Thursday, August 25, 2011

Luna muzicala 13 - Brutal Assault part 1


Dupa cum amenintzam anu trecut pe vremea asta, anul asta am renuntzat la Artmania si la toate festivalurile romanesti si mi-am redirectionat fondurile spre un festival respectabil, in cazul de fatza Brutal Assault din Cehia, in ciuda faptului ca la precedenta participare de acu 3 ani m-am intors de-acolo cu o infectzie urinara si am trait in ploaie perpetua si o mocirla de nedescris.

La calculu portofelului de anul trecut am realizat ca aproape in aceeasi bani Artmania ofera 6-7 trupe (toate de kko anul asta, incredibil cum au reusit sa le aleaga, si incredibil ca s-a prezentat cineva la ele) iar Brutal Assault peste 70 (aproape toate de actualitate). La fel sta treaba cu mancatu - pe terasele din centrul Sibiului am spart o gramada de bani pe pizze mizerabile si poshirci de bere, in timp ce in Cehia cam tot in banii aia am mancat cele mai spectaculoase gulyashuri si am baut cele mai bune beri de pe partea asta a Canalului Mânecii. E drept ca mai e overheadu cu transportu, spalatu precar si emotziile ca cineva poate rasturna oricand buda ToiToi cu tine in ea, dar am zis ca tre sa fac un sacrificiu, mai ales ca aveam in plan sa speculez si oportunitatea de a ma muta la Praga, cu sperantza ca voi gasi o vaduva cehoaica sa ma intretzina pana imi incep, pe podu Carol, cariera de mim pe care mi-am visat-o intotdeauna. N-a fost sa fie, i'm back to square one.

Unu din motivele esecului e ca, in loc sa iau la rasfoit paginile de necroloage si matrimoniale, am belit toata ziua ochii la minunatziile urbei de basm care nu degeaba a fost settingu a nu stiu cate filme si jocuri cu vampiri. Am batut sute de kilometri pe jos, am mancat zeci de vălăuri de gulyash in sos de bere neagra, am fost in cele mai gotice catedrale, am calarit o statuie de arta moderna cu The Human Centipede, am baut un absint cutremurator cu numele Hieronymus Bosch si am facut lugu-lugu la păunii din curtea Senatului sau ce era acolo. Marele neajuns e o tzeapa infernala pe care am luat-o la un tourist trap restaurant in cartieru evreiesc de la o matroana care, dupa ce m-a servit cu un ou crud, m-a taxat pe pita cat pe tot restu mancarii si a mai si cerut 18% ciubuc obligatoriu. Am iesit atat de suparat de-acolo ca am si uitat sa mai vizitez cimitiru evreiesc si zombie-ul de lut pe care l-a construit rabinul Iuda ben Bezalel acu juma de secol ca sa apere cartieru de nazisti. La cum functzioneaza restaurantele din cartier, nici nu ma mir ca era mereu amenintzat cu incendierea.

Alt necaz e ca n-am mai ajuns la Hooters, o oaza de spiritualitate multiculturala si un obiectiv turistic pe care mi-l fixasem de mai demult dar n-am apucat sa-l frecventez nicaieri pe unde am umblat. Mai sperasem si sa prind ceva concerte prin Praga, dar singurele variante erau Offspring si ceva jazz la botu calului, care la ei e cantat de un fel de cershetori la coltzu strazilor, cam ca trupele de colindători peruani de pe la noi (ma rog, mi se pare ca au cam disparut si astia). Am investigat un pic si scena metal ceheasca, constatand cu surprindere ca nu prea exista trupe de gen la ei, si alea care exista au niste nume care itzi ridica parul pe ceafa, gen Rubufaso Mukufo si Mechanical Phalus Cult.

Se pare ca am luat-o in ordine Benjamin Button cu povestea asta, asa ca o sa continui asa, invers cronologic.

