Wednesday, April 30, 2008
Nimic interesant
Saturday, April 26, 2008
Captain Jack is back!
sezonul 2
Inainte sa incepem: v-am spus eu anul trecut pe vremea asta ca Doctor Who va fi din nou abonat la premiile SF ale anului. Iata ca la premiile Hugo de anul asta sunt nominalizate 3 episoade Doctor Who + 1 episod Torchwood (ala despre Captain Jack calatorind in timp si avand o relatzie gay cu alter egoul sau din trecut - vezi celebrul mozol capturat pe youtube).
Wednesday, April 23, 2008
Gentlemen prefer blondes
Adrian Tomine e un autor BD de samantza japoneza dar actualmente american, care e pe val datorita statutului de epigon al lui Daniel Clowes (Ghostworld). Lucratura lui este tipica indie, alb-negru, fara nimic supranatural, strict despre barbatzi, gagici, singuratate, tristetzi, haz de necaz, probleme la serviciu, celulita, relatzii ratate, relatzii improvizate etc. Si, evident, lucrarile sale sunt de unic autor, adica el scrie, el deseneaza, el da cu capu, om harnic.
Daca succesul lui Clowes e primul motiv al succesului lui Tomine, al doilea ar fi faptul ca Tomine e promovat drept concurent al lui Clowes, de catre marunta corporatzie indie Drawn and Quarterly, principalii rivali ai celor de la Fantagraphics Books. Asa cum Fantagraphics s-au apucat sa reediteze si reformateze seria Eightball a lui Clowes, DQ baga de vreo 10 ani bani in reeditarea seriei Optic Nerve a lui Tomine. Care, ca si Eightball, e o serie lipsita de regularitate, alcatuita din istorioare, scenete si cateva povesti mai lunguietze care trateaza probleme omenesti si promoveaza parerile autorului despre societate si sex. Desigur, pragul care trebuie depasit e faptul ca Clowes a pus piciorul in prag la Hollywood, in timp ce Tomine abia prinde cate o recenzie in Entertainment Weekly.
Tomine e mult mai sarantoc in umor decat Clowes, mult mai sec si pe alocuri de-a dreptul minimalist. Cu asta nu vreau sa zic ca e slab, ci ca in timp ce Clowes e un artist BD prin excelentza, Tomine e un fel de Nick Hornby caruia i-a fost lene sa scrie si s-a apucat de desenat. Povestile din volumul Summer Blonde imprumuta cate un pic din toate cuplurile si relatziile problematice create de Hornby si ne ofera o serie de fabule cu invatzaminte care nu pot decat sa te deprime: femeile si barbatzii nu-s facutzi unii pt altzii si a fi gay e ultima solutzie.
- plusuri: povestioare foarte bine scrise, observatii clinice si foarte profunde in ce priveste relatiile dintre barbati si femei, barbati si barbati, femei si femei, parintzi si copii etc;
Thursday, April 17, 2008
The Godmother
In satul mexican Palomar, Chelo este femeia cea mai puternica. Din pricina unei dereglari hormonale are trup de barbat si nu poate face copii dar a fost moasha la nasterea tuturor copiilor din sat. Recent si-a deschis o mica afacere, o baie publica cu shampon si sapun aduse de la oras, o afacere de succes caci in Palomar nu exista apa curenta. Toata lumea o respecta pe Chelo.
Armonia satului este rupta cand apare de nicaieri Luba, care e exact opusul lui Chelo - sani imensi acoperitzi doar cu un maieu, o fusta inflorata si o benditza colorata, par valvoi si negru, ce mai, o zeitza a fertilitatzii. Un singur lucru e cam nelalocul lui - Luba umbla mereu cu un ciocan asupra ei, unii zic ca e ceva legat de trecutul dubios. Treaba se agraveaza cand Luba isi deschide si ea o baie publica, ruinand afacerea lui Chelo. Caci, desi nu detzine tehnologie de varf si pretzurile sale sunt mai mari, totzi barbatzii vin sa faca baie la Luba, sa fie frecatzi pe spate, sa se joace cu baloane de sapun si sa se uite la sanii Lubei cand aceasta se apleaca sa regleze apa calda cu apa rece.
Parerile sunt impartzite si schizma satenilor nu intarzie sa apara. Femeile invidioase o vorbesc pe Luba de rau, o poreclesc vaca sau femeia cu 3 capete, dar copiii si barbatzii satului o iubesc nespus. Chelo incearca sa-si salveze afacerea shantajandu-l pe seriful satului sa o aresteze pe Luba sub pretextul ca e un pericol pentru populatzie sa umble mereu cu ciocanul ala la ea. Care ciocan se pare ca nu i-a ajutat prea mult caci, la un moment dat, Luba ramane gravida cu Casanova satului pe nume Manuel.
