Sunday, June 17, 2012

TIFF 2012 - part 1

Nu credeam sa traiesc atata, cat sa prind a 11-a editzie a TIFFului si sa apuc sa vad o gramada de cinefili care la prima editzie nu aveau varsta legala sa vizioneze filmele din program. Alta treaba dubioasa e ca la prima editzie am impartasit cu amicii intimi o profetzie ca, daca festivalul asta rezista 10 ani, pana atunci toata lumea din Cluj va fi gay. Poate n-am fos prea precis cu termenul, dar primele semne ale implinirii profetziei se arata deja si in curand nu vor mai exista oameni straight in urbe. L-am identificat si pe Pacientul Zero, de la care a plecat virusul, un tip la vreo 40 de ani care pe la finele anilor 90 s-a intors din Olanda cu o idee originala pe care a impartasit-o, la inceput doar cu prietenii apropiatzi, apoi prin undergroundul clujean, iar de cand TIFFul are functie de catalizator, cam peste tot. I-am simtzit privirea arzatoare pe spinare cand am fost la discoteca intr-una din serile TIFFului. Umbla vorba ca a capatat asa putere incat daca stai pe o raza de catziva metri in apropierea lui incepe sa te ia cu ametzeli si cu incertitudini privind propria orientare sexuala. Cica tzi se inmoaie picioarele ca si cum ai avea un kil de kriptonita atarnata de gat.

Mai demult ii marturiseam unui amic ca tre sa plec din tzara pt ca simt o cumplita presiune sociala sa devin gay. "Nu exista asa ceva", mi-a replicat amicul, "tocmai tu, care faceai misto de poofteri inca cand au aparut pentru prima data prin Cluj?" "N-are a face, i-am zis, doar stii si pe Sf. Pavel cum l-au crestinat si ce opinii avea inainte". Ma gandeam sa-mi fac un tricou cu It's OK to be straight! dar nu stiu cat m-ar proteja.

Vizita mea la Cluj a fost scurta si intensa ca o ejaculare de clasa a 8-a. Am reusit sa adun cam 10 ore de somn in 4 noptzi si sa vizitez cam jumatate din oamenii pe care vroiam sa-i vad. N-am vrut nici sa ignor TIFFul, care e pt mine cel mai important eveniment religios (mai important decat Craciunul si Pastele). Pe vremuri incepea cu femeile noastre facand pasca, cozonaci si pinguini din masline in timp ce masculii parazitzi stateam in jurul unei mese la bifat filme si citit reviewuri, dupa care mergeam la colindat din cinema in cinema. Acum a fost o experientza ceva mai neplanificata, dar improvizatzia n-a fost chiar un dezastru.

M-am suit in avion cam la ora la care murea Ray Bradbury. Am simtzit o pala de vant peste obraz in clipa in care a dat coltzu, dar in clipa aia nu intzelesesem ce se intampla. Abia cand am ajuns acasa am aflat si vestea propriu-zisa, mi-a zis-o un taximetrist. Mai tzinetzi minte trauma pe care am trait-o legat de taximetrie la Bucuresti acu 2 saptamani? M-a adus in asa hal incat am inceput sa ma uit la taximetristi ca la maidanezi...trec pe trotuaru alalalt daca ii vad parcatzi, de teama sa nu ma muste, ori sa ma traga cu fortza la ei in masina si sa imi ceara apoi tarif de intrat in masina. In schimb la Cluj taximetristu asta de mi-a zis de Ray Bradbury mi-a inapoiat 5 lei din cauza ca o luase pe o strada mai ocolita, pt ca drumu principal fusese blocat de un eveniment al TIFFului. Am crezut ca-s la camera ascunsa cand mi-a dat banii inapoi. In zilele urmatoare, in orice taxi m-am suit, soferu stia toate meeting pointurile, toate evenimentele TIFFului, unde bea Kirilov la noapte si cu cine.



Cand am ajuns acasa m-a bushit plansu cand m-a intampinat catzelu si de la mireasma cartzilor din biblioteca. Am gasit pe rafturi autografele primite in absentza mea, prin laudabilele eforturi ale lui gagica-mea, de la Mike MignolaDaniel ClowesVexxatu de la Norzeatic si gagica lui, Maria Balabas de la Avant'n'gard, doua din trupele cele mai interesante aparute pe plaiurile noastre si pe care am avut bucuria sa le pot recenza in Dilema. Va datzi seama ca am stat si le-am pipait si lins cateva ceasuri pana mi s-a luat markeru pe limba. Am vrut sa le iau cu mine, da cui sa te lauzi cu ele pe aici, unde si autografele se dau cu semnatura electronica?