In Praga am ajuns dupa o calatorie infernala si fecala cu trenu, inceputa in comuna Jaromer unde avusese loc festivalul Brutal Assault. Zic infernala si fecala pt ca toata lumea de la festival s-a decis sa se relocheze cu acelasi tren si in aceeasi directie, incat singuru loc in care mai puteam respira cat de cat a fost WCul trenului, unde m-am consolat uitandu-ma la fluturashu (de mai sus) cu Fekal Party, un festival tematic care avea loc in perioada imediat urmatoarea in vecinatatea Pragai. Oricum nu-s sigur ca WCul ala nu era mai curat decat mine, dupa cateva zile de cort, spalat la tzeava sparta de apa si facut nevoile ca Conan Barbaru.

Mai aveam si o surzenie nasoala in cap, ramasa de la doom metalu de cu o seara inainte a grupului elvetzian Tryptikon. In caz ca nu-i shtitzi, astia sunt ramashitzele legendelor optzeciste Celtic Frost care au incercat sa se reformeze fara succes destul de recent dar cam prea tarziu, ca lumea ori apucase sa-i uite, ori n-apucase sa auda de ei, asa ca liderul grupului a decis sa renasca din propria cenusa sub noul nume Tryptikon care din pacate suna mult mai bine pe album decat live.

Adica asa:


Inainte de astia au fost brazilienii Sepultura cu un show excelent in ciuda faptului ca nu mai da nimeni doi bani pe ei de cand s-au separat de chiar membrii fondatori, fratzii Cavalera. Faza e ca nici fratzii Cavalera (care acum activeaza cu numele Cavalera Conspiracy) nu sunt mai grozavi, dar dintre cele doua variante, in concert tot Sepultura suna mai bine si am zis asta inca de cand au venit prin 2004 la Bucuresti, unde clasa grupului incropit pe atunci de Max Cavalera. Ce-i drept, in Cehia Sepultura au cantat aproape exclusiv piese din perioada de aur si le-au cantat ca la carte, treaba care a zgandarit multe nostalgii. Anu asta, atat ei cat si fratzii Cavalera au scos cate un album. Pe cel al Sepulturei, intitulat Kairos, se gasesc doua excelente coveruri dupa Ministry si Prodigy. De pe al fratzilor Cavalera n-am reusit sa aleg mai nimic.


Inainte de Sepu au fost Anathema de care sunt cam satul la ora asta, ca i-am vazut de nu stiu cate ori iar ultimele doua datzi au sunat ca naiba, in plus ultimu album, pe care l-au clocit aproape 10 ani, e cel mai nasol al carierei lor. Lucrurile pareau chiar si mai nasoale cand am observat ca nu si-au adus nici macar claparu cu ei, in conditziile in care trei sferturi din noile piese sunt aproape numai clape. De fapt necazu cu clapele a fost generalizat la aceasta editzie Brutal Assault - am numarat vreo 6 trupe care se bazeaza pe instrumentu asta si au preferat sa se prezinte fara el.

Din fericire Anathema s-au prezentat mult mai bine decat ma asteptam, cu un playlist mai proaspat  ca alte dati (la precedentele 2 concerte in care-i vazusem au avut cam acelasi playlist). Un moment deosebit de funny a fost cand gagica Lee Douglas a simulat un moment death metal, subliniind faptul ca, intr-un festival ca Brutal Assault dedicat genurilor brutale, Anathema se potrivesc ca nuca in perete. Si totusi, sunt invitatzi la foarte multe editzii ale festivalului, poate mai mult la initziativa trupei, cunoscuta fiind slabiciunea celor 3 fratzi Cavannagh pentru gagicile est-europene (si reciproca). Oricum, nici organizatorii nu-s prosti: stiind ca multi rockeri merg cu gagicile lor la festivaluri din astea, baga in fiecare zi cate o trupa din asta de sensibilitati ca sa le tzine pe domnisoare motivate sa nu-si bage picioarele in atmosfera de Woodstock mizer pe care o are festivalul in ansamblu. In plus, lumea merge la trupele astea cu mic, cu mare, am vazut la concertu Anathema leganandu-se brute sensibile de toate felurile, cu tricouri Mayhem si Exploited, numa romanii nostri stau pe margine si se scobesc in nas cand urca pe scena cate o trupa din asta "sub demintatea lor", cunoscuta fiind invershunarea cu care ai nostri apara demnitatea unor genuri muzicale pe care nici macar nu suntem in stare sa le cantam.