Nu intarzie sa apara nici inimile frante printre sateni, iar o bucatareasa din sat se specializeaza in Heartbreak Soup - supa care itzi impietreste inima astfel incat sa nu mai suferi niciodata din dragoste.
Cam asta e subiectul primului capitol din romanul de 3 kilograme Palomar. Pana la urma Luba e aleasa primaritza iar satul Palomar intra intr-o epoca a matriarhatului care dureaza 20 de ani, cam cat i-a luat lui Gilbert Hernandez sa serialieze acest foileton BD. Pe parcursul povestii sunt urmarite destinele satenilor, care erau mici si jucau fotbal cand a venit prima data Luba in sat iar la sfarsit sunt mari si prosti, unul prin puscarie, altul gay prin Los Angeles, altul ramas in sat ca profesor de acordeon, altul gras si parvenit, iar satul e zguduit periodic de evenimente cutremuratoare - aparitia primului cinematograf in sat, aparitia primului american dupa care-s in limba toate fetele, moartea oligofrenului satului, aparitia fustelor mini dezaprobate de sherif, aparitia unui criminal in serie, maritatul Lubei cu un redneck monosilabic dar bun la pat - gest care dezintegreaza toata ratiunea de a exista a barbatzilor, alungarea din sat a fiicei lesbiene a Lubei, plus o invazie tragica a maimutzelor si o vrajitoare care face o profetzie beton: In 1998, american moviemaker Steven Spielberg wins an Oscar for his adaptation of The Catcher in the Rye. Art then is legally declared dead. The Soviet Union will switch over to capitalism. But not to be outdone, the U.S. sinks into fascism (a se tine cont ca povestea a fost scrisa in anii 80).
Palomar e comparat adesea cu opera lui Garcia Marquez with the exuberance of soft porn and the passion of soap opera (de fapt opera lui Marquez implica elementele cu pricina). O sa zicetzi ca vorbesc tampenii, dar departe de mine gandul. Comparatzia cu Marquez nu am inventat-o eu, ci criticii literari, si se datoreaza elementelor fantasy (=ok, realism magic) inserate subtil intr-un cadru latino din care infloreste un sentiment de cotidian fabulos si epopeic. Acuma nu va spun care-s elementele fantasy ca de obicei alea-s tocmai spoilerele povestii, dar oricum sunt delicioase si deloc nelaloc.
Volumul Palomar e una din cele 10 benzi desenate de citit intr-o viatza, conform Top 10 ALL-TIME Graphic Novels al revistei Time. Aceeasi revista Time care a bagat Watchmenul lui Alan Moore, Ubikul lui Philip Dick, Neuromancerul lui Gibson si Snow Crashul lui Stephenson in topul celor mai importante 100 de romane de limba engleza ale ultimului secol trecut. Asta in conditiile in care la noi inca sunt considerate literatura pentru copii de catre diversi "intelectuali" care ori nu le-au citit, ori au incercat sa le citeasca si si-au pierdut rabdarea, ori nu le-au priceput si n-au stiut cum sa spuna.
- tomul hardcover Palomar, continand foiletonul scris de Gilbert Hernandez
- tomul hardcover Locas, continand foiletonul scris de Jaime Hernandez
- volumul paperback Beyond Palomar, prequel la Palomar in care se destainuie de ce Luba are mereu ciocanul la ea
- volumul paperback Amor y Cohetes, care contine umplutura seriei, povesti scurte fara legatura cu cele doua linii narative
Astea colecteaza cam 1500 pagini din Love and Rockets, la care s-ar mai adauga si diverse spin-offuri scrise de cei doi frati dupa ce s-au separat ca branduri, cum ar fi povestile fertilei Luba dupa ce emigreaza in SUA cu fetele ei cu tot.
Monday, April 14, 2008
Leapsha de la Floppy
Deci repede, pana nu uit si raman cu datorii. Leapsa asta presupune sa dai shuffle in Winamp si sa apesi Next la fiecare din intrebarile de mai jos, sa vezi ce-tzi raspune oracolul prin titlul piesei care se nimereste sa urmeze. Pentru maxima obiectivitate, am bagat tot hard disku in playlist, inclusiv filmele (care insa nu s-au nimerit).
1. How are you feeling today?
Biomechanical-Fallen in Fear
Adevaru e ca cam traiesc in frica.
2. Will you get far in life?
Monster Magnet - Medicine
Pilule forever!!!
3. How do your friends see you?
And One - A Kind of Deutsch
well, unii ma vad mai evreu, altzii mai neamtz
4. Will you get married?
Monster Magnet - Negasonic Teenage Warhead
Creca e de kkt shuffleu asta, am bagat tot hard disku in playlist si uite ca iese de doo ori MM. Nu stiu cum sa interpretez mesajul: vrea sa zica ca o sa ma-nsor teenager si toata casnicia va fi un razboi? e un pic decalat oracolul asta dar, altfel, are dreptate.
