Thursday, May 29, 2008

Aventurile lui Morcovete

























Flaming Carrot

de Bob Burden

Ori simtzul meu al umorului nu mai e ce era, ori ceva nu e in regula cu benzile desenate categorisite drept "umoristice". Am parcurs deja cateva dintre cele mai laudate (Billy Hazelnuts, The Goon, Flaming Carrot) si nu le prind shpilul nicicum. In schimb rad de ma prapadesc la autori ca Daniel Clowes, de care lumea zice ca n-as avea de ce sa rad, ci mai degraba sa plang. Mi s-o fi inversat polaritatea, te pomenesti.

Pe Bob Burden am vrut sa-l caut la oua in urma filmului bazat pe opera lui, Mystery Men, ala cu Tom Waits care construise The Blamethrower, cu Greg Kinnear in rolul supereroului sponsorizat de Pepsi si cu Omul care se facea Invizibil cand nu se uita nimeni la el. Un film plin de idei haioase si momente geniale, dar regizat prost si cu un scenariu lalait. Oricum, filmul avusese umor cat incape asa ca am pashit cu toate increderea in universul lui Bob Burden, adica seria Flaming Carrot - dedicata unui supererou cu un morcov in loc de cap. Seria e oarecum celebra in mediile indie si a avut succes prin anii 80, fiind relansata in 2005 de Image Comics. Ce am luat eu aici e primul volum de la relansare, adica al 6-lea daca ar fi sa respectam numaratoarea. Alea vechi oricum nu se mai gasesc si m-am gandit ca relansarea asta o sa reseteze oricum actziunea incat sa pricep despre ce e vorba.

Ori n-am priceput nimic, ori Flaming Carrot a fost dintotdeauna o varza. In primul rand Bob Burden asta habarn-are sa deseneze. Acuma oricum autorii astia indie, fiind multitasking, nu devin ei graficieni prea evoluatzi dar, de bine de rau, fiecare ajunge sa-si creeze stilul sau, pe car-l recunosti dintr-o mie - valabil si la Clowes, si la Tomine, si la Hernandez si la probabil la multzi altzii ca ei. In schimb Burden asta nu stie desena si gata. Probabil in asta sta explicatzia faptului ca eroul sau are un morcov in loc de cap - sa-l scuteasca pe autor de niste figuri umane in plus. Ca personajele secundare, in special cele feminine, arata toate la fel iar la un moment dat ai impresia ca desenele nu-s terminate. La unele nu e facut deloc inkingul (umplerea cu cerneala neagra a unor zone - fundal, umbre, etc.). Iar la sfarsit isi baga picioarele si nici macar nu mai deseneaza - ultima poveste e facuta exclusiv din colaje foto si arata ca "benzile desenate" cu politicieni din Academia Catzavencu. Macar in Catzavencu le recunosti fetzele alora si itzi vine sa razi, dar astia de aici cred ca sunt ceva prieteni de-ai autorului care pun pariu ca s-au distrat foarte tare dar as fi vrut sa ma distreze si pe mine.

Povestea: Flaming Carrot - barbat irezistibil, traieste impreuna cu cele 3 iubite ale sale si cu un zombie domesticit. O criza majora apare cand orasul este atacat de un trib de pigmei aflatzi intr-o ureche. Adica au construit o ureche imensa pe rotzi si traiesc in ea sau o folosesc pe post de vehicul. Apare si Michael Moore sa investigheze situatzia, deghizat intr-un caine. Mai apar si o femeie cu doua capete, o aripa de pui vorbitoare si dracu mai stie ce ca la un moment dat mi s-a ruptz atza narativa cu totul. Sigur, Bob Burden promoveaza suprarealismul (magic) si povestea e plina de gaguri, unele haioase, altele zadarnice dar pe ansamblu povestea oboseste prin aceea ca n-are nici o noima iar de simbolistica nu cred ca poate fi vorba (cel mult de parodie de mana a doua). Burden arunca la nimereala toate ideile care ii vin, fie ca se potrivesc, fie ca nu. In fine, cei care considera Cainele Andaluz ca fiind cel mai genial film din istorie probabil o sa aprecieze cartea asta. Ori poate nici ei, caci la un moment dat toata tevatura asta dadaista se blocheaza in fart-humour din categoria Jay and Silent Bob. Plus, cum ziceam, grafica e varza si nu doar pt ca e alb-negru.

Pe wikipedia zice ca de-a lungul istoriei (seria originala a mers intre 1984-1993) eroul a protejat America de comunism, extraterestrii, moarte si se zvoneste ca sub masca in forma de morcov se ascunde insusi Jim Morrison - idei destul de haioase, dar ma tem ca astea sunt mai hazlii enumerate asa decat citite din paginile Flaming Carrot.

- plusuri: cateva gaguri si replici reusite
- minusuri: grafica slaba, poveste fara noima, gaguri gratuite,....final previzibil (!?)
- recomandare: fanilor Cainelui Andaluz, fanilor Jay and Silent Bob, fanilor parodiilor ieftine si fara sens (Scary Movie, unele din alea cu Leslie Nielsen), snobilor care vor sa aiba in biblioteca opere ale autorilor BD underground din anii 80.

Sunday, May 25, 2008

Where's my nurse, i need some healing


Doctor Who
Xmas special

+ sezonul 4, ep.1-6

Sa incepem cu inceputul si anume traditionalul episod Doctor Who de Craciun care, in 2007 a facut trecerea intre sezoanele 3 si 4. Au fost multe lucruri misto in episodul cu pricina, cel mai cool dintre ele fiind aparitzia lui Kylie Minogue in rolul partenerei Doctorului. Unde Kylie Minogue e undeva in top 5 femei bunoace din istoria planetei pe care traim, chiar si asa batrana cum e acuma. Mi-a sarit inima din loc cand am vazut si am zis, ei drace, daca o baga pe Kylie in tot sezonu 4, platesc abonament la BBC. Insa bucuria mi-a fost scurta, caci personajul lui Kylie moare la finele episodului iar rubrica Next on Dallas mi-a dat o veste ingrozitoare - pentru sezonul 4, gagica Doctorului avea sa fie oribila aia din episodul Christmas Special de acu un an, comedianta Catherine Tate, ale carei talente si umor nu trec cu mult deasupra nivelului Vacantza Mare. Plus ca e urata ca naiba. Deci m-am dezumflat ingrozitor la perspectiva dar sa ramanem totusi la episodul cu Kylie Minogue care a fost simpatic si in spiritul Craciunului, ca de obicei. Doctorul ajunge pe Titanic fara bilet si tot ascunzandu-se de controlori ii pica cu tronc o servitoare creatza cu fusta scurta, atzi ghicit, Kylie Minogue. Alaturi de ea, Doctoru tre sa opreasca o invazie de robotzi care si-au pus in gand sa scufunde Titanicul pentru a creste cota la bursa a nu stiu carei corporatzii. Mai sunt si doi negri grasi care au castigat un bilet de Craciun pe Titanic. A, am uitat sa va zic, Titanic e o nava spatziala construita ca atractzie turistica de catre o societate extraterestra care studiaza Earthonomics.