Inainte de Anathema a fost un grup dintr-un gen care mi-e profund antipatic, americanii As I Lay Dying, care pare-se sunt destul de populari in zilele noastre la cat amar de public se inghesuise la ei. Faza e ca astia-s dintr-o generatzie de metalisti de MTV care au intzeles cam care-s ingredientele cheie la care rezoneaza metalistii spalatzi pe creier: imaginea fortzoasa si sound agresiv de calitate (dpdv tehnic/ingineresc, nicidecum muzical). La astia totu suna brici (ca si textura/productzie), e agresivitate cat incape, membrii trupei sunt niste masculi feroci care dau bine prin postere si fac furori la meet and greet, dar eu unul n-am ramas cu nici macar o piesa din toata cariera lor. Shadows Fall, God Forbid, Killswitch Engage, Avenged Sevenfold (observati patternul din nume) sunt inca cateva trupe din lungul sir de salamuri metal produse de MTV in ultimii zece ani ca inlocuitor direct pt mult hulita generatzie nouazecista a nu-metalului (Korn, System of a Down, Slipknot, Deftones) care in ciuda compromisurilor comerciale au fost infinit mai creativi decat trupele astea care au primit avizul favorabil al metalistilor desi-s toate o apa si un pamant, si le gasesti la 10 lei manunchiul.


Mai inainte i-am vazut pe Turisas, trupa pe care o suspectez ca vrea sa fie urmatorul export de succes al Finlandei, dupa HIM, Lordi, Nightwish si Children of Bodom. Faza e ca finlandezii astia ma enerveaza tot mai tare cu tacticile lor de spart piatza, dupa ce prind cate o retzeta o abuzeaza pana la epuizare. Folk metalul are o puternica traditzie la ei inca din vremuri imemoriale ale celor de la Amorphis si pana la momentul de fatza cand s-a transformat intr-o moda nasoala plina de cosmeticale si clishee. Turisas insa se desprind destul de bine de turma cu ajutorul unei gagici misto cu acordeon si a unui vocal destul de melodios, in ciuda faptului ca, alaturi de Anathema, au fost una din cele mai gay trupe ale festivalului (conform propriei afirmatii).

O chestie cam nasoala e ca a fost si concertul cu cel mai mic volum, probabil ca sa nu se muddleuiasca sunetul acordeonului si viorii.


Ceva mai dupa-masa, am crezut ca m-am insolat la cap cand a aparut vocalista de la Genitorturers agitand o maceta si o sticla de whisky, insotzita de trei poofteri in colantzi. In ciuda numelui de trupa grindcore, asta e trupa shock rock pe care a infiintzat-o David Vincent (Morbid Angel) alaturi de nevasta-sa (o blonda MILF obscena) acu vreo 15 ani cand tipu se lasa temporar de death metal. Stilul trupei e undeva in zona Marilyn Manson, dar cu voce feminina (a nevestei sus-pomenite), ceea ce probabil a si cauzat elementele industrial prezente in muzica recenta a celor de la Morbid Angel. Cum Morbid Angel au fost si ei prezentzi la acest festival, Vincent si-a luat cu el si nevasta si pe ai sai Genitorturers. Din pacate Vincent n-a urcat pe scena alaturi de ei, mi-ar fi placut sa-l vad rujat si in colantzi. Din doua una: ori avusese de mers mai departe in turneul Morbid Angel (care cantasera cu 2 zile inainte pe aceeasi scena), ori s-a temut ca o sa arunce metalistii in el cu chilotzi ruptzi daca apare pe scena rujat. Il putetzi totusi vedea un pic pe DVDul trupei (e ala de la bass):


P.S.Si asta a fost o trupa la care coloana vertebrala sunt sintetizatoarele si clapele, si le-au lasat sa mearga de pe banda.