Ma rog, despre altceva trebuia sa fie articolu asta, adica despre filmele pe care le-am vazut la TIFF.

Atractzia populista a festivalului de anul asta a fost Iron Sky, film finlandez cu un plot ravashitor: fatza intunecata a Lunii e ocupata de o colonie nazista secreta condusa de Udo Kier, ultimele ramashitze ale rasei ariene, planificand sa se intoarca pe Pamant cu un crucishator spatzial ca alea din Battlestar Galactica, sa faca praf si pulbere America. Filmul incepe cand nazistii il captureaza pe primul cosmonaut negru trimis pe Luna de primul presedinte-femeie al SUA, ca tactica electorala pentru cel de-al doilea mandat. Negrul este torturat de nazisti si supus unui experiment de innalbire, apoi trimis inapoi pe Pamant intr-o misiune de spionaj, sa faca rost de un Ipad necesar functzionarii crucisatorului galactic. Filmul e un pic prea funny si neserios pentru propriul bine dar are efecte speciale cool. Tema se cerea tratata mai cu sobrietate, insa probabil de teama sa nu ishte controverse nasoale, regizorul a ales un ton de parodie similar celui din Mars Attacks al lui Tim Burton. Poate ca stia el ce stia, caci cand l-am povestit celor de aici, la intoarcerea din tzara, nu numai ca nu a zambit nimeni (m-am obisnuit cu lipsa congenitala a simtzului umorului), dar unu a sugerat ca ar putea anuntza autoritatzile. Probabil in tzarile germane filmul va fi interzis din pricina ca afisarea svasticii (indiferent de motiv si de simbolistica!) e fapta penala pe-aici, treaba pe care n-o sa o intzeleg niciodata: Adica tot voi facetzi pe sensibilii, mai gingashilor?



Ma rog, revenind la film, succesul fulminant al acestuia a fost urmat de concertul celor care i-au facut coloana sonora, slovenii Laibach care au dat cel mai misto concert playback pe care l-am vazut, desi tot nu intzeleg de ce a trebuit sa fie playback (vocea). La concert l-am vazt si pe Joachim Luetke, un designer elvetzian influentzat de HR Giger, care a pus la punct imaginea recenta a unor trupe ca Dimmu Borgir (ciucurii aia) sau Marilyn Manson si a venit la TIFF in calitate de membru al juriului. Amicu Satana v-ar putea spune mai multe despre el daca ar stii sa-si faca blog, ca s-a dus a doua zi sa-i vada expozitzia si sa-i ia autograf pe CDurile la care avea copertzi facute de Luetke. Profit de faptul ca nu-mi citeste blogu sa mai spun o data ca e un metalist groupie.

De obicei la fiecare TIFF ma duc si la cate un film romanesc. De data asta am ales insa extrem de nasol: Killing Time al lui Florin Piersic Jr. Despre Florin Piersic Jr. mereu am avut un impresia ca e un rockstar care sta in cumpana daca sa se sinucida, dar n-o poate face din cauza ca n-a apucat inca sa scoata niciun album si n-are ce lasa in urma. Cam asa s-a prezentat si la deschiderea noului sau film, Killing Time. La inceput n-a vrut sa vorbeasca nimic, la sfarsit a zis ca n-are chef de intrebari, noroc ca s-a sculat tat-su din sala si s-a dus sa-i ia microfonu, sa salveze momentu.

Filmul lui a fost bun atata vreme cat l-a imitat cu nerusinare pe Tarantino (Reservoir Dogs si inceputul de la Pulp Fiction). Piersic Jr. impersoneaza un fel de Travolta de Manashtur si e insotzit de un moldovean fara dintzi si cu mustatza de Dali (Gutau nu-stiu-cum il cheama pe actor) care are cateva monologuri geniale dar nu imi dau seama daca erau improvizate de el sau chiar fusesera scrise de Apricotul Jr. Inclin spre prima varianta, datorita naturaletzii accentului si idioamelor vasluiene, cu care sunt familiarizat de cand am capatat un fetish pentru moldovence. Deci faza e ca filmu asta nu e film, ci un talk show in care cei 2 eroi, asasini platitzi, discuta tampenii in timp ce asteapta sa-i faca felu unui medic rezident care l-a scapat de la moarte pe un inamic de-al lor. Cum ziceam, prima parte a filmului e funny datorita monoloagelor moldoveanului, dar a doua incepe sa supureze filozofelile sinistre ale Apricotului Jr., cu care ne-a obisnuit si prin opera sa literara, sau alte ocazii cu care s-a mai exprimat verbal de-a lungul vremii. Cel mai tare insa m-a enervat traducerea in engleza a subtitrarilor: "moldovean imputzit" s-a tradus prin "fuckin hillbilly", iar cand personajul s-a aparat cu "nu-s moldovean, sunt bucovinean", s-a tradus "I'm not from the hills, I'm from the city".