5. What is your best friend’s theme?
The Lord Weird Slough Feg - Baltech's Lament
No fukkin way, the shuffle I-Ching lies...desi, vorba lu bunica, nu cunosti un om pana n-ai mancat un sac de sare alaturi de el.
6. What is the story of your life?
Portishead - Nylon Smile
:))))))))))
7. What was high school like?
Laibach - America
Mai mult Laibach decat America
8. How can you get ahead in life?
Patrick Wolf - Enchanted
oh, the gay magic.....
9. What is the best thing about your friends?
35007 - Evaporate
oh, shit...
10. What is in store for this weekend?
Bobby Wino - Little Cindy Ella
oh, baybe...
11. What song describes you?
Dark Tranquillity - Emptier Still
jur ca e o minciuna! sunt plin de mine!
12. To describe your grandparents?
Evil Dead Musical - Join Us!
am pus-o!
13. How is your life going?
Bjork and Antony - The dull flame of desire
.......
14. What song will they play at your funeral?
Johnny Cash - As Long As the Grass Shall Grow
veshnica amintire........
15. How does the world see you?
Laibach - Germania
Am zis io ca shuffleu asta e de kkt. Am peste 5000 de piese in playlist! Ori poate chiar e o chestie I-Ching in raspunsu asta, ar trebui sa-mi fac niste placintzele cu ravashe cu titlurile din playlist.
16. Will you have a happy life?
Hypnos 69 - The Electric Measure
sa fie vorba de scaunul electric?
17. Do people secretly lust after you?
Aeon Spoke - The Fisher Tale
Cred ca asta are legatura cu articolul lui Luciat despre sexul cu pescari...
18. How can I make myself happy?
Ulver - What Happened?
???
19. What should you do with your life?
Future Bible Heroes - Mr. PunchBoxu era vocatzia mea...
Cam atat.
Tuesday, April 08, 2008
Filmele vorbite pe la spate - februarie/martie 2008
Am vazut P2 - unul din cele mai energice thrillere ever, de fapt horror de-a dreptu, caci desi se da drept film realist are cateva explozii de violentza cumplita, senzatzie care mi-a adus aminte de Irreversible, daca-l mai tzinetzi minte. P2 e o productie frantzuzeasca iesita de pe mana lui Alexandre Aja (Haute Tension, Hills have eyes 2006) si regizata de un anonim care de fapt e unul din actorii lui Aja, si nu stiu daca are rost sa fie pomenit caci filmul il emana oricum pe Aja prin totzi porii. Filmul imi da incredere pt cinematograful francofil care se inecase la un moment dat in politici antiHollywood, comedii de kkt cu taxiuri conduse de magrebieni, filme de Luc Besson facute la comanda, filme boeme (desi Jeunet continua sa-mi fie simpatic) si porneciuri artistice. Ca sa nu va induc de tot in eroare, avertizez ca unii vor considera filmul american (in sensul in care Apocalypto poate fi considerat film mayash ori Passion of Christ film evreiesc), adica totul e american in afara de echipa creativa a filmului. Am fost surprins sa-l revad pe junele din American Beauty intr-un rol monstruos si destul de atipic pt retzeta clasica a psihopatului - nu e nici seninul din Seven, nici Hannibal didactul, nici corporatistul isteric din American Psycho, nici canibalul taciturn din Texas nici glumetzii slasherelor optzeciste, e un pic altfel decat toti, mai de treaba, mai simpatic, mai dragutz. Iar eroina filmului e superba - pe toata durata filmului e prezentata in "conditzii grafice deosebite": intr-o rochitza stravezie, cu sanii incredibili balanganindu-se pana iti fuge de tot gandul de la film, fugarita, plouata, electrocutata, muscata de un Rotweiller, umpluta de sange din cap pana in picioare si totodata mai energica si mai motivata decat Sigourney Weaver in Alien ori Uma Thurman in Kill Bill. Ce mai, nu ma mai saturam, speram sa tzina filmul 3 ceasuri. De fapt nu stiu ce incerc sa va explic atata, e chiar tipa cu toporul care apare pe coloana dreapta a blogului meu, ultima poza, aia care credeatzi ca Milla Jovovich. Si ca sa va fac pofta, va mai bag doua poze. A, am uitat sa zic despre ce e filmul. O gagica carierista sta pana tarziu la serviciu desi e noaptea de Craciun si cand vrea sa se duca acasa, se pomeneste blocata in parcare, terorizata de paznicul parcarii si Rotweillerul sau. Nu, nu e spoiler, identitatea cremenalului o aflatzi cam la minutul 10 al filmului asa ca amatorii de final neasteptat se vor putea duce la culcare la momentul cu pricina. Insa abia atunci incepe THE FUN! Parca m-as mai uita o data la el. Mi-a amintit si de Panic Room a lui Fincher, de fapt mi-a placut mai bine decat ala.