Inainte de astia am trecut prin sat sa halesc un vălău de gulyas, mai ales ca daduse o ploaie nasoala. Mi-a parut rau ca i-am ratat pe cei de la Cynic, prezentzi cu side-proiectul instrumental prog rock Exivious. Dar am apucat, tocmai cand incepea ploaia, sa-i prind pe norvegienii Kvelertak, una din revelatziile metal ale anului trecut, o combinatzie originala de punk cu voce black metal. Ca la toate concertele din preajma amiezei, a fost un show cu public redus dar extrem de agitat, din pacate si cu o durata cam scurta (fiind debutantzi, nici nu prea aveau ce canta). Oricum, a fost unul din cele mai energice concerte ale festivalului, cam totzi cei prezentzi stiind refrenele ca-n palma, desi erau in norvegiana.


Ceva mai aproape de amiaza i-am prins si pe Draconian, nu de alta dar vroiam sa vad ce pierd daca nu ma duc la festivalul de la Alba Iulia unde erau cap de afis cateva zile mai tarziu. Trupa a urcat pe scena anuntzand oficial ca le-au picat clapele din autobuz si vor incerca sa cante fara ele. Si exact asa au sunat, adica oribil, pe langa ca trupa in sine canta un gen oribil, care sperasem ca a disparut de pe fatza pamantului odata cu Theater of Tragedy, adica un duet din ala lalait intre un grohaitor in parpalac negru si o blonda virginala. Nici n-am stat pana la capat, m-am dus in spate sa-mi iau niste castravetzi muratzi.

Alta trupa pe care vroiam sa o vad, francezii Dagoba, au fost amanatzi pentru ora 3 dimineatza, treaba pe care nu mi-o permiteam.

In schimb am vazut doua din trupele pe care le asteptasem mult, cele doua ramashitze din defunctul Type O Negative. De fapt nu-s chiar doua, e mai degraba o trupa care canta cu vocali diferitzi sub nume diferite: in Seventh Void vocal e chitaristu din TON si canta ceva grunge lent gen Alice in Chains, in A Pale Horse Named Death, vocal e fostu tobosar din TON si canta ceva mai aproape de trupa-mama, un fel de doom melancolic in amintirea recentei raposari a lui  Peter Steele care a dus la destramarea grupului.

Partea cu adevarat oribila e ca dintre astia, A Pale Horse au cantat la... 10 DIMINEATZA! In  conditziile in care in seara de dinainte concertele se terminasera pe la 3 noaptea, fusese ziua mea si statusem vreo 10 ceasuri in picioare, bagand disperat bere si langoshe sa ma tzina in viatza. Nu vreau sa-mi amintesc sentimentu cu care am cascat ochii pe la 9 dimineatza cu gandu ca tre sa ma duc la concert. Cand au dat aia drumu la bass s-au invartit toate langoshele in mine intr-un fel pe care nu pot sa-l impartasesc. In fine, ambele grupuri sunt versiuni mult simplificate ale lui Type O Negative, principalul neajuns fiind lipsa clapelor din ambele trupe. Bine, pe album se mai aud ele, dar cum asta a fost festivalu in care toata lumea si-a uitat clapele acasa, nu era sa vina tocmai ei cu ele.

Despre ziua mea, in numaru urmator, va las cu un moment nostalgic TON in amintirea lui Peter Steele:

Thursday, August 18, 2011

D-ale lui Moebius


Moebius 0.5: Early Moebius
Moebius 4: The Long Tomorrow 
Moebius 6: Pharagonesia
Moebius 8: Misssissipi River
de Moebius

Aici avem de a face cu 4 volume ale colectziei Moebius de care am vorbit hat demult cand am recenzat cele doua lucrari considerate de baza pt cariera sa - Airtight Garage si Arzach. Alea erau volumele 2 si 3 ale colectiei, sunt doua din cele mai celebre BDuri din istoria francofoniei, dar pe mine m-au dezumflat total si m-au convins ca e mai mult gura de fanii lui Moebius. Am zis totusi sa insist si in anii astia am mai reusit sa adun cateva parti din colectia cu pricina.