De la filmul Apricotului am mers atza la Bulgakov sa halesc niste gulyas alaturi de poetzii horthysti ai Clujului si sa ma uit la un flashmob cu csardas organizat de Eckstein Kovacs, ocazie cu care mi-am amintit ca erau alegeri dar, spre deosebire de Bucuresti, n-am vazut urma de agresiune electorala, cu exceptzia flashmobului respectiv care era de fapt simpatic.
Apoi am dat fuga la nou-renovatul cinema Marasti sa vad Masks, un giallo nemtzesc super profi si respectand cu fidelitate extrema regulile genului. In multe privintze se aseamana cu Amer de acu 2 ani, doar ca asta mai are si un scenariu. In si mai multe privintze seamana cu Suspiria, filmul definitor al genului creat de Dario Argento, pe care din pacate il imita cam cu nerusinare: o actritza ratata primeste un pont pentru a se alatura unui curs de teatru experimental. Acolo actorii sunt supusi unei metode de reeducare care sa-i faca mai autentici pe scena, metoda ce implica tortura fizica si psihologica, iar de la o vreme crime odioase cu lucruri ascutzite (care dealtfel e retzeta definitorie a genului giallo, alaturi de muzica stridenta si gross-planurile cu ochi, urechi si buze).


Seara am petrecut-o la ceea ce localnicii numesc disco porno, un fel de party tematic ca astea de pe aici cu vampiri si zombie, doar ca la Cluj tema populara care anima tineretul e sexul. Intr-o hruba sinistra se aduna toata comunitatea gay a Clujului plus cam inca pe atatzia oameni ce se dau drept hetero doar pt ca li s-au intzepenit balamalele la usa dulapului cand incercau sa iasa din el. Muzica e disco de ala vechi de la Bee Gees incolo, nu incoace, poate cu ceva remixuri mai moderne. Faza e ca la intrare itzi trebuie dresscode, treaba pe care n-am stiut-o, asa ca n-am putut intra pana nu mi-am luat peste bustul gol o vestutza pe care scria cu sclipici Love si un papion vishiniu. Inauntru vai si-amar ce am vazut, nu suporta cuvintele sa va povestesc. Va zic doar ca l-am vazut inclusiv pe Alex Leo Serban distrandu-se de minune. Nu-mi mai amintesc nici cat am stat si nici cum ajuns acasa, dar mi-am urat zilele a doua zi cand a trebuit sa ma scol sa ma tarasc la niste scurt metraje.

Apropo de asta, s-a incetatzenit ideea ca la TIFF scurt metrajele sunt excelente si, desi pana acu le-am cam evitat, am decis ca de acum vor deveni un target important. Ele vin in doua seturi, scurtmetraje romanesti si scurtmetraje horror, fiecare din astea impartzite in 2-3 calupuri de 2 ore. Faza nasoala e ca pe astea nu ai cum sa le prinzi pe DVDuri, nici legal, nici ilegal, pare ca nimeni nu vrea sa le distribuie asa ca TIFFul e cam singura ocazie sa le vezi.

Am vazut doua calupuri din cele horror si, desi au fost in general bune, am iesit de la ele cu un gust acru in gura. Sa va explic: cat nu e festival, n-ai prinde un hipster la un film horror nici sa-l tai, nu mai vorbesc de o seara romantica cu o hipsteritza care itzi da instant papucii daca pomenesti genul respectiv. N-am avut niciodata succes la gagici cu hobbyul asta, a trebuit mereu sa ma ascund ca un gay reprimat, pana in cate o seara cand beam o bere prea mult si imi dadeam arama pe fatza.