The Assassination of Jesse James by the Coward Robert Ford s-ar putea sa fie cel mai frumos film de la Oscarurile de anu asta, cel putin din cat am vazut. Imaginea mirifica, muzica lui Nick Cave (si aparitzia dumisale intr-un rol meteoric), personajele de Oscar jucate de Brad Pitt si Cassey Affleck, atmosfera si designul de epoca post-pashoptista (incluzand imnul sudist popularizat de Johnny Rebel) fac din film material obligatoriu de vizionare. Acuma sa v-aud plangandu-va ca finalul e previzibil. Aici tot filmul, inclusiv punctul culminant, e rezumat chiar in titlu, deci probabil unii dintre spectatori vor considera ca e suficient sa se uite la afish ca sa stie cum se termina. Cei mai ambitziosi probabil o sa citeasca si o recenzie sau chiar articolul de fatza, in baza ideii ca nu-i musai sa vezi un film ca sa stii despre ce e (recomandare pe care am gasit-o in volumul de lifestyle Cum sa pari mai destept decat esti, aparut recent la o editura obscura din Filipestii de Targ, Judetzul Prahova). In schimb cei care intzeleg ca folosul unui film sta chiar in a-l vedea si nu in a sti cum se termina, or sa aiba rabdare cele 3 ceasuri peste care se intinde povestea, cam taraganata, e drept (mult mai taraganata decat No Country for Old Men), dar care, repet, e un festin audio-vizual. Ca sa va dau si niste spoilere, Jesse James e un personaj istoric american, unul din primii talhari respectatzi si promovatzi de pop-cultura, de pe vremea in care artistii si criminalii erau principalele motoare ale progresului, ei fiind singurii dispusi sa chestioneze autoritatea. Robert Ford in schimb a fost un mucos care l-a idolatrizat o vreme pe Jesse James apoi, suparat ca acesta nu-i da atentzia cuvenita, l-a vandut pt argintzi autoritatilor, apoi lacomia l-a luat pe sus si s-a gandit sa lanseze o afacere artistica, promovand scene de teatru itinerant in care reproducea asasinarea eroului si se lauda cu isprava facuta. Ceea ce nu i-a fost de nici un folos caci azi nu mai stie nici dracu de Robert Ford, in schimb Jesse James a fost subiectul a peste 20 de filme (fara a le socoti pe cele de televiziune, dar incluzand titluri precum Jesse James meets Frankenstein's Daughter), era personaj de romane pulp inca dinainte sa moara si e unul din cei mai importantzi antieroi americani si, in particular, sudisti. I s-au dedicat cartzi, festivaluri, muzee iar cea mai tare actritza porno a sudului, texana Jesse Jane si-a luat numele de la el. Filmul de fatza reuseste perfect sa reflecte transformarea omului in legenda, intr-o nota usor biblica si, cum ziceam, pe muzica lui Nick Cave.
Am impresia ca s-a prostit de tot lumea. Cristian Tudor Popescu, cand freaca menta, face pe criticul de film si arunca cu kkt in, de exemplu, No Country for Old Men. Si, culmea, se plange cu asa argumente de parca nu mi-ar fi citit niciodata blogul. Filmul fratilor Coen, ca si Grindhouse de anul trecut e genul de film care scoate la iveala prosteala oamenilor care au ajuns sa se uite la filme doar pt ca s-au inventat DivXurile. Care probabil sunt aceiasi care, daca nu se inventau mp3urile, ascultau azi Catalin Crisan.