Inceputul real al sezonului, in aprilie anu asta, mi-a confirmat spaimele - actritza de comedie Catherine Tate, sub numele Donna, e noua partenera a Doctorului, cu umorul ei de doi lei si sex-appealul de batracian. Alta chestie naspa e scaderea calitatii efectelor speciale care se observa in chiar primul episod. Si alta veste naspa e ca s-ar putea sa fie si ultimul sezon Doctor Who, pentru o vreme cel putin, caci creatorul noii serii, Russel Davies, a abandonat proiectul iar pentru anul 2009 e prevazut doar un episod Christmas Special, poate si unul de Paste. Si nu pricep de ce, serialul a mers tot spre bine, e drept ca s-au cam intins cu bugetul si valorile de productzie, cine stie, i-o fi ruinat salariul lui Kylie Minogue.

Altfel, scenariile sunt la fel de misto si destepte. Primul episod, Partners in crime, e despre un medicament de slabit, marketat sub deviza And the fat just walks away! Ceea ce e nu e doar o deviza, ci e chiar realitatea, adica grasimea se da jos de pe tine, face picioare si o ia la goana. Mai nasol e ca grasii iau supradoze si incep sa se lichefieze de tot transformandu-se in bucatzi de untura cu maini si cu picioare, care de fapt sunt o rasa extraterestra venita sa ne invadeze planeta. Haios episod, dar tras in jos de efectele CGI.

The Fires of Pompeii urmeaza traditia calatoriilor istorice ale Doctorului. De data asta, eroii se duc la Pompei, inainte eruptziei Vezuviului. Printre altele, aflam ca vechii romani vorbeau engleza dar au fost latinizatzi cu fortza de francezi (hihi). Cetatzenii Pompeiului sunt niste clarvazatori dubiosi ce capata curatzenie spirituala drogandu-se cu aburii lavei Vezuviului, in craterul caruia traieste o rasa de titani ignifugi. Evident ca Doctorul e implicat in eruptzia vulcanului. Inca un episod cool.

Planet of the Ood e foarte misto pentru ca readuce in atentzie doua chestii cool ale serialului: rasa de extraterestrii imbecili Ood, care au un bec in gura care le traduce cuvintele in engleza. Tolomaci si manipulabili cum sunt, dupa ce acu 2 sezoane Ood devenisera mesagerii Satanei, acum ajung sa fie exploatatzi de omenirea corporatista. Partea cea mai cool e ca revine in scena Martha, partenera Doctorului din sezonul anterior, ceea ce nu inseamna totusi ca scapam de antipatica Donna dar chimia dintre cele doua femei introduce variabile in plus in aspectul telenovelistic al serialului. Foarte bine. Si mai bine e ca serialul pregateste ceva nasol cu gagicile caci am vazut-o si pe Rose, partenerea de acu 3 sezoane a Doctorului, intr-un cameo-flash bine plasat sa rasadeasca mirarea in sufletul spectatorilor.

Dublul episod The Sontaran Stratagem + Poison Sky imi confirma alta banuiala, ca sezonul asta s-a orientat mai degraba pe actziune si impuscaturi ca sa pastreze viu interesul copiilor. Sontaran e o rasa belicoasa care a aparut in Doctor Who prin 1973 si seamana un pic la apucaturi cu klingonienii din Star Trek. Doar ca sunt Sontaranii sunt clone si au buricul in ceafa, care e dealtfel si calcaiul lor al lui Ahile. Evident, asta inseamna ca potzi sa-i omori cu o minge data cu manta, ceea ce si face subiectul catorva gaguri ale episodului. Oricum Sontaranii astia sunt pornitzi sa cucereasca Pamantul prin intermediul unui filtru antipoluare pentru automobile care se impune pe piatza inainte sa se adevereasca ca in loc sa filtreze eshapamentele incercau sa schimbe structura atmosferei. Alta veste buna e ca Martha sticks! Dupa ce ne-a dat papucii in sezonul trecut, a dat o tura prin Torchwood, iar acu e back in business. Suspectez foarte tare ca pe finalul sezonului ni se pregateste un menages-a-quatre daca se intoarce si Rose ori, Doamne pazeste, poate chiar Chris Eccleston.

The Doctor's Daughter e alt episod cu impushcaturi si cu cateva idei intrigante. Doctorul si gagicile sale ajung pe o planeta unde oamenii se bat de cateva generatzii cu o rasa de extraterestrii care au un borcan cu compot verde in loc de gura. Doar ca se pare ca "generatziile" pe planeta asta nu dureaza decat cateva ore, caci atat oamenii cat si extraterestrii sunt clone inscriptzionate ad-hoc de un fel de clone-writer. Si uite asa Doctorul se alege cu o fiica clonata dintr-o unghie de-a sa, o blondina simpatica care fuge de capul ei de pe planeta asta, probabil va deveni personaj secundar important mai incolo. In afara de asta, episodul e plin de impuscaturi si Donna incepe in sfarsit sa dea semne ca vrea sa iasa din serial si ca nu e dorita, ceea ce puteam sa-i spun si eu daca ma-ntreba.

In concluzie un inceput de sezon bun dar mai slab ca cel anul trecut care a fost superb. Se observa lipsuri la efecte speciale, un accent cam mare pe scene de actziune regizate cam fara vlaga, dar oricum ramane intriganta ideea ca Doctorul sa fie inconjurat de toate cele 3 gagici ale sale, plus ca urmeaza episoadele scrise de Steven Moffat, care, apropo, a fost si anul asta nominalizat la Hugo si Nebula.


