The Girl from the Other Side (vol.1-3, dar altele nu voi citi)
de Nagabe
Am zis ca incep sa bag si niste BDuri asiatice, asa-numitele manga, sa vad ce e cu toata valva si traditzia pe seama acestei arte cu specific natzional.
De catziva ani activeaza doua edituri, Viz Media si Seven Seas, care traduc manga cu nemiluita. Le publica adesea intr-un format cat mai apropiat de al editziilor originale, lasand o impresie de ieftineala, de chestii pe care trebuie sa le citesti pe buda - adica paperback de dimensiuni mici (cu unele panouri dificil de deslushit), se citesc de la sfarsit la inceput (e standardul tipografic in manga dar itzi ia ceva pana te obisnuiesti) iar traducerile suna cam sec, telegrafic.
De catziva ani activeaza doua edituri, Viz Media si Seven Seas, care traduc manga cu nemiluita. Le publica adesea intr-un format cat mai apropiat de al editziilor originale, lasand o impresie de ieftineala, de chestii pe care trebuie sa le citesti pe buda - adica paperback de dimensiuni mici (cu unele panouri dificil de deslushit), se citesc de la sfarsit la inceput (e standardul tipografic in manga dar itzi ia ceva pana te obisnuiesti) iar traducerile suna cam sec, telegrafic.
Toate defectele astea sar imediat in ochi in volumele The Girl from the Other Side, ale unuia Nagabe care nu e chiar un star al industriei - a debutat recent dar a facut ceva valva cu cartea asta. Am citit primele 3 volume insa am abandonat lectura caci seria e clar gandita ca un money sucker, un business de cea mai joasa spetza.
Sigur, se poate spune asta despre orice BD serializat pentru a loializa cititorul, insa aici lucrurile sunt la un nivel al nesimtzirii pe care nu l-am mai intalnit. Autorul are probleme mari cu temporizarea actziunii - citesti cate 10 pagini la rand in care nu se intampla absolut NIMIC: un personaj intinde mana spre un obiect, altul se uita intr-o parte, altul isi trece mana prin par, gesturi marunte care nu fac absolut nimic pentru progresul povestii. Fanii cartzii apreciaza asta drept un mod de a instala mister si intr-adevar exista un mister - in sensul ca dupa 3 volume n-am intzeles nimic, totul e obscurizat intentzionat sa mentzina curiozitatea pentru a cumpara urmatorul volum.
In BDurile americane exista notziunea de arc narativ, care sa spuna o poveste satisfacatoare in cateva capitole, chiar daca nu ai chef sa urmaresti intreaga serie, insa aici toata miza e cum sa se amane cat mai mult satisfacerea cititorului, un teaser interminabil de care te saturi destul de repede.
Sigur, se poate spune asta despre orice BD serializat pentru a loializa cititorul, insa aici lucrurile sunt la un nivel al nesimtzirii pe care nu l-am mai intalnit. Autorul are probleme mari cu temporizarea actziunii - citesti cate 10 pagini la rand in care nu se intampla absolut NIMIC: un personaj intinde mana spre un obiect, altul se uita intr-o parte, altul isi trece mana prin par, gesturi marunte care nu fac absolut nimic pentru progresul povestii. Fanii cartzii apreciaza asta drept un mod de a instala mister si intr-adevar exista un mister - in sensul ca dupa 3 volume n-am intzeles nimic, totul e obscurizat intentzionat sa mentzina curiozitatea pentru a cumpara urmatorul volum.
In BDurile americane exista notziunea de arc narativ, care sa spuna o poveste satisfacatoare in cateva capitole, chiar daca nu ai chef sa urmaresti intreaga serie, insa aici toata miza e cum sa se amane cat mai mult satisfacerea cititorului, un teaser interminabil de care te saturi destul de repede.
Am abandonat in consecintza seria, asa ca o sa rezum cat am apucat sa pricep din acest basm cvasi-satanist - in vremuri medievale, o cetate e inconjurata de o padure blestemata in care traiesc niste dihanii cu coarne. Locatarii cetatzii le urasc de moarte desi nu ni se explica motivul. O fetitza ratacita in padure se imprieteneste cu o dihanie din aia care isi asuma rolul de protector, ca sa ne arate ca dracu nu e atat de negru. Soldatzii din cetate incearca sa o recupereze pe fetitza si sa o duca la bunica-sa, care are niste secrete ascunse (de cititor). Cam atat am aflat din 3 volume, fiecare putand fi rezumat de una din frazele acestui paragraf.
