Fright Fest part 1

Fright Fest e un festival londonez de film horror care se tzine la finele lui August si ofera o selectie impresionanta de titluri indie, comparabila cu cea de la Sitges (capitala fantasy/horror a Europei in cinema si totodata capitala gay de litoral).

Faza cu Sitges e ca e suficient sa te uitzi la lista filmelor premiate acolo ca sa itzi dai seama care vor fi hiturile indie sau underground in urmatorii 1-2 ani. Toate filmele premiate la Sitges devin revelatzii underground cam un an mai tarziu, pentru restul lumii: cu mult inainte sa circule pe Internet ori macar sa auda romanii de ele, acolo debutau Moon, Dogtooth, Grindhouse, Mr. Nobody, filmele finlandezului Annila, ale argentinianului Gaspar Noe, horrorurile coreene, franceze si japoneze care au facut furori in ultima decada. Pentru oameni ca mine, Festivalul Sitges e cel mai important eveniment cinefilic de pe planeta.

Americanii au si ei o gramada de festuri de gen, dar nici unul nu e atat de multicultural si acoperitor ca cel de la Sitges. Cel mai recent lansat fest american, After Dark HorrorFest a fost o dezamagire (ce-i drept n-am vazut decat 5 filme de la el, dar se zicea ca-s dintre alea bune). O sa postez un articol mai pe larg despre selectzia After Dark, dupa ce mai vad cateva titluri.

In schimb Fright Festul londonez m-a prins din prima si se ajunge usor de la Cluj cu Wizzair, te costa cam cat il costa pe un bucurestean sa vina la TIFF in Cluj. E un festival destul de mic, mult mai mic decat Sitges, se tzine la un singur cinema si nu cred ca are mai mult de 20 de filme in program, uneori nici atat. Ca mai toate festivalurile de gen, promoveaza filmul cat de cat independent, titluri la care nu vezi reclame, trailere, pe care n-ai shanse sa le prinzi la cinema si ajungi sa le vezi doar daca-tzi zice cineva de ele. Asta inseamna ca cei carora nu le place sa li se recomande filme, ci doar sa le descopere din intamplare sau prin inspiratzie divina, au pierdut din capul locului.

M-am gandit sa dedic o serie de articole cinefilice programului de la FrightFest, deocamdata pt ultimele 2-3 editzii (de la editziile mai vechi am ajuns sa vad oricum majoritatea titlurilor, acestea capatand in timp oarecare notorietate). Chiar si din ultimele 3 editzii am pomenit deja numeroase titluri, pe care le-am recomandat cu alte ocazii: filmele lui Christopher Smith, filmele lui Neil Marshall, trilogia Millennium, cateva titluri de referintza pe care le-au adus si la TIFFul clujean (La Horde, Amer, We are what we are).

Cam tot ce vazusem de la FrightFest a fost de la 3 stele in sus, cu cateva bijuterii producatoare de revelatzii (La Horde, House of the Devil, The Descent, Triangle si Pontypool) asa ca m-am decis sa urmaresc programul acestui festival mai in amanunt. Din pacate filmele sunt destul de greu de vanat, asa ca n-o sa le impart dupa calitate, ci o sa scriu de ele pe masura ce se aduna cate un calup si o sa le pun la final una din etichetele Recomandat (=cool), Rezonabil (=asa si-asa) sau De Evitat (=de kkt).

Deocamdata am prins cam asa:

The Human Centipede

Filmul vedeta al ultimului FrightFest si, dupa unii, horrorul anului trecut. E unul din cele 3 filme (alaturi de Pink Flamingos si I Spit on Your Grave) din cariera de critic a lui Roger Ebert pentru care acesta a refuzat sa dea stele (=nota). In cazul lui Human Centipede, explicatia lui Ebert a fost ceva de genul "this movie belongs where stars don't shine". Oricum si el, si restu criticilor seriosi, au recunoscut calitatzile acestei scrofoshenii.

