Friday, August 24, 2012

Filmele vorbite pe la spate - trimestrul II / 2012

Desi evenimente mai importante si mai de pomina s-au intamplat si continua sa se intample luna asta, am ramas dator de mai demult cu articolu meu regulat (=trimestrial) despre filmele vazute. Articolu nu cuprinde filmele de la TIFF (despre care am scris deja aici si aici), cele vazute la festivalurile horror Luna Plina de la Biertan si FrightFest de la Londra unde ma aflu acuma. Despre ultimele, urmeaza articole separate mai incolo, dupa ce imi mai adun gandurile.

Filme musai

Margin Call


Un film nu tre sa aiba zombie si vampiri ca sa fie horror. Poate fi si despre speculatzii financiare cu efecte apocaliptice. Horrorul e o emotzie, nu o retzeta. Unii o resimt cand li se pare ca le-a intrat un vampir in casa, altzii o resimt cand creste cursul Euro, altzii cand afla ca au un copil gay. Fiecare om e sensibil la anumite orori in timp ce altele ii par prostioare.

Asadar, Margin Call se califica drept film horror despre monstrii capitalismului si felu in care au facut treaba mare in capu nostru, in timp ce ne starneau sa condamnam comunistu, ca sa poata veghea ei la fondurile noastre.

Scenariul nominalizat la Oscar al debutantului J.C.Chandor (care e si regizorul filmului) e superb prin felu in care gaseste dialogurile cele mai simple si mai expresive pentru a lamuri spectatorul din vulg, evitand tehnicalitatzile. Muzica de film horror itzi lasa impresia ca asisti la un film preapocaliptic si, sa fim sinceri, cam asta si e.

Filmul incepe cu o scena superba in care o firma de brokeraj de pe Wall Street il pune pe liber pe Stanley Tucci in cel mai scarbos (si politicos) fel posibil, care m-a facut sa vomit amintindu-mi nivelul de manipulare psihologica la care au ajuns practicile astea de H.R. "profesionist". Adica cum reusesc astia sa te dea afara, si sa te faca sa le multzumesti pe urma ca te-au dat afara.

Omu isi baga picioarele si se cara in liniste, lasand in urma un stick cu un fisier dubios care preconizeaza statistic niste nasoale. Un mucos din firma, de fapt doi (Paul Bettany si Spock din ultimul StarTrek/Heroes) gasesc fisierul si il agita pe Kevin Spacey tocmai cand se ducea la culcare. De acolo agitatzia creste si mai tare, implicandu-i pe corporate bitch Demi Moore si ajungand pana la shefu shefilor, Jeremy Irons, tata tuturor vampirilor financiari, care se lauda ca n-a ajuns in varfu piramidei datorita creierului, ci datorita boashelor. Pe care nu ezita sa le foloseasca nici in situatzia data, descarcand rahatul in capul intregii lumi ca sa-si minimizeze pierderile.

Actori brici, dialoguri excelente, tensiune de thriller intr-un film care in principiu e despre niste shmekerashi in sacouri cool care s-au kkt in capul intregii lumi la primu semn de peristaltism financiar.

Biutiful



Un film dupa care mi-a venit sa ma impusc, despre Javier Bardem si canceru lui de prostata, un organ pe care, ca si splina, nu-l intzelege nimeni pana nu e prea tarziu.

Filmul incepe cum ii baga doctoru un deget in fund lui Bardem si il trimite sa faca niste analize. Se termina cu moare. Pana aici nimic spectaculos, Bardem a mai jucat tear jerkere din astea (Mar Adentro). Intre astea doua momente insa, avem cateva momente de geniu oferite atat de Bardem cat si de regizorul Inarritu, care n-a facut inca un film care sa nu fie nominalizat la Oscar.

