In the Tall Grass
(regizat de Vincenzo Natali, autorul lui Cube)
Stephen King si fiul sau fumau iarba impreuna si cand erau mai stoned ("spartzi" in termeni corporatisti romanesti) le-a venit ideea sa imbine cele doua ingrediente - iarba ca mijloc si piatra ca scop. Au scris aceasta nuvela in care personajele ratacesc prin iarba ca sa intre in comuniune cu un bolovan. Netflix a dat unda VERDE iar proiectul a fost dus la capat de Vincenzo Natali, regizor consacrat de horror claustrofob (Cube) in care personajele isi pierd simtzul spatziului si timpului datorita faptului ca se afla intr-un mediu care functzioneaza dupa alte legi decat cele naturale.
Nuvela creca e destul de cool, filmul insa e excesiv de lung pentru ce are de oferit. Nu va dezamagi insa pe fanii horrorului old school al lui King - bazat pe suspans si aspecte supranaturale atashate unor elemente banale (aici, iarba), se leaga si cu celelalte proze horror agriculturale ale autorului (Children of the Corn).
Niste oameni ratacitzi printr-o balarie cu iarba inalta nu mai reusesc sa iasa de acolo, realizand ca atat timpul cat si spatziul sunt modificate de mersul prin iarba, iar singurele repere sunt fapturile moarte (ciori, caini ratacitzi sau oameni). Undeva in centrul balariei e o piatra extraterestra care reseteaza aranjamentul spatzio-temporal al balariei (in maniera in care se intamplau lucrurile si in primul film de succes al regizorului, acel Cube).
**************************************************
The Night Comes for Us
(regizat de Timo Tjahjanto, indonezian, autorul lui Headshot)
Indonezia a resuscitat genul pe care in copilarie il numeam "filme cu batai", care a consacrat in trecut staruri ca Bruce Lee, Chuck Norris ori Van Damme. Intre timp Bruce Lee a murit, Chuck Norris a devenit o mema iar Van Damme un artist meta. Indonezia insa, tzara cu cea mai mare populatzie musulmana de pe planeta, a devenit si sursa celor mai violente filme ale momentului, desi despre niciunul n-am auzit sa fie catalogat drept horror. Sunt pur si simplu filme cu batai, in care isi dau astia la mufa vreme de 2 ceasuri din motive greu de deslusit.
Cine a vazut The Raid, filmul cu care acest gen a re-explodat in 2011, o sa recunoasca aici vreo 4 dintre actorii-bataushi de acolo. Nu stiu daca sunt chiar actori, prin biografiile lor scrie ca sunt ba fosti fotbalisti, ba fosti boxeri, ba oaste de stransura de pe strada, probabil meseria de actor e destul de volatila pe acolo. Exceptzie fac gagicile, care au mai pozat pentru cate un numar de Playboy asiatic. Singuru care pare mai rasarit e fostul fotbalist Iko Uwais, promovat drept noul Bruce Lee dupa ce a inceput sa traga filme si pe la Hollywood (a aparut si intr-unul din Star Warsurile recente).
Regizorul e una din jumatatzile cuplului The Mo Brothers, care s-au impus cu niste scurt metraje horror (VHS 2) insa ulterior au divortzat apucand pe drumuri diferite - acest Timo pare sa se specializeze pe aceste "filme cu batai". O diferentza majora fatza de precedentul film al sau (Headshot) era ca acolo era mai multa bataie cu pumnii goi, in timp ce aici se abuzeaza de obiecte taioase - macete, sticle, cabluri. Cam in termenii astia se scriu recenziile la astfel de filme, distinctziile stand in ustensilele folosite pentru a nimici inamicul, caci povestile au acelasi nivel de sofisticare ca filmele porno (chiar mai putzine dialoguri).
*************************************
The Perfection
(regizat de Richard Shepard, autorul lui The Matador)
Este aici o disperare de a face un film horror care sa surprinda spectatorul la tot pasul, sa nu fie absolut nimic previzibil. O vreme asta e intrigant, dar mai apoi devine haos.
Tipele de sus sunt doua lesbiene care au absolvit aceeasi scoala de muzica in copilarie, iar ceva mai tarziu se reintalnesc la un spectacol in China unde se infiripa niste amor intre ele, dar si oleaca de gelozie ce face trimitere la rivalitatea care li s-a inoculat de mici. Cum se plimba ele prin China una incepe sa aiba gretzuri si vedenii cu gandaci, in timp ce ailalta se comporta tot mai bizar. Twisturile cu care se explica evolutzia personajelor si mersul evenimentelor sunt aberante si improbabile, mai nimic nu are sens in afara de agenda usor feminista conform careia, chiar si atunci cand femeile sunt roase de invidie intre ele e tot vina barbatzilor.