P. S. S-a anuntzat si adaptarea benzii desenate in animatzie. Se pare ca va fi scurt metraj, ceea ce tradeaza halul in care e diluata povestea din cartzi.
P.S.2. Mai am si o problema cu povestile sataniste scrise de japonezi - la cat i-au persecutat pe creshtini, n-au niciun drept sa exploateze comercial satanismul.
P. S. S-a anuntzat si adaptarea benzii desenate in animatzie. Se pare ca va fi scurt metraj, ceea ce tradeaza halul in care e diluata povestea din cartzi.
P.S.2. Mai am si o problema cu povestile sataniste scrise de japonezi - la cat i-au persecutat pe creshtini, n-au niciun drept sa exploateze comercial satanismul.
************************************
Shiver si Smashed
de Junji Ito
Cu totul altfel stau lucrurile cu Junji Ito - un clasic al BDului horror japonez, opera lui fiind comparabila cu titluri clasice ale genului (Dylan Dog in Italia, EC Comics in SUA etc). Junji Ito activeaza de prin 1990 incoace (deci contemporan cu Gaiman).
Spre deosebire de suspomenitul Nagabe, aici avem de a face cu superstar adevarat, despre influentza sa vorbind oameni ca Guillermo del Toro ori creatorul de jocuri video Hideo Kojima. In formatul scurt al povestilor de aici (majoritatea in jur de 30 de pagini) ramai cu impresia ca Junji Ito ar putea fi parintele a ceea ce azi numim "creepy pasta" - povestioare-meme horror intretzinute de diverse comunitatzi on-line (au de ceva vreme un site dedicat si din cate am intzeles chiar un serial, Channel Zero).
Editura Viz Media s-a apucat sa traduca toata opera autorului. Creca perechea de volume Shiver si Smashed formeaza un best of al povestioarelor scurte - o potrivita introducere in stilul si opera autorului. Au aparut in hardcover insa nu-s chiar o editzie de lux - aceleasi pagini din hartie igienica reciclata, cu grafica alb-negru, panouri destul de mici si paginatzia bizara, standardele industriei manga pe care editziile americane nu fac decat sa le reproduca. Insa itzi lasa impresia ca in Japonia manga a fost intotdeauna ceva de citit pe buda, daca nici macar superstarurile genului nu beneficiaza de ceva editzii cat de cat lucioase (cum sunt omnibusurile americane).
Volumele contzin povestioare in spiritul serialelor Twilight Zone (=atmosferic-subtile) ori Tales from the Crypt (=atrocitatzi si scarboshenii, insa de natura fantastica). Comparativ cu suspomenita poveste a lui Nagabe, densitatea povestilor e infinit mai satisfacatoare - in cateva pagini se spun mai multe decat intr-un volum intreg al seriei de mai sus (de fapt citindu-le in aceeasi perioada m-am convins ca Nagabe e un escroc).
Exista la Junji Ito un nivel de interpretabilitate ce tradeaza o expertiza literara - nu e vorba doar de oameni alergand si strigand ca li se intampla ceva, ci exista mereu un substrat moralist, uneori funny-ironic, adesea ancorat in cutumele societatzii japoneze (respectul pentru batrani, atitudinea fatza de animale de casa, fatza de familie, disciplina si punctualitatea etc.).
Sigur, horrorul nu poate avea un impact senzorial in absentza sunetului, iar in formatul alb-negru cvasicaricatural e chiar mai limitat, insa autorul foloseste excelent mediul BD, contrastand calmul general al personajelor si societatzii japoneze cu scene ultracreepy sau scene-punchline care sar la cititor in momentul in care da pagina. Din notitzele incluse pentru fiecare poveste aceasta aflam cateva idei despre cum isi proiecteaza povestile - plecand de la o scena/situatzie foarte disturbing in jurul careia construieste pretextele necesare pentru a ajunge la acea scena.