Un moment favorit e cand Bardem se intalneste pe lumea ailalta cu taica-su, care e cu vreo 20 de ani mai tanar decat el (ca a murit tanar) si Bardem se uita la el de parca vrea sa zica "cum adica putzoiu asta m-a facut pe mine?" Al doilea moment de geniu e cand marea aduce pe plaja de langa Barcelona cadavrele catorva zeci de chinezi mici care murisera facand poshete de contrabanda. Am simpatizat un pic cu ei, caci si eu sunt in momentu asta intr-o pozitzie profesionala similara. Ma rog, am fost avansat la pozitzia de sef peste unii din astia care fac poshete, deci sunt mai degraba in postura personajului lui Bardem decat cea a chinezilor adusi de apa. Dar, cum ne invatza filmul asta, nici el nu sfarseste mai grozav.


Filme contra plictiselii

Cosmopolis

Dumnezeu, jucat de vampirul din Twilight, decide sa mearga la frizer cu limuzina. Insa frizeru e la celalalt capat al orasului si traficul e varza din cauza unor proteste pedeliste, a inmormantarii unui rap star si a unor amenintzari cu atentate: un om a anuntzat intentzia de a-i arunca lui Dumnezeu o placinta cu frishca in obraz, iar un altul a amenintzat ca il va omori din pur spirit nihilist. Pe asta al doilea (Paul Giamatti), Dumnezeu vrea neaparat sa-l cunoasca sperand sa intzeleaga de la el de ce cineva atat de mic ar putea dori sa omoare ceva atat de mare.

Tot filmul e despre Dumnezeu asta care sta in limuzina, complet izolat de realitate, si face speculatzii, socoteli, predictzii despre cum ar trebui sa mearga lumea. Uneori, in cate o intersectzie, mai iese din masina si are contacte fugare ori sexuale cu femei, apoi se intoarce si isi continua drumul, cugetand la amenintzarile sus-pomenite.
David Cronenberg, lansat candva ca regizor de filme horror (The Fly, Scanners etc.), a devenit intre timp regizor de teatru filosofic cu dialog excesiv si actziune minimala. Precedentul sau film, A Dangerous Method, a prezentat cateva discutzii intre Freud si Jung. Cosmopolis e ecranizarea unui roman al lui Don DeLillo, o elucubratzie pe tema capitalismului si a felului in care perverteste conditzia umana si relatziile de putere. Ar fi un film extrem de inteligent (si important) daca nu ar fi atat de greu de urmarit (se vorbeste excesiv de mult, excesiv de criptic, iar daca nu ai subtitrari e foarte obositor). Romanul din care e inspirat e un exces de dialog si monolog filosofic postmodern, iar prezentarea sa in forma cinematografica e putzin fortzata. Stilul lui Cronenberg este insa delicios, fanii regizorului tre sa vada filmu, restul insa vor fi mai degraba iritatzi.

The Dictator


Nu stiu daca mi-am pierdut eu simtzu umorului sau filmul asta e mai slabutz decat Bruno si Borat. Gagica-mea sustzine ca m-au spalat pe creier astia de aici si cu asta s-a dus dracului si simtzu umorului. Tocmai acu 5 minute mi-a zis un banc la care n-am ras deloc si ea sustzine ca acu cateva luni as fi ras.

Banuiesc ca toata lumea il stie pe Sascha Cohen. Faza cu evreii astia e ca nu ai voie sa faci misto de ei, insa ei pot sa faca misto de toata lumea, inclusiv de ei insisi. Asta e concurentza neloiala pe piatza umorului. De aia Woody Allen, Seinfeld, Larry David, iar acu Sascha Cohen, pot sa faca bancuri pe care altzii efectiv n-au VOIE sa le faca. Cred ca v-am mai spus ca aici prin lumea germanica nu ai voie sa faci nazi jokes. In schimb romanii faceau bancuri cu Ceausescu inca de pe vremea lui Ceausescu si el era un dictator care si-a batut joc de propriul popor, nu de altele. Mi-a explicat unu ca astia vor sa protejeze tineretu de influentze nefaste. Ma intreb cum se atinge acest deziderat prin interzicerea de filme si jocuri video cu nazi zombies. Le e frica ca copiii lor isi vor dori sa devina intr-o buna zi un zombie nazist?

Dar sa nu divagam. Ca de obicei, Cohen isi face de cap in filmu asta si nu se abtzine de la fi grotesc, antisemit, anticorect politic si tot ce mai vrei. Insa personajul sau parca nu e atat de etern ca Bruno si Borat.

