Saturday, June 28, 2014

TIFF 2014: filmele musai

Ultimul articol despre TIFF 2014, despre filmele misto. Despre filmele nasoale am scris aici, despre cele contra plictiselii am scris aici.



Snowpiercer

Mi-am petrecut o buna parte din viatza pe Trenul Foamei (Iasi-Timisoara si retur), asa ca filmul asta a zgandarit emotzii aparte in adancul sufletului meu. Povestea e despre un tren accelerat in care traiesc ultimii supravietzuitori ai umanitatzii, dupa ce Pamantul a inghetzat complet. Trenul e o minune a tehnologiei care calatoreste fara oprire de aproape 20 de ani si contzine un eco-sistem inchis pe baza de reciclare, hidroponice etc. care face viatza posibila pe termen lung.

Vagoanele din fatza sunt de clasa intai, locuite de bogatzi cu spatzii largi la dispozitzie, vagon restaurant, sauna, discoteca samd. In vagoanele de la coada stau moldovenii intr-o putoare infernala de shosete si nu numai, inghesuitzi ca sardelele si planuind sa atace vagoanele din fatza ca sa stea ilegal la clasa intai. Toata lumea stie ca daca trenul se opreste vor muri inghetzatzi, asa ca mecanicul de locomotiva (Ed Harris) a capatat statut de zeu, dar si de tiran.

Chris Evans (Captain America) si William Hurt decid sa conduca o insurectzie a moldovenilor spre cucerirea vagoanelor din fatza. Pe drum ei trebuie sa se lupte cu controlori nemilosi (Vlad Ivanov al nostru, albinosu islandez din Noi Albinoi). Mai apar Tilda Swinton (in rolul unui inspector), catziva actori coreeni (din The Host), recent oscarizata Octavia Spencer (in rolul unei moldovence careia CFRul i-a rapit copilul). Doar Smiley si Bartos mai lipseau, sa alerge pe acoperishul trenului.

Snowpiercer e un miracol al cinemaului SF recent, adica un SF in care chiar se intampla si se speculeaza chestii, nu doar se arata chestii. Poate se intampla umpic prea multe, avand in vedere ca producatorii au decis ca pt lansarea in SUA sa taie cam juma de ora din “scenele fara actziune” pt ca americanii nu se pot concentra la asa multe dialoguri.

Povestea e ecranizata dupa o banda desenata frantzuzeasca misto din anii 80. Regizorul filmului e coreeanul ala care a mai facut The Host, iar actorii sunt o adunatura foarte ciudata de vedete aduse din toate coltzurile planetei.

Eastern Boys

Robin Campillo face filme cu subtext social foarte heavy (vezi cazul Les Revenants, filmul cu zombie venitzi sa-si revendice pensiile). Aici autorul opteaza pentru teme gay pentru o interesanta metafora la adresa statutului actual al Uniunii Europene, in lumina recentelor alegeri europarlamentare si a valului de ura franco-britanica care s-a creat la adresa est-europenilor.

In linii destul de simple si fara inflorituri, filmul ne arata ca est-europenii au fost doritzi in UE in calitate de carne de tun, outsourcing de resurse umane pentru munci grele / umilitoare, ori pentru prestari de servicii sexuale. Problema e ca tactica nu a fost aplicata metodic, asa ca acum suntem cam multzi fugitzi din tzara. Si cam hotzi, ce-i drept - la firma la care lucrez eu, saptamana asta ne-au chemat la firma pe romani si pe tunisieni sa ne intrebe daca stim cine fura mancare din frigiderul departamentului - singurul anuntz administrativ care s-a facut in engleza in 3 ani (in rest tre sa traducem anuntzurile cu Google translate). Oricum, caracterizarea asta nu ma deranjeaza atat cat faptul ca astia prin Occident isi inchipuie ca noi ne imbracam doar in treninguri si avem drept limba materna rusa, indiferent de tzara din care venim.

Filmul e despre un corporatist ghei francez care merge prin gari la agatzat tziganusi est-europeni care ofera blowjoburi pe 50 de euro. Intr-o buna zi face eroarea de a invita pe unul la el acasa, iar acesta vine cu toata gasca si ii fura absolut tot din casa. Cumva macinat de vinovatzie, tziganushu revine totusi cateva zile mai tarziu sa se achite de blowjobu promis. Cei doi dezvolta o romantica relatzie transeuropeana, iar francezu decide sa-l adopte pe baiat ca sa-i dea o shansa in viatza. Problema e ca amicii baiatului nu-s incantatzi de idee si fac pe dracu in patru sa il traga inapoi in mizeria ghettoului est-euro. Ceea ce, din nou, e o buna reflectare a ce se intampla in zilele noastre.