Reamintesc ca volumele fac parte din colectzia de 11 volume Moebius: The Collected Fantasy of Jean Giraud, o prezentare exhaustiva a operei de scurte dimensiuni a legendei industriei BD europene, Moebius. Cea mai mare parte din continutul acestor volume a fost adunat din paginile revistei Metal Hurlant, adica Heavy Metal in versiunea americana, o revista care a adunat in jurul ei o veritabila scoala BD si care l-a expus pe Moebius audientzei internatzionale. In anii 80 un film de tip antologie a ecranizat unele din povestile aparute in Heavy Metal iar pentru anul viitor un grup de regizori americani (printre care Fincher, Snyder si Verbinski) au inceput sa duca tratativa pentru o noua ecranizare.

Colectzia Moebius contzine
  • cele 3 lucrari de capatai ale autorului (Arzach - vol.2 de care m-am plans aici, Airtight Garage - vol.3 de care m-am plans aici si ciclul Aedena - vol.1,5,7,9 de care nu stiu daca voi trai sa ma plang ca n-am reusit sa gasesc decat primele doua partzi in 3 ani de sapaturi),
  • o serie de lucrari mai underground (porneciuri - vol.0, un fel de prequel la Airtight Garage)
  • la care se adauga cele 4 volume care fac subiectul acestui articol.

Vol.4, The Long Tomorrow e dedicat in special colaborarilor lui Moebius cu mediul cinematografic, pentru care a facut design la filme ca Alien, Blade Runner, Fifth Element si altele. Volumul contzine povestirea care a servit ca macheta de design pentru Blade Runner, in colaborare cu Dan O'Bannon (scenaristul Alien). Si inca o serie de povesti SF cu poanta, destul de fain desenate (adica mai fain decat ce citisem pana acum).

Vol.6, Pharagonesia, e dedicat perioadei post-moderne din cariera lui Moebius, continand o serie de povestiri aparute in revista Heavy Metal pe teme mai abstracte, pe alocuri freudiene, in care nu se intampla mare lucru, mai exact nimic. De exemplu un gagiu pica intr-o groapa si pana la sfarsitul povestii tot continua sa pice prin tavanele mai multor lumi artificiale.

Vol.8, Mississippi River atinge al doilea pilon important din opera lui Moebius, westernul, genul care l-a pus pe harta pe autor in calitate de grafician al seriei Blueberry, creata de Jean Paul Charlier. Dupa moartea lui Charlier, Moebius a preluat si sarcinile de scenariu pentru Blueberry, pentru care a scris pana hat in anii 90, asigurand seriei vreo 30 de ani de oarecare continuitate (in engleza s-au tradus vro 10 volume din Blueberry). Ceea ce ofera Mississippi River e o poveste mai lunga in stilul Blueberry, dar fara Blueberry din cauza unui litigiu avut de Moebius in perioada respectiva cu publisherul. De aceea eroul din Mississippi River arata un pic altfel si are alt nume dar in rest e acelasi gen de poveste cu un cowboy care se ducea in Louisiana sa-si recupereze o mostenire tocmai cand izbucnea razboiu cu sudistii. Nu imi prea place banda desenata western, mi se pare un gen care in mod nativ tre sa apartzina cinematografului, cu peisaje si campii peste care sa alerge vaci, pistoale pocnind, cizme prafuite, tineri mustaciosi si bordeluri galagioase.