Wednesday, May 21, 2008

Retro revival comics





















Albion
de Alan Moore, Leah Moore (fiica-sa) si John Reppion (ginerele)
Thunderbolt Jaxon
de Dave Gibbons

Probabil ca o continuare fireasca a faptului ca englezii au salvat de la paragina banda desenata americana, acu catziva ani DC Comics s-a lansat in proiectul ambitzios de a dezgropa din mortzi o serie de eroi britanici obscuri din benzile desenate ale anilor 50-60. S-au rascolit arhive, s-au cumparat drepturi de la autori mortzi si companii falimentare si, pentru ca lucrurile sa arate bine si credibil, misiunea a fost pusa in spinarea celor care, prin opera de capatai Watchmen (recenzata de exty aici), au definit revolutzia BD britanica - Alan Moore si Dave Gibbons. Cei doi au produs, separat, cele doua titluri din titlul articolului de fatza. Neil Gaiman isi aduce si el o mica contributzie, prin introducerea in care isi rememoreaza copilaria marcata de acesti eroi anonimi pe care nimeni nu mai da doi bani in zilele noastre. Cam cum ne amintim noi de Toate Panzele Sus sau de Piticul Habarn-am.

Am impresia ca nici unul n-a prea avut chef sa duca misiunea la bun sfarsit. Pentru volumul Albion, Alan Moore a apelat la nepotism si a dat mai departe sarcina fiicei si ginerelui sau (Leah Moore+John Reppion), oferind permisiunea ca numele sau sa fie folosit pe coperta pentru a creste vanzarile - Alan Moore e creditat ca fiind omul cu ideea, scriitura efectiva fiind asigurata de ginerica si nevasta-sa. Oricum, Albion nu e lipsit de calitatzi si, ori ca si-a bagat Moore coada mai tare, ori ca fiica-sa i-a mostenit umorul, are cateva momente de geniu, in special la dialoguri (How well do you remember 1984? The film or the book? The year, you asshole!). Povestea nu e complicata dar e scaldata pana la gat in referintze la cultura BD britanica: un englez, colectzionar de benzi desenate, afla intr-o buna zi ca supereroii favoritzi ai copilariei sale au fost persoane reale care in anii 70 au fost rapitzi si inchisi intr-o inchisoare din Scotzia de catre americani, cu complicitatea guvernului britanic. Unii sunt tzinutzi inchisi pur si simplu, altzii sunt folositzi de catre americani in Irak iar artefactele lor magice au incaput pe mana guvernantzilor. Spre exemplu, cum credetzi ca a supravietzuit Margaret Thatcher atentatului irlandez cu bomba din 1984? Pai purta la gat medalionul care te face intangibil, numit Ochiul lui Kelly, si despre care putetzi citi mai multe in benzile desenate Kelly's Eye publicate in 1962 de revista Valiant (azi medalionul a incaput pe mana lui Tony Blair). Evident ca unele din aceste referintze sunt destul de greu de sesizat, mai ales cand sunt ingropate ca easter eggs prin grafica si prin dialoguri. Din fericire, volumul Albion contzine o anexa cu cateva reprinturi ale unor povesti BD din anii 60 prefatzate de un articol al istoricului literar Steve Holland, care aduc lumina asupra cititorilor neavizatzi.

Lumina fara care n-ai nici o shansa sa pricepi ce vrea cartea asta, referintzele fiind comparabile cu League of Extraordinary Gentlemen, filmele lui Tarantino sau opera lui Neil Gaiman. Doar ca o trimitere la Shakespeare sau la Biblie (cazul Gaiman), ori la personajele victoriene (vezi League of...) pot fi prinse cu ochiul liber si de catre cititorul de ocazie care n-a trait intr-o pestera, insa cu Albion n-ai nici o shansa caci n-a auzit nici dracu de chestiile despre care face Alan Moore bancuri. Lectura prealabila a anexelor volumului si vro 2 ceasuri petrecute pe wikipedia sunt obligatorii inaintea lecturii povestii propriu-zise si chiar asa cred ca mi-au scapat o gramada de detalii. Pana la urma, cu un pic de efort, e o lectura satisfacatoare, cu grafica reusita (si grafica isi schimba stilul atunci cand personajele mai au flashbackuri, pentru a reflecta stilurile grafice folosite in revistele vremii la care se face referintza).

In schimb, volumul lui Dave Gibbons e o abureala irelevanta. Din nou avem de a face cu fenomenul graficianului pe care l-a apucat ambitzia scrisului si n-a stiut ce sa faca cu ea. Gibbons incearca sa readuca in atentzie un alt erou al anilor 50, pe Thunderbolt Jaxxon, o incarnare a zeului Thor imbracat in fustitza din cauza ca graficianului care l-a creat nu ii fusese clara diferentza dintre zeii greci si zeii vikingi. Necazu e ca, in timp ce Albion e o poveste care chiar utilizeaza cu nostalgie pomenitzii eroi retro obscuri, aflatzi la senectute, Thunderbolt Jaxxon isi recreeaza eroul din radacini, fara un dram de credit acordat materialului original: in zilele noastre, un copil gaseste centura lui Thor intr-o padure si cand o pune pe el, se transforma in eroul Jaxxon. Treaba care ii este utila in sensul ca pustiul se trezeste fara voia lui in mijlocul unui conflict intre gangsteri irlandezi care de fapt sunt chiar zeii vikingi (O'Dune=Odin?) alungatzi din Valhalla de Dumnezeul crestin, acu cateva sute de ani. Ati ghicit, e o carte recomandata fanilor black metal ezoteric de pe la noi. Chiar daca ideea nu e teribil de proasta (conflictul gangsterilor-vikingi seamana un pic cu seria filmelor Highlander), povestea e infantila, grafica mediocra iar rostul cartzii (=revitalizarea unor eroi BD obscuri) lipseste cu desavarsire.

