Sa mai punem mana pe o carte: Tonight, Again (de Clive Barker), Little by Little (de John R. Little)

Despre Clive Barker, Stephen King promitea in anii 80 ca reprezinta viitorul literaturii horror. Astazi, 35 de ani mai tarziu, Stephen King e inca bine mersi, scoate cartzi pe banda rulanta, e invitat in conferintze, se ecranizeaza cu nemiluita, insa de Clive Barker cu greu ne mai amintim - a cam trecut peste el viitorul.

O posibila cauza ar fi ca a incercat prea multe, s-a diluat pe sine in prea multe directzii - a incercat sa se impuna simultan ca autor de carte pentru copii si ca autor queer-horror destul de kinky, ca pictor si ca regizor de film, ca designer de jucarii si ca activist LGBT. Titlurile de care ii este legat numele sunt seria de filme Hellraiser (care i-a scapat de sub control creativ), si culegerea de proza scurta Books of Blood care il impresiona pe Stephen King in anii 80 dar a fost mult depasita de epigoni.

Au trecut 35 de ani de la Books of Blood si Clive Barker a revenit recent cu primul sau volumash de proza scurta - teoretic un eveniment major. A revenit si cu un roman (Scarlet Gospels) dar romane a mai tot scris (ar fi notabil faptul ca romanul e o revenire la mitologia Hellraiser, pe care tot amenintza ca o va relansa si filmic).

Tonight, Again e volumashul de proza scurta (plus niste poezii, plus o gramada de ilustratzii kinky desenate tot de autor). Subtitlul Tales of Love, Lust and Everything in Between e o vaga sugestie asupra contzinutului: cumva, autorul reuseste aici sa imbine basmul pentru copii cu horrorul erotic (queer, dar nu numai) intr-o combinatzie care dupa unii n-ar trebui sa existe. Ar fi exagerat sa caracterizez ce e aici drept propaganda pedofila (nu e mai pedofila decat Luceafarul lui Eminescu sau alte basme romanesti despre printzese minore rapite de zmei si imparatzi abuzivi) dar pot sa intzeleg de ce Coalitzia pentru Familie s-ar simtzi oparita la fund pentru genul asta de literatura - cu atat mai mult cu cat textul e insotzit de ilustratzii si caricaturi provocatoare. Norocul lui ca omul nu s-a nascut la noi, ci in Anglia - tzara care a iesit din UE trantind usha, ca sa nu ne mai auda lamentandu-ne mioritic.

Din pacate marea revenire a lui Barker la proza scurta e un volum cam subtzirel, chiar daca impachetat fastuos cu un design deosebit si ilustratzii originale ale autorului. E genul de carte-bijuterie cam goala de contzinut - colectzie de bucatzele flash fiction culese de ici colo - majoritatea lucrarilor nu depasesc 4 pagini.

Cateva vorbe despre contzinut: Povestirile consistente sunt intr-un numar foarte redus, doar primele 4 au ceva substantza narativa, restul sunt "consideratzii":

• Craw: a Fable e cea mai lunga, un basm despre o fetitza care isi petrece timpul citind intr-o livada, iar acolo il intalneshte pe Satana care o initziaza in cele erotice. All sex is childish, se justifica autorul in alta pastila intitulata A Blessing care, tehnic vorbind, e descrierea unei labe la iarba verde, care l-ar face gelos pe Emil Brumaru;
• Tonight, Again - despre un gagiu capabil sa isi scoata inima afara din corp in timpul aventurilor erotice;
• Dollie e despre o femeie care la maturitate isi foloseste pe post de dildo papusha cu care se juca pe vremuri, abandonandu-si astfel copilaria;
• The Genius of Denny Dan e despre un prof universitar caruia ii placea sa-si bage castravetzi fiertzi in fund si se lauda la toata lumea despre asta, cu riscul de a-si pierde jobul. You've got to have the courage of your perversions. Once you've made it all public.... they have nothing over you. You're free
• Tit e despre ce zice titlul, The Collection despre un colectzionar de poze cu putze. The Multitude despre fetishul unuia caruia ii place sa-si puna furnici pe putza;
• ceva mai horror, Inside Out despre un tip gay capabil sa isi intoarca tot corpul pe dos ca o shoseta;
• Another Genesis e o supersimpatica repovestire a genezei biblice, in cheie ceva mai erotica

Mai sunt si altele dar nu le mai tzin minte, de regula proza de tip flash-fiction imi intra pe un ochi si imi iese pe celalalt. Unele bucatzi sunt doar scene de sex piparate cu diverse cugetari meta.

Mai sunt si niste poezioare romantice. Nu ma pricep la poezie, nu prea discern intre una buna si una proasta, in special in limba engleza - o sa las aici decat o mostra:

If the pen is the penis,

As wisdom may claim,

Am I wasting my children

When writing my name?

Or is it more likely,

As people may think,

That lives may be made

With a usage of ink?