In sfarsit, mai este un volum 0.5 (1/2), The Early Moebius, pe care nu l-am mai cumparat ca face cam 1000 USD la ora actuala, asa ca m-am multumit sa-l rasfoiesc, cat sa ma lamuresc ca e un volum de early works, mai exact schitzele BD cu care a debutat Moebius prin reviste gen Cutezatorii si ziare gen Evenimentu Zilei (unele seamana cu ale lui Gopo), la care se adauga un interviu grafic pe care Moebius si-l ia lui insushi cu privire la inceputurile carierei sale. Si tot pe-aici pe undeva am citit si scrisoarea lui Fellini spre Moebius, care se incheie cam asa:

To make a science fiction film is an old dream of mine. I have thought about it for many years now, way before the present vogue of these films. Undoubtedly, you would be the perfect collaborator; however, i would never call upon you because you are too complete, your visionary strength is too formidable. What would there be left for me to do?


Buon lavoro, e buona fortuna,
Federico Fellini

In ciuda acestor vorbe, raman la ideea ca Moebius e unu din cei mai overrated artisti BD care exista si ca n-a excelat niciodata, nici ca grafician, nici ca scenarist. Altfel as fi gasit ceva ce sa pot recomanda calduros in ditamai retrospectiva de cariera de 11 volume (ma rog, am citit doar 8 din ele). Mai am prin casa vreo 4 volume de Blueberry prin care tre sa ma uit si cu asta basta, sa nu mai aud de cat de genial e Moebius.

Sunday, August 07, 2011

Regizori de pus pe rana: Neil Marshall

Neil Marshall e, hands down si fara loc de negocieri, regizorul horror cu cele mai faine gagici in rolurile principale (creca si secundare).  Ca si Christopher Smith de care am vorbit acu ceva luni, Neil Marshall e tot un regizor britanic de generatzie tanara care si-a pus o amprenta puternica pe filmul SF si horror independent. Marele shmen la Marshall e sa realizezi faptu ca tipu e scotzian si sa recunosti elementele prin care propovaduieste lucrul asta in filmele sale, intr-un mod foarte patriotic dar si subtil.

Probabil filmul cel mai bun al lui Marshall de pana acum e The Descent, un horror instant classic cu women empowerment, aparut cu catziva ani buni inaintea trendului. Niste gagici deprimate dar focoase se duc sa imbratzisheze natura si exploreaza o retzea de pesteri semituristice unde dau peste o specie de batmani albinosi, orbi, cu fetze de lilieci si foarte sangerosi. Astia le casapesc pe fete una cate una, mai putzin pe ultimele 2 care-s mai tari in caracter dar au si o mare slabiciune - sunt geloase una pe alta din pricina ca una s-a dat la sotzu celeilalte. Vor reusi ele sa depaseasca aspectu si sa iasa cu bine la lumina (zilei)? Raspunsu il gasitzi in film, ideea e ca se bat si se mananca astia la marea arta. Filmul a fost un succes de rasunet in horror, e o adevarata enciclopedie de referintze subtile la istoria genului. Roger Ebert il considera horrorul decadei trecute, asa ca a avut parte si de o continuare.




Crezusem ca The Descent 2 e genu de sequel straight-to-DVD facut fara stirea echipei originale dar nu e asa, Marshall a fost implicat si in asta dar ca producator, nu ca regizor, treaba pe care a lasat-o pe mana asistentului sau de regie (altfel un anonim, dar oricum nu e cineva strain de conceptul original). In plus si actritzele principale revin (cu asta v-am dat deja un spoiler legat de primu film), deci e un sequel cu acte in regula si care respecta spiritul originalului, precum si valorile de productzie. Nu e totusi chiar la acelasi nivel, adica scenariul n-are absolut nici o logica, finalul e cam in bataie de joc iar personajele secundare sunt mult mai putzin carismatice decat cele din prima parte.

Pe locul 2 in preferintzele mele ar fi debutul lui Marshall, Dog Soldiers, care se abate un pic de la regula, in sensul ca toate personajele-s baietzi. Un grup de jandarmi scotzieni se antreneaza cu pustile prin padurile Scotziei si ajung sa fie asediatzi intr-o coliba de un grup de varcolaci. E film standard cu varcolaci dar foarte bine facut pentru un debut, cu mult umor negru englezesc si niste efecte speciale destul de ridicole care reusesc sa iti pice simpatice. In plus, mi se pare ca varcolacii au cam fost lasatzi in umbra de cinema - e drept ca sunt tot mai prezentzi prin filme dar intotdeauna ca supporting characters pentru vampiri (Twilight, True Blood, Underworld). Ei bine, asta e filmu esentzial cu varcolaci al ultimei decade.