- plusuri: Albion e greu de citit datorita referintzelor, dar grafica si dialogurile sunt misto si un un pic de efort duce la o lectura satisfacatoare
- minusuri: Thunderbolt Jaxxon e o varza mediocra la toate capitolele
- recomandare: Albion pentru fanii Alan Moore si pentru cei interesatzi de istoria BD, Thunderbolt Jaxxon pentru copii de gimnaziu

Saturday, May 17, 2008

All Jekyll, no Hyde





Dexter
sezonul 2

Nu stiu daca am apucat sa va zic regula asta: nu judecatzi niciodata un serial pana n-atzi vazut sezonul 2. Primul sezon e un fel de pilot pentru contabili, abia in al doilea intra banii, vin profesionistii, efectele speciale, muzica, regizorii si scenaristii costisitori. Primul sezon e asa, de incalzire. Dexter, House MD, Nip Tuck, Doctor Who sunt doar cateva exemple. Exceptiile ar fi Lost si Masters of Horror in care banii s-au bagat la inceput si apoi s-a tot strans cureaua.

Deci cam asa sta treaba cu sezonul 2 din Dexter. Toate lucrurile de care ma plangeam aici s-au rezolvat. S-a renuntzat la plotul politzist clasic, acum se stie de la bun inceput cine e criminalul: Dexter insusi, deoarece niste scafandrii au gasit pe fundul golfului depozitul sau de carne macra (=victimele pe care le-a facut in sezonul anterior si inainte). Intreg sezonul se invarte in jurul eforturilor sectziei de politzie de a afla cine e criminalul, eforturi la care pune umarul chiar si Dexter, aflat intr-o pozitzie extrem de neplacuta: i'm all Jekyll and no Hyde.

Treaba se impute cand gagica si un coleg de serviciu incep sa miroase ceva la Dexter, apoi se impute si mai tare cand vine o mare scula pe bascula de la FBI, hotarat sa rezolve cazul, si se impute de tot cand pe fir intra o englezoaica bunoaca si isterica care ravasheste viatza personala a lui Dexter. Chiar si personajele secundare se ridica mult peste comportamentul generic din primul sezon - e vorba de colegii lui Dexter: soarecele de laborator japonez fetishist, detectivul latino cu apucaturi New Age si sora vitrega a lui Dexter pe care a apucat-o dracului ambitzia tocmai acuma (altfel ea fiind complet desprinsa de realitate si de obiceiurile fratelui sau).

Se pare ca sezonul 2 inca se tzine dupa cartzile lui Lindsay si o face mult mai bine decat primul.

- plusuri: plot mai destept, personaje consistente, valori de productie superioare fata de primul sezon
- minusuri: sunt obisnuit ca serialele despre Miami sa fie mai glamouroase, cu gagici bunoace si marea limpede cristalina, aici aspectele astea sunt cam sterse, probabil "realiste"
- recomandare: amatorilor de seriale politziste cu framantari psihologice intense si suspans

Tuesday, May 13, 2008

Adevaruri in fundul gol




20th Century Eightball
de Daniel Clowes

Fantagraphics Books promoveaza volumul de fatza ca un best of al povestirilor scurte presarate prin seria BD Eightball, lucrarea de capatai a lui Clowes, publicata incepand din 1989 si pana azi cu o regularitate neregulata.

Pe prima pagina a volumului, Clowes marturiseste ca volumul nu e tocmai un best of, ci mai degraba o colectie de ceea ce "we, in the business, call bullshit strips or filler strips", adica scenete BD de 1-3 pagini bagate de umplutura pe langa foiletoanele de dimensiuni mai mari (in cazul seriei Eightball, acestea sunt Ghost World, David Boring, Pussey si Like a Velvet Glove Cast in Iron). In alt context, Clowes pomeneste ca prin acest volum a dorit sa faca un rezumat al operei sale scurte (strip comics) din secolul 20, la momentul de rascruce al trecerii in noul mileniu, pe care l-a gasit extrem de depresiv. Editorul lui Clowes adauga in stil aproape shakespearian ...ours is a troubled world; [we wanted] a book which elicits not morose empathy but applies to our wounded collective soul the soothing balm of laughter. In final, pe pagina About the Author, Clowes deseneaza un cershetor chinuit care danseaza printre gloantzele trase de mushterii unui saloon: C'mon, dance for us, Rummy! Si toate astea (inclusiv opinia editorului) sunt prezentate sub forma de banda desenata pe copertile interioare ale volumului.

Sinceritatea destructiva a lui Clowes razbate din paginile astea in tunete si fulgere. Nimic din carte nu aduce macar a povestire cu cap si coada, sunt doar 100 de pagini de comentarii injurioase la adresa societatii, puse in gura unor alter-egouri ale autorului care ne prezinta in mod didactic, cu batzul aratand spre panourile grafice, hibele societatii. Spre exemplu, ceea ce credeam ca este o povestire - Art School Confidential (sper ca ati vazut filmul), aici are doar forma a 4 pagini in care Clowes enumera cliseele si stereotipurile de indivizi care isi fac veacul prin scolile de arte - pussyhunting teachers, steady paychecks, students tricked into believing they have potential. In alta sceneta, personajele Stew and Lew stau la o masa, ca in filmele Coffee and Cigarettes ale lui Jarmusch, si discuta despre gagici (asta e geniala, dar nu pot sa va zic de ce). Alta bucata de efect e cea in care Clowes se duce pe luna sa-si ingroape benzile desenate pe care scrie Do not read until January 2293, cu sperantza ca arheologii viitorului le vor descoperi si vor intelege de ce lumea va sa ajunga cum va sa ajunga. Cateva bucatzi sunt desenate in stil first person shooter, cu panourile prezentand chestiile care trec prin fatza ochilor autorului in diverse situatii. Mai avem povesti despre culturisti, despre satanisti, despre sporturi si fanii lor, despre catolici, despre James Belushi, despre oamenii care dau telefoane la emisiuni TV, despre suicid si sex. La sfarsit, ori ai o revelatzie totala, ori o confirmare a unei revelatzii pe care ai avut-o mai demult, ori ridici din umeri si intrebi what the fukk was this?

Let's face it: the law of averages is dead-set against you.

- plusuri: ar trebui sa fie material didactic la orele de dirigentzie, ca sa stie copiii cam care e lumea pentru care tre sa se pregateasca; de fapt wikipedia zice ca un prof din SUA a si incercat asta si a fost dat afara pentru promovare de unappropriate material;
- minusuri: cine se asteapta la o istorioara plina de invatzaminte o sa fie dezamagit, aici sunt doar invatzamintele, dezbracate de istorioara; grafica e foarte variabila, uneori alb negru, alteori colorata in diverse feluri, cum ziceam, e o colectie de fillere publicate de-a lungul anilor si nu s-a chinuit nimeni sa le uniformizeze dpdv grafic;
- recomandare: to you, dear reader, who, as an abstract concept, are indistinct, constantly shifting in guise and affect; as a specific individual, you could be anyone, though you probably fall among the five or six basic archetypes.