***************************************

Pedigree:

- nominalizare Bram Stoker (pentru volum)

- Premiul Bram Stoker (pentru nuvela Miranda)

- nominalizare Bram Stoker (pentru nuvela Ursa Major)

A fost o oarecare agitatzie pe seama lui John R. Little prin 2015, unii editori sperau sa faca din el urmatorul Stephen King. Necazul e ca omul nu prea scrie romane si e cam batran.

Sunt surprins ca scriitori ca John R. Little mai exista in literatura horror de azi, cand genul se sprijina pe nihilisti post-Ligotti, transgresivi post-Palahniuk, queer-punk post-Barker, reciclatori ai lui Lovecraft, soap opera gotica  si revenge stories feministe.

In aceasta valtoare de postmodernisme, revizionisme si reciclari pop, simplitatea eficienta a prozei canadianului John Little e surprinzatoare - omul e ramas in urma cu vreo 40 de ani, inspirat de vremurile de glorie ale lui Dean Koontz/John Saul, cand literatura horror de succes insemna o intriga romantica cu personaje middle-class standard care sufera un eveniment traumatizant, fraze simple scrise in vocabular cotidian si incidente inspirate de ce se putea citi prin ziare. Din toate punctele de vedere e opusul a ce spuneam mai sus de Clive Barker - Little e pudic, conservator, cu personaje familiste, iar ocazionalele ingrediente suprarealiste tzin de SF, nu are o agenda de provocateur.

Totusi, John Little nu e din anii 80, scrie mai cu spor abia de vreo 15 ani incoace, iar vreo 5 ani la rand a fost o vedeta a premiilor Bram Stoker (inclusiv cu volumul de fatza) care, de cand s-au scindat de premiile Shirley Jackson (dominate de femei si weirdlit), au ramas sa valideze horrorului comercial conservator scris de barbatzi.

Ceea ce-l distinge insa pe Little de restul horrorului comercial e ca povestile sale se termina rau, fara solutzii pentru personajele principale resemnate, ceea ce lasa cititorul cu un oarecare consum emotzional mai ales cand personajele sunt foarte relatable - caractere recognoscibile cu nevoi si emotzii banale, in care se poate regasi orice proletar middle-class. Povestile sunt create in jurul unor situatzii familiste - majoritatea despre un cuplu sau o familie care isi vede armonia strivita sub impactul unor evenimente neprevazute. Am impresia ca autorul e si crestin - cel putzin personajele sale sunt patrunse de sentimente si decizii crestinesti, si chiar daca povestile se termina tragic, nu pare o decizie cinica a autorului ci o ocazie de crea o atmosfera de resemnare crestineasca - pana la urma nuvelele sale sunt lectzii de pozitivism in fatza unor evenimente nasoale. In schimb autorul e in stare sa-si faca personajele placubile cu ajutorul dialogurilor naturale si a psihologiilor destul de realiste.

Volumul Little by Little e un best of binevenit pentru ca aduna laolalta nuvelele importante ale autorului (niste miniromane de 70-100 pagini publicate initziale in formate foarte limitate si scumpe):

• Miranda (premiul Bram Stoker) e o poveste similara cu cea a lui Benjamin Button, cu aceeasi incarcatura romantica, dar Little reuseste sa fie mai ingenios si mai experimental in forma (o exceptzie in opera sa!). Se acorda atentzie deosebita detaliilor tehnice cu privire la cum ar fi sa-tzi traiesti viatza in sens temporal invers: eroul isi vomita mancarea, avortul iubitei sale presupune introducerea unui fetus mort inapoi in uter, ordinea replicilor din dialoguri e in revers, iar evenimentele istorice sunt descrise in sens invers cu o semantica reinterpretata (ex. un World Trade Center ridicandu-se glorios din moloz);
• The Gray Zone e alta speculatzie pe tema calatoriei in timp, cu un gagiu care se poate transfera dupa voie in trecut si in viitor - twistul e ca retraieste aceleasi scene fara a putea schimba ceva, ducand la concluzia ca calatoria in timp o fi posibila, dar ar fi cam boring;
• Ursa Major (finalista Bram Stoker): Un barbat si fetitza sa sunt terorizatzi de un urs care ii tzine captivi intr-o cabana. Idee dezarmant de simpla, dar eficienta si scrisa aproape ca un scenariu de film, cu suspans in timp real si psihologie realista;
• Dreams in Black and White: Un fotograf are vise premonitorii cu moartea altor oameni si se deplaseaza la locatziile respective sa faca poze cu scenele mortzii;
• Burying Reena: Niste cocalari o ingroapa de vie pe o imigranta pakistaneza, care se tot chinuie sa scape (seamana destul de tare cu filmul Buried);
• Tails: O lume in care toata lumea are coada, iar pe miscarile cozii se pot ghici emotziile indivizilor care nu si le pot stapani; o gagica decide sa isi taie coada ca sa poata face fatza unei intalniri care ii pericliteaza jobul;
• Language Barrier: Un sotz si o soacra care nu vorbesc aceeasi limba se duc la mormantul sotziei/fiicei.

