Filme musai
Melancholia
Warning serios: nu mergetzi la filmu asta la cinema sau, daca mergetzi, statzi in ultimele 2 randuri. Imaginea se scutura in asa hal (e filmat cu camera de mana) incat, pozitionat cam la jumatatea salii, am capatat o durere de cap ingrozitoare iar gagica-mea a iesit afara sa vomite (si nu e gravida).
Pe bune, vorbesc foarte serios, Lars von Trier isi bate joc de spectatori. A mai facut el din astea, dar aici sare calu intr-un fel foarte nasol. Credeam ca filmu trebuia sa instige la melancolie, nu la greatza.
A nu se intelege din asta ca von Trier ar fi revenit la filmu tip Dogma95, inventzia aia sinistra la care au pus botul cercurile artsy fartsy iar acu e batjocorita de insisi creatorii ei. Faza cu camera de mana e singuru element dogma (de fapt a fost cam tot timpu in cariera sa), in rest e un film SF american cu actori de Hollywood, efecte speciale, tot ce trebe, adica fix opusu doctrinei Dogma95. Daca Roland Emmerich s-a apucat de facut filme de arta, mi se pare normal ca Von Trier sa se apuce de disaster movies. De altfel la un momendat Von Trier si-a exprimat intentzia de a-si mai
relaxa fanii constipatzi oferindu-le o comedie ieftina (The Boss of It All), un
horror (The Antichrist), un SF (Melancholia) si un film porno
(urmatorul).
Al doilea warning: Femeile care intentioneaza sa se marite vreodata ar face bine sa evite acest film. Ma rog, nu-s sigur daca ele sau barbatzii care intentzioneaza sa se insoare cu ele. Sa ne intzelegem - asta e un film despre nunta si casnicie, facut de un tip divortzat. E ca si cum un nazist ar face o drama despre holocaust.
E clar ca Von Trier continua cu campania sa de promovare a ideii ca femeile sunt nebune. Kristen Dunst (Spiderman) e pe cale sa se marite cu vampiru Eric din True Blood, iar nunta le-a fost organizata la un castel cu teren de golf unde sa se distreze cu musafirii (printre care se numara, in roluri excelente toti, John Hurt, Kiefer Sutherland, Charlotte Rampling si actorul favorit al lui Von Trier, tatal vampirului Eric). Insa Kristen nu prea are chef sa se marite - in loc sa taie tortu se duce pe-afara sa faca pishu intr-o gaura de golf, ma-sa ii spune mereu ca nu crede in institutzia maritishului, iar casnicia de succes a sora-sii ii repugna.
Si de parca lucrurile nu stateau destul de nasol, o planeta albastra vine vertiginos prin sistemu solar sa se ciocaneasca de Pamant pe muzica lui Wagner. Cu alte cuvinte, filmu ecranizeaza proverbu tzara arde, babele se piaptana si nu cred ca exista o ilustrare mai buna a sa.
Filmu are o imagine de-a dreptu simfonica, nu doar datorita sincronizarii cu muzica, ci si pt ca il are drept director de imagine pe tipu care s-a ocupat de filmele lui Christoffer Boe. Cine le-a vazut pe alea stie despre ce fel de culori, cetzuri, ceruri, pashuni vorbesc. Daca nu era camera de mana a lui Von Trier sa-mi strice chefu ar fi fost un film sublim.
Evident, in faza cu planeta mai este si o gramada de simbolism (tot despre femei si relatzia lor cu lumea) dar pe asta il las la latitudinea dezbaterilor fanilor.
P.S. Pe cand cautam o poza din film sa atasez la articolul asta, am realizat ca exista un ziar dedicat publicarii de articole despre vedete cu sfarcurile la vedere: http://www.ziarelive.ro/stiri/foto-kirsten-dunst-cu-sfarcurile-la-vedere-in-melancholia.html (uitati-va la "stirile similare" din partea de jos). Nu-mi vine sa cred ca exista joburi dedicate de nipple hunters in jurnalismu romanesc.
Tree of Life
Frate, filmu asta si ala de mai sus pot sa-tzi strice buna dispozitie pe o luna intreaga daca le vezi in aceeasi saptamana cum am facut eu. In multe feluri sunt similare - umflate cu muzica simfonica, artsy fartsy pana la Dumnezeu, dar nu neaparat intr-un sens rau caci si Von Trier, si Terrence Mallick (care e vinovat de acest film) experimenteaza cu mult tact si stil. Mallick chiar cu mai mult tact caci, desi si la el camera se cam fatzaie, reuseste sa o faca intr-un mod estetic si nu in modul purgativ al danezului.