Of Horses and Men

Film islandez despre un satuc de tzarani si caii lor, cu care acestia au o relatzie nu chiar zoofila, dar mai personala decat ar fi normal. Bunaoara unu dintre ei isi impusca iapa intr-un acces de gelozie, dupa ce aceasta a fost calarita de un armasar isteric. Evenimentul sta la baza unei relatzii care se infiripa intre stapanul iepei si stapana armasarului. Un alt personaj, un spaniol ratacit si impins la disperare de frigul islandez, isi omoara calul sa se incalzeasca in matzele acestuia. Scenariul e o succesiune de astfel de anecdote absurd-morbide, slab legate intre ele, cu dialog minimal si umor foarte sec. Sunt si scene ceva mai criptice, la care probabil e nevoie sa stii mai multe decat stiu io despre cai, ca sa le apreciezi.

Audio-vizualmente asta e filmul cel mai misto pe care l-am vazut la TIFFul asta. Caii sunt personaje la fel de impozante ca si cele jucate de actorii umani, nechezatul lor face parte din scenariu la fel ca si dialogurile oamenilor. Personajele se misca intr-un ritm constant de trap cu camera alergand adesea pe langa caii tropaind, iar coloana sonora folkista (gen Mugison) si peisajele rurale islandeze sunt o desfatare. 

We Are the Best

Suedezul Moodysson e un obisnuit al TIFFului inca de la primele editzii - si-a filmat unul din filmele recente chiar la Cluj (si la Cernobal :)), daca nu ma insel chiar in timpul unui TIFF. A fost unul din preferatzii raposatului Leo Sherban si una din revelatziile pe care mi le-a produs festivalul. De cand s-a insurat cu autoarea de benzi desenate Coco Moodysson, a devenit crestin habotnic si punker feminist, filmele lui sunt ceva mai militante, dar nu si-au pierdut nimic din fortza, in special in ce priveste caracterizarea personajelor.

Filmul asta e o ecranizare a unei benzi desenate facuta de nevasta-sa si sintetizeaza obsesiile recente ale regizorului pentru feminism, crestinism, punk si stangism. M-am uitat la film cu sperantza ca o sa fie despre lesbiene, si cand colo e despre trei fetitze de gimnaziu care decid sa isi faca o trupa punk in semn de protest fatza de orele de educatzie fizica de la scoala. Doua dintre ele sunt mai nihiliste, in timp ce a treia e o crestina habotnica, deci in felul ei tot marginalizata, dar e singura din trupa care are habar sa cante, ca a invatzat notele la biserica.

Probabil sunt semne de decrepitudine cu tendintze pedofile, dar m-am indragostit pe loc de cele 3 actritze. N-am mai vazut actori-copii atat de buni in o gramada de ani, probabil niciodata adunatzi in acelasi film. Povestea e un coming-of-age lipsit de evenimente spectaculoase, dar extrem de sharmant in ce priveste dialogurile, personajele si umorul cald.


In Order of Disappearance

Daca, in loc sa se insoare cu Madonna, Guy Ritchie s-ar fi mutat in Norvegia, filmu asta ar fi fost facut de el. Ca si Eastern Boys, e inca un film care incearca sa puna distantza intre cele doua jumatatzi ale Europei scindate de recentele alegerei europarlamentare. Aici est europenii sunt reprezentatzi de o mafie sarbeasca in care toata lumea poarta cushme si are candelabre imense prin casa. Mafia sarbeasca e condusa de Bruno Ganz si intra in conflict armat si tactic cu mafia aristocrata norvegiana. Conflictul e provocat si intretzinut de un muncitor de la deszapezire (Stellan Skarsgard) hotarat sa isi razbune fiul care a murit din pricina interlopilor si a drogurilor.

Filmul e un Snatch norvegian cu actori excelentzi, umor negru, violentza hazlie, coincidentze, twisturi si missunderstandinguri funny. Foarte multe personaje mor (cam unu la 5 minute), de unde si titlul filmului.

Philomena

Film de propaganda anti-religioasa umpic nedreapta, in sensu ca biserica e scoasa aici drept tzap ispasitor pentru o problema mult mai complexa, profitand de faptul ca personajul negativ – o calugaritza habotnica – a murit in anii 90 si nu se mai poate apara. In rest e un film profund uman si foarte classy, asa cum stiu britanicii sa faca. Regizorul britanic Stephen Frears e un expert al genului (The Queen, High Fidelity).