Filmul degenereaza in scene horror destul de scarboase, autorul straduindu-se cu orice pretz ca filmul asta sa castige notorietate. Nu stiu daca i-a iesit caci eu n-auzisem de film pana sa-mi apara in lista de la Netflix.
P. S. Tipa alba e gagica din Get Out, decisa sa isi lege numele de industria horror.
*********************************************************
Wounds
(regizat de Babak Anvari, autorul lui Under the Shadow)
Speram sa fie un film genial - autorul a impresionat acum catziva ani cu curajul de a face un horror iranian cu actziunea la inceputul anilor 80, dupa Revolutzia Islamica. Iar scenariul e bazat pe unul din autorii horror in voga ai momentului, Nathan Ballingrud. Combinatzia merge bine o vreme, cam jumatate din film e destul de intens cu dialoguri misto, insa apoi ramai cu impresia ca povestea nu prea era ecranizabila.
In prima parte avem un cuplu pe cale de destramare - el un barman fara ambitzii si usor curvar, ea (tipa din 50 Shades of Grey) o frigida care isi evita sotzul petrecandu-si zilele citind pe net teorii conspiratzioniste. El gaseste in barul in care lucra un telefon pierdut in care gaseste poze cu oameni mortzi, apoi incepe sa primeasca SMSuri amenintzatoare pe telefonul respectiv. Dupa care autorul n-a prea stiut incotro sa duca povestea si totul se destrama intr-o poveste despre degradarea relatziei de cuplu. Investigatzia despre telefonul dubios dispare din peisaj iar finalul lasa impresia de film neterminat.
Nuvela a aparut cu putzin timp inaintea filmului si am impresia ca filmul e mai mult o incercare de a face reclama scriitorului.
************************************************
Eye for an Eye
(regizat de Paco Plaza, co-autorul seriei Rec)
Urmaresc de multzi ani filmele de la Premiile Goya - Oscarurile spaniole. Sigur, sunt premii de interes regional, insa au un anume fler de a selecta filme entertaining si de a bifa cam toate genurile. Pe majoritatea le-am vazut la TIFF, apoi am retzinut numele catorva dintre autori si de o vreme imi tot ies in cale, au inceput sa le dea si pe Netflix.
Apoi il urmaresc si pe Paco Plaza care a co-creat alaturi de Jaume Balaguero cea mai importanta serie de filme zombie europene, Rec. Recent drumurile celor doi s-au separat si acum fiecare isi incearca mana cu thrillere ceva mai mainstream. Amandoi continua sa lucreze cu actorul lor favorit, Luis Tosar - l-am vazut ultima data in Sleep Tight al lui Balaguero, iar aici revine intr-un rol similar de protagonist creepy.
E o poveste cu iz de thriller din Coreea: protagonistul e asistent medical intr-un azil de batrani, unde se nimereste sa se interneze un fost mafiot local care a intrat in varsta dementzei. Businessul ilegal al mafiotului a fost preluat de fiii acestuia laolalta cu reputatzia sa, in timp ce batranul spera la o batranetze linistita in institutziile statului unde sa nu fie prea bagat in seama. Insa asistentul medical il recunoaste si incearca sa faca batranetzea moshului cat mai amarnica, injectandu-l clandestin cu heroina si monitorizand modul in care acesta isi pierde treptat mintzile.
**********************************************************
The Silence
(regizat de John Leonetti, autorul lui Annabelle)
Teoretic filmul asta e o copie nerushinata dupa A Quiet Place - si aici avem niste oameni atacatzi de monstri orbi care omoara pe oricine scoate un sunet mai zgomotos. Dar filmu asta e legitimat de faptul ca e ecranizarea unei nuvele de Tim Lebbon, iar A Quiet Place e filmul care pare sa fi furat ideea de acolo. Pe de alta parte A Quiet Place are actori mai cool (aici doar Stanley Tucci e mai cunoscut). Pe de alta parte aici povestea pare mai dezvoltata - apare si o congregatzie a oamenilor care si-au taiat limbile ca sa poata trai in tacere si deci in armonie cu monstri care nu suporta zgomotul. Posibil sa fie filmul care a inspirat pe USR sa propuna legea aia cu decibelii.
Lumea a fost atat de enervata de similitudinea celor doua filme incat The Silence e contrarecomandat peste tot. Are fatza de A Quiet Place un avantaj moral si o sursa literara mai elaborata, insa dpdv tehnic e mai slab. E insa digerabil, efectele speciale decente, suspans rezonabil si parca mai putzin absurd decat in celalalt film. Ideea cu congregatzia oamenilor mutzi putea fi elaborata in multe directzii.
Ok, e destul de dubios modul de regizare a scenelor in care se vorbeste in limbajul semnelor. Nu e prea grozav, dar nici nu merita umplut de rahat cum o fac fanii A Quiet Place.
No comments:
Post a Comment