Punctul forte al filmului e cand Dictatoru, suspendat de primul sau ministru (!), se angajeaza la o companie de activisti gen Rosia Montana, cum gasesti si pe la Cluj de cand tinerii au inceput sa-si caute un rost in viatza (sunt pline barurile din Cluj de ei, stau toata ziua la berici discutand despre viitorul Romaniei si Nabokov, iar o data pe an se aduna la FanFest sa enerveze pe localnici cu pancarte). Intr-un cerc de genu asta, Dictatoru cunoaste o evreica care refuza sa-si rada parul de la subbratz din ratziuni feministe. Impreuna, cei doi incearca sa dejoace complotul Primului Ministru care vrea sa aprinda flacara democratziei cu ajutorul unor chinezi, care au reusit sa deghizeze comunismul in capitalism, performantza unica in istoria umanitatzii.

Dammit, acuma amintindu-mi filmul ma umfla rasul, poate ca e de fapt mai bun decat mi-l amintesc. Deci nu duce lipsa de poantele geniale cu care ne-a obisnuit Cohen, doar ca parca are prea multe gaguri, sau raportul gaguri/poante e mai slab decat in celelalte filme ale lui.

Match Point


Asta e un film mai vechiutz al lui Woody Allen peste care sarisem datorita zvonurilor ca e cel mai serios film al sau. Asa si e, iar asta ii taie un pic din spirit, dar e facut cu mare finetze de thriller, plin de umor sec si cu cateva poante memorabile.

Povestea e despre un mucos venit la oras, care reuseste sa se infiltreze in inalta societate londoneza dand lectzii de tenis. Se eschiveaza de la dificultatzile vietzii atat datorita indemanarilor politice, cat si datorita norocului chior. De fapt Norocul Kior e tema principala a filmului, enuntzata inca din prima sa scena, cu o minge de tenis care pluteste deasupra fileului si rezuma cam tot ce se intampla in film.

Ca mai toate filmele lui Woody Allen, e un film de dialog witty, dar cu ceva mai multe intamplari datorita structurii de thriller: la un momendat eroul nu mai poate sa jongleze gagicile (Scarlett Johansson in rolul cumnatei-amante e una dintre ele) si obligatziile la care s-a inhamat (Brian Cox in rolul socrului protector, e una dintre ele). Ca si celalalt film al sau din aceeasi perioada sobra, Cassandra's Dream, avem o poveste mai degraba potrivita intr-un film al fratzilor Coen, dar cu personaje si dialoguri tipice pentru Woody Allen.

The Thing 



Remakeul facut de John Carpenter in anii 80 e unul din filmele mele preferate all time, desi tineretul de azi il percepe drept un "film de ProTV" (conform unor distinse doamne cu care l-am revazut la festivalul horror din Biertan, unde a rulat cu titlu de aniversare de 30 de ani). Povestirea originala (a lui J.W. Campbell Jr.) e una din primele nuvele cu adevarat horror pe care le-am citit in viatza asta. Jocul video n-a fost nici el rau.

Probabil in sincron cu pomenita aniversare, un olandez s-a apucat anul trecut sa faca un remake la remakeul lui Carpenter. Ulterior am aflat ca nu e remake ci e prequel dar, zau, povestea e cam aceeasi. Ma rog, putem zice ca istoria se repeta: filmul lui Carpenter incepea cum niste americani gasesc un caine infectat cu virusul The Thing si sunt macelaritzi unu cate unu, filmul asta incepe cum niste norvegieni gasesc un extraterestru infectat cu acelasi virus si sunt macelaritzi unu cate unu, mai putzin cainele cu care incepe celalalt film.