Povestea e despre Philomena, o pensionara care pe vremea cand era tanara si proasta a ramas gravida si a fost luata in grija la o manastire de maici care i-au vandut copilul din flori. Acu la batranetze, sub impulsul telenovelelor pe care le consuma toata ziua si a emisiunilor cu Andreea Marin, decide sa se regaseasca cu copilu abandonat. In acest scop ea se adreseaza unui jurnalist ratat care are mare nevoie de o bomba de tabloid ca sa-si relanseze cariera. Cei doi calatoresc in lung si-n lat investigand situatzia care ofera unele Surprize Surprize, dar nu vreau sa dau spoilere.

Filmul e excelent, a fost finalist la 4 Oscaruri - inclusiv pt film, scenariu si Judi Dench. Mie cel mai misto mi s-a parut scenariul (in ciuda derapajelor moralizatoare – creca e pur si simplu la moda sa arunci cu kkt in biserica no matter what). Dialogurile sunt excelente, iar actorii britanici au felu lor aparte de a fi elegantzi si funny in acelasi timp, incat itzi pica dragi instantaneu. Personajele implicate in poveste inca traiesc inca bine mersi (vezi poza) si au pus umarul la promovarea filmului in media.

Enemy

Dupa un film finalist la Oscar si excelentul thriller Prisoners, canadianul Denis Villeneuve pluseaza din nou cu aceasta minunata ecranizare dupa Jose Saramago, si se foloseste tot de Jake Gyllenhaal ca sa deliver the goods. Cartea a fost tradusa la noi sub titlul Omul duplicat.

Gyllenhaal joaca rolul unui prof de istorie divortzat care, uitandu-se la niste filme inainte de culcare, remarca un figurant care seamana cam tare cu el. Il cauta pe imdb pana afla cum il cheama, il localizeaza si realizeaza ca nu doar ii seamana, ci e un doppelganger perfect in cele mai mici amanunte. Isi ia inima in dintzi si il contacteaza, propunandu-i o intalnire fatza in fatza, insa la telefon raspunde sotzia actorului, care e convinsa ca cel care a sunat-o e propriul sotz incercand sa-I joace o farsa. De aici lucrurile se complica tot mai urat si, de la un punct incolo, filmul devine destul de psihedelic. E un fel de Lynch meets Kafka, asa l-au caracterizat unii comentatori (ma intreb totusi de ce Kafka si nu Saramago, daca tot e autorul povestii originale).

Mood Indigo

Michel Gondry incearca sa umple locul lasat cam liber in cinemaul francez de activitatea modesta a lui Jeunet din ultimii ani. Pentru asta, apeleaza la trucurile invatzate, cat a stat prin America, din colaborarile sa cu Charlie Kaufman (Eternal Sunshine…, Human Nature). Combinatzia se potriveste la fix pe romanul urmuzian al lui Boris Vian (L’ecume de jours) ecranizat aici pentru a nu stiu cata oara (in ciuda faptului ca lumea tot zice ca nu e ecranizabil).

Filmul e foarte dragutz si gimmicky dar la peste 2 ore de post-modernisme, trucuri vizuale dadaiste si dialoguri rapide in franceza, devine uneori obositor. Gondry abuzeaza de ceea ce stie el mai bine sa faca. Filmul e un fel de steampunk absurdist, cu efecte speciale stop-motion care adesea sunt foarte simpatice, dar cam aglomereaza filmul. Ceea ce nu e asa rau, caci altfel povestea ar fi descurajant de simplista – un gagiu (Silviu Gherman, sau o sosie a lui?) se scoala intr-o dimineatza cu planul de a se indragosti, o face (cu Audrey Tautou), se insoara, nevasta pica bolnava, se duce la doctor (Gondry insusi) si afla ca femeia va muri daca nu se inconjoara cu flori. Baiatu incepe sa-si dea totzi banii pe flori, pana ajunge sarac lipit si tre sa se angajeze in munci umilitoare.

E un film pentru hipsterii high class care cauta o alternativa viabila la ceea ce Wes Anderson are sa le ofere. Mare indragostit de jazz (si amic al lui Duke Ellington), Boris Vian a incercat in romanul asta sa faca literatura jazzy de improvizatzie, iar metoda e excelent transpusa in cinema prin acest film. Singura problema e ca jazzul de improvizatzie poate fi cam annoying.

Fever Pitch

In ciuda faptului ca comedia romantica e cel mai despicable gen de cinema, I'm a sucker pentru povestile de dragoste scrise de Nick Hornby (High Fidelity, An Education). Nu stiu de ce abia acuma am vazut Fever Pitchu - e chiar vechi, de cand Colin Firth era tanar si Mark Strong nu incepuse inca sa semene cu Andy Garcia (adica anii 90). Vazusem in schimb remake-ul american care mi s-a parut de kkt, in primul rand pentru ca au inlocuit tema profund britanica - fotbalul, cu baseballul american pe care nu doar ca nu-l intzeleg, dar si cat intzeleg din el mi se pare supernasol si anticlimactic. Nici dupa fotbal nu ma omor (de prin 94, cand la sfertu cu Suedia am plans atat de tare ca dupa aia nu am mai simtzit nimic, niciodata), dar macar pot sa intzeleg de ce cineva s-ar omori.