Mai sunt ceva povesti cu fantome, nu le mai tzin minte.

E necesara o oarecare pricepere si in a scrie genul asta de literatura comerciala, pricepere care nu e tocmai la indemana oricui, indiferent cat le-ar place criticilor sa spuna asta. Chiar daca senzatzia de vocabular limitat se instaleaza destul de repede, proza are fortza de vizualizare, de a crea situatzii cinematice. E ceea ce asteapta cititorii care isi citesc literatura horror in trenuri si aeroporturi, iar o vreme mi-a prins bine cartea asta in contextele respective, caci tot ce scrie Little e page-turner, se citeste foarte fluid. Si am impresia ca acest volum contzine cam tot ce conteaza de la el, de altfel nici n-a mai prea scris de atunci.

P. S. A lansat totusi recent un roman, care creca confirm cam tot ce am spus aici, daca ar fi sa ma iau dupa titlu: The Murder of Jesus Christ.

Filme contra plictiselii de pe Netflix (3): Spectral, Beirut, The Apostle,The Equalizer, Atomic Blonde, Mirage

Spectral

(regizat de Nic Mathieu, debutant)

Prin 2016 cand la noi castiga alegerile Dragnea, iar in Basarabia castiga Dodon, Netflix se lansa in Romania iar unul din primele titluri pe care le-au promovat atunci a fost acest film - despre o misiune americana de salvare a Chișinăului de sub terorizare ruseasca, cu un twist SF: factziunea pro-rusa din Basarabia are o armata de fantome numite Aratari (pronuntzie deformata pentru Arătări!). Un om de shtiintza e trimis pe frontu de la Chisinau sa vada daca Arătările sunt tehnologie ruseasca de camuflaj sau sunt ceva spirite pogorate din misticismul ortodox.

La inceput apare si un disclaimer ca this movie contains product placement. Am tot asteptat sa vad reclame la Pepsi, Adidas etc. dar pana la urma produsele promovate aici sunt noua generatzie de armament american, pe care fanii au avut shansa sa o vada de atunci si in paradele militare de 1 Decembrie ori in achizitziile fara licitatzie ale lui Iohannis. Apar si gadgeturi non-realiste de SF milităros gen Aliens, deci pe ansamblu filmul e un showcase de military-porn cu pretexte SF.

E un film pentru gameri, senzatzia ca te uitzi la un add-on de Call of Duty e puternica (sunt si scene first-person). Efectele speciale sunt mishto iar ideea unei armate de fantome de basarabeni nu e chiar rea. Din pacate filmul gafeaza la chestii sensibile - prin mijlocul Chishinaului trece Dunarea, semnele de circulatzie si frontispiciile cladirilor contzin texte in maghiara, una din batalii are loc taman in Deak Ter (buric al Budapestei). Explicatzia e ca filmarile au avut loc in Budapesta, plus cateva scene printre perdelele cazinoului din Constantza (unde se ascundea o fantoma de asta). Data viitoare cand CIA mai da consultantza la cate un film de asta ar putea sa dea si ceva instructziuni geografice.

In poza de mai jos, soldat NATO atacat de fantoma de basarabean.

**********************************

Beirut

(regizat de Brad Anderson, autorul lui Mashinistu)

Ponta (sau nashu-sau, nu mai stiu) zicea candva ca un Serviciu Secret bun e ala pe care nu-l simtzi ca exista. Multa vreme in viatza asta n-am simtzit ca SRI-ul exista, dar de la guvernarea PSD incoace lucrurile s-au schimbat, parca ii tot aud hlizindu-se pe aia care ma inregistreaza. Am si primit cadou de ziua mea un pix cu dispozitiv de inregistrare, cica e necesar la casa omului, se apropie vremurile in care turnatoria va fi din nou meserie onorabila. Mai sunt catziva politicieni de indepartat, dupa care restauram demnitatea acestui obicei stramoshesc.

Americanii si britanicii nu si-au expus niciodata in halul asta serviciile secrete, desi au o gramada de cinema pulp fiction pe teme legate de spionaj. Recenziile zic ca filmul asta e la nivelul celor mai bune adaptari dupa John Le Carre (fost spion devenit scriitor). Publicul zice ca e o mizerie revizionista, incercand sa rescrie istoria prin divertisment. Daca as fi un fan al genului l-as recomanda mai calduros - Rosamund Pike (Gone Girl) si Jon Hamm (Mad Men) sunt actori mishto, regizorul Brad Anderson a facut thrillere memorabile (Mashinistu, Transsiberian, Session 9), iar subiectul povestii e generos.

Povestea e scrisa de un maestru al thrillerului geopolitic, Tony Gilroy - consacrat ca scenarist al filmelor Bourne. Atmosfera reproduce lookul Beirutului rablagit al anilor 80, dar a fost ceva scandal pe seama faptului ca filmarile au avut loc de fapt in Maroc si nu apare picior de libanez, iar povestea minte de ingheatza apele cu privire la situatzia istorica - e o poveste de spionaj legata de invadarea Libanului de catre Israel. Cica cea mai mare ofensa e sloganul "2000 years of revenge, vendetta, murder... welcome to Beirut", pretextul americanilor de a-si baga coada unde nu le fierbe oala.

