TIFF 2014: filmele nasoale

Iaca a fost si al treishpelea TIFF, aproape cea mai lunga relatzie pe care am avut-o (de la casa parinteasca am fugit la 14 ani). Dupa astia 13 ani Clujul e destul de schimbat – propaganda LGBT subtila si tenace a festivalului a dat rezultate notabile, creca Cluju e acum capitala gay a Romaniei. Asta nu tre sa fie motiv pentru homofobi sa ocoleasca festivalul, caci evenimentul are de toate pentru toata lumea si toate felurile de oameni. Are inclusiv filme cu homofobi, nu doar cu gay, so everyone's invited.

Mi se pare interesant accentul pus anul acesta pe horror/fantastic – care in fiecare an a fost reprezentat de cateva titluri notabile, dar anul asta a avut chiar mai multe sectziuni. Pentru o clipa m-am temut ca motivul ar putea fi ca festivalul de la Biertan nu se mai tzine si filmele recrutate deja acolo au fost reprogramate in cadrul TIFF. Am intzeles ca Biertanu merge inainte cu incapatzanare, dar a fost reprogramat pentru finele lui iulie.

Mi se pare interesant sa ai un festival in care converg genurile queer si horror. Sigur, tot n-avem inca filme de Bruce LaBruce (probabil s-ar lasa cu atentate la vietzi omenesti), dar, orishicum, lumea ghei ocolea candva in mod ostentativ lumea pulp, iar acum nu neaparat ca ar converge, dar macar reusesc sa se tolereze suficient incat sa bea cafea la aceeasi masa. N-am intzeles niciodata obsesia ghei pentru frumosul de rit vechi – filmul italian clasic, muzica de camera, opera, literatura clasica (sau daca e moderna, neaparat sa fie cu personaje sau de un autor ghei). Am avut un amic ghei american care a stat in Romania catziva ani buni si mi se tot plangea ca ceva nu e in regula cu gheii nostri – totzi asculta aceeasi muzica, se uita la aceleasi filme, citesc aceleasi chestii, si ii marginalizeaza pe cei care indraznesc sa mai incerrce chestii neaprobate de "comunitate". In timp ce prin alte partzi si ei sunt oameni de toate felurile, cu toate tipurile de gusturi si preocupari. Ma rog, in ultima vreme creca se mai schimba lucrurile si la noi, iar TIFFu reflecta asta destul de bine (daca nu chiar stimuleaza acest gen de schimbari).

Gastronomic vorbind, am fost bucuros sa mananc si eu in sfarsit o pizza buna si plina de grasimi – astia de pe aici fac pizza dintr-un fel de carton bio si sunt super zgarcitzi la condimente. Iar de cand a castigat Conchita eurovisionu, crenvushtiu a revenit masiv in preferintzele populatziei germanice. I fukkin hate their food. M-am bucurat sa beau in sfarsit niste limonada care sa nu fie Sprite si sa stau cu femei care nu arata ca si cum ar face parte dintr-o echipa de fotbal feminin. Am descoperit mancarea de la restaurantul hippie Samsara Foodhouse, unde potzi bea sucuri de spirulina sau silimarina si au cel mai divers si gustos meniu vegetarian pe care l-am vazut vreodata. As merge chiar si la serile lor de rugaciune pentru mancarea aia.

Editzia din acest an a TIFFului a avut doua teme recurente - canibalismul si masochismul - ce anuntza o noua ordine amoroasa, destul de potrivita spiritului mioritic romanesc. Din pacate ambele teme au fost reprezentate de filme destul de slabe, iar filmele misto de data asta le-am gasit in alte zone. Poate ca e semn de batranetze.