Colin Firth e un prof de literatura obsedat de echipa Arsenal, bantuit de flashbackuri despre cum il ducea taica-sau la fotbal cand era mic. El se indragosteste de o colega care nu suporta fotbalul si pe care o mai duce cu fortza la cate un meci. Povestea e pozitzionata in timpul sezonului din 89 cand Arsenal a castigat campionatu cu un gol marcat in ultimul minut al ultimului meci al sezonului, ceea ce da povestii o tensiune misto, in care relatzia dintre cei doi evolueaza prin tot felu de hartoape in functzie de evolutzia echipei in campionat. Sunt foarte amuzante dialogurile, atat intre protagonisti, cat si intre barbat si amicii lui, ori intre gagica si amicele sale (incercand sa psihanalizeze obsesia barbatzilor pt fotbal).

Shield of Straw 

Takashi Miike e unul din pionierii horrorului japonez, dar de catziva ani se straduie sa intre in mainstream si a facut o obsesie pentru filme cu samurai, incercand probabil sa se afilieze panteonului cinemaului japonez old-school (Kurosawa etc.). Desi Shield of Straw se petrece in zilele noastre, la baza e o fabula moralista cu samurai care duc conceptu de onoare pe culmi absurde, dincolo de orice notziuni de patriotism, si chiar de logica. 

In filmu asta samuraii sunt 4 politzisti insarcinatzi cu escortarea unui violator psihopat de la un oras la altul, in conditziile in care exista o recompensa de 1 bilion de yeni pentru cine il asasineaza pe detzinut inainte sa intre in sala de judecata. Politzistii tre sa se lupte intai cu populatzia disperata dupa banii pusi in joc, apoi cu ceilaltzi politzisti dispusi sa isi riste carierele si salariile de bugetari ca sa puna mana pe recompensa si intr-un final chiar cu propria lor tentatzie de a pica la o intzelegere si a impartzi banii intre ei.

Se ajunge chiar in situatzia in care detzinutul insusi e dispus sa se sinucida ca sa puna mana pe recompensa. Unii s-ar putea sa-l misinterpreteze drept un film bruswillian despre patriotism absurd, insa daca ai vazut recentele filme ale lui Miike realizezi ca de fapt Shield of Straw inchide un fel de trilogie a onoarei absolute la care Miike munceste de catziva ani (alaturi de Harakiri si 13 Assassins).

Blue Ruin 

Film extrem de maiastru, mai ales ca e facut de/cu niste necunoscutzi. Atentzia la detalii e impresionanta, ritmul scenariului la fel, in special felul in care detaliile povestii se dezvaluie milimetru cu milimetru pana cand totul face sens. La baza filmul e un comentariu la adresa dreptului tzaranului american la inarmare, ceea ce in teorie inseamna ca tzaranu sa aiba in casa o pusca descarcata in caz ca Omu Zapezilor se napusteste asupra casei lui, dar in practica inseamna ca tzaranu are vreo 6 puscoace incarcate, cate una pentru fiecare membru al familiei, si nu pregeta sa le scoata de cate ori bea o bere in plus si se enerveaza pe te miri ce.


In filmu asta tzaranu a aflat ca un vecin se culca cu nevasta-sa si in consecintza ii impusca familia. Fiul supravietzuitor al familiei asaltate se razbuna pe tzaran omorandu-i un membru al familiei. Ceilaltzi membri ai familiei decid sa nu cheme autoritatzile, ci sa „keep it in-house”, isi scot puscoacele din vitrina si se duc sa macelareasca ce a ramas din familia asaltata initzial. Membrii acesteia iau la randul lor masuri si tot asa, cele doua familii trigger-happy se macelaresc incet dar sigur, intr-un tavalug al razbunarilor violente care escaladeaza pana la un final moralist intr-un fel splendid. 

Black Coal, Thin Ice

Dupa ce ca-s calare pe economia capitalista, chinezii au inceput sa ia cu asalt si cinema-ul, cu un fel de drame destul de greu de digerat, sufocate in comentariu social dar in acelasi timp suficient de politically-correct ca sa treaca de cenzura lor de-acolo, care poate fi nasoala cand vrea. Filmul asta a luat Ursul berlinez - unii zic ca e o tentativa a europenilor de a-i pupa in cur pe chinezi, dar filmul e pretty cool. Mi-a placut mai mult decat A Touch of Sin, celalalt film ultrasocial chinezesc pe care l-am vazut la TIFFu asta.