O recenzie mai detaliata a filmului am scris la Nautilus atunci cand a aparut. Filmu e despre un mad scientist care vrea sa construiasca un centiped din mai multzi oameni pusi in patru labe, construind un tub digestiv comun prin coaserea gurilor de anusurile celor din fatza lor. Faza e ca ideea e atat de aberanta si absurda (cu pretentzie de medically accurate) incat filmul a devenit un instant classic, pana si cei de la South Park i-au dedicat un episod-parodie. Filmu e olandez, are in rolul mad scientist un actor neamtz cu o moaca memorabila si e foarte bine proiectat, reusind sa fie dezgustator fara sa arate nimic in mod explicit. In curand apare si partea a doua (titlu provizoriu The Human Millipede), care si-a facut deja reclama prin faptul ca a fost pus pe lista neagra de catre autoritatzile culturale din Marea Britanie (cam toate filmele din lista aia neagra au devenit cult classics de-a lungul timpului).

E un film pe care il recomand cel mai bine prin cuvintele lui Ebert care, desi a refuzat sa-i dea macar o stea, a recunoscut ca "in this movie stirs the soul of a dark artist". Sau, in cuvintele mele, e mai mult o satira la adresa tot mai popularului gen torture movie (seria Saw), decat un torture movie in sine. Filmul mai are si meritul de a face parte dintr-o nisa foarte slab reprezentata in cinemaul modern, a horrorului medical (care a avut apogeul prin ani 80, inceput de 90: Reanimator, The Dentist, partzial trilogia Hannibal). Recomandat.

After.Life

Debut regizoral misto al unei poloneze, dar cu actori americani: Liam Neeson si Christina Ricci (fetitza din Familia Addams). Pe langa ca e un horror light dar competent, filmu e important prin cateva chestii:

• ca e regizat de o femeie (cineva a facut o statistica aratand ca numarul de filme SFFH regizate de femei a scazut de la 30% sub 5% in vreo 10 ani);
• apoi ca Liam Neeson joaca rolul unui cioclu si mi se pare foarte anormal ca cioclii sa raspunda multumirilor clientzilor lor cu It's been my pleasure (nici macar din complezentza); asta imi aduce aminte de o reclama la pompe funebre vazuta recent: Itzi ducem mortu cu tot confortu!
• si in sfarsit, ca Christina Ricci joaca 3 sferturi din film intr-un superb negligee sau goala pusca, un adevarat vis implinit pt fanii Familiei Addams.

Filmul prezinta conflictul psihologic intre cioclul Liam Neeson, responsabil cu imbalsamatul si machiatul cadavrului Christinei Ricci, si Christina insasi care nu prea e convinsa ca e moarta si se cam opune propriei inmormantari. Marele shmen al filmului e ca tot timpu submineaza argumentele celor 2 eroi: sunt momente in care reuseste sa te convinga ca cioclul e un psihopat care o sechestreaza pe Christina incercand sa o convinga ca e moarta, si sunt momente care te conving ca cioclul chiar are dreptate si de fapt are el un dar de a vorbi cu mortzii care se chinuie spiritual in zilele imediate decesului. Argumentele celor 2 partzi se tot submineaza reciproc, asa ca e dificil sa-tzi dai seama daca e un film realist despre un psihopat sau un film liric cu fantome. Cred ca e filmul cu cele mai multe twisturi de scenariu pe care l-am vazut vreodata, practic succesiunea de "finaluri neasteptate" incepe cam la un sfert de ora de la inceputul filmului. Recomandat.

Burning Bright

O gagica in chilotzi impreuna cu fratziorul ei autist (care nu suporta sa fie atins) se trezesc noaptea in casa cu un tigru. Mai nasol e ca toate geamurile si usile au fost batute in scanduri si nu e nici o cale de a evada, nici macar in podul casei. Tot filmul se petrece in settingu asta minimalist, prin dulapuri, baie, debara, pe sub paturi si printre noptiere, cu gagica asta incercand sa-si proteje, fara sa-l atinga, pe fratele autist care n-are nici cea mai mica intzelegere asupra situatziei in care se afla. Povestea e minimala si butt naked, dar e un exercitziu de regie excelent, cu multa tensiune claustrata si are meritul de a folosi un tigru adevarat si nu un om imbracat in tigru sau unul facut pe calculator. Legatura titlului cu filmul e poezia lui William Blake, aia care incepe cu Tiger, tiger, burning bright, In the forests of the night. Rezonabil.

Oricum, mai mult decat acest film recomand PUTERNIC debutul regizorului Carlos Brooks, Quid Pro Quo, despre o comunitate de indivizi cu fetish pentru oameni cu disabilitatzi, l-am povestit mai demult.