******************************************

Atomic Blonde

(regizat de David Leitch, autorul lui Deadpool 2)

Inca un film cu spionaj (e la moda, se pare), cu Charlize Theron preluand genul de rol pe care acu 15 ani l-ar fi jucat Angelina Jolie. Multe cafteli elaborate, atmosfera fake futurista (desi filmul se intampla in 1989) plus o scena de sex lipstick lesbian cu algerianca Sofia Boutella din Climax.

Partea cea mai faina a filmului e ca se petrece in Berlinul lui 1989 - when David Hasselhoff was in town! adica cu cateva zile inainte caderii Zidului, cand totzi spionii care mishunau pe-acolo erau superpanicatzi cu privire la viitorul carierelor lor, totzi faceau bagaje, iar Putin era si el pe-acolo, taind marunt documente cu foarfeca in fatza unei sobe. Englezii, francezii si CIA se dadeau drept fani Nick Cave prin cluburile berlineze, societatea era extrem de pestritza, un adevarat furnicar destul de simpatic surprins in filmul asta bazat pe o banda desenata de Anthony Johnston (Wasteland). Se cam face insa abuz de neoane, ceea ce creeaza o atmosfera futurista ce duce in eroare cu privire la perioada in care se petrece povestea.

Sunt aici si niste actori mari in roluri mici - John Goodman, Toby Jones, James MacAvoy - ceea ce face filmul placubil in detalii, insa pe ansamblu e doar inca un film cu spioni/asasini conducand cruciade personale violente ca sa razbune un amic, un catzel, o ruda apropiata etc. Recomandat celor care nu s-au saturat de John Wick, Polar etc. si vor mai multe femei in genu asta de filme.

********************************************

The Equalizer

(regizat de Antoine Fuqua, autorul lui Training Day)

Antoine Fuqua parea un regizor supertare pe vremea cand a facut Training Day, care i-a si adus un Oscar lui Denzel. Ramane unu din cele mai bune filme politziste ever, dar de atunci incoace fiecare film al regizorului a fost mai prost decat cel dinaintea lui. De o vreme am incetat sa-l mai urmaresc.

Am fost insa de sarbatori pe la socri care m-au supus unei cure de Denzel Washington, cica actoru lor preferat. Asha am ajuns si la Equalizer, pseudo-remake la un serial cu acelashi titlu din anii 80. Serialu era despre spionaj si CIA, filmu e cu Denzel batand rushi de le suna apa in cap. Filmu a aparut la finele mandatului Obama, cand pe agenda Hollywoodului figura inca ideea cu supereroi negri care ii bat pe rushi de le suna apa in cap. Este si un Equalizer 2, tre sa vad cum a evoluat ideea in epoca relatziei Trump-Putin (am intzeles ca in partea a doua oamenii rai sunt turci).

Filmul nu surprinde cu absolut nimic, cel mult cu rolul (scurt) al lui Chloe Moretz in rolul unei prostituate romance. Ea patzeshte ceva nasol la inceputu filmului asa ca Denzel, care bause cu ea un ceai candva, incepe sa rascoleasca retzeaua de pimpi putinishti care au stat in spatele abuzului. Pana la urma eroul ajunge sa omoare cateva zeci de mafiotzi rushi - actori adunatzi din filmele cu Vin Diesel, caruia rolul lui Denzel i s-ar fi potrivit mai bine. Denzel e clar risipit aici, povestea nu e deloc generoasa cu el, fiind inspirata de epoca Charles Bronson si serialele din vremea Razboiului Rece.

***********************************************

Mirage

(regizat de Oriol Paulo, autorul lui The Body)

Spaniolii se pricep sa faca thrillere fantastice - nu stiu daca s-au priceput dintotdeauna dar sunt deja multzi ani de cand le remarc filmele la festivaluri. Cu regizorul asta catalan am luat contact la festivalul de la Biertan - atunci mi-a placut The Body (care a avut intre timp parte de doua remakeuri), apoi l-am uitat si mi-am reamintit de individ cand i-a aparut filmul nou pe Netflix.

Toate filmele sale incep cu un accident de mashina pe vreme de furtuna. Asa e si aici, un copil moare la inceput intr-un astfel de accident, in 1989. Treizeci de ani mai tarziu o gagica care se mutase in casa copilului gaseste casete VHS pe care pushtiu se inregistrase cantand. Din pricina a ceva paradox electro-magnetico-temporal copilul din anii 80 si femeia din zilele noastre reusesc sa comunice prin intermediul camerei VHS si a camerei de filmat cu care s-a inregistrat. 