Asadar, cu No Country for Old Men, lumea e in dubii. Unii nu s-au uitat pana la capat plangandu-se ca e boring si previzibil. Altii s-au uitat pana la capat si s-au plans ca final mai imprevizibil n-au vazut. CT Popescu reuseste sa se planga de ambele fara sa sesizeze contradictia si judeca filmul ca unul care-si alege filmele dupa sinopsisul din TV Satelit. Pai cu ce e filmul? Cu unul care gaseste niste bani si fuge cu ei (previzibil, hollywoodian, comercial). Si cu unul care vrea banii aia si porneste pe urmele primului (previzibil, hollywoodian, comercial). Si cu un sherif care e pe urmele ambilor si vrea sa faca dreptate (previzibil, hollywoodian, comercial). Si cam atat, conform lui CTP. Apoi mai sunt aia care se plang ca de ce ecranizarile romanelor nu sunt fidele. Pai asta e cea mai fidela ecranizare care s-a facut vrodata si acu lumea se plange ca de ce n-au schimbat finalul. Probabil astia-s tot aia care s-au plans si de filmul 300, in frunte cu taximetristul ala care mi-a vandut pontul ca nu era corect Tonite we dine in Hell, ci Tonite we dine in Hades! Ma tot intreb cand o sa vina ziua in care oamenii care se tot plang de clisheele din filme o sa realizeze ca cel mai mare cliseu e tocmai carcoteala lor. Mi s-a intamplat o data sa imi zica unul "nu vezi domle, ca in filmele astea americane totzi sunt frumosi, cu doi ochi, doua maini, doua picioare, ceea ce nu reflecta realitatea care, asa cum arata filmele europene, mai contzine si ciungi, ologi sau oameni diformi". L-am sfatuit sa se uite la niste filme cu zombie dar nu i-a convenit nici asa. Lumea mai face trimiteri la Fargo, dar filmul fratilor Coen seamana cel mai tare cu debutul lor, Blood Simple. Fara muzica, cu personaje taciturne, atmosfera si situatii absurde. Josh Brolin pare pe val, dupa rolurile din Grindhouse si American Gangster. Iar autorul Cormac McCarthy e unul din cei mai seriosi scriitori americani contemporani, specialist in sudisti, westernuri si bloody Texas. Romanele lui mai sunt ecranizate de Billy Bob Thornton (All the Pretty Horses), in curand John Hillcoat - regizorul colaborator al lui Nick Cave (The Road) si Ridley Scott (Blood Meridian). A, sa nu uit partea cea mai de kkt. Din motive ce mi-s straine, cronica lui CTP e incarcata de ranchiuna ca filmul lui Mungiu n-a pupat Oscaruri. Eu sincer ma indoiesc ca fratzii Coen au facut filmul asta ca sa-i faca in ciuda lui Mungiu, dupa cum nici Mungiu nu cred ca si-a facut filmul intru ciuda americanilor. Asa ca ce-ar fi sa-i lasam sa faca filme si sa mai punem mana pe o carte, de exemplu pe a lui McCarthy, doar asa ca sa ne lamurim despre ce e filmul asta care nu e nici despre daca-l prinde oare pe ala, si nici despre daca ala scapa. Cronica mea oficiala.
Filmele astea care incep cu cuvantul American emit pretentzii dar de regula le si justifica. American Beauty, American Psycho, American Splendor, American Werewolf, iar acu American Gangster e un film mare. La dimensiuni ma refer. A mai facut Ridley Scott filme mari la viatza lui. Cand zic mare zic ca filmul tzine 3 ceasuri, ca are 100 de personaje si o gramada de actori mari in roluri de 5 minute, pitite sub fustele protagonistilor Denzel Washington si Russel Crowe, plus un design artistic aparte care reflecta perfect urbanismul cenushiu al anilor 60 (cam ce a facut si LA Confidential cu o alta perioada). Filmul e despre dezvoltarea mafiei negre pe fondul revolutziei lui Martin Luther King si al razboiului din Vietnam. Denzel e un fost shofer parvenit in mafiot dupa ce sheful sau a dat coltzul. Mishmashurile lui sparg piatza drogurilor si ii baga in buda pe mafiotzii italieni (Armand Assante) precum si pe politzistii coruptzi care vindeau drogurile confiscate la suprapretz (Josh Brolin). Russel Crowe e un politzist sarantoc dar cinstit care isi asuma functzia de Eliott Ness. Filmul are suficienta anvergura incat sa poata fi comparat cu Nashul si cu Untouchables, arata superb dar, pana la urma, e doar un epigon al titlurilor pomenite. Cuvantul American din titlu reprezinta foarte bine ideea ca ridicarea mafiei negre e una din componentele Visului American si unul din simptomele libertatzii.
Wristcutters e o bijuterie de buget redus, ecranizare dupa o poveste a israelianului Etgar Keret, care are o gramada de elemente in comun cu Everything is Illuminated:
- adica muzica lui Gogol Bordello (si a lui Tom Waits care mai si joaca in film)
- personajele (doi calatori care merg cu masina, dintre care unul e rus, mustacios, il cheama Eugene si seamana la fix cu ala de la Gogol Bordello)
- si faptul ca e un road movie.
Principala diferentza e ca daca in Everything is Illuminated era vorba de niste indivizi in cautarea unor evrei mortzi, aici e vorba de niste mortzi in cautarea amintirilor. Eroii din Wristcutters sunt Patrick Fugit (Spun, Almost Famous) care dupa ce s-a sinucis s-a trezit chelner in Pizzeria Kamikaze, punkerul rus Eugene care are o gaura neagra sub scaunul de la mashina, plus o gagica care s-a sinucis din greseala si il cauta pe Tom Waits sa-i puna o pila sa se intoarca intre cei vii. Haios film dar se termina cam brusc.