In primul rand pentru ca are componenta asta noir care e foarte atipica pentru cinemaul chinezesc. Nu va inchipuitzi totusi ceva cu femei fatale imbracate in rosu si detectivi cu palarii de fetru ascultand jazz, ci un fel de echivalent comunist al acestor troposuri. Personajele sunt proletari imbracatzi prost, femeia fatala e o croitoreasa, detectivu e un militzian rural ambitzios, iar crimele sunt infaptuite (ori macar descoperite) prin fabrici si uzine. Paralelele cu filmul noir american sunt insa acolo si sunt palpabile.

Altfel povestea nu e spectaculoasa, e un policier destul de standard despre o serie de crime legate intr-un fel sau altul de viatza unei croitorese si de o geaca de piele la care croitoreasa i-a stricat candva un nasturel.

Saturday, June 21, 2014

TIFF 2014: filmele asa si-asa

Asta e partea a doua despre filmele de la TIFF 2014, categoria nici grozave, nici nasoale. Prima parte, despre filmele nasoale, a fost aici.  

Stranger by the Lake 

Un amic gay s-a plans ca genu asta de filme ii impinge pe heterolăi sa creada ca homosexualii nu fac altceva decat sa poponareasca toata ziua, cand de fapt ei au si alte activitati, ca toti oamenii. E un film cu hemosexuali care stau toata ziua cu putzele in soare pe malul unui lac, si din cand in cand se mai retrag in tufisuri. Un labagiu mai rusinos bantuie si el tufishurile sa-si satisfaca voyeurismul (filmul e FOARTE explicit). Un mustacios cu ochi albastri care seamana cu Franco Nero frange inimi, si nu numai. Un mosh harshait de viatza sta umpic mai incolo si face pe inabordabilul, cugetand la rostul apusului de soare. 

Armonia uraniana e distrusa cand unul dintre astia se ineaca in conditzii suspecte, iar prin tufe incepe sa-si faca veacul un politzist bagacios (singurul imbracat din film), care pune mereu intrebari incomode, stricand cheful celor care se harjonesc pe-acolo.

Homofobii vor face infarct la vizionarea acestui film, dar pana si ei vor aprecia unele calitatzi estetice, pulsatzia calmului amenintzator care apasa peste situatzie, tufele bantuite de homosexuali silentziosi, balanganindu-si putzele ca niste zombie ametzitzi de letargia dupa-amiezelor tarzii. Senzatzia de lac bantuit devine tot mai puternica spre finalul filmului, pe masura ce sexul pastoral lasa treptat loc mortzii ce pare sa lancezeasca ca si personajele, cu putza in soare.

R100

Film japonez despre masochism, infinit superior celorlalte filme pe aceeasi tema de care am povestit in articolul precedent (Hentai Kamen, Venus in Furs, Moebius). R100 are cate ceva din fiecare din acestea – grotescul din Moebius, lirismul din Venus, absurdul din HK - si le imbina cu mare pricepere. Din pacate se cam dezintegreaza spre final, motiv pt care nu-l pun in categoria filmelor musai de vazut, dar are momentele lui stralucite.

Un proletar japonez aproape vaduv gaseste consolare la un club care ofera masochistilor servicii de umilire pe termen lung. Contra unui abonament, omului i se garanteaza ca timp de un an va fi umilit de femei la ocazii imprevizibile, dar ca nu are voie sa riposteze. Timp de un an eroul e batut, scuipat, lovit in coaie de catre femei necunoscute, in contexte aleatoare – pe strada, la serviciu, la cafenea. De la o vreme insa ce-i prea mult nu-i sanatos, mai ales cand femeile incep sa-i atace familia (fiul si socrul) iar lucrurile degenereaza intr-un veritabil razboi inter-gender cu un final apoteotic. Filmul e facut de un obisnuit al TIFFului si un maestru al comediei japoneze absurde cu tonuri negre, Hitoshi Matsumoto (Big Man Japan, Scabbard Samurai).

Fly 

Foarte amuzanta aceasta productzie Tollywood, dar mult prea lunga pentru cat are de oferit. Tollywood e numele alocat industriei de film indian din Hyderabad, concurenta a Bollywoodului (industria din Bombay) si cea mai prolifica fabrica de filme a cinemaului modern. Nu stiu daca exista o distinctzie intentzionata de stil, dar mi s-a parut ca aici e mai putzin dans si muzica decat in filmele Bollywood, iar muzica e cumva integrata cu dialogurile personajelor, care sar pe nesimtzite din speech in cantec si invers.