Inceputu festivalului a fost de prost augur - vremea oribila a obligat la anularea unor proiectzii in aer liber. Din cauza asta o depresie cumplita a plutit in primele zile peste lume, iar petrecerile au fost si ele ceva mai obosite decat alta data. After-partyul tematic traditzional Disco Porno (cu muzica disco / din filme porno + tzinuta obligatorie) a fost deturnat de niste cocalari si boicotat de clientzii obisnuitzi. Duelul de muzica optzecista intre echipele Luciri Optzeciste (Cluj) si Discoteca (Bucuresti), responsabili cu revivalul recent al shlagarului comunist, nu i-a prea atras pe regatzeni, care au preferat sa stea separat de localnici, intr-un local de manelisti cu fitze. La un momendat a aparut si zvonul ca Angela Similea e moarta, din cauza unui screenshot preluat de la unul din filmele festivalului, ceea ce a creat putzina panica, dar ne-am linistit cand a aparut celalalt zvon, ca Conchita a plagiat piesa de la Eurovision dupa Angela. Petrecerea de inchidere a avut-o invitata pe Corina Chiriac, insa eu am fost ocupat sa le stalkuiesc din umbra pe actritzele Ana "Van Helsing" Ularu si Cristina "de dupa deal" Flutur, pentru care am o slabiciune aparte.

Au fost si o gramada de evenimente pe care ca de obicei le-am ratat din motive de filme sau barfe, am prins totusi un interesant numar de dans post-lesbian pe muzica de Maria Tanase remixata in cheie dubstep/triphop/metal, in regia lui Radu Afrim si cu participarea celor mai bunoace dansatoare care exista in spatziul actual romanesc, plus Maia Morgenstern care sorbea dintr-un vin cu gust bogat. Se pare ca de cand a aparut filmu ala despre Pina, toata hipsterimea (plus Rotting Christ, plus Balanescu) e obsedata de Maria Tanase. Sunt putzin obosit de isteria asta a revivalurilor si rehashurilor, totusi showul lui Afrim a fost foarte entertaining si daca-l prindetzi sa-l vedetzi. Asta de mai jos e traileru showului:

Ok, gata cu introducerea, articolu asta trece in revista filmele nasoale pe care le-am vazut la TIFF. Nu-s nasoale in sensul de evitat, unele contzin amanunte interesante, dar pe ansamblu nu sta apa in ele. O sa urmeze alt articol cu alea ok.

Cannibal

Acum ca s-au cam banalizat tabu-urile care zgandareau mainstreamu acu 10 ani (casatoria gay, femeia araba descoperind sexul si tehnologia), cineastii indie tre sa gaseasca altele daca vor sa fie galagiosi si sa se faca auzitzi. Pentru zoofilie e totusi prea devreme (documentarul Zoo a demonstrat-o), Von Trier a avut o tentativa de poetizare a pedofiliei in Nymphomaniac, dar nici macar el nu indrazneste sa faca pasul urmator, incestul e deja trendy de cand cu Game of Thrones, asa ca cel mai la indemana ne ramane canibalismul, profitand de lobbyul facut de filmele zombie din ultimul deceniu. Avem deja pregatita si tipologia de canibal sexy - serialul Hannibal a reaprins flacara in randul gagicilor care se vor mancate (la propriu), iar numarul de filme pe tema asta creste ingrijorator cu fiecare an.

Filmu asta e o coproductzie romano-spaniola (Tudor Giurgiu e producator) despre un croitor canibal care se indragosteste de o maseuza moldoveanca fugita in Spania (si care asculta toata ziua cantece despre Bucovina). Nu stiu daca a fost o intentzie explicita, dar filmul incearca sa injecteze realismul anti-magic al cinemaului romanesc modern in horrorul spaniol low-key. Asa ca rezultatul e un fel de Aurora a lui Cristi Puiu, ceva mai scurt (deci mai suportabil) si cu un canibal fitzos in loc de un divortzat care-si uraste soacra.