Am citit numai recenzii nasoale iar traileru sugera niste efecte speciale de kkt. N-a fost asa. Efectele speciale sunt excelente si in mod subtil tributare celor folosite si de Carpenter acu 30 de ani. Povestea e facuta cam pe aceeasi structura, dar regia e foarte profi, n-am avut senzatzia de remake de mana a doua, cum sunt 90% din remakeurile moderne. Probabil marea gafa e ca vine prea devreme - ca si in cazul Halloween, filmul original inca se tzine bine si improspatarea sa nu e atat de spectaculoasa ca in cazul remakeurilor la filme din anii 60-70. Oricum, zic ca fanii The Thing ar trebui sa vada acest remake/prequel, nu sa-l ocoleasca. De regizoru olandez vom mai auzi, a devenit protejatul lui Zack Snyder alaturi de care pun la cale un nou proiect de trilogie zombie (a carei prima parte ar trebui sa fie remakeul Dawn of the Dead).

The Woman in Black


La mine la tzara a avut loc la un momentdat un incident cu o vecina adolescenta, care ramasese gravida in urma unei aventuri romantice cu vreo 10 sateni. Furios foc, tatal ei a facut o lista cu totzi participantzii si a batut din casa in casa, cerand socoteala flacailor in calduri. La un momendat a ajuns la unul care abia avea vreo 14 anisori, era in clasa 8-a, cred. Cand a auzit acuzatzia, feciorului i s-au umplut ochii de lacrimi si s-a aparat in fatza parintzilor sai cu un argument demn de Victor Ponta: "Tata, dar io cum as putea sa am copii daca sunt copil?"

Exact la faza asta m-am gandit cand l-am vazut in acest film pe Harry Potter jucand rolul unui agent imobiliar cu familie si copil de vreo 5 ani, cu perciuni negri ca pana corbului si cearcane enorme care-i ramasesera de la ramele ochelarilor din Harry Potter. El joaca aici rolul unui agent imobiliar angajat sa caute actele de proprietate ale unei case bantuite si cam asta face tot filmul.

The Woman in Black e ecranizarea ultragotica a unui roman ultragotic care ar trebui sa-l extazieze pe Oliviu Craznic al nostru. Romanul "de epoca" e scris de Susan Hill, cavalera a literelor britanice. Filmul e regizat de un tanar promitzator al horrorului britanic, James Watkins (Eden Lake, My Little Eye). Actorul, cum ziceam, nimeni altu decat Harry Potter, deci un alt simbol britanic. Filmul a fost produs de Hammer Films, compania-stindard a horrorului englezesc interbelic, belic si postbelic (i-a lansat pe vremuri pe Christopher Lee si Peter Cushing).

Hammer Films s-au reinfiintzat recent cu planuri ambitzioase de recuperare a blazonului pe care il aveau acu 50 de ani in aria filmului gotic. Woman in Black e cel mai high profile film produs de ei, o caramida perfecta in portofoliul clasic al companiei. Este insa un film 100% de atmosfera (dupa cum suspectez ca e si romanul) care nu va spune nimic celor care nu stiu ce inseamna traditzia gotica britanica, in care casele si peisajele sunt personaje mai importante decat cele jucate de oameni.

The Innkeepers


Interesant de vazut doua abordari atat de opuse asupra aceleiasi teme, ca The Innkeepers si The Woman in Black. Amandoua sunt ghost stories - prima americana, a doua britanica. Prima e clar tributara abordarii americane, care au introdus umorul si conspiratzionismul in retzeta (Ghostbusters si investigatzii paranormale). A doua e ecranizare din literatura gotica englezeasca pur sange. Prima e regizata de americanul Ti West (autor al excelentului House of the Devil de acu ceva ani), a doua de englezul sus-pomenit, dupa un roman englezesc, cu un actor simbol englezesc si produs de o companie simbol englezeasca.

Dintre cele doua The Woman in Black e totusi filmul superior. Ti West pacatuieste prin aceea ca isi recicleaza succesul cu House of the Devil, inlocuind casa bantuita de satanisti cu un hotel bantuit de fantome. Iar incercarile sale de a injecta umor tip Ghostbusters dezamorseaza complet tensiunea filmului.