Hierro

Thriller spaniol frumos si liric, cu peisaje faine si iz de Amenabar , despre o mama care si-a pierdut copilu in timp ce mergea cu un vapor spre Insulele Canare si se macina intre durerea pierderii si senzatzia ca e victima unei conspiratzii cu copii rapitzi. Filmul arata foarte bine si reuseste sa se abata de la retzeta japoneza cu fantome care bantuie oameni cu sufletu impovarat. Adica partea cu sufletu impovarat este, dar aia cu fantome nu. Nu imi dau seama daca e un film fantasy, asa pare - e un stol de pasari care tot apar in momente cheie, si niste filmari subacvative superbe cu mama inotand dezbracata in sperantza ca o sa-si gaseasca copilu rapit de peshtilieni, dar astea confera doar lirismul filmului si nu vreun aspect supranatural al plotului. Creca daca Coelho s-ar apuca sa faca filme horror i-ar iesi ceva de genu asta. Adica nu e deloc ingenios, dar e meditativ, umanist si suficient de tensionat (mai ales in ultima parte, cand mama e pe cale sa-si recupereze copilu...sau nu?). Rezonabil.

Heartless

Un fel de Faust al omului sarac, din partea englezului Philip Ridley care, dupa ce a debutat la inceputul anilor 90 a luat o pauza de vreo 15 ani pe care si-a petrecut-o ca scriitor si regizor de teatru, iar anul trecut a revenit cu Heartless. Un tanar are o pata nasoala pe fatza (gen panda) si din pricina asta e traumatizat psihic si gagicile nu-l plac, desi e un tip de treaba pasionat de fotografie. Intr-o buna zi, tanarul face un pact cu satana care-l angajeaza sa faca prin oras grafittiuri cu God is a stupid fuck. Ca sa semneze pactul, baiatu tre sa-si dea foc si sa renasca din propria cenusa, ceea ce ocazioneaza unul din momentele mai psihedelice ale filmului. Problema e ca, dupa eveniment, satana incepe sa aiba pretentzii tot mai mari, ceea ce tanarului nu-i convine, mai ales ca acum duce o viatza de relativ succes (la gagici) si ar vrea sa traiasca in buna liniste. Filmu are cateva momente horror de efect, cateva mai psihedelice, lynchiene, are un ritm bun dar il strica foarte tare soundtrackul folk care practic iti povesteste filmul prin versurile pieselor (cantate chiar de actorul principal) ceea ce devine foarte enervant la un momendat. E si o metafora puternica la adresa delicventzei juvenile care marcheaza tot mai puternic societatea britanica. Rezonabil.

Red Hill

Stitzi expresia aia..."ca in filmele cu prosti"? Mereu m-am intrebat la ce filme se refera. Abia acu am realizat ca e vorba de Red Hill. Asta e filmul cu cei mai multzi prosti pe care l-am vazut in viatza mea. Pana la un momendat te enerveaza, te face sa exclami mereu ca asa ceva nu se poate, ca scenaristul e cretin, apoi realizezi ca unicul obiectiv al filmului este ca acesta sa isi bata joc de propriile personaje si, partzial, de spectatori.

Ca sa va dau un punct de reper, eroul filmului, si cel mai destept personaj, e Jason din True Blood, rednecku ala hipersexuat dar cam sarac cu duhu. Nivelul lui intelectual e cam acelasi si aici, doar ca aici e cel mai destept din film. Joaca rolul unui militzian australian repartizat in satu Red Hill, la dracu in praznic. In chiar prima zi de servici, cand eroul nici n-apucase sa-si scoata pistolu din dotare, se da sfoara in tzara ca un aborigen psihopat a evadat din puscarie si vine in Red Hill sa se razbune pe militzienii care l-au infundat. Shefu de post organizeaza defensiva, insa aborigenu ii omoara pe totzi unu cate unu.

Cum ziceam, marea calitate a filmului e ca toate personajele, in special militzienii, sunt atat de prosti incat nu-tzi vine sa crezi. Ramai cu impresia ca regizoru face misto de spectator, itzi tot vine sa zici "hai bre, nu poate fi asa prost" si in clipa urmatoare vezi ca chiar asa e. Deci e un western australian absurd, are ceva din No Country for Old Men si ceva din Dead Manul lui Jarmusch. Poate fi enervant, dar dupa ce ii prinzi ideea devine simpatic. Si nu e nimic horror in el. Recomandat.