Intuim aici si originile filmelor japoneze cu fantome (feminine cu par negru lung) care au invadat cinematografia in ultimii 20 de ani - benzile desenate ale lui Ito par sa fi fost o sursa de inspiratzie pentru romanele lui Suzuki care au inspirat primele filme de gen. Seria Death Note e un alt blockbuster manga influentzat de Junji Ito. E vorba asadar de un autor BD esentzial, cu rezerva ca majoritatea povestilor de aici sunt din prima parte a carierei sale (anii 90) - unele cam scurte si expeditive, insa oferind un argument puternic in sprijinul teoriei ca autorul e un pionier al genului creepy pasta.
Daca e sa luatzi unul singur dintre volume, acela ar fi Smashed - pare ca include povesti mai de maturitate - mai putzin ironice, mai sobre si mai tragice, cu substrat moralist.
Cateva mostre din "temele" povestilor:
- Un hoarder de cartzi incepe sa fie posedat de propria biblioteca si de obsesia ca nu isi va putea citi toate cartzile. Cu asta m-am identificat personal, japonezii au chiar un termen special - tsundoku - pentru obsesia de a avea o biblioteca pe care n-ai shanse sa o citesti (la mine e o boala psihica mostenita de la maica-mea);
- Un copil napadit de acnee afla ca problema i se trage de la faptul ca tatal sau l-a indopat de mic cu ulei - pe masura ce creste se transforma intr-un monstru tot mai slinos;
- Sunt incluse aici si capitole din serii de mai mare intindere ale autorului - Tomie (despre o fata frumoasa frustrata ca nu poate sa apara in fotografii) si Soichi (un baietzel psihopat insotzit de o pisica demonica provocatoare de alergii oribile);
- Preferata mea e Long Dreams, despre un individ care viseaza in fiecare noapte cate o viatza de om si se trezeste tot mai extenuat, cam ce mi se intampla si mie;
- Intr-un sat localnicii au puterea de a se omori unii pe altzii cu cate o privire manioasa si ajung sa se protejeze unii de altzii purtand la ei oglinzi care sa reflecte inapoi privirile manioase;
- Smashed e o poveste moralista despre dependentza de droguri - daca te droghezi sfarsesti strivit pe pavaj de o fortza invizibila;
- Un colectzionar de viniluri cauta un disc pe care s-a imprimat vocea unei fantome.
- etc.
********************************************************
Abara
de Tsutomu Nihei
Tsutomu Nihei e undeva la jumatatea drumului intre cei doi autori prezentatzi deasupra - povestile sale sunt destul de diluate, cu multe pagini umplute de scene de bataie lipsite de dialog, insa exceleaza la nivel grafic, cu care reuseste sa configureze o atmosfera cu totul deosebita. Lipsa dialogurilor il obliga pe cititor sa ghiceasca cam multe, dar se ofera si sugestii vizuale bogate in sprijinul acelor ghicitori.
Genul practicat de Nihei e cyberpunk lovecraftian - o combinatzie de Ghost in the Shell si tentacule. Am intzeles ca alte opere ale sale sunt ceva mai coerente, insa Abara e teribil de criptica, necesita doua lecturi pentru a da o interpretare povestii iar finalul e un WTF major. E atat de vaga incat cineva a simtzit nevoia sa faca o pagina Wikipedia pe care sa explice actziunea, desi nu se prea potriveste cu ce am priceput eu.
N-am resimtzit totusi vreo frustrare - daca itzi notezi pe un biletzel cum le cheama pe personaje reusesti sa tzii cat de cat pasul cu o linie generala: intr-un megalopolis cyberpunk isi fac aparitzia niste aratari gigantice cu tentacule care mananca oameni, iar o organizatzie secreta de Iluminati are pregatite niste gagici mutante care sa opuna rezistentza aratarilor. Pare o poveste manga destul de standard dar evolueaza bizar cu ajutorul graficii, intr-o directzie onirica ce deformeaza realitatea evenimentelor, apar personaje tot mai bizare iar orasul in care are loc actziunea se dezintegreaza grafic sub ochii cititorului spre un final de tip What the Fuck.
Editzia a aparut in acelasi format hardcover alb-negru ca si cartzile lui Junji Ito, dar grafica e mai spectaculoasa, mi-a desfiintzat preconceptzia ca totzi artistii manga ar desena la fel.
No comments:
Post a Comment