Thursday, May 08, 2008

Filmele vorbite pe la spate - april 2008




Mi-am facut un curaj nebun si luna asta m-am uitat numai la filme de mana a doua, mai precis la remakeuri si filme facute dupa jocuri, ca le aveam adunate pe HDD de nu stiu cand si mi-era si groaza sa le sterg fara sa ma uit la ele. Pana la urma am mai cedat psihic si am dat si peste niste filme normale, dar nici acolo n-am nimerit chiar bine, macar intr-un caz.

Filme musai

Asadar, un singur film de vazut, probabil daca nu ma uitam la atatea prostii nici asta nu mi se parea genial, dar, oricum a fost o gura de aer proaspat. E vorba de We own the night, un film politzist foarte competent, cu actori mari si in forma precum Robert Duvall si Joaquin Phoenix, poate ar merita pomenit si Marky Mark dar rolul lui a fost mai de birou asa, adica tot timpu statea la servici si cand s-a dus o data acasa l-au impuscat unii in obraz. Nimic complicat cu filmul asta - Duvall e shefu NYPD si are doi fii, Marky Mark care e tocilar si a urmat exemplul tatalui sau si Phoenix care e un shturlubatec, umbla numa cu parashute si e manager la discoteca unui mafiot rus, unde se prezinta cu numele de fata (a lu maica-sa) ca sa nu piarda increderea mafiotzilor. Taica-su il avertizeaza intr-o biserica Fiule, va veni o zi in care daca n-o sa fii cu noi o sa fii impotriva noastra si ziua aia vine imediat, cand amicii lui Phoenix incep sa-i impuste familia, fara sa stie ca i-o impusca tocmai pe a lui, ca el era de fapt amic cu mafiotzii. Trezindu-se el intre ciocan si nicovala se hotaraste sa foloseasca binele impotriva raului si sa dea in gat pe mafiotzi cu riscu de a-si pierde jobu si gagica, initziativa care continua foarte defectuos, aproximativ din lac in putz. Si cand ajunge pe fundu putzului, se enerveaza Phoenix si ia dreptatea in mana si le arata el la totzi. Filmu e misto facut, actorii se pricep sa faca momente intense din nimic, pana la urma e cam simplutz dar merita. Singuru lucru care nu mi-a placut e Eva Mendez, o gagica pe care am vazut-o numa in filme proaste si care aici joaca un rol de kko (ca intotdeauna), are un singur moment bun cand ii baga Phoenix mana in chilotzi la inceputul filmului.


Filme contra plictiselii

Invasion e al n-shpelea remake/ecranizare a romanului Body Snatchers a lui Jack Finney, de care v-am povestit aici, cu ocazia serialului cu acelasi titlu. N-am citit cartea lui Finney dar ii apreciez importantza si mesajul, am vazut versiunile anterioare ale filmului si m-am chinuit chiar cu serialul cu pricina, incat la momentul aparitziei noii versiuni eram complet satul de poveste, de fapt aveam asteptari atat de scazute incat planuiam in secret sa il bag la categoria Crap!. Si totusi filmul a fost mult peste asteptarile (alea scazute), desi are cateva bube mari de tot. Cea mai mare buba e faptul ca regizorul filmului se schimba la jumatatea filmului. Creditele il indica pe neamtzul Oliver Hirschbiegel, care a incercat si el Hollywoodul cu degetul dupa succesele Der Untergang (Oscar pt film strain) si Das Experiment. Se pare ca nu i-a priit excursia, caci de la jumatate fraiele au fost luate de fratzii Wachowski (Matrix) chematzi de producatori sa bage un pic de adrenalina in film, caci varianta lui Hirschbiegel promitea a fi foarte boring. Ei, necazu e ca partea lu Hirschbiegel e chiar misto, cu atmosfera, dialoguri faine, tensiune autentica in timp ce a doua jumatate a filmului arata ca un videoclip MTV, complet incoerenta, cu flashuri absolut inutile si scene intercalate de parca ar fi flashbackuri, desi nu-s - cumva se incearca sa se suprapuna un dialog intre personaje cu o urmarire de masini cu exact aceleasi personaje, alternand scenele filmate de cei doi regizori incat itzi da senzatia ca nu stiau cum sa scape cat mai repede de bucata aia de plot. Si nu e doar asta, filmul se rupe de-a dreptul la jumatate, se sparge ca un balon si incepe sa fasaie, acum toata lumea discuta si trateaza dileme si in 5 minute toata lumea e moarta sau alearga sau trage cu pushca. Si totusi filmul se salveaza cu excelenta poveste a lui Finney despre paranoia anti-comunista si instrainarea casnica, aduse la zi in contextul politic de azi. Un rol important il au si Nicole Kidman si Daniel Craig, amandoi simpatici. Si e geniala concluzia filmului ca poate e mai bine sa ne transformam in niste extraterestrii de treaba decat sa ramanem niste oameni de cacat.


I am Legend, ca si Invasion, un film la a 4-a versiune, ecranizare a unui roman celebru si de impact semnat de Richard Matheson acu vro 50 de ani, considerat de unii originea filmelor cu zombie moderne, in sensul ca e vorba de ultimul om de pe Pamant, asediat de concetazenii sai transformatzi in canibali de un virus scapat de sub control. Evident, daca nu exista romanul lui Matheson, filmul s-ar fi numit 28 Months Later. Oricum legatura cu zombie e discutabila - monstrii lui Matheson sunt denumitzi in carte "vampiri", au inteligentza si nu suporta lumina soarelui, atacand doar la intuneric. Filmul e realizat cu profesionalism de regizorul MTV Francis Lawrence (Constantine). Mi-a placut prima jumatate a filmului care reflecta bine mesajul romanului - disperarea izolarii si singuratatzii absolute intr-un design urban postapocaliptic reusit. Nu mi-au placut efectele speciale - vampirii facutzi pe calculator parca-s desene animate mai ales acum, in epoca in care machiajul zombie a ajuns la perfectziune. Nu mi-a placut nici Will Smith pe care mi-e greu sa-l vad in rolul sobru al unui "om de shtiintza" si in rolul tragic al ultimului om de pe Pamant, adica mi-e greu sa ma uit la el fara sa-mi vina in minte imagini din comedia aia tampita de pe Italia 1 - Prince of Bell-Air, ori grimasele din Bad Boys. Stiu ca Will Smith are ambitzia de a deveni un actor serios dar, ca si Jim Carrey, tre sa munceasca un pic ca sa scape de imaginea pe care si-a creat-o in timp.