In schimb daca e festival, pe langa ca se inghesuie hipsteritzele ca la paine cu cartela, mai si incep sa puna intrebari regizorilor care mai vin la sesiunile Q&A. De exemplu pe seama unui filmuletz gen Texas Chainsaw Massacre (frantzuzesc, ce-i drept) in care o familie dubioasa sta la o masa si isi mananca ochii, limba etc., o tanara intelectuala din sala a inceput sa-l intrebe pe regizor daca s-a inspirat din Alice in Tzara Minunilor sau daca e un film despre lipsa de comunicare. Si cand  eu acu catziva ani ziceam ca Texas Chainsaw Massacre e despre dreptul la proprietate, atzi zis ca-s dus cu pluta, ai?

Am mai vazut un calup si din cele romanesti, dar nu tziu minte nici titlurile nici regizorii (decat pe Sitaru si Potcoava) si oricum n-avetzi unde sa le mai vedetzi. Uneori mai apar pe DVDuri la cate o revista de film din Romania, daca vedetzi DVDuri cu scurt metraje romanesti atasate la reviste luatzi-le neaparat. Ceea ce nu poate face cinemaul romanesc in lung metraje (inclusiv ca si calitatzi tehnice) reuseste in scurt metraje.

Asa, ce-am mai facut? Da, sambata am tras un chef de la ora 3 PM pana la ora 6 AM de la care nu imi mai amintesc decat ca s-au cantat imnuri hortiste (dintr-o carte de Nyro Jozsef pe care o tzine mama ascunsa de autoritatzi), cantece patriotice daco-getice pe versuri de Napoleon Savescu (eram si unguri si romani acolo, am vrut sa se simta toata lumea bine), hip-hop din cartierul Oprisheani din Turda, evergreenuri DJ Boros si Semnal M, iar spre final niste Type O Negative de sufletu mortzilor, in timp ce unii dintre noi se aruncau din copaci sau jucau judo langa gratarul cu mici. Daca ar fi fost cineva partash la ce s-a intamplat la cheful ala ne manca ori puscaria, ori casa de nebuni. A fost martora si adinab, care m-a catalogat drept hidos la trup si la suflet fara sa-mi acorde circumstantze atenuante. Pe motivul asta am si ratat sa revad Odiseea Spatziala - a fost retrospectiva Kubrick la TIFF. Oricum nu ma mai uit la filmu ala pana nu legalizeaza Ponta LSD-ul.

Monday, June 11, 2012

Fatalisme

Percy Gloom
de Cathy Malkasian


Benzile desenate scrise de femei sunt destul de rare; scrise si desenate chiar mai rare; scrise si desenate si foarte misto, nu pot sa accentuez suficient cat de rare. In plus, banda desenata in creion e pasare rara si da de multe ori rezultate austere dar, cand iese bine, e foarte misto.

Cathy Malkasian are background de animator si e unul din creatorii unui serial foarte misto de cand eram eu mai tanar, poate vi-l mai amintitzi de la inceputurile ProTVului - Duckman. (mi se parea genial desi abia au dat cateva episoade, insa aud ca recent au lansat un DVD boxset cu tot serialul, asteptat de fani mai bine de 10 ani!)

Povestea lui Percy Gloom e un basm morbid pentru copii. Basmele sunt de doua feluri: la unele a zice ca-s basme are un usor sens peiorativ, ceva de genul "copilarii, am depasit momentul", altele raman infipte in creier indiferent de varsta si au multiple planuri de interpretare. Ia ganditzi-va voi cat de mult adevar (candva greu de intzeles) are azi replica Vrajitorului din Oz catre Sperietoarea de Ciori: Nu pot sa-ti dau creier, dar pot sa-ti dau o diploma

Deci separarea asta fortzata intre copii si adultii e discutabila. Adultzii sunt doar niste copii care in loc sa se joace cu putzele-n nisip se joaca cu ele pe unde-i apuca. Difera anvergura jocurilor in care se implica (si riscurile).

Revenind la Percy Gloom:

Oraselul Safely e o comunitate mica, preocupata de sigurantza zilei de azi si bantuita de spectrul mortzii. Lumea e grijulie si nu vrea sa patzeasca nimica, treaba de care are grija o companie al carei obiect de activitate e testarea periculozitatzii obiectelor casnice si producerea de mesaje de avertizare, semne de circulatzie si contraindicatzii la medicamente.

Percy Gloom e un pitic paranoic care se angajeaza la firma asta, cu dorintza onesta de a pune umarul la sigurantza natzionala si cu certitudinea ca paranoia sa e un atu pentru jobul cu pricina. Necazu e ca Percy se trage dintr-o genealogie cam nesanatoasa: maica-sa e nemuritoare, iar taica-sau provine dintr-o linie de sinucigashi compulsivi, care la o anumita varsta se sinucid dandu-si singuri o palma peste cap - the magic deathslap. Secretul palmei fatale e transmis din tata in fiu la varsta majoratului.