Doomsday e, dupa unii, cel mai naspa, dar dupa mine e cel mai neintzeles film al lui Marshall fiind foarte importante aici aspectele geopolitice din spatele povestii. Din pricina unui virus fatal, Scotzia e izolata de restul Marii Britanii cu un zid imens si orice scotzian se apropie e impuscat. Ia ganditzi-va cum ar fi sa se faca la noi un film in care Tinutu Secuiesc e pus in carantina si regatzenii stau pe zid sa-i impuste pe aia de incearca sa scape. Necazu e ca lumea nu prea stie sa judece filmele astea in context si atunci totu pare un brainless action movie. Insa daca ii prinzi spilul, e un film destul de destept.

Dupa cateva zeci de ani, pare ca scotzienii totusi n-au crapat, deci inseamna ca au dezvoltat un anticorp, iar Rona Mithra (Underworld) e insarcinata sa puna mana pe anticorp. Trecuta dincolo de zid, eroina se confrunta cu doua societatzi postapocaliptice profund britanice si puse fatza in fatza intr-un fel foarte misto. Pe de o parte, o societate urbana de punkeri si huligani de Glasgow care au degenerat in canibalism, asculta punk si joaca fotbal. Pe de alta parte, o societate rurala medievala, care traiesc in castele, calaresc si se bat cu sabii. Punkerii sunt condusi de... un punker, cavalerii sunt condusi de Malcolm McDowell (Potrocala Mecanica) si cele doua oranduiri se urasc de moarte.

Eroina se bate si cu unii si cu altzii, si cu sabii si cu mitraliere, se fugareste si cu cai si cu motociclete, intr-o combinatzie care mi-a picat foarte bine, de Mad Max si Cavalerii Mesei Rotunde adusi la aceeasi... masa rotunda. Filmu e destul de brutal, musai de vizionat in varianta Unrated ca ailalta e foarte ciopartzita, iar violentza (in multiplele sale forme estetice) e cheia filmului si a istoriei Marii Britanii (si a relatziei dintre Scotzia si Anglia).



Cel mai recent film al sau, Centurion, iese din zona de nisha in care a activat Marshall pana acum, e film istoric dar ramane relativ horror prin brutalitatea scenelor de cafteala. La suprafatza filmul e simplist - 6 ostashi romani incartiruitzi in Anglia sunt haituitzi de o gasca de bastinasi scotzieni (pictzi, mai exact) pana la epuizare. Aici eroina e frumoasa Olga Kurylenko in rolul unei bashtinashe cu limba taiata, care-l fugareste tot filmu pe romanul jucat de Michael Fassbender (si catziva amici ai sai, actori englezi simpatici totzi). Aproape tot filmu se petrece cu astia fugind sau mergand tarash, fiind hacuitzi unu cate unu.

Prima data cand am vazut filmu n-am intzeles daca e un film despre romani viteji sau despre englezi viteji. Adica n-am intzeles care-s personajele principale ale filmului, cu cine trebuia sa tzin? E ca si cum Sergiu Nicolaescu ar fi facut un film cu daci si romani, in care romanii ar fi portretizatzi ca aia buni si dacii ca niste brute insetate de sange. Nu stiu daca la noi ar scapa viu vreun regizor cu faza asta, nici macar Sergiu Nicolaescu.

Singura nemultzumire e ca n-am intzeles cum de aveau britanicii pe vremea aia femei atat de cool si le au atat de nasoale acum. Romanii le-au stricat? Vikingii?

Ma rog, ideea era ca tre sa statzi cu ochii pe viitorul stralucit al lui Neil Marshall si pe gagicile din filmele lui.