Hitman - cu filmele dupa jocuri nu mai sunt de acord, in special atunci cand unicul scop al filmului e sa promoveze jocul. Hitman urmeaza liniar o parte din plotul jocului, combinat un pic cu Leon ceea ce da un neplacut sentiment de deja-vu: criminal sobru si lipsit de sentimente, inmuiat de buzele senzuale ale unei parashute minore. Filmul contzine scene luate cu totul din joc - cromatica, unghi de filmare, replici. Ar fi fost misto macar daca mergea cu plotul pana la capat - in ultimul Hitman pe care l-am jucat eu, acu vro 5 ani, la sfarsit trebuia sa te intorci la compania mama si sa-tzi faci singur dreptate, dezvaluind adevarul monstruos ca erai un orfan din orfelinatele romanesti rapit de unguri si manipulat genetic pentru a deveni criminal in serie (:))). Filmul e facut de francezul Xavier Gens (de vazut musai Frontiere(s)!), e placut la privit dar, repet, cine a jucat jocul o sa simta ca pedaleaza in gol. Iar personajele negative sunt foarte sterse - un presedinte rus pe nume Belicoff (hihi) care are clone/sosii si e angajat de o companie multinatzionala cu ganduri cremenale (care vrea ceva gen integrarea Rusia in NATO).

Hitcher vine de pe banda rulanta de remakeuri a casei de productzii a lui Michael Bay, care si-a propus sa refaca toate horrorurile clasice la valori de productzie superioare. Pana acum a mai scos Texas Chainsaw Massacre (excelent) si Amityville Horror (prost), acum Hitcher si la anu Friday 13, Pasarile lui Hitchcock si mai incolo se prefigureaza Nightmare on Elm Street. Trucul lui Michael Bay e sa lucreze cu regizori debutantzi si actori ieftini, banii fiind bagatzi in valorile de productzie, imagine, montaj, sunet care, ca si la celelalte doua filme, sunt excelente si in cazul Hitcher. Doar ca Hitcher nu prea avea rost sa fie refacut, originalul fiind un film destul de recent, de vreo 20 de ani, cu Rutger Hauer in rolul unui autostopist psihopat. Deoarece originalul nu era un film axat pe efecte speciale sau pe trucuri tehnice, acest remake nu vine cu contributzii si retushari de impactul celor din Texas Chainsaw Massacre. Sean Bean (Boromir din LOTR) face tot posibilul sa il imite pe Rutger Hauer, actiunea filmului e aberanta (autostopistul asta are un pistol cu care impusca inclusiv elicopterele armatei) dar filmul se achita de elementele standard din remakeurile lui Michael Bay: scene violente, un dram de piromanie si o eroina bunoaca in fustitza mini (nu la fel de bunoaca ca Jessica Biel in Texas, dar orishicum, a genuine shotgun chick).

Day of the Dead asta e dubios rau. L-as fi pus la crap movies daca nivelul cinematografic al lunii nu era atat de scazut si daca nu m-ar fi distrat la niste faze. Proiectul a fost initziat acu vro 4 ani, cand erau zombie in varful box-officeului si ieseau filme cu ei de mai mare dragu. E cu Mena Suvari (American Beauty) si regizat de Steve Miner (un clasic in viatza care ne-a dat Friday 13 si serialul Dawson Creek). Intre timp proiectul era sa moara in fasha de cateva ori, s-au terminat banii, au mutat filmarile prin Caracal si Bulgaria si pana la urma l-au scos direct pe DVD. Evident, filmul asta trebuia sa fie ori o continuare la Dawn of the Dead (chiar joaca din nou Ving Rhames), ori un remake la Day of the Dead al lui Romero, ori, cel mai logic, amandoua. Dubios e ca nu e nici una dintre ele (desi pe imdb scrie ca scenariul e bazat pe filmul lui Romero). Si mai dubios e ca pana la un punct filmul e de suspans! Cum pana mea, sa faci un film de suspans cu zombie? Adica merg personaje ratacite prin padure, se aude un zgomot, calca unu pe o creanga, un urlet, personajele dispar, pica o bucata din ei, liniste...oare ce s-o fi intamplat? Mai incolo, se plimba unii cu o lanterna prin casa, deschid un dulap, pica din el un cadavru cu matzele mancate...oare ce s-o fi intamplat? Se mai duc unii in alta casa, trag o perdea, pica un cadavru...oare ce s-o fi intamplat? Un film care se numeste Day of the Dead, pretinde a fi un remake la filmul lui Romero si te tzine juma de ora in tensiune cu intrebarea cine-i criminalu? Ok, pana la urma aflam cine e criminalu caci asa, dintr-o data, toate personajele filmului se transforma in zombie (virusul era airborne), in afara de vro 3 viteji care erau imuni + 1 care era lash. Si nu-s orice fel de zombie. Daca se plangea lumea la Dawn of the Dead si 28 Days/Weeks ca a inceput zombie sa alerge, sa-i vedetzi pe astia. Unii zboara, unii umbla pe tavan ca Spiderman iar atacurile sunt filmate fast-forward. Unele situatzii sunt chiar haioase - un grup de supravietzuitori gasesc un dop de vata cu sange in locu in care se sechestrasera. Se creeaza tensiune - cel caruia i-a curs sange din nas e sigur zombie, caci asa incepe transformarea. Deci, cui ii curge sange din nas si nu recunoaste? Singura legatura cu filmul lui Romero e un soldat zombie care saluta si ii ajuta pe supravietzuitori datorita faptului ca ...era un zombie vegetarian.