S-au mai facut filme din astea cu diverse forme de comunicare prin timp (Frequency de acu 20 de ani) insa limba spaniola (sau catalana?) are un sharm aparte - imi place sa ma uit la filmele astea chiar si doar ca sa-i aud pe actori vorbind. Regizorul are un dezvoltat simtz al thrillerului de moda veche, necazul e ca spre final povestea degenereaza in telenovela (care are si aia o logica in cinemaul spaniol).

************************************************

The Apostle

(regizat de Gareth Evans, autorul lui Raid)

E mishto ca Netflix l-a lasat pe regizor sa faca ce are chef, iar omu nu s-a abtzinut. In multe privintze filmu asta e un abuz in serviciu, obligand actorii si povestea sa schimbe directzia cat mai brusc si cat mai aiurea. E un film foarte lung, cu o gramada de subploturi prost conectate la miza principala a povestii dar fanii horror vor aprecia stradania - sunt aici niste peisaje superbe, un spirit de "epoca" a la Penny Dreadful si cateva scene destul de sangeroase.

Protagonistul e un dependent de opiu care primeshte sarcina sa investigheze o secta izolata care ii tzinea sechestrata sora. E secolul 19, am impresia, nu m-am prins exact care e contextul istoric insa sectantzii erau suparatzi pe regele Angliei si vroiau sa-si intemeieze propria religie. Pastorul principal e un Michael Sheen imbatranit si simpatic, plin de intentzii bune dar si de secrete negre care imping filmul in directzia Midsommar/Wicker Man.

De la o vreme n-am mai priceput ce se intampla caci autoru arunca cu o gramada de chestii care nu duc spre nicaieri. E un film al exceselor, insa entertaining si bine-venit din partea unui autor consacrat prin filme indoneziene cu batai (Raid) - incercand aici sa faca un horror clasic "de epoca".

Filme contra plictiselii de pe Netflix (2): Hold the Dark, Calibre, Elisa and Marcela, Okja, Cargo, I Kill Giants

Hold the Dark

(regizat de Jeremy Saulnier, autorul lui Green Room si Blue Ruin)

Dupa doua capodopere (Green Room si Blue Ruin) regizorul da cu mucii in fasole cu aceasta productzie Netflix bazata pe romanul unui anume William Giraldi. Nu stiu cat e de vina regizoru sau romanul original. Filmul arata foarte promitzator, cu Skarsgard (True Blood) si Jeffrey Wright (Westworld) cu filmari in natura cu iarna si lupi (aduce aminte de Wind River ca atomsfera). 

Povestea e despre un lupolog al carui ajutor e solicitat de o familie careia lupii i-au rapit sau mancat copilul. Lupologu tre sa calatoreasca in muntzi, sa gaseasca lupu rau si sa afle ce s-a intamplat. N-are nicio noima miza povestii, si devine chiar mai enervanta cand se fac paralele cu razboaiele din Irak, incercand sa justifice cum americanii sunt factorii civilizatzionali in zone populate de salbaticii (lupii sunt metafora pentru teroristii arabi!). Deci atmosfera misto, actori misto dar alegoriile sunt enervante si ridicole.

Netflix incearca din rasputeri sa produca filme originale si asta e cu sigurantza unul ce se potriveste portofoliului lor de "originals", insa se chinuie prea tare sa fie si weird si moralist in acelasi timp.

Dupa filmul asta Saulnier a regizat o parte din sezonul 3 din True Detective, care a iesit mult mai misto, deci filmul asta va ramane drept un experiment ratat intr-un portofoliu altfel impresionant. Inca n-am vazut debutul sau, Murder Party.

***********************************

Calibre

(regizat de Matt Palmer, debutant scotzian)

Imi lipsea un film cu scotzieni adevaratzi, care isi petrec timpul holbandu-se intr-o halba de bere sau suflandu-si mucii. Ca debut e destul de impresionant in ciuda bugetului minimal (cel mai mult a costat berea din film si un actor foarte secundar din Game of Thrones). 

E o poveste simpla care leaga laolalta 3 scene puternice. Pe Netflix filmul e recomandat in categoria horror, insa horrorul tzine doar de intensitatea psihologica a celor 3 scene. Protagonistii sunt doi scotzieni care se duc intr-un bromance la tzara, unde sunt implicatzi intr-un accident de vanatoare ale carui consecintze se propaga nasol. Am invatzat de aici ca scotzienii sunt atat de xenofobi incat nici intre sate invecinate nu se suporta.

Povestea lanseaza un numar de piste false care sa duca cu gandul la Wicker Man, World's End si alte brit-horror clasice - nu pot detalia punctele tari ale povestii fara sa dau spoilere, asa ca ma limitez la a-l recomanda drept un debut excelent chiar daca cam ieftin.

*************************************

Elisa and Marcela

(regizat de Isabel Coixet, autoarea lui Elegy)

Ma cam saturasem de filme cu lesbiene facute de barbatzi care isi inchipuie ei ca stiu mai bine cum stau lucrurile, centrand totul pe niste scene kinky (Disobedience, Blue is the Warmest Colour) asa ca am vrut sa vad si unul facut de o femeie - catalanca Isabel Coixet de la care stiam ecranizarea aia dupa Philip Roth (Elegy, recomand). In plus filmul e alb-negru si de epoca, are ceva special.

