Downey Jr, care se mai si da la unul din studentzii lui Douglas. Filmul e o comedie tip "soul searching" punctata atat cu introspectzii cat si cu gaguri dar care probabil ii va lasa rece pe cei pe care nu-i intereseaza ce inseamna sa fii profesor universitar ratat si scriitor divortzat.

Monday, June 09, 2008

Muzica vorbita pe la spate - Mai 2008

O sa ma-njuratzi, dar albumul lunii pt mine e Tiamat - Amanethes. E cu intarziere de vro 2 luni caci in rastimpu asta n-am avut rabdare sa trec de piesa a doua a albumului dar dupa ce mi l-am pus pe ipod mi s-a facut in cap lumina. Gasesc laudabila schimbarea de stil a trupei, care are inca ouale necesare sa faca experimente, ceea ce nu se poate spune de altzi colegi de generatzie care ori au transformat experimentul in trend, ori si-au bagat picioarele in experiment de spaima fanilor. E drept ca se aud si la Tiamat niste latraturi reminiscente din primele albume, dar gaselnitza e limitata la vro 3 piese care cu greu pot tenta pe cineva sa se gandeasca la un album "back to the roots". Partea nasoala e ca fiecare piesa luata separat e cam simplista dar luate laolalta dau unul din cele mai diverse albume Tiamat, mai ales ca-s o gramada de piese si ai de unde alege. Ce-mi place cel mai mult e ca trupa a lasat deoparte influentzele Pink Floyd, le-a redus pe cele de la Sisters of Mercy, orientandu-se intr-o directie neglijata de trupele de gen europene, anume spre goticul american punkist si death rock al unor Danzig sau Christian Death.

In Extremo sunt o mare trupa nemtzeasca al carei show unic (cimpoaie, heruvimi grasi cantand la harpe) a fost anuntzat pentru August la Sibiu, sper ca nu s-au razgandit, ca e singurul concert din Romania care mi-a trezit anul asta interesu. Cand eram eu mic, In Extremo copiau pasaje intregi de la Skyclad si de la Rammstein, dar pana la urma si-au construit propria identitate si azi sunt o trupa solida cu un show de rock medieval mai mare dragu care ar trebui apreciat de naivii care s-au lasat furatzi de abureala numita Haggard, unde singurul aspect medieval e grohaitul aluia de la voce. Din pacate cred ca la Sibiu o sa fim maxim 5 inshi, pe siteul metalfan stirea concertului abia a reusit sa smulga un "hmm, interesant". Deci e un album nou de la astia, Sanderkrieg, care nu e neaparat merituos, dar folosesc ocazia pentru a va trimite la albumele mai vechi ale trupei cu cateva piese care mi-au incantat tineretzile:
Einsturzende Neubauten a scapat ca prin urechile acului de top 10-ul meu de anul trecut, motivul fiind ca pur si simplu am uitat de ei si dupa aia n-am mai rectificat, fiind de parere ca posturile unui blog tre sa fie la prima mana si fara editari ulterioare. Anul asta Neubauten au revenit cu Jewels, un album aproape dadaist prin aceea ca trupa l-a compus tragand la sortzi piese mai vechi pe care le-au folosit ca referintze incrucishate pentru a le compune pe cele de pe album. Un recenzor zicea ca e un fel Scrabble muzical - trupa a tras la noroc litere si a facut ce a putut sa scoata niste cuvinte coerente. Din pricina asta, albumul suna ca un remix, desi nu e neaparat un remix, piesele fiind nou compuse si nou inregistrate, doar ca-s alcatuite asa ca un fel de colaj de elemente stilistice scoase din toata istoria grupului. Albumul a fost publicat pentru comunitatea Neubauten intr-un ritm de o piesa pe luna, pe masura ce materialul a capatat forma. De sunat suna mai bine decat ar parea sa produca o metoda atat de dadaista de compozitzie si are de toate, balade, kraut, noise, ambiantza gen Brian Eno si chiar o piesa numita Magyar Energia. Dedicatzie speciala, piesa pe care a cantat-o si Maniac in deschidere la Current 93 (sper ca mi-atzi citit cronica de pe msf la Roadurn).

Ascend - Ample Fire within
e inca unul din proiectele Sunn O))), care e un pic mai altfel decat am fi tentatzi sa credem, prin aceea ca-l are la chitara pe marele om care a fost chitaristul Soundgarden, ala cu nume de turc, care aduce un plus de culoare prin solouri de chitara foarte contrastante cu muzica balacita si namoloasa cu care ne-a obisnuit Sunn O))). Si nu doar solouri de chitara, mai e si un invitat cu voce de bluesman betziv si tot felul de gaselnitze care fac materialul mult mai divers decat retzeta clasica Sunn O))).