Protagonistul e un croitor simandicos care isi mananca fripturica in fiecare seara cu un pahar de vin, iar cand frigideru e gol iese la vanatoare. Nu am intzeles de ce prefera gagicile bunoace si slabe: in primul rand vad in asta o problema pragmatica, ca niciodata nu reuseste sa umple congelatoru; in al doilea rand, exista o regula principiala in canibalism (si chiar in gastronomia generala) care zice sa nu futzi ce vrei mananci (si viceversa). Ma rog, poate tocmai acest principiu se doreste a fi chestionat de realizatorii filmului.

 Sawney: Flesh of Man

Exact acelasi principiu gastronomic e pus in discutzie si de acest film scotzian, dar aici canibalii sunt mai tzaranoi, imbracatzi in treninguri de prost gust, iar gagicile nu-s moldovence focoase, ci englezoaice de alea nasoale de-ale lor, cu gust de fish'n'chips. In plus oamenii nu-s foarte grijulii cu mancarea. Macar la capitolul asta Cannibal e mai realist: daca esti canibal nu inseamna ca vrei sa dai cu mancarea de peretzi, sa o trantesti, sa o inghitzi pe nemestecate. Ca la orice fel de mancare, vrei umpic de busuioc langa, umpic de sos tartar. Totusi, accentul scotzian al personajelor si peisajele sunt mai placute decat spaniola cu accent moldovenesc din Cannibal, ceea ce face filmu putzin mai entertaining.

Cica Sawney a fost o familie de canibali scotzieni care pe la 1500, refuzand sa se emancipeze, practicau canibalismul pe principii religioase (mancatzi din trupu meu..., etc etc). Pana la urma regele a decis sa puna capat practicilor indoielnice. Filmul se bazeaza pe premiza ca unii membri ai familiei ar fi supravietzuit si isi conserva cutumele pana in zilele noastre. Povestea e creditata ca fiind sursa de inspiratzie pentru multe filme horror cu clanuri canibale (Hills have eyes, We are what we are), insa pana la acest film britanicii nu au prea profitat de aceasta semi-mitologie cu baze istorice.

Sarisem peste filmu asta cand a avut premiera la FrightFest acu 2 ani, si bine am facut, nu intzeleg de ce nu l-am sarit si acuma la TIFF. M-am gandit ca n-o fi asa nasol dar, cum ziceam mai sus, canibalismul a ajuns pe un fel de agenda culturala non-conformista.
 

Moebius

O fi Kim Ki-Duk un meserias (si un favorit al publicului TIFF fidel), dar filmu asta e doar o magarie de care regizorul nu avea nevoie la punctul asta al carierei. E un film mut, dar nu in sensul traditzional de film fara coloana sonora, ci de film in care personajele refuza sa vorbeasca - in schimb icnesc, chicotesc, horcaie si smiorcaie, ceea ce in mod normal pot sa suport bine, cand nu e vorba de asiatici. Cand am fost in China i-am auzit peste tot scuipand, ragaind etc., am fost chiar si intr-o toaleta publica in care nu existau usi la cabinele de WC.

Povestea e cu o mama impulsiva care ii taie putza fiului ei si o mananca, ca sa nu devina un barbat porc infidel ca tat-su, cand va creste mare. Crescand fara putza, baiatul are o problema de self-confidence, e marginalizat la scoala si in societate, dar dezvolta capacitatea de a obtzine placere sexuala prin automutilare. La un momendat tatal, simtzindu-se vinovat pentru nenorocirea fiului, decide sa isi doneze propria putza pentru un transplant, ceea ce il face pe tanar din nou barbat. Problema e ca mama se intoarce din autoexil si vrea din nou putza, care acum nu mai e la barbat-su, ci e la fi-su, ceea ce ridica o dilema morala.

Kim Ki-Duk e un specialist al acestui gen de scrofoshenii, dar cel mai adesea reuseste sa le contrasteze cu poezie vizuala sau cu o alegorie de vreun soi mai abstract. Necazu e ca in acest film toate astea lipsesc. Am intzeles ca omul a vrut sa faca o comedie.