Alta hiba a lui Percy e ca are urechile mari, acesta fiind semnul muribunzilor. Probabil din cauza materialului genetic mostenit de la parintzi, Percy e intr-o stare perpetua de moarte iminenta, de aici si preocuparea excesiva pentru precautzie si hobbyul care il face sa se angajeze la firma ce produce mesaje de avertizare. Armonia oraselului e amenintzata intr-o buna zi de o secta de tanatofobi canibali care isi mananca muribunzii, crezand ca asta e calea spre imortalitate. Percy Gloom, datorita urechilor sale, incape pe mana respectivilor si de aici incepe o mica aventura.

Volumul e hardcover, marishor si colorat sepia.

- plusuri: cam toata cartea e un pachet frumos, si la aspect si la contzinut
- minusuri: un pic cam incoerenta spre final si cam prea morbida pentru copiii carora pare sa li se adreseze
- recomandare: pentru amatorii de BD artsy dar din soiul mai simpatic, nu din cel ultra abstract


Sunday, June 03, 2012

Dowling redivivus


Make Believe

de Terry Dowling

Pedigree:
- Premiul Ditmar (pentru povestirea The Man Who Lost Red)
- Premiul Ditmar (pentru povestirea The Last Elephant)
- Premiul Ditmar (The Man Who Walks Away Behind the Eyes)
- nominalizare Ditmar (pentru povestirea A Deadly Edge Their Red Beaks Pass Along)
- nominalizare Ditmar (pentru povestirea Nobody's Fool)
- nominalizare Ditmar (pentru povestirea Time of the Star)
- nominalizare Ditmar (pentru povestirea Privateer's Moon)

Doua lucruri ma enerveaza la SFistii romani :
  1. Preferintza (si implicit promovarea din partea editurilor) pentru cicluri de romane epopeice interminabile (care oricum de la volumu 3 incolo sunt scrise in scarba, pana si autorul e satul de ele) in detrimentul prozei scurte. De fapt nu chiar scurta-scurta, caci nuvela e de departe formatul ideal pentru SFFH. La noi lumea inca colectzioneaza in disperare Dune, Dark Tower, Odiseea Spatziala, Ender, nu m-ar mira sa se dea un restart si la Fundatzia ori la Cei 3 muschetari;
  2. Preferintza pentru extreme: ori autori vedete recente si de moment, ori clasici anacronici si depasiti de vremurile in care traim (atat stiintifice, cat si literare). Nici nu ma mir ca exclusivistii mainstream au o parere proasta despre SF cand noi incercam sa-i convingem despre veleitatzile SFului cu Asimov (dintre anacronici), Alastair Reynolds (dintre vedetele meteorice) sau altzi autori care abia s-ar califica drept scenaristi la Star Trek.

In timpu asta, autorii tari ai ultimilor 20-30 de ani raman intr-o zona oarba si probabil o sa-i descopere copiii nostri cum l-am descoperit noi pe PKDick, la 20 de ani dupa ce a murit. In fine, mai pot fi ei gasitzi prin antologiile Dozois si Datlow care au inceput sa se traduca pe la noi, dar nush de ce am impresia ca lumea le cam ignora. O sa zicetzi ca probabil de proaste ce erau dar, sa fim seriosi, daca din 2-3 best ofuri facute de antologatori diferitzi nu-ti place nimic, hiba e la tine, nu la ei. Asta ma duce la alta problema: românul nu stie sa citeasca proza scurta. Are tot timpu pretentzia (cultivata si prin cenaclurile noastre) ca proza scurta tre sa se termina musai cu o poanta sau o explicatzie a ce s-a intamplat mai la inceput, altfel e degeaba.

Ilustru necunoscut prin partile noastre si destul de necunoscut in lumea occidentala, Terry Dowling e campionul absolut al premiilor SF/F/H australiene (Ditmar si Aurealis), avandu-i ca principali competitori pe Jack Dann si Greg Egan, mult mai cunoscuti datorita contractelor cu edituri din afara Australiei. E si campionul absolut al selectiilor in antologii Best Of anuale (e autorul cel mai "selectat" de catre Ellen Datlow). Nu inteleg de ce Dowling a asteptat aproape 30 de ani sa iasa din enclava publicistica australiana, avand in vedere ca, cel putzin din putzinul pe care l-am citit din el, mi se pare ca poate sta oricand pe aceleasi paliere cu nume ca Gene Wolfe sau Harlan Ellison, din toate punctele de vedere: tehnici literare inovatoare (in care si-a dat si doctoratul), versatilitate (a abordat in egala masura SF, fantasticul si horrorul) si implicare critica/editoriala (s-a ocupat de cateva editzii definitive de proza scurta, de exemplu volumoaiele retrospective de cariera ale lui Harlan Ellison si Jack Vance).