Daca Melancholia era despre sfarsitu lumii, asta e despre inceputu ei, insa zau nu stiu care varianta e mai nasoala ca nu m-a inveselit cu nimic viziunea lui Mallick. Personal incep sa cred ca vin vremuri extrem de nasoale. Sunt aproape sigur ca Mallick si Von Trier nu s-au intersectat niciodata, m-as mira sa-si fi vazut unu altuia filmele, ori sa fi auzit unu de altu. Amandoi sunt prea egocentrici pentru asta. Si totusi, astea doua filme parca-s frate si sora, ca evangheliile dictate de Dumnezeu lui Luca si Matei. Numai ca acuma se pare ca Dumnezeu nu mai discuta in scris, ci in filme.
Ca sa va faceti o idee, la inceputu lui Tree of Life lu Brad Pitt ii moare copilu. Parintzii mortului il suduie pe Dumnezeu, dupa care imaginea se muta in perspectiva lu Dumnezeu care recapituleaza cateva chestii importante din cariera Lui: cum a dat cu big bangu, cum a facut dinozaurii, cum le-a dat cu tifla dinozaurilor cand s-a saturat de ei, chestii de astea. O buna parte din film e cam la fel de trippy ca Odiseea Spatiala si as indrazni sa spun chiar mai trippy decat oricare din filmele lui Von Trier. De fapt nu-mi amintesc un alt film in afara de Odiseea Spatiala si Doctor Who care sa incerce sa comunice o viziune atat de absoluta asupra universului.
Dupa o vreme povestea se intoarce de la Dumnezeu la copilaria copilului mort a lui Brad Pitt. Aici filmu devine un Catcher in the Rye plin de efect, cu filmari de la firu ierbii in care totzi adultzii par foarte mari si lumea pare sa apartzina copiilor. Pe alocuri am avut impresia ca rolul lui Brad Pitt e echivalat cu al lui Dumnezeu, aceleasi toane, aceeasi dorintza de a-si educa odraslele facandu-le viatza grea si acelasi sentiment ca de fapt nu stie ce vrea si are si el problemele lui. Monoloage foarte concise si incarcate de semnificatzii exprima sentimentele copiilor la contactul cu lumea in care au fost nascutzi fara sa-i intrebe nimeni. Nu exista tragedii majore, pedofili, probleme la scoala si alte abureli din astea, totu e pastrat la un nivel foarte subtil si tensionat psihologic (si psihanalitic). Iar din cand in cand Dumnezeu pare sa joace si El in film de-adevaratelea.
Terrence Mallick e un regizor batran care a facut vreo 5 filme in toata cariera. Cel mai cunoscut ar fi The Thin Red Line, ramas in umbra din pricina ca a aparut in acelasi an cu Saving Private Ryan. Sentimentu meu e ca omului i se apropie sfarsitu, caci pe urmatorii 2 ani si-a mai planificat sa faca 2 filme despre nasterea si distrugerea universului sau asa ceva.
Recomand 3-4 beri inaintea filmului, pentru a profita din plin de momentele trippy.
Midnight in Paris
Un delir cultural SF oferit de
Woody Allen la senectute, despre un turist la Paris care calatoreste in trecut si, tot haladuind prin baruri, ii cunoaste pe marii boemi ai Parisului de altadata - de la Hemingway si Picasso, la Bunuel si Dali. Printre altele, se indragosteste de amanta lui Picasso (
Marion Cotillard) cu care sta si discuta despre natura si rostul nostalgiei.
Dialogurile sunt geniale si pline de mistouri la adresa artistilor cu pricina, fiecare personaj fiind construit in jurul imaginii pe care a lasat-o posteritatii. Preferatii mei sunt Bunuel si Dali (Adrien Brody) desi rolurile lor sunt destul de scurte. Alter egoul lui Woody Allen e jucat in mod surprinzator de Owen Wilson, pe care-l stiam doar din filme pt cocalari, dar aici il imita pe Allen in cele mai mici detalii.
P.S. Prin film apare si Carla Bruni, stiti voi care, intr-un rol minor ce-i drept, dar care contribuie la senzatia de oda adusa Parisului de catre Woody Allen, care nu rateaza nici un simbol si nici o stereotipie pariziana (incluzand refuzu trecatorilor de a-ti raspunde cand ii intrebi Do you speak english?). Logic ar fi ca urmatorul sau film sa fie despre Micul Paris, cu Elena Udrea calatorind in timp pe vremea Regelui Mihai.