Hentai Kamen

Cica japonezii au un fel de hobby natzional al mirositului de chilotzi, au chiar si pe strada automate de vandut chilotzi. Se pare ca deja e un fenomen pop, rasarit din pleiada de nishe ce mai include gastronomia bazata pe tzarana sau kkt, tentacle porn si alte forme de acquired taste. Treaba cu chilotzii e cu atat mai bizara cu cat societatea japoneza in general trece printr-un proces de desexualizare (in numele eficientzei muncii si capitalismului).

Hentai Kamen e o banda desenata japoneza (Kinky-Mask creca e traducerea) despre un supererou nascut din impreunarea unei prostituate dominatrix cu un politzist masochist. Supereroul capata puteri supranaturale cand isi trage pe cap o pereche de chilotzi, cu conditzia sa fi fost purtatzi (de altcineva). Inamicul sau e un pervers dezgustator care ridica fustele femeilor pe strada. Pentru a-l distruge, eroul are nevoie de chilotzii unei shcolaritze.

Hai sa zicem ca in industria BD mai e loc de astfel de ghidusii chiar si in BDul indie occidental (e.g. perioada Dicks a lui Garth Ennis), insa nu prea risca lumea sa investeasca in ecranizari. Americanii fac astfel de filme doar la un nivel foarte adanc al undergroundului (miscarea Troma, un fel de Dogme95 avant-la-lettre).

Ei bine, japonezii au ecranizat acest Hentai Kamen cu destul de mare succes pentru generatzia post-kink, mai ales ca il pozitzioneaza drept parodie Spider Man (eroul isi captureaza inamicii intr-un fel de web bondage, iar chilotzii trasi pe obraz seamana destul de mult cu masca lui Spider Man). Din pacate, dincolo de umorul initzial al gaselnitzei care se consuma rapid, filmul overstays its welcome si devine o comedie bazata pe grimase asiatice. Nu stiu daca din premisa asta se putea scoate ceva mai straight-faced, filmu e totusi mai bun decat o alta chestie din genu asta prezentata la TIFF acu ceva vreme - Big Tits Zombie.

Venus in Fur

Termenul “masochism” vine de la Sacher-Masoch, un nobil austriac (logic!) al carui nume e legat si de torta Sacher, un fel de brownie superdulceag cu care se lauda astia pe aici ca ar fi prajitura lor imperiala (e printre putzinele exporturi culturale notabile ale acestui popor, alaturi de bomboanele Mozart si Conchita).

Masoch a scris acu sute de ani piesa asta de teatru in care explica cum obtzine el placere sexuala din a fi umilit si batut de o gagica pe care o uraste. Evident, piesa lui da si originile Pianistei lui Jelinek si unul din modelele standard de relatzie amoroasa austriaca, o marturie a nevrozei lor sexuale care se pare ca e o afectziune mai cronic-istorica decat credeam.

Vorbim de lazy cinema atunci cand un regizor filmeaza o piesa de teatru si incearca sa o vanda drept film. Chestia e chiar mai lazy cand treaba se intampla chiar pe scena unui teatru si e de-a dreptu sfidare cand pe regizor il cheama Roman Polanski. Exista totusi o dimensiune interesanta aici – piesa filmata de Polanski nu e chiar cea originala, ci e o meta-piesa in care personajele sunt doi actori ce fac repetitzii pe piesa originala a lui Masoch si, luatzi de valul artistic, incep sa asimileze psihologia si situatziile personajelor pana cand filmul lui Polanski se contopeste complet cu piesa lui Masoch. Dar trucul e preluat dintr-o dramatizare postmoderna care exista deja, nu e al lui Polanski, so it's still lazy cinema.

Love Eternal

Revin din nou la japonezi cu aceasta ecranizare dupa autorul horror destul de popular Kei Oishi (The Grudge), care a scris aceasta oda lirica adusa necrofiliei si autismului otaku. Singurul lucru interesant e ca filmul nu e facut de japonezi, ci de irlandezi.