Opera lui Dowling a ramas relativ inaccesibila publicului larg, chiar si celui cititor de limba engleza datorita publicarii sale exclusiv la edituri australiene (pe amazon si ebay aproape ca nu exista). Din pricina asta pana recent l-am constientizat doar ca editor (volumele sus pomenite) ba mai nasol e ca l-am si confundat in mod insistent cu Terri Windling (coeditoarea antologiilor lui Ellen Datlow). Si, repet, nu e vorba aici de un scriitorash minor care mi-a cazut in mana din intamplare si se intampla sa scrie bine. E vorba de un mamut, de un monstru sacru, de cineva la nivelul lui Ellison sau George RR Martin.

In anul 2010 Terry Dowling a trait a doua tineretze, un fel de al doilea debut - toata lumea s-a inghesuit sa-l relanseze pe plaiurile occidentale, in formate mai accesibile (si distribuibile prin amazon):
  • Romanul Clowns at Midnight (care de fapt e teza de doctorat a lui Dowling), a fost publicat de britanicii PS Publishing.
  • Culegerea de autor Amberjack, o selectie de proza scurta din ultima decada, a aparut la Subterranean.
  • Probabil cel mai important eveniment este perechea de volume pe care sper ca ati remarcat-o in topurile mele de final de an, Basic Black (best oful horror al autorului) + Make Believe (best oful SF al autorului, de care discutam aici).

Dowling n-a prea scris romane la viatza lui. Compilatzia SF din acest volum e selectata in general din cele doua cicluri narative create de autor in anii 80 si 90, intitulate Wormwood si Rynosseros. Spre deosebire de ciclurile epopeice pe care le acuzam la inceput, astea sunt cicluri de nuvele. Adica la obiect, fara balast, fara abureala. Primul ciclu e compus dintr-un singur volum, al doilea din patru volume, nici unul prea gros. Ambele sunt... OMFG! Fundatzia e fix pix, Dune e plina de balast. De fapt, ciclul Rynosseros pare un fel de Dune redus la strictul necesar.

Sunt totusi incluse aici si doua povesti complet de sine statatoare, fara legatura cu cele doua cicluri - una care e cea mai tare din volum si una care e cea mai slaba. O sa incep cu astea:
  • The man who lost red (premiul Ditmar): Un individ care a fost condamnat sa nu mai vada niciodata culoarea rosie se indragosteste de o tipa condamnata sa nu mai auda niciodata cantec de pasarele. Genu asta de deprivari senzoriale minore sunt aplicate criminalilor de catre o specie de extraterestri care au instaurat peste noapte comunismul pe Pamant. Deprivarile senzoriale mai sunt insotite de inca o pedeapsa - criminalilor li se sterge complet din memorie crima pe care au facut-o, motivul si imprejurarile ei, fiind lasatzi sa se macine toata viatza investigandu-si propriile crime. Una din cele mai bune povesti pe care le-am citit in 2010;
  • The last elephant (premiul Ditmar): Majoritatea animalelor de pe Pamant au fost decimate, iar in Africa are loc un mare festival de sarbatorire a ultimului elefant. Mai multe personaje se indreapta spre festival, facand comentarii ecologiste si comemorand disparitzia animalelor.
Ciclul Wormwood

Asta e un ciclu de nuvele publicat intr-un singur volum, Wormwood, din care s-au selectat pentru acest volum 3 titluri, probabil cele mai bune. E si una din cele mai impresionante viziuni postapocaliptice pe care le-am citit pana acum.

N-are nimic in comun cu vreuna din viziunile postapocaliptice consacrate. In cazul de fatza Apocalipsa nu e nici o boala, nici vreun cataclism, asa cum suntem obisnuiti, ci o campanie de xenoformare. Asta e opusul terraformarii, adica in loc sa mearga oamenii pe Marte sa planteze morcovi, au venit extraterestrii sa-si planteze morcovii la noi in ograda si sa altereze ecosistemul astfel incat sa le fie lor bine. Iar ce e bine pt ei nu e bine pt noi, asa ca oamenii sarmanii sunt siluitzi sa traiasca intr-un ecosistem brutal transformat, vag asemanator cu Zona din Calauza lui Strugatzky/Tarkwosky doar ca generalizata la nivel planetar.