CRAP!
Night of the Living Dead 3D n-ar trebui sa fie tocmai o surpriza. Filmul lui Romero apartine domeniului public si oricine poate folosi titlul si ideea fara griji de copyright. Totusi, asta se vrea un al doilea remake oficial (dupa cel al lui Savini din 90) si il contzine pe Sid Haig (clownul din filmele lui Rob Zombie). Sincer, n-am avut rabdare sa vad tot filmul, nu pt ca n-as fi un om rabdator, ci pt ca fiind filmat in 3D, pe un monitor obisnuit prezinta o dunga rosie permanenta in jurul personajelor care te scoate din sarite la un moment dat, mai ales ca filmul nu ofera absolut nimic altceva, nici efecte speciale, nici suspans, nici simbolism, nici actori.

One missed call e un alt remake american dupa horroruri japoneze tehnofobe. In cazul asta originalul apartzine marelui Takashi Miike iar fobia in discutzie este legata de telefoanele mobile. Tre sa recunosc ca si eu tresar de cate ori imi suna telefonul dar orshicum acest remake este naspa in toate aspectele. Stiu ca in filme cu rating PG13 n-ai voie sa bagi sange si sex dar nu stiam ca n-ai voie sa bagi nici actritze cu sani. In cazu de fatza eroina e bruneta din Wristcutters, aia de i-a placut lu exty de ea. Iar eroul e tipu ala de seamana leit cu Ben Affleck doar ca nu e el, desi joaca la fel de bine ca el. Suspectez ca se dubleaza unul pe celalalt prin filme. Povestea e the usual - The Ring cu mesaje pe telefoane mobile in loc de casete video. Ar trebui sa le spuna cineva japonezilor ca am prins ideea (si americanilor ca am prins-o si pe a lor). Tot genul asta e rezumat in doua filme: Ringul american si Pulseul japonez (Kairo). N-am vazut originalul lui Miike (e de fapt o trilogie) dar ma indoiesc ca se abate de la regulament. Oricum, n-ar strica o fantoma de asta care sa omoare pe astia de fac facturi imense la telefon.

Martian Child e un tearjerker modest cu John Cusack care joaca rolul autobiografic al unui scriitor SF vaduv care, pentru a-si astupa gaura din viatza, adopta un copil banuit a fi de pe Marte. Adica copilul pretinde asta - umbla cu ochelari de soare, e complet inadaptat si isi leaga niste bolovani la curea din cauza gravitatzie. V-atzi prins, e o versiune de matineu a mult superiorului K-Pax. Simpatic cam juma de ora, devine tot mai enervant iar la final e manipulare emotzionala curata si obraznica. Nu mi-a placut si gata.

Friday, May 02, 2008

Muzica vorbita pe la spate - april 2008

1. In semn de protest fatza de organizarea unui concert black metal in noaptea de Inviere, m-am imbracat in alb imaculat si m-am dus la concertul Negura Bunget din cadrul turneului romanesc pe 2008 al trupei. Nu-i vazusem de o gramada de ani dar multe nu s-au schimbat, decat o claparitza bunoaca cam ca aia de la My Dying Bride care e mai mult de forma decat sa cante, mai exact cat am urmarit-o eu n-am vazut-o punand degetu pe clapa. In rest, aceeasi trupa care, in vajnicul spirit romanesc, imbina cultura pulp cu ideologia pashoptista si lipeste peste ele o eticheta pretzioasa contzinand cuvinte precum "ezoteric","spiritual" si "progresiv". Am fost surprins totusi sa vad cele mai multe gagici blonde si bunoace pe care le-am vazut vreodata la un concert metal, din alea de le vezi mai degraba prin cluburi selecte cu un cocktail in mana, doar ca acum poarta o discreta gecutza de piele ca manifest rock.

2. Am mai fost si pana la Roadburn Festival sa-i vad pe Current 93, dar despre asta cititzi mai multe cand pun cronica pe MuziciSiFaze. Va pomenesc doar ca am remarcat o revenire in fortza a vinilurilor. Ca si in cazul literaturii unde cartzile hardcover, eventual ilustrate, devin obiect de colectzie in detrimentul lecturii de pdf-uri, vinilul revine la putere ca obiect de colectzie in contextul in care vanzarile de CD-uri scad drastic datorita mp3-urilor. Nici unul din merchandiserii de la Roadburn nu vindea CD-uri!
3.Intre timp am mai uploadat cronici la 2 albume clasice - Nightingale - The Breathing Shadow si Nightingale - The Closing Chronicles. More to follow.

4.Albumul lunii, fara discutzii, Pin-up went down - 2 Unlimited, proiect separatist al unuia din membrii genialei trupe de disco-grindcore Carnival in Coal, al caror ultim album, Collection Prestige de acu 3 ani, a fost de mare clasa. Din pacate youtube nu ne ofera nimic cu Pin-up, iar cu Carnival chestii nu prea ilustrative - un cover Pantera - Fuckin Hostile si un clip de garsoniera Right Click. De fapt nici o piesa Carnival nu e ilustrativa pentru stilul trupei, care variaza de la influentze 2 Unlimited la Morbid Angel. Proiectul Pin-up went down e chiar mai divers decat trupa originala, pune accent pe vocea feminina (era sa bag mana in foc ca ascult Within Temptation la un moment dat) iar piesele disco sunt de data asta excelente, mai degraba decat sa constituie ingrediente de parodie rock. Incercatzi myspaceul proiectului si datzi pe prima si ultima piesa, neaparat pe amandoua inainte sa punetzi eticheta trupei. Care e neetichetabila.