Eroul filmului e omorat din gelozie de catre un mogul corporatist si, reincarnandu-se intr-o musca, incepe o campanie de teroare la adresa inamicului sau. Teroarea incepe de la chestii mici, bazait enervant si intrat in ochiu omului, dar se dezvolta intr-o desfasurare violenta de fortze cand fosta iubita, o sculptoritza de miniaturi, incepe sa construiasca arme letale potrivite pentru statura mushtei. Din pacate efectele speciale imping adesea filmul in zona desenelor animate si submineaza atitudinea straight-face care ar fi facut filmul genial.
 

  Killers

Kimo si Timo, mai cunoscuti drept fratzii Mo, sunt doi tineri regizori de horror indonezian care au avut un debut impresionant cu scurt metraje splendide in cadrul antologiilor horror VHS 2 si ABCs of Death. Killers pare insa peste puterile regizorilor, care nu prea stiu sa gestioneze pasul unui scenariu de lunga durata. Excesul de violentza, icnete si horcaituri devine obositor, fara a duce intr-o directzie prea interesanta.

Eroii sunt un japonez corporatist pasionat de filme snuff si un jurnalist indonezian insetat de razbunarea pe un mogul local corupt. Cei doi stabilesc o amicitzie pe un fel de Youtube dedicat filmelor snuff, iar japonezul il introduce pe jurnalist in placerea de a curma vietzi in moduri brutale si il inspira sa dea curs razbunarii care il macina. Doar ca tutorialul respectiv vine cu un pretz faustian.

 Pioneer



Thriller norvegiano-american despre o problema similara cu cea a noastra de la Pungesti, pe care insa norvegienii au avut-o in anii 70, cand au gasit petrol in Marea Nordului. Deci e un film istoric, despre cum a devenit Norvegia tzara bogata care este astazi.

Dupa ce zacamintele au fost identificate, norvegienii au realizat ca nu aveau expertiza si tehnologia necesare sa monteze conducta pe fundul marii si aveau nevoie de scafandri de mare adancime. Americanii au sarit imediat in ajutor, in stilul lor caracteristic in care cu o mana itzi dau si cu doua itzi iau, sperand sa sufle biznisu de sub nasul norvegienilor. Acestia nu s-au lasat insa si pana la urma au castigat, dar nici metodele lor n-au fost tocmai crestine, iar la mijloc au fost prinsi catziva oameni nevinovatzi.

Povestea e spusa din perspectiva unui scafandru norvegian (gagiu ala mic din Headhunters) al carui frate moare in timpul uneia din scufundari. Eroul devine obsedat de ideea ca n-a fost vorba de un accident, iar scafandrii americani venitzi sa-l antreneze (Wes Bentley din American Beauty, revenit dintr-un lung hiatus de cariera datorat heroinei) se comporta suficient de ciudat sa confirme asta.

Filmul are patina anilor 70 (mustatzi, parpalace, tehnologie aproape steampunk) si spiritul marilor filme conspiratzioniste despre insemnate momente istorice. E facut de un specialist al thrillerului scandinav (a mai facut Insomnia, ala remakeuit de Christopher Nolan). Pentru fanii acestui gen de film creca e excelent.


The Suspect

In viatza mea n-am vazut atata alergatura adunata intr-un singur film. Creca una din scenele de urmarire a durat juma de ora fara oprire. De fapt cea mai mare parte din timp vezi doar urmariri, cu cateva opriri, cand mai obosesc personajele sau mai moare cate unu si tre sa se opreasca. Explicatzia sta in faptul ca regizorul e cascador la baza.

Coreea de Sud are deja Hollywoodul ei. Sa nu ne mai kkm atata cu cinema-ul coreean vizionar, ca nu e atat de diferit de cel american. Coreea de Sud e un mic outpost american ultracapitalist pe care americanii s-au chinuit mult sa-l tzina in picioare, in ciuda presiunilor din zona, cam ca si cu Israelul. Cinemaul de la Seoul e facut sa atraga atentzia americanilor (de unde si numarul de remakeuri si ucenicia regizorilor coreeni in SUA). Au si coreenii Brusc Willișii lor, Vin Dieselii lor etc. Sigur, mai au si din astia mai fukkedup, gen Kim Ki-Duk, dupa cum si americanii mai au din cand in cand cate unu care face nota discordanta. Da in esentza e acelasi lucru. Filmu asta de exemplu ar putea face parte fara probleme din seria Bourne.

Povestea e despre fratzia dintre cele doua Corei, manifestata aici prin rivalitatea dintre doi spioni - unu venit din Nord si folosit pe post de tzap ispashitor de catre autoritatzile din Sud, si unu din Sud care incearca sa-l prinda ca sa nu apuce sa duca o retzeta de anthrax la guvernu din Nord. Treaba e ca ambii sunt manipulatzi de politicieni cu o agenda ascunsa, asa ca in timp ce se alearga cei doi mai tre sa se opreasca, sa cugete daca nu-s luatzi cumva de fraieri.