Filme CONTRA PLICTISELII
Din pacate la Rambo intreg farmecul e contzinut de trailerul filmului. Mai slab decat Rocky Balboa la toate capitolele, cu exceptzia capitolului carnagiu unde, conform imdb, mor 2 oameni si jumatate pe minut de pelicula. Toate replicile filmului le-atzi vazut in trailer, in rest Rambo se plimba in susul si josul unui rau si cand se enerveaza se duce sa salveze niste baptisti. Filmul nu are intriga si nici punct culminant. Se sare direct din expozitiune in actiune si apoi inapoi la deznodamant. Pacat, aveam asteptari mari dupa resuscitarea lui Rocky. Partea tare e ca desi filmul e interzis in Birmania, rebelii de acolo au adoptat replica lui Rambo ca strigat de lupta: Live for nothing or die for something. Am scris cronica oficiala aici.
Dupa succesul brusc al filmului Saw, regizorul James Wan si-a bagat picioarele si a lasat franciza pe mana Hollywoodului care a transformat-o intr-o fabrica de bani: anual cate un film si in curand si cate un joc video. Abandonandu-si creatia, Wan a luat cu el doar mascota din Saw pe care o foloseste in celelalte filme ale sale doar asa, sa nu uitam cu cine discutam. Dead Silence si Death Sentence sunt cele doua titluri pe care ni le propune echipa originala Saw.
Cu Death Sentence, regizorul incearca ceva similar cu Rambo - resuscitarea francizei Death Wish (5 filme, pornind de la ecranizarea unui roman de Brian Garfield) avandu-l ca erou pe Charles Bronson. De data asta in locul lui Charles Bronson il avem pe Kevin Bacon - un corporatist de birou cu familie model si valori morale caruia niste golani ii distrug viatza si familia, ocazie cu care Bacon isi cumpara niste arme de la un John Goodman de exceptzie (din pacate un rol scurt) si se duce sa-si faca dreptate singur cand vede ca politzia mai mult freaca menta. Ca si Saw, Death Sentence lasa impresia ca e un joc video care te frustreaza pentru ca il joaca altcineva. Kevin Bacon sau cineva care il controleaza pe Kevin Bacon. Filmul e energic, sangeros, cu punct culminant si in general mai bun decat Rambo dar tot pe acolo ca stil, intentzie si rezultat. Am scris cronica oficiala aici.
Dead Silence e un film atat de prost, incat s-ar putea sa fie bun. Senzatiile mele au baleiat rapid dintr-o extrema in alta si pana la urma m-am oprit la mijloc. James Wan are in mod clar ambitzii nemasurate - sa resusciteze filmul horror cu papusi posedate (=Chucky), ori poate a vrut doar sa faca un film cu care sa-si promoveze mascota din Saw. Ca si Saw, ca si Death Sentence, filmul arata foarte bine, ba chiar mai bine, caci a cam disparut montajul ala de videoclip si a fost inlocuit cu un superb design gotic ce aminteste de Tim Burton si, evident, de Ed Wood. Personajele sunt tot de pe-acolo - atat de nerealiste si iratzionale incat filmul arata ca un omagiu adus horrorului retro. Si poate chiar asta e, caci James Wan nu e tocmai un naiv. Deci: Un tip primeste o papusa de la un expeditor anonim si i-o face cadou lu nevasta-sa. Dar cand se intoarce de la serviciu, o gaseste pe nevasta moarta, cu gura cascata si limba smulsa. Ocazie cu care isi aminteste o poezie de cand era mic, despre o vrajitoare din satul sau natal, pe care daca o vezi tre sa ai grija sa nu urli, ca itzi mananca limba. Ceea ce se si intampla in restul filmului, in care spiritul vrajitoarei (ventriloaca inainte sa moara) mananca pe rand limbile personajelor, inclusiv pe-a lui Donnie Wahlberg (as fi preferat sa i-o manance pe cand canta la New Kids on the Block) care joaca rolul unui politzist completamente idiot, adica exact acelasi rol pe care il joaca in Saw, cred ca si parpalacu e acelasi.