Mugison face valuri cu un produs care nici macar nu e oficial. Nu obisnuiesc sa ascult bootleguri live inregistrate cu reportofonul dar asta a lui Mugison e cu totul deosebit. Suspectez ca n-a fost tocmai reportofon aparatul ala, caci concertul suna foarte bine, e luat din turneul canadian alaturi de Queens of the Stone Age, in care Mugison prezinta versiuni inedite ale pieselor colorate cu mult umor si urland dupa fiecare piesa Please buy our CD, it is only ten dollars, only TEN!. Iata ca au iesit si doo clipuri de pe ultimul album:
In anii 90 exista o mare trupa americana underground pe care n-o asculta nici dracu si care era o varianta mai experimentala a lui Opeth. Le zicea Maudlin of the Well si erau apreciatzi unanim de toti consumatorii de muzica underground, mai putzin de rockerii romani. Daca as fi un rocker kknr, as zice ca Maudlin dadeau lectzii lui Opeth. Dar, cum consider ca mai bine taci daca nu poti vorbi de bine o trupa fara sa o prezintzi in contrast cu alta, si cum cel mai castigat om e ala care le asculta pe amandoua, ma opresc la a zice ca Opeth au un album nou (de care vorbim data viitoare) si ca Maudlin au dat ortul popii si din cenusha lor s-au nascut Kayo Dot, un proiect care s-a indepartat de muzica metal si s-a preocupat exclusiv de experimente, din cele mai diverse, de la drone la jazz. Noul album se numeste Blue Lambency Downward si e de salutat faptul ca nu mai contzine material drone ca albumul precedent, ci muzica pe bune, pe care grupul o promoveaza prin restaurante, dupa cum indica mostra asta. Albumul nu e la fel de boring ca mostra dar muzica oricum se invarte prin genurile ezoterice (saxofoane, viori etc.), cu momente de jazz mai antrenant pe ici pe colo.

Grand Magus e o trupa importanta prin aceea ca ni l-a dat pe actualul vocal Spiritual Beggars. Dar l-a si luat inapoi, caci Beggars freaca menta de o vreme sub auspiciile problemelor in care e implicat creierul trupei (reuniunea Carcass si relatzia cu gagica posesiva de la Arch Enemy). Asa ca pana una alta Grand Magus a scos un album care, oricat mi-ar placea vocea barbosului asta, seamana mai mult cu Hammerfall decat cu Beggars. Sunt si niscaiva piese reusite, dar pana la urma e un heavy metal eroic cu un sound mai putzin gay si cu cateva momente doom. Fanii heavy metal n-au nici o scuza daca ignora un album de nivelul asta.

Ihsahn - angL. Exista doua persoane pe planeta cu numele Ihsahn: un rocker din Galatzi, patron al siteului www.metalact.com, si vocalul trupei de pionierat a black metalului norvegian, Emperor. Ascultand albumul asta, imi lasa impresia ca albumul precedent a fost cantat si compus de tipul din Galatzi, in special datorita influentzelor horror rock din partea lui King Diamond. Diferentza e de la cer la pamant, primul album avea un sunet de toaleta, asta e mare, orchestral, cu solouri de chitara flamboaiante, momente psihedelice si vocalu de la Opeth invitat pe o piesa. Din pacate de multe ori piesele se ratacesc in demonstratzii de circ virtuos incercand cu disperare sa umple papucii lasatzi la usha de Arcturus. Poate e totusi momentul unei reuniri Emperor cu acte in regula (=album). Iaca piesa cu ala de la Opeth.

Polkadot Cadaver e trupa nascuta din cenushile Dog Fashion Disco, care, alaturi de System of a Down, duc prin istorie stindardul Faith No More, fiind vinovatzi de unul din albumele de top de acu 2 ani. Din pacate DFD s-au desfiintzat iar Polkadot Cadaver e un pic mai simplutz, mai spre radio rock dar asta e, sa nu cautam calu de dar la dintzi, bine ca nu s-au evaporat de tot. Iata un clip cu gagici. Si inca unu, cu genialul titlu Bring me the head of Andy Warhol.

Stille Oppror e un fecior emo care a scos un album solo melancolic si meseriash, ideal pentru fanii Anathema, Green Carnation, Porcupine Tree. Amicii zic ca seamana cu In the Woods, chestie care se remarca in voce dar proiectul de fatza e mai intim, adica mai solo si mai simplutz decat epopeile trupei pomenite. Cei care s-au umezit la concertul Anathema unplugged ar trebui sa guste materialul.

Anul asta o sa stam prost cu albumele stoner asa ca, pana la toamna cand iese noul Dozer, tre sa ne bucuram de
  • Torche - Meanderthal. Care e un fel de Dozer mai putin melodios si mai punk, asa ca e o recomandare strict pt stoneri, restul pot sa o ignore.
  • Si mai e The Sword - pe care o sa-i vedeti in deschidere la Metallica, astia-s pentru Black Sabbath cam ce e Woflmother pentru Zeppelin. Live sunt excelentzi, vezi bucata asta. In schimb vocea de Ozzy in mizerie ma cam calca pe nervi;
  • Mai adaugatzi la lista On a Pale Horse - A generation of vipers proiect stoner rock al chitaristului Slipknot, cu cateva piese beton dar o voce cam generica, dupa cum reiese din clipul asta.