Magic Magic

Filmu asta n-a mai ajuns la TIFF, desi era pe program cu cateva zile inainte sa inceapa. L-am vazut totusi si il pun in lista asta.

E un teen-movie atipic, care incepe ca un horror (niste tineri merg la o cabana izolata si sinistra), dar se transforma din mers intr-o drama realista excelent jucata de tinerii actori. O hipsteritza americanca se duce in excursie taman in Chile, unde au invitat-o niste preteni de-acolo. Odata ajunsa, realizeaza ca natura nu ii prea prieste, ca tot McDonaldsu de-acasa era mai bun. Se streseaza cand vede oi, caini, cai, nu ii place apa care nu vine din robinet, face alergie la orice, se isterizeaza cand vede o pasarica moarta, ii ies bube etc. Genu de chestii care se intampla celor din #unitisalvam daca-i trimitzi sa traiasca o saptamana la Rosia Montana. Pe masura ce filmul avanseaza, starea psihica a eroinei se degradeaza si incep sa apara semne ca ar fi posedata. Ramane de stabilit daca e posedata de diavol sau de fitze, si in ambiguitatea asta stau calitatzile filmului.

Emily Browning pare condamnata sa joace doar in filme despre femei nebune (Sucker Punch, The Uninvited). Apare si geekul Michael Cera (Scott Pilgrim) intr-un rol atipic misto, de cacanar nesimtzit.


Adult World

O hipsteritza poetesa care viseaza la succesul literar isi castiga existentza ca vanzatoare intr-un sex shop, ceea ce o tulbura putzin, avand in vedere ca e virgina si cam plina de fitze. In paralel il mai stalkuie pe poetul local, John Cusack, incercand sa se foloseasca de aceasta pentru a penetra mediile intelectuale, insa prietenia lor se duce pe rapa dupa ce acesta ii publica o poezie intr-o antologie umoristica intitulata Shit Poetry. Distrusa si fara viitor, fata incearca sa se resemneze trimitzand poezii la revistele erotice din magazinul la care lucreaza.

E un fel de coming of age movie, despre varsta aia oribila cand chiar tre sa intri in campu muncii, iar viatza tzi se cam termina si faci pe dracu in patru ca sa traiesti in denial (inclusiv sa urasti de moarte lumea care itzi spune adevarul si itzi zgandare stima de sine). Cum eu am trecut demult de varsta asta, filmu nu m-a prea atins, dar m-am bucurat sa-i revad pe doi din protagonistii American Horror Story (Evan Peters si fiica lui Eric Roberts) si chiar pe John Cusack care, slava domnului, a imbatranit in sfarsit (ma temeam ca s-a blocat pe 28 de ani).

 A Touch of Sin

Dupa ce a aparut Magnolia in anii 90, s-a tot dat tarcoale pe la marile premii cu filme din astea puzzle, alcatuite din povesti slab conectate intre ele, care converg spre o senzatzie generala ca toate se leaga in cosmosu asta, intr-un fel sau in celalalt fel. Dar americanii macar aveau simtzu epicului, le mai insiropau cumva, sa reusesti sa duci la capat un astfel de film.

Cand ma bucuram ca am scapat de trendu asta, iata ca vin chinezii sa il revigoreze cu acest film ultra-proletar despre ce inseamna sa traiesti in China neo-capitalista cu fundatzie comunista, sa fii sarac rupt in cur cand la orizont vezi zgarie nori acoperitzi de smog. Povestea e un calup de 4 istorioare inspirate din presa lor cotidiana - sinuciderile de la fabricile Foxconn, ceva cu o pedichiurista care si-a omorat un client, ceva cu un miner frustrat care isi impusca shefu. Fiecare poveste e lenta si anosta, pana in ultimul minut cand cate unui personaj ii sare clapa si face o chestie nasoala, da nasoala de tot. Spre deosebire de filmele-puzzle americane, aici povestile sunt foarte slab legate intre ele, putea fi bine mersi un calup de scurt-metraje si probabil nu as fi cascat atata.

Critica pare sa-l aprecieze pe regizoru asta, e pretentzios fara sa fie artsy fartsy, zice chestii serioase care intereseaza pe totzi cei care se tem de capitalismul chinezesc, si in momentele sale lente are si ceva din realismul asta kkcios romanesc, in care personajele nu fac nimic, ci se uita pe geam si se gandesc, dracu stie la ce. Un film ambitzios, solid, dar muuuuult prea social pentru gusturile mele.