Asa ca oamenii, catzi au mai ramas, au ajuns sa traiasca pe un Pamant care le este complet strain, partial nelocuibil (de catre oameni, datorita unor modificari atmosferice si gravitatzionale) si acoperit de o infrastructura pe care oamenii nu sunt capabili sa o utilizeze. Asa ca sarmanii haladuiesc de colo colo prin desertul australian, incercand sa intzeleaga noile reguli dupa care functzioneaza  propria lume, pentru ca apoi sa vanda know-howul altor oameni (de aceea profesia de reverse engineer e cea mai pretzuita, iar know-how-ul e singura moneda care mai are sens).

Partea mai ciudata e ca nici macar extraterestrii nu par sa aiba cu adevarat nevoie de noul ecosistem, ei fiind de fapt niste sclavi care pun la punct infrastructura pentru altzi extraterestrii, care pana la urma apar si ei. Dar nici ei nu-s prea lamuritzi cu situatzia, fiind trimisi pe Pamant doar ca sa implementeze un nou sistem administrativ, iar shefii adevaratzi intarzie sa se arate (de aia li se zice Nobodies) ori pur si simplu nu le pasa.

Cam asta e settingul general al ciclului de nuvele Wormwood. Povestile din volumul de fatza ce au fost extrase de acolo sunt:
  • Nobody's fool (finalista Ditmar): Un reverse engineer olog e carat in spinare de o clona in calatoria spre o constructzie bizara ce pluteste pe langa Australia si pare sa fie punctul de origine al procesului de xenoformare, in sperantza ca vor intzelege mai bine scopurile din spatele transformarii brutale a Pamantului;
  • A deadly edge their red beaks pass along (finalista Ditmar): Clona care il cara in spate pe eroul nuvelei precedente ia contact cu o specie de alieni care nasc pui mortzi si ii mananca, cu exceptzia celor care reusesc sa se avorteze singuri si astfel isi castiga independentza;
  • The man who walks away behind the eyes (premiul Ditmar): Un om, membru al rezistentzei impotriva xenoformarii, e prins de extraterestrii-administratori si condamnat la "depersonalizare".
Ciclul Rynosseros