Filme contra plictiselii
Unknown
Liam Neeson viziteaza Berlinu si cand se dadea cu taxiu are un accident nasol, din care iese cu memoria cam tulbure. Se duce el pe ici colo sa-si recupereze nevasta, actele, pretenii dar nimeni nu-l mai cunoaste, nimeni nu mai da 2 bani pe el. O vreme se gandeste ca poate chiar e nebun de legat si ar trebui sa-si vada de treaba intr-un coltz, insa un fost securist est-german il ajuta sa inceapa o investigatzie serioasa care sa scoata adevaru negru la iveala.
Cel mai cool lucru din film e Berlinu, mai tot filmu e filmat prin centru, inclusiv urmaririle cu masini si caftelile, m-am bucurat sa recunosc locuri prin care am umblat si chiar hotelu la care am dormit ultima data. Diane Kruger apare in rolu shoferitzei de taxi care a provocat accidentu si neamtzu Bruno Ganz (Hitler din Untergang) in rolu securistului care duce doru comunismului, cand era ordine si disciplina, nu ca acuma. Regizor e spaniolu Jaume Collet Serra, membru al tinerei generatii de regizori spanioli de horror (House of Wax, Orphan) care au fost recrutatzi de Hollywood. Filmu arata bine, are suspans de calitate, dar pe la sfarsit o da in explozii si batai care il lungesc in mod inutil. Ca idei si calitate e undeva la nivelul lui Salt, ala cu Angelina Jolie, deci daca v-a placut ala, uitati-va si la asta.
Attack the Block
Comedie horror englezeasca in buna traditzie recenta a genului (Shaun of the Dead, Doghouse etc.). Niste copii hiphoperi gasesc un pui de extraterestru si arunca cu petarde in el pana moare, dupa aia vand cadavrul unui junkie. Numai ca Londra incepe sa fie napadita de altzi extraterestri, un fel de gorile cu dintzi fosforescentzi venitzi sa-l razbune pe ala mort si sa-i omoare pe hiphoperi si pe junkies. Dar astia fac rost de niste petarde si mai mari si isi unesc fortzele sa scape omenirea de invazia extraterestra, cu ajutorul unei asistente medicale pe care isi propusesera sa o jefuiasca pe la inceputu filmului.
E film de debut, dar se vede excelent, efectele speciale sunt cam ridicole dar intr-un mod simpatic.In general e un film care da buna dispozitie si se incadreaza destul de sus in topul comediilor horror englezesti, m-as risca sa spun ca nu e cu nimic mai slab decat Shaun of the Dead.
In mod deosebit copiii din rolurile de baietzi de cartier is foarte simpatici si au un slang de cartier cool.
Super
O tentativa nu foarte reusita de a calca pe urmele succesului filmului Kick Ass de anul trecut, adica o noua deconstructzie realista a filmelor cu supereroi, doar ca asta e realista 100%, nu exista nici un dubiu legat de asta, nici urma de fantastic sau macar de hiperbolizare. Supereroul din filmu asta da cu picioare in burta si sparge capetele raufacatorilor cu o cheie franceza.
E jucat de un individ din versiunea americana a serialului The Office, iar sidekickul sau e Ellen Page (Juno, Inception) care ar fi fost cool daca nu avea o scena de sex cu sus-numitul, scena dupa care nu ma mai pot uita cu aceiasi ochi la ea. Raufacatorul principal e Kevin Bacon care o rapeste pe Liv Tyler, nevasta protagonistului. Suparat foc, protagonistu are o viziune cu Isus Christos care ii sugereaza sa inceapa sa faca dreptate cu cheia franceza sus pomenita.
Ca si in KickAss, e vorba de un supererou ridicol al carui eroism iese pana la urma la suprafatza, aliat cu o fetitza isterica si violenta, doar ca aici mai si fac sex, si nici unul dintre ei nu are sharmul eroilor din KickAss. Regizor e James Gunn, autor crescut la scoala Troma Videos, care in anii 80-90 faceau comedii grotesti si obscene (acolo s-a nascut si serialul South Park). Cunoscatorii Troma Videos vor aprecia subtilitatile si tributul pe care regizorul il aduce miscarii respective (care era un fel de grindhouse al generatiei VHS) insa ceilalti se vor simti cel mai probabil obositi de violenta gratuita, umorul deloc fin si lipsa generala de seriozitate cu care e facut filmul. In plus, filmul vine foarte tarziu si calca pe carari foarte batute.