Din pacate nu e mai profund decat cele facute de barbatzi, rezumandu-se la a oferi un reportaj despre un incident bizar din 1900, cand a avut loc prima casatorie same-sex din Spania din cauza ca mirele era o femeie deghizata in barbat. Casatoria a fost data ulterior in vileag, dar niciodata anulata oficial, iar cei din regiunea separatista Galicia printeaza si astazi tricouri cu protagonistele, pe la manifestarile LGBT.

Am auzit prima data de Galicia la festivalul Partidului Comunist Portughez, unde se aloca spatzii de prezentare pentru diverse partide si regiuni separatiste, iar Galicia avea o taraba cu lesbiene punk care solicitau donatzii pentru independentza regiunii in schimbul unor tricouri cu eroii lor locali - printre care si fetele astea din film. Cum in Spania tot discursul despre separatism e acaparat de catalani, am fost curios sa aflu si despre aceasta zona mai obscura, si legaturile ei cu agenda LGBT.

**************************************************

Okja

(regizat de Bong Joon Ho, autorul lui Parasite)

Inainte de succesul la Oscar cu Parasite, autorul coreean a facut aceasta  productzie Netflix foarte internatzionala, care n-a strans insa multe laude. A fost si ceva scandal din cauza ca Netflix a inscris filmul la diverse premii fara ca acesta sa fi fost distribuit in cinematografe, cand Spielberg a spus ca n-ar trebui sa fie eligibile la Oscar filmele facute pentru laptopuri si tablete. Ulterior filmele Netflix au inceput sa ia si premii (Roma, Irishman) in timp ce cinemaurile au fost sufocate de filme Marvel, asa ca s-a cam rasturnat situatzia.

Okja e un film moralist pentru copii, cu pustoaica asta din Coreea care are grija de un mega-porc obtzinut prin inginerie genetica de firma de salamuri a Tildei Swinton. Problema e ca megaporcul a fost creat in laborator pentru a da poporului toba si carnatz, insa fetitza care are grija de el il iubeste si nu vrea sa lase porcul la taiere. Mai apar si niste ONG-uri ecoteroriste care militeaza pentru eliberarea porcului si mai apare Jake Gyllenhaal intr-un rol cam stupid si caricatural.

Pana la urma mega-porcul invinge cu ajutorul social-media, in timp ce ingineria genetica care l-a creat e demonizata iar corporatistii amenintza ca vor lasa lumea sa moara de foame, ca-s prea multe fitze - deci filmul e un fel de E.T. pentru vegani.

**********************************************************

Cargo

(regizat de Ben Howling si Yolanda Ramke, debutantzi)

Unul din filmele zombie recente e acest Cargo cu Bilbo in rolul principal - el e un tatic mushcat de zombie caruia bratzara FitBit ii arata ca mai are 48 de ore pana sa se transforme de tot, iar in timpul ala tre sa-si duca bebelushul undeva la adapost.

Ideea a fost lansata de cei doi regizori intr-un scurt metraj de mare succes pe la festivaluri, motiv pt care au primit finantzare sa faca din el un film lung cu actori seriosi. Necazu e ca pe langa ideea scurt-metrajului original n-au mai avut alte idei, asa ca scenele sunt lungite teribil, iar personajele nou introduse sunt clishee preluate din Walking Dead. Noroc ca se intampla prin Australia si avem peisaje frumoase care se vad misto in 4K. Mai apar si niste aborigeni care incearca sa se descurce si ei cu apocalipsa zombie.

Si mai e o chestie interesanta, zombie de aici au obiceiul ca pe timpul zilei sa stea cu capu ingropat in nisip (orice film zombie care se respecta trebuie sa adauge ceva subiect de speculatzie pentru reddit).

***********************************************

I Kill Giants

(regizat de Anders Walter, danez)

Asta e primul lung metraj al unui danez castigator de Oscar la categoria scurt-metraj, adus apoi la Hollywood sa ecranizeze aici un BD popular acu 10 ani (succes indie al autorului Joe Kelly, care a muncit apoi si la Deadpool).

M-au cam deranjat asemanarile cu un alt film recent pe aceeasi idee, A Monster Calls, care are acelasi obiectiv - de a instrui pe copiii ca viatza e chin si cazna, de care te potzi refugia pentru o vreme daca ai o imaginatzie cat de cat bogata. Diferentza esentziala e ca acolo eroul era baietzel, aici e fetitza. In rest lucrurile seamana suparator de tare - ambii au o mama bolnava, probleme acasa si o fantezie eroica cu monstri/gigantzi.

Pare sa fie un nou subgen al filmelor pentru copii, post-Harry Potter si post-Jordan Peterson, despre copii carora fanteziile fantastice le sunt descuamate pentru a-i obliga sa ia in piept realitatea neoliberala care lor le repugna in mod natural.