Asta e un ciclu ceva mai stufos, intins peste 4 volume din care, ca si in cazul precedent, s-a selectat un fel de best of. Settingul acestui ciclu e o Australie futurista aflata sub dictatura aborigena, in care albii au devenit minoritate discriminata iar shtiintza a fost interzisa pt ca intra in conflict cu misticismul aborigen. Eroul tuturor povestilor e Tom Rynosseros, un alb ambitzios care reuseste sa intre in gratziile aborigenilor si i se permite sa se deplaseze prin desert cu propriul lui vehicul, cu care trece prin tot felu de peripetzii. Ciclul e un mix intre Peregrinarile lui Tuf a lui GRR Martin, recent retradusa la noi, si Dune.
  • Shatterwrack at breaklight: Eroul se indragosteste de holograma unei prostituate care ii pretinde in fiecare seara, in loc de bani, o punga de sticla sparta marunt. O poveste de un romantism magic aparte.
  • The robot is running away from the trees: De aici aflam ca aborigenii au scos in afara legii tot ce inseamna robotica si inteligentza artificiala, datorita unui conflict ideologic cu mitologia aborigena. Rynosseros gaseste intr-un anticariat un robot din asta interzis si uitat de lume, care il roaga sa-l ajute sa iasa la soare ca i se duc acumulatorii. Ceea ce ocazioneaza niste discutzii despre natura vietzii si natura inteligentzei artificiale.
  • The only bird in her name: Rynosseros e insarcinat sa protejeze o specie pe cale de disparitzie, numita Forgetties, un fel de varcolaci a caror muscatura provoaca pierderea memoriei recente. In paralel cu Rynosseros, un grup de vanatori incearca sa-i extermine. Ambele partzi au dificultatzi din cauza ca s-ar putea sa fi fost muscatzi si sa nu realizeze asta.
  • Spinners: Rynosseros cunoaste in deshert un pustnic care construieste niste inteligentze artificiale eoliene, un fel de stalpi inteligentzi alimentatzi de vant cu ajutorul unor morishti. Insa, cum ziceam, inteligentza artificiala e interzisa si autoritatzile il vaneaza pe pustnicul asta sa-i taie stalpii.
  • Privateer's Moon (finalista Ditmar): Un magnat si-a construit in desert un palat cantator, cu niste gauri prin peretzi care fac ca suflul vantului sa produca un fel de muzica eoliana. Palatul e amenintzat de un satelit aborigen geostatzionar care a parcat deasupra si amenintza cu bombardarea palatului daca proprietarul nu returneaza niste relicve furate de la Vatican, care risca sa strice relatziile diplomatice ale aborigenilor cu Papa. Rynosseros e insarcinat sa negocieze predarea relicvelor.
  • Time of the star (finalista Ditmar): De aici aflam ca dictatura aborigena nu era foarte consolidata, adica sunt tot felu de triburi care se lupta pentru putere si pentru gagici. Fiica unui sef de trib e disputata de doua triburi care se intalnesc in desert pt o mica batalie. Una din partzi solicita ajutorul lui Rynosseros care, in caz de infrangere, tre sa obtzina o bucata din corpul printzului invins si sa-l pastreze pentru o eventuala clonare.
  • Coyote struck by lightning: Asta e o poveste foarte importanta pt ciclul Rynosseros dar nu intzeleg ce cauta in acest volum. E importanta pt ca da raspunsurile la multe din dilemele si misterele care inconjoara universul respectiv, dar are hiba ca nu prea esti la curent cu misterele alea daca tot ce ai citit e selectia oferita de acest volum. A trebuit sa citesc cateva recenzii (pe langa wikipedia) la volumele ciclului ca sa imi dau seama de fapt care era miza eroului si a lumii in care se invarte.  Deci, ce am intzeles eu de aici e ca nu doar Australia a fost ocupata de aborigeni, ci treaba asta s-a intamplat in toata lumea: indienii Navajo au ocupat America, maurii Africa, evreii Europa s.a.m.d., dupa ce rasa alba a fost decimata de un virus. Ultimii albi au fost criogenizatzi in sperantza descoperirii unui antidot. Coyote ala din titlu e un amerindian venit in Australia sa studieze obiceiurile aborigenilor si asista la un ritual prin care aborigenii scot afara capsulele de criogenizare pline cu albi si le dau foc, dupa ce au decis ca e prea costisitor sa le mai tzina in priza.
Asa la o prima impresie am realizat ca Terry Dowling nu va fi niciodata tradus in romaneste. E autorul la care am intalnit cele mai multe cuvinte inventate, atat de multe incat lectura devine dificila chiar si pentru cititorii in engleza. Intr-o singura nuvela am gasit mai multzi termeni inventatzi decat in tot ciclul Dune la un loc. Pentru un traducator in alta limba e cu sigurantza un cosmar, poate si asta e una din cauzele nepopularitatzii autorului. Alta hiba (care de fapt o calitate), este refuzul autorului de a explica ca la prosti. Ma refer atat la evenimente, motivatziile personajelor, cat si la cuvintele inventate de care ziceam. Toate sunt descrise prin sugestii, aluziile mascate in dialoguri, jocuri de cuvinte si referintze incrucisate care fac lectura pe cat de obositoare, pe atat de satisfacatoare. Alta impresie e originalitatea viziunilor SF ale autorului, inspirate din suprarealism si pictori gen Dali. Extraterestrii si artefactele din proza lui Dowling sunt de o bizarerie si alienare aparte, cu referintze directe la marii pictori suprarealisti.

Intr-un fel, imi pare rau ca am citit volumul de fatza. La sfarsitul lui am ramas cu impresia ca, in loc de aceasta compilatzie, ar fi trebuit sa ma duc direct la sursa, sa vanez cele 5 carti care compun ciclurile pomenite. Atat ciclul Wormwood cat si ciclul Rynosseros au o oarecare continuitate, care se finalizeaza cu explicarea unor mistere legate de personajele principale, chiar daca majoritatea povestirilor functioneaza si de sine statatoare. Deci teoretic as recomanda curiosilor sa caute materialul complet. Practic, toate cele 5 volume (Wormwood, Rynosseros, Blue Tyson, Twilight Beach, Rynemonn) sunt out of print si foarte greu de gasit la preturi decente deci, pana la o eventuala reeditare, compilatzia asta ramane cam singura varianta.

    - plusuri: autor de baza, literatura SF de cea mai inalta clasa;
    - minusuri: greu de citit in engleza, a naibii de greu sa se traduca in romaneste;
    - recomandare: lectura obligatorie pt toata lumea, daca e posibil, sa vanati volumele originale