Weirdsville e un film canadian foarte frumos, cu o muzica superba dar un scenariu cam incoerent, care isi propune sa ne aduca aminte de filmele cu drogatzi (si gangsteri de 2 lei) - Trainspotting, Spun, filmele lui Guy Ritchie. Din pacate vrea sa acopere o arie prea larga si se rupe pe la mijloc - imprumuta partile lirice din Trainspotting/Spun dar nu stie cum sa le amestece cu gagurile si coincidentzele absurde din Lock,Stock and two smoking barrels. De fapt probabil daca puteau fi amestecate, le amesteca deja unul din regizorii filmelor pomenite. Cireasa de pe tort e Wes Bentley, junele din American Beauty, pe care l-am vazut in doua filme indie in aceeasi saptamana (vezi ce ziceam la P2), dupa ce il crezusem disparut complet din peisaj. Bentley joaca rolul unui drogat rupt in cur caruia ii vin idei de marketing cand se drogheaza, cum ar fi conceptele de shpreioneza (spray cu maioneza) si Teacotina (ceai de tutun). Cum nu vrea sa-i cumpere nimeni ideile, se drogheaza toata ziua cu gagica-sa. Dar iata ca gagica-sa ia o supradoza si crapa, iar baiatul nostru se panicheaza si de teama sa nu-l prinda politzia cu droguri in casa, isi duce gagica la un cinematograf in aer liber, sa o ingroape, cand nu era nimeni acolo. Dar pe cand o ingropa, asista la un ritual satanic condus de insusi directorul cinematografului care tocmai ii taia beregata unui cinefil. Sangele din beregata aluia se scurge pana in gura fetei moarte si aceasta invie, se panicheaza si o rupe la fuga. Bentley se duce dupa ea sa o imbuneze, crezand ca e suparata pe el din pricina ca a vrut sa o ingroape in cinematograf, iar satanistii alearga dupa ea sa o sacrifice. Si tot filmul alearga unii dupa altzii, mai apar si niste politzishti pitici care vandalizeaza masina satanistilor si un tip care umbla cu un tzurtzure infipt in cap si niste mafiotzi rushi care rup picioare. Destined to be a cult favorite, zice un cronicar. As fi bagat filmul la categoria FILME MUSAI daca nu erau deja prea multe acolo si daca actorii care joaca rolurile satanistilor si-ar fi luat un pic rolurile in serios. Oricum, muzica e beton.
Thursday, April 03, 2008
Muzica vorbita pe la spate - martie 2008
Important: Nu ratati interviul de pe MSF cu unul din membrii de baza ai rockfandomului romanesc - Marchizu Mircea Bujoreanu.
In alta ordine de idei, aveti mai jos poze cu o trupa care intzelege fortza imaginii promovate in economia de piatza si da dovada de un simtz al umorului deosebit. De fapt probabil de la umor vine numele trupei - Umoral, trupa de black cu Hellhammer la.... tobe! Tipu de pe buda e Zweizz, fost la trupe competenteprecum Dodheimsgard si Fleurety, deci un Andy Warhol al black metalului. Acelasi gen de umor il gasiti in versurile si muzica trupei, pentru cine are rabdare sa se cufunde in genunile unui black metal care amesteca Mayhemul clasic cu solouri absurde si latraturi psihedelice.
- September Sun, povestea acestui Angry Neurotic Catholic care este Peter Steele, un om care a avut ce femei a vrut in viatza asta si totusi traieste cu maica-sa. De fapt am impresia ca maica-sa a amurit asa ca sper ca acum traieste singur. Clipul mi se pare deosebit de sugestiv.
- I wanna make it wit chu, o piesa excelent de sexy despre tineri in calduri, cu un clip de vara care binedispune.
- Praise lamented shade, o piesa de cacat de pe un album de cacat al uneia din trupele mele favorite, care m-a dus de mana prin muzica de cand eram mic si pana la albumul asta. Apropo, care a vazut DVDul Over the Madness sa-mi zica si mie daca are rost sa-mi pierd vremea cu el, am inteles ca e numa cu interviuri.
Portishead au facut cateva schimbari majore pentru a produce o muzica mai vibranta pe noul album, Third. Cand zic vibranta nu ma refer la chestii spirituale ci la faptul ca toate piesele au pe fundal o vibratzie continua ori un bruiaj care te face sa te sui pe peretzi. O schimbare de stil importanta pentru trupa, acum cand trip-hopul a iesit din zona "experimentala". O gramada de piese interesante pe noul album, la concurentza pentru titlul de albumul lunii cu Ufomammut. Superb single aici.
Din aceeasi familie de ultrapsihedelici, doi mari artisti ai scenei, Jarboe (The Swans) si JK Broadrick (Jesu, Godflesh) si-au dat mana, de data asta pentru un album full, sub numele de cod J2 (anterior mai colaborasera pe piese Jesu). Pe alocuri asemanator cu noul Portishead, prin alte locuri asemanator cu anterioarea implicare a lui Jarboe in metalul psihedelic - superbul Neurosis and Jarboe caruia tot vreau sa-i scriu o cronica de vro 5 ani incoace si nu stiu cum sa o incep. Un album deosebit. Cum nu gasesc sampleuri pe youtube, va las un exemplu din Neurosis versus Jarboe, obligatoriu de ascultat cu volumul dat tare. Parca e Maria Tanase intr-un film postapocaliptic, zau.