O gramada din cei implicatzi in filmele Harry Potter s-au ocupat si de aceasta ecranizare.

*************************************

Filme contra plictiselii de la Netflix: In the Tall Grass, The Night Comes for Us, Wounds, The Perfection, Eye for an Eye, The Silence

In the Tall Grass

(regizat de Vincenzo Natali, autorul lui Cube)

Stephen King si fiul sau fumau iarba impreuna si cand erau mai stoned ("spartzi" in termeni corporatisti romanesti) le-a venit ideea sa imbine cele doua ingrediente - iarba ca mijloc si piatra ca scop. Au scris aceasta nuvela in care personajele ratacesc prin iarba ca sa intre in comuniune cu un bolovan. Netflix a dat unda VERDE iar proiectul a fost dus la capat de Vincenzo Natali, regizor consacrat de horror claustrofob (Cube) in care personajele isi pierd simtzul spatziului si timpului datorita faptului ca se afla intr-un mediu care functzioneaza dupa alte legi decat cele naturale.

Nuvela creca e destul de cool, filmul insa e excesiv de lung pentru ce are de oferit. Nu va dezamagi insa pe fanii horrorului old school al lui King - bazat pe suspans si aspecte supranaturale atashate unor elemente banale (aici, iarba), se leaga si cu celelalte proze horror agriculturale ale autorului (Children of the Corn).

Niste oameni ratacitzi printr-o balarie cu iarba inalta nu mai reusesc sa iasa de acolo, realizand ca atat timpul cat si spatziul sunt modificate de mersul prin iarba, iar singurele repere sunt fapturile moarte (ciori, caini ratacitzi sau oameni). Undeva in centrul balariei e o piatra extraterestra care reseteaza aranjamentul spatzio-temporal al balariei (in maniera in care se intamplau lucrurile si in primul film de succes al regizorului, acel Cube).

**************************************************

The Night Comes for Us

(regizat de Timo Tjahjanto, indonezian, autorul lui Headshot)

Indonezia a resuscitat genul pe care in copilarie il numeam "filme cu batai", care a consacrat in trecut staruri ca Bruce Lee, Chuck Norris ori Van Damme. Intre timp Bruce Lee a murit, Chuck Norris a devenit o mema iar Van Damme un artist meta. Indonezia insa, tzara cu cea mai mare populatzie musulmana de pe planeta, a devenit si sursa celor mai violente filme ale momentului, desi despre niciunul n-am auzit sa fie catalogat drept horror. Sunt pur si simplu filme cu batai, in care isi dau astia la mufa vreme de 2 ceasuri din motive greu de deslusit.

Cine a vazut The Raid, filmul cu care acest gen a re-explodat in 2011, o sa recunoasca aici vreo 4 dintre actorii-bataushi de acolo. Nu stiu daca sunt chiar actori, prin biografiile lor scrie ca sunt ba fosti fotbalisti, ba fosti boxeri, ba oaste de stransura de pe strada, probabil meseria de actor e destul de volatila pe acolo. Exceptzie fac gagicile, care au mai pozat pentru cate un numar de Playboy asiatic. Singuru care pare mai rasarit e fostul fotbalist Iko Uwais, promovat drept noul Bruce Lee dupa ce a inceput sa traga filme si pe la Hollywood (a aparut si intr-unul din Star Warsurile recente).

Regizorul e una din jumatatzile cuplului The Mo Brothers, care s-au impus cu niste scurt metraje horror (VHS 2) insa ulterior au divortzat apucand pe drumuri diferite - acest Timo pare sa se specializeze pe aceste "filme cu batai". O diferentza majora fatza de precedentul film al sau (Headshot) era ca acolo era mai multa bataie cu pumnii goi, in timp ce aici se abuzeaza de obiecte taioase - macete, sticle, cabluri. Cam in termenii astia se scriu recenziile la astfel de filme, distinctziile stand in ustensilele folosite pentru a nimici inamicul, caci povestile au acelasi nivel de sofisticare ca filmele porno (chiar mai putzine dialoguri).

*************************************

The Perfection

(regizat de Richard Shepard, autorul lui The Matador)

Este aici o disperare de a face un film horror care sa surprinda spectatorul la tot pasul, sa nu fie absolut nimic previzibil. O vreme asta e intrigant, dar mai apoi devine haos.

Tipele de sus sunt doua lesbiene care au absolvit aceeasi scoala de muzica in copilarie, iar ceva mai tarziu se reintalnesc la un spectacol in China unde se infiripa niste amor intre ele, dar si oleaca de gelozie ce face trimitere la rivalitatea care li s-a inoculat de mici. Cum se plimba ele prin China una incepe sa aiba gretzuri si vedenii cu gandaci, in timp ce ailalta se comporta tot mai bizar. Twisturile cu care se explica evolutzia personajelor si mersul evenimentelor sunt aberante si improbabile, mai nimic nu are sens in afara de agenda usor feminista conform careia, chiar si atunci cand femeile sunt roase de invidie intre ele e tot vina barbatzilor.