5.Apoi, Diamanda Galas - Guilty Guilty Guilty. Diamanda e poetesa punk a americii, grecoaica comparata adesea cu compatrioata sa Maria Callas datorita vocii impresionante cu care canta orice de la opera la punk. De fapt e un fel de Tori Amos incrucishata cu Maria Callas si vopsita in culori gotice, avand colaborari atat cu mediile rock cat si cu cele "intelectuale". Multe din albumele ei sunt inregistrate direct live. Noul disc contzine si un cover Johnny Cash. Recomand si anteriorul material, perechea de albume din 2003 La Serpenta Canta/Defixiones, will and testament. Un exemplu live, de la festivalul de jazz de la Poznan. Si inca unu. Si o piesa de tineretze Ed Wood style.
6.Coil - The New Backwards e al doilea album post-mortem al trupei Coil, cu materiale refacute, retushate, refinisate, ramase in stadiul de ciorna de-a lungul carierei grupului (de fapt initzial aparuse ca bonus disc la celalalt album post-mortem, Ape of Naples). Pt cine nu stie, Coil e una din cele mai influente trupe de muzica gay-experimentala din anii 80, fiind, alaturi de Current 93, cele mai importante proiecte care au facut cariera sub zodia legendarilor pionieri industrial Throbbing Gristle. Printre altele, Coil facea in anii 80 ce face Ulver acuma. Noul material, ca o ciorna ce este, nu se ridica la nivelul genialului Ape of Naples, suna mai degraba a album de remixuri, ceea ce si este, doar ca la Ape lucrul asta nu se simtzea atat de tare. Pt cine nu stie, coverul Tainted Love in varianta sinistra Coil.
7. Moonspell - Night Eternal e o sanatoasa revenire la sentimente bune a trupei, dupa ce pe anterioarele 2 discuri au apelat la trucul de marketing "intoarcerea la radacini" pentru a recupera segmentul de fani mai dobitoci de pe forumul metalfan. Noul album e un mix de Moonspell vechi (gotic romantzat si melodic gen Irreligious) cu Moonspell nou (black disperat si melodios de pe ultimele albume si de pe primele demouri). O mana de ajutor vine si din partea lui Anneke de la Gathering, pe hitul albumului Scorpion Flower, care va avea si clip pe youtube dar deocamdata nu are ca albumul n-a aparut oficial, poate fi ascultat pe http://www.metalfan.ro/ la streaming, intru promovarea concertului ce va sa vina si la care orice om cu scaun la cap s-ar duce daca n-a apucat sa-i vada la Timisoara acu 3 ani ori cu alte ocazii, fiind trupa cu cel mai serios show din toata poleiala asta gotic metal care ne viziteaza de la o vreme.
8. In Flames - A Sense of Purpose. Am tot aparat onoarea acestei trupe in fatza fanilor care aruncau cu kkt in ea dar pana la urma am fost silit sa recunosc ca apropierea unei trupe de death metal suedez de imaginea trupei Korn e destul de dizgratzioasa. Si macar de ar fi fost piesele bune, dar vocalul asta care era o voce impunatoare a genului acu 10 ani s-a transformat incet incet intr-un baiat in trening cu vocea tot mai subtzire si mai schelalaita iar cu chitaristul nush ce s-a intamplat dupa ce s-a cuplat cu parashuta aia de la Sinergy dar parca nu-si mai regasea degetele. Din fericire noul album prezinta un fel de retushare stilistica, o punte de flori intre Basarabia death metalului si Moldova metalului modern. Adica piesele au refrene frumoase, sunetul e curat, vocea nu mai din varful limbii, parca s-au intors plamanii de altadata si momentele melodioase sunt melodioase nu schelalaite. Material reusit pentru petreceri de rockoteca. Una din piesele kkcioase ale trupei aici (observatzi skelalaitul ala dizgratzios), una mai breaza aici si una din astea noi, aici. Oricum, e una din trupele cele mai influente ale anilor 90, cu un rol esentzial in felul in care arata metalul american actual.
9. Mourning Beloveth - A Disease for Ages. Alaturi de Virgin Black, astea-s trupele pe care le ascult cand vreau sa ascult My Dying Bride dar nu pot pt ca mi-e cam jena sa bag albumele scoase de trupa in ultimii 10 ani. Am auzit ca Mourning Beloveth ne si viziteaza intr-un cadru restrans la Baia Mare, probabil intr-un concert supergalagios de pub. Altfel trupa prezinta un doom britanic elefantin, cu un grohait curat ca pe vremea debutului MDB, lent ca naiba si plin de grohotishuri, usor melancolic si cu un lirism horror lovecraftian gotic, fara sa cada in patima a ceea ce se numeste pe la noi "funeral doom" (=doom de garaj cu piese proaste si sunet prost). Parca nu e asa frumos ca albumele vechi, dar mi-a priit sa-mi aduc aminte de ei. Ia vezi acilea.
10. Melvins, una din trupele legendare ale Americii, de la care au luat lectzii Metallica, Faith No More, Nirvana si inca doua generatzii de trupe, colegi de proiect cu Patton in Fantomas si Mr. Bungle, au revenit sub protectoratul Ipecac Records cu Nude in boots. Cine n-a dat inca in patima Melvins, sa incerce acum.
11.The Company Band e proiectul in care se distreaza vocalul de la Clutch cu chitaristul de la Fireball Ministry. Au scos doar un EP modest, dar speram sa vina si cu ceva mai consistent caci anul asta va fi criza de albume stoner bune, caci toate trupele bune au scos anul trecut iar Spiritual Beggars nu da semne de harnicie in contextul reunirii Carcass.

12.Si tot la capitolul EP-uri, o veste excelenta de la Iced Earth, a aparut varianta reinregistrata la cateva din piesele jenantului album recent, care suna cu totul altfel cu marele Matt Barlow la voce. Ia ascultatzi-le alaturea de variantele anterioare sa pricepetzi de ce ziceam ca Ripper ala nu ar trebui lasat sa scoata doua albume consecutive cu aceeasi trupa.

13. In rest, am mai acordat o shansa cuplului de trupe Circle II Circle + Jon Oliva's Pain, care se incapatzaneaza sa demonstreze inca o data ca intregul e mai mult decat suma componentelor. Doua albume mediocre dictate de orgolii personale, in locul unei reuniuni Savatage de zile mari. Fuck off.
14. A, pana nu uit, doua excelente albume solo: Keith Caputo (Life of Agony) care continua seria albumelor solo molatece dar fumoase cu A Fondness for Hometown Scars. A iesit pe nebanuite, noroc cu Maria cherrypick. Al doilea, tot misto, Scott Kelly (Neurosis) cu The Wake - ma asteptam la un sludge sau o bazaiala ambientala cum suna majoritatea proiectelor Neurot, dar baiatu asta canta simplu si la obiect cu o chitara in bratze, un folk american cam mohorat. Am mai incercat si Isis - Holy Tears EP si A Storm of Light - and we wept the black ocean within (proiect Red Sparrowes+Unsane, adica Neurot+Ipecac) dar de la o vreme toate trupele astea incep sa sune la fel si asta ma cam supara. Or fi astea regulile genului, dar genul asta de post-rock trebuia sa fie unul experimental iar acu uite ca experimentu devine un prost obicei, si-asa e plin metalul de trupe care-si bat cuie in talpa. Ori poate mai e o sperantza, uite ca Storm of Light astia par nitzel mai diversi.