Kaizers Orchestra - norvegienii sexoshi si-au vandut sufletul caselor de discuri si au scos un album (Maskineri) care mi se pare strict pt gagici comparativ cu cele de dinainte. Ca sa intelegi, comparatzi noul single, piesa de promenada pt generatzia Kumm si purtatorii boemi de fulare colorate (ca sa nu mai zic de freza vocalului care in seamana cu criminalu din No Country for Old Men), cu una din piesele care m-au facut sa ma indragostesc de ei. Recomand cu caldure DVDul lor Live in Vega, scos inaintea acestei reorientari despicabile inspre publicul tzinta. Un egzemplu de pe DVD. Oricum, banuiesc ca virgula cam la nivelul asta isi viseaza sa ajunga si trupa clujeana Cum.
Gogol Bordello au scos anul trecut album - Super Taranta. Mi-a trecut atunci pe langa urechi, eram satul de trupa asta, de cand ii vazusem la Sziget parca a innebunit lumea, ii auzeam oriunde ma duceam, prin baruri, pe la pretini, au ajuns si in Romania, s-au apucat Madonna si Letterman sa le faca reclama, de mi s-a taiat complet. Acu in urma vizionarii unui film cu Bordello pe coloana sonora (anume Wristcutters - versiunea cu zombie a lui Everything is Illuminated), am zis sa le mai dau o shansa si albumul se potriveste la fix cu primavara, infloritul copacilor si aparitzia vestimentatziilor sumare la gagici. E un pic diferit fatza de ce era, in sensul ca exista o tentativa de orchestrare a pieselor, cu cate un solo pe ici pe colo si o productie superioara materialelor precedente. Oricum, muzica de petrecere si versuri hazlii, vezi aici hitul noului album. Observati ca au bagat un etiopian la bass.
Royal Hunt sunt niste danezi care canta rock batranesc si decrepit pe teme SF care aveau cateva albume bune pe vremea cand la voce cantau DC Cooper si John West, doi eroi promovatzi intens de Lentzi Kiriak acu 10 ani. Nu-s chiar asa decrepitzi precum Gamma Ray, Manowar sau Helloween, in sensul ca nu mai departe de acu 2 albume aveau un material excelent - Eye Witness si inainte de el un The Mission inspirat de Ray Bradbury, plus un dublu disc Live care le rezuma foarte bine prima parte din cariera. O trupa pe care in mod normal o recomand fanilor de rock progresiv simplutz si foarte melodios pe teme SF (vezi Threshold, Kamelot, Conception) dar care dupa ce a scapat si de al treilea vocal, John West, incearca sa se salveze cu tertipul de a scoate "partea a 2-a" a unuia din albumele lor de capatai, in cazul asta Paradox. Oricum, tot mai bine decat nimic, eu ma mir ca genu asta de trupe mai supravietzuiesc in anul 2008. Doua piese preferate d-ale mele (incercati sa treceti peste momentele gay):
- Running Wild, din prima epoca, cu Cooper la voce, cand RH se vindeau ca painea calda si isi permiteau coruri de gagici live, care dadeau dealtfel farmecul trupei;
- Surrender, din a doua epoca, cu West la voce, cand nu le mai cumpara nimeni albumele desi au mai scos cel putin doua albume solide, alea cu martzieni pe care le-am pomenit mai sus.
Atrocity, alta trupa metal muncitoare a anilor 90 depasita de vremuri si distrusa de maritishul vocalului cu Liv Kristine de le Theater of Tragedy, a revenit cu partea a 2-a a celui mai interesant proiect al lor, Werk 80 - coveruri metal dupa hituri disco ale anilor 80 de la Frankie goes to Hollywood, Depeche Mode, Alphaville si multi altii. Dupa cum se intampla cu genul asta de albume, e cu doua taisuri, unele coveruri sunt misto altele degeaba. Oricum, n-am apucat sa-l aprofundez dar recomand de pe acum varianta limitata pe doua CD-uri, care contzine ambele albume Werk 80 (primul fiind scos acu vro 10 ani, cu excelente coveruri David Bowie, Duran Duran, And One). Cele doua discuri demonstreaza ca exista muzica buna si in discoteci, si in mainstream, si peste tot, daca stii cum s-o cautzi . Va putetzi face o idee de-aci (piesa Tears for Fears) si de-aci (piesa A-HA).
Hercules and Love Affair e o trupa disco iesita din impreunarea unui DJ newyorkez cu regina transsexualilor urbani - Antony (and The Johnsons) la voce, un experiment partial superb, partial ratat. Piese ca Blind suna beton, dar piese ca Time Will sunt lalaite in zadar, plus ca sunt si cateva piese fara voce care pot fi ascultate doar la disoteca. Oricum, cel mai original album dance din ultimii 20 de ani, conform Pitchfork.