Transpunerea britanica (oops, irlandeza) nu reuseste insa sa capteze spiritul otaku si energiile post-kinky japoneze, si nici lirismul materialului literar, chiar daca regizorul se straduie sa faca un film meditativ, in care nu se intampla aproape nimic. Filmul e sufocat in monologuri ce prezinta meditatziile cinico-nihiliste ale eroului - un metalist deprimat care, dupa ce pierde sensul vietzii si isi fixeaza data sinuciderii, dezvolta un hobby din a vorbi cu femei frumoase dar moarte, pe care le tzine prin casa pana putrezesc. Atitudinea omului e pusa la incercare de o gotheritza cam trecuta, alaturi de care incepe sa iasa din spleen.

Filmul are ceva din romantzele morbide ale lui Lucky McKee (May, Roman) dar e mult mai searbad si pare sa se adreseze unui public emo care, oricat s-ar da de deprimat, nu e chiar pregatit sa imbratzisheze tentatziile necrofiliei (si nici nu asculta Mayhem... deocamdata, ca am intzeles ca Pitchfork au inceput sa-i promoveze si pe astia).

A Thousand Times Good Night

Nu e neaparat nasol filmul, dar sunt profund iritat de personaja principala jucata de Juliette Binoche, mai ales ca imi aminteste de cateva cazuri reale cu care m-am confruntat, ale unor tipe care au dezvoltat obsesii din bloguri foto si social media narcisist. Larry Flynt zicea ca pe el erau sa-l linsheze pt ca a pus intr-o revista poze cu femei frumoase facand sex, in timp ce altuia i se da premiu Pulitzer daca pune intr-o revista o poza cu oameni omorandu-se. Filmul asta e un fel de contra-argumentatzie la argumentatzia lui Larry Flynt.

Eroina filmului e un parazit care isi lasa barbatu (Jamie Lannister) acasa sa alapteze copiii si cheltuie o gramada de bani ca sa mearga sa faca poze cu oameni care sufera, in general prin Africa si zona araba. Multa lume probabil vede o eroina feminista in filmul asta, dar eu am vazut doar un adrenaline junkie de tipul celui din Hurt Locker (intr-un film mult mai prost rafinat psihologic). Iar cand eroina da shpaga ca sa fie lasata sa faca poze unei tinere suicide bomber, m-am enervat de-a dreptu.

The Midnight After

Trebuia sa fiu sceptic cu privire la filmu asta, tzinand cont ca e ecranizarea unui blog fan fiction scris de un fecior care se semneaza Mr. Pizza. Fan fictionu e la mare moda in estul Asiei si produce cantitatzi inimaginabile de literatura de kkt. Am zis sa vad totusi filmu, ca era facut de unul care a mai contribuit la antologia de scurt-metraje horror Three Extremes.

Povestea incepe bine: un autobuz de noapte plin de pasageri se rataceste intr-un oras care pare complet nelocuit si ar putea fi intr-un univers paralel. Treaba se petrece noaptea, ceea ce deschide potentzial pentru suspans si teroare, dar Mr. Pizza are niste trucuri in maneca care fac filmul totalmente incomprehensibil. Am ramas cu impresia ca principalul sau obiectiv a fost sa arunce laolalta cat mai multe referintze pop (jocul Candy Crush, Hanna Montana, David Bowie, zombie, putzin comentariu politic de la ei din Hong Kong care ma intereseaza exact cat ii intereseaza pe ei de Elena Udrea).

Unii ma acuza de rasism cand zic asta, dar sunt unele filme in care mi se pare ca actorii asiatici se stramba si sunt isterici, de exemplu rastesc replici care n-ar avea nici un motiv sa fie rastite. Nu creca e rasism, caci am vazut si filme asiatice in care actorii se comporta uman. Din pacate filmu asta e o avalansha de istericale, ceea ce il face cel mai enervant film din memoria mea recenta.