Filmul degenereaza in scene horror destul de scarboase, autorul straduindu-se cu orice pretz ca filmul asta sa castige notorietate. Nu stiu daca i-a iesit caci eu n-auzisem de film pana sa-mi apara in lista de la Netflix.

P. S. Tipa alba e gagica din Get Out, decisa sa isi lege numele de industria horror.

*********************************************************

Wounds

(regizat de Babak Anvari, autorul lui Under the Shadow)

Speram sa fie un film genial - autorul a impresionat acum catziva ani cu curajul de a face un horror iranian cu actziunea la inceputul anilor 80, dupa Revolutzia Islamica. Iar scenariul e bazat pe unul din autorii horror in voga ai momentului, Nathan Ballingrud. Combinatzia merge bine o vreme, cam jumatate din film e destul de intens cu dialoguri misto, insa apoi ramai cu impresia ca povestea nu prea era ecranizabila. 

In prima parte avem un cuplu pe cale de destramare - el un barman fara ambitzii si usor curvar, ea (tipa din 50 Shades of Grey) o frigida care isi evita sotzul petrecandu-si zilele citind pe net teorii conspiratzioniste. El gaseste in barul in care lucra un telefon pierdut in care gaseste poze cu oameni mortzi, apoi incepe sa primeasca SMSuri amenintzatoare pe telefonul respectiv. Dupa care autorul n-a prea stiut incotro sa duca povestea si totul se destrama intr-o poveste despre degradarea relatziei de cuplu. Investigatzia despre telefonul dubios dispare din peisaj iar finalul lasa impresia de film neterminat.

Nuvela a aparut cu putzin timp inaintea filmului si am impresia ca filmul e mai mult o incercare de a face reclama scriitorului.

************************************************

Eye for an Eye

(regizat de Paco Plaza, co-autorul seriei Rec)

Urmaresc de multzi ani filmele de la Premiile Goya - Oscarurile spaniole. Sigur, sunt premii de interes regional, insa au un anume fler de a selecta filme entertaining si de a bifa cam toate genurile. Pe majoritatea le-am vazut la TIFF, apoi am retzinut numele catorva dintre autori si de o vreme imi tot ies in cale, au inceput sa le dea si pe Netflix.

Apoi il urmaresc si pe Paco Plaza care a co-creat alaturi de Jaume Balaguero cea mai importanta serie de filme zombie europene, Rec. Recent drumurile celor doi s-au separat si acum fiecare isi incearca mana cu thrillere ceva mai mainstream. Amandoi continua sa lucreze cu actorul lor favorit, Luis Tosar - l-am vazut ultima data in Sleep Tight al lui Balaguero, iar aici revine intr-un rol similar de protagonist creepy.

E o poveste cu iz de thriller din Coreea: protagonistul e asistent medical intr-un azil de batrani, unde se nimereste sa se interneze un fost mafiot local care a intrat in varsta dementzei. Businessul ilegal al mafiotului a fost preluat de fiii acestuia laolalta cu reputatzia sa, in timp ce batranul spera la o batranetze linistita in institutziile statului unde sa nu fie prea bagat in seama. Insa asistentul medical il recunoaste si incearca sa faca batranetzea moshului cat mai amarnica, injectandu-l clandestin cu heroina si monitorizand modul in care acesta isi pierde treptat mintzile.

**********************************************************

The Silence

(regizat de John Leonetti, autorul lui Annabelle)

Teoretic filmul asta e o copie nerushinata dupa A Quiet Place - si aici avem niste oameni atacatzi de monstri orbi care omoara pe oricine scoate un sunet mai zgomotos. Dar filmu asta e legitimat de faptul ca e ecranizarea unei nuvele de Tim Lebbon, iar A Quiet Place e filmul care pare sa fi furat ideea de acolo. Pe de alta parte A Quiet Place are actori mai cool (aici doar Stanley Tucci e mai cunoscut). Pe de alta parte aici povestea pare mai dezvoltata - apare si o congregatzie a oamenilor care si-au taiat limbile ca sa poata trai in tacere si deci in armonie cu monstri care nu suporta zgomotul. Posibil sa fie filmul care a inspirat pe USR sa propuna legea aia cu decibelii.

Lumea a fost atat de enervata de similitudinea celor doua filme incat The Silence e contrarecomandat peste tot. Are fatza de A Quiet Place un avantaj moral si o sursa literara mai elaborata, insa dpdv tehnic e mai slab. E insa digerabil, efectele speciale decente, suspans rezonabil si parca mai putzin absurd decat in celalalt film. Ideea cu congregatzia oamenilor mutzi putea fi elaborata in multe directzii.

Ok, e destul de dubios modul de regizare a scenelor in care se vorbeste in limbajul semnelor. Nu e prea grozav, dar nici nu merita umplut de rahat cum o fac fanii A Quiet Place.