Europa Report


Un fel de Space Odyssey al omului sarac, facut de un regizor din Ecuador cu o distributzie internatzionala la care participa Sharlto Copley (District 9, Elysium), gagiul din Girl with a Dragon Tattoo (varianta suedeza) si Anamaria Marinca a noastra care are un accent englezesc cool de cand a jucat in Dr. Who si pare ca s-a invartit foarte bine (in urmatorul ei film va juca alaturi de Brad Pitt).


Desi e un SF de ala cosmic, cu o nava spatziala care merge pana la Jupiter sa pescuiasca la copca sub ghetzurile satelitului Europa, producatorii s-au zgarcit foarte tare la buget asa ca sentimentul cosmic al filmului e aproape nul, se vede prea tare ca totul se petrece intr-o garsoniera. Pana la un punct mi-a amintit de Odiseea Spatziala a lui Clarke (care prin volumu 3 daca nu ma insel, se petrece tot pe o Europa suspectata de a cataliza viatza in adancurile sale), insa feelingul de odisee spatziala lipseste cu desavarsire aici – astronautzii ajung foarte repede pe orbita, aeuropenizeaza super rapid, observa niste luminitze in oceanul de sub banchiza si incep sa se panicheze. Filmul e mult prea scurt si ieftin pentru a stimula acel sense of wonder vizat de acest soi de SF.


 Banklady

Nemtzii nu prea au nici femei frumoase, si nici gusturi vestimentare, asa ca e cumva logic faptul ca eroina acestui film a devenit foarte simpatizata in ciuda faptului ca si-a petrecut mare parte din viatza jefuind banci alaturi de iubitul ei. A ramas in istorie drept prima talharitza in Germania, precum si pentru stilul vestimentar/coafeuz pe care il folosea pentru a se deghiza.

Filmul e un Bonnie and Clyde nemtzesc facut de Christian Alvart (Antikorper si, intr-o scurta escapada la Hollywood, Pandorum). Placut la vedere, foarte atent la detaliile decorative (RFGul anilor 60-70), filmul e un divertisment usurel, surprinzator de vesel si pozitivist avand in vedere ca vine din Germania si e despre niste talhari. Dar, cum ziceam, au avut si nemtzii in istorie o femeie frumoasa care se imbraca frumos, asa ca au trecut cu vederea riscul ca acest film sa fie vazut drept o glamorizare a violentzei si talhariei. Ceea ce e, de fapt.

20000 Days on Earth

De cand a scapat si de Mick Harvey, Nick Cave a intrat pe o panta megalomaniaca si i s-a parut o idee buna sa faca un documentar despre cat de cool e el si ce ghiuluri mari are pe degete. Un amic mi-a zis ca de vina e Warren Ellis, cu care Nick Cave a dezvoltat un fel de relatzie gay - vezi si numeroasele soundtrackuri pe care le-au facut in ultima vreme. In filmul asta la un moment dat Nick Cave il pupa pe gura si zice ca isi petrece mai mult timp cu el decat cu nevasta-sa. Paradoxal, nevasta nu apare deloc in film, desi se doreste a fi un documentar biografic. Nici Mick Harvey nu apare - in schimb apar Blixa si Kylie Minogue sa spuna cateva banalitatzi si complimente. Despre majoritatea oamenilor care au avut un impact in cariera artistului - gen Anita Lane, PJ Harvey - mai nimic.

E genul de film care se face dupa ce un mare artist moare. Sper ca Nick Cave e doar extrem de vanitos, si nu extrem de bolnav. Mesajului documentarului sta in versurile preluate de pe recentul sau album cvasi-solo, repetate obsesiv in ultimele scene: Look at me now! I'm glowing! I'm flying!



Big Bad Wolves

Tarantino a listat filmul asta drept favoritul sau pe 2013 din cauza ca arata cam ca scena de tortura din Reservoir Dogs, extinsa la 2 ore. La baza filmul e un torture porn, cu catziva indivizi care il tortureaza pe unu, banuit a fi pedofil (cam ca in Prisoners).

Si totusi filmul reuseste sa fie foarte funny – in primul rand pentru ca e israelian si, n-o sa ma credetzi, dar totul e foarte funny in Israel, chiar si violentza; in al doilea rand pentru ca actorii sunt foarte simpatici; in al treilea rand pentru ca filmul isi asuma cu mare pricepere tonul de comedie neagra al pomenitei scene din Reservoir Dogs.

Pedofilul e un prof divortzat, iar cei care il tortureaza sunt un militzian care se chinuie sa obtzina o marturisire, tatal nefericit al uneia din victime si bunicul aceleiasi victime. Dupa o scurta introducere, cea mai mare parte a filmului se petrece cu astia incercand sa-i smulga unghiile si sa-i taie deshtele pedofilului. Efortul e mereu intrerupt de diverse incidente, de la o vreme tortzionarii incep sa se certe intre ei, iar politzistul sa simpatizeze cu victima.