Gandindu-ma si la serialul American Horror Story (de care am povestit aici), observ un revival al filmului cu fantome clasice (adica nu reciclarile tehno ale japonezilor), ce mizeaza probabil pe faptul ca dupa ce zombie si vampirii au fost trendy, acum ar veni randul fantomelor. Ma tem insa ca vorbim de chestii complet diferite si fantomele n-au cum sa castige popularitatea respectiva, cel putzin nu la acelasi tip de public. Filmul cu fantome e de atmosfera, nu de actziune, iar publicul format cu varcolaci si romantze vampiresti nu rezoneaza cu melancolia dark tipica goticului cu fantome. Treaba a fost demonstrat deja in literatura, deci daca vreun marketer de la Hollywood se crede destept cu miscarea asta, sa se uite umpic la ce s-a intamplat in literatura.

Sunday, August 12, 2012

Luna muzicala 19 - diverse Concerte


Tocmai cand credeam ca mi-a dat papucii, gagica-mea mi-a facut o vizita, in principiu pentru ca i se terminasera banii pe care ii lasasem la Cluj. La schimb, mi-a mai alungat umpic mizeria din viatza, dar mi-a distrus complet programul de concerte pe care il planificasem, cam singura satisfactie pe care o mai am in occident (pe langa satisfactzia generala de a nu ma uita la lume printre faldurile cortinei de fier).

Sa va dau un exemplu, de fapt doua:
- Ia te uita, vin Cocorosie saptamana asta! izbucneste gagica-mea intr-o seara, cand ma intorceam de la jugul occidental cu unica dorintza de a dormi ca sa fiu pregatit pt arbeiten de a doua zi, in timp ce ea frecase menta toata ziua.
- Si ce ca vin, le-am mai vazut!
- Nu conteaza, vreau sa le mai vad o data, data trecuta m-au durut picioarele si am stat mai mult afara decat la concert!
- Bine, fie, cand e concertu?
- Pe data de xx.
- Nu se poate pe data de xx, am deja bilete la Eyehategod, gratis, castigate la tombola. Si oricum Cocorosie o sa fie sold out, stii cum am patzit cand m-ai dus degeaba la concertu Hugh Laurie.
- Hai mah, nu fi prost, la concertele astea mai ai sanse sa cunosti si tu oameni ca lumea. La Eyehategod o sa fie tot aia 10 metalisti transpiratzi pe care i-ai vazut si la Crowbar, si la alelalte concerte metal la care m-ai tot obligat sa merg. Nu te-ai saturat inca de meclele alea? Nici macar nu intri in vorba cu ei, ca de cand esti mare cronicar de jazz ti-e rusine sa fii vazut in compania alora. Si, la urma urmei, ce pana mea de trupa a fost si Crowbar aia? Cine isi face o trupa rock cu numele Rangă? Daca ar fi romani ai merge la concert cu o trupa care se numeste Rangă?
- Am fost la Truda, deci da.
- Lasa-ma ma cu trupele astea, de aia esti deprimat toata ziua, ca umbli numa prin grote cu vampiri care se imbata cu sos de roshii si joaca Pacalici cu cartzi de tarot. Hai sa vezi si tu oameni normali, sa vezi catzi oameni faini o sa vina la Cocorosie. Am vorbit si cu o clujeanca care e pe aici si a zis ca vine si ea.
- Ba lasa-ma tu, ai vazut data trecuta ca la Cocorosie vina numa lesbiene ranchiunoase. Nici nu stiu daca o sa ma lase sa intru.
- Hai bre, lasa-ma sa te mai duc si eu prin locuri, sa vezi cum tzi se lumineaza viatza. Stii doar ce cool a fost cand te-am dus la Queer Beat si a venit liceeanu ala sa te agatze, s-a umflat orgoliu in tine.
- Da, m-am simtzit ca Nabokov pe invers, ispitit de Lolitul sau cel mic. Ok, hai sa lasam decizia pe mana soartei: incercam la Cocorosie si daca va fi sold out fugim la Eyehategod ca incepe mai tarziu.
- Ok, asa ramane!

Doua zile mai tarziu:
- Haha, am luat bilete la Cocorosie, nu mai scapi!
- De unde?
- Mi le-a dat una de pe Facebook.
- Ti-ai facut deja prieteni pe aici? Eu stau de 8 luni si inca am impresia ca-s transparent, nimeni nu ma vede, nimeni nu ma baga in seama, cand le zic ca-s roman scuipa in san si se intorc cu spatele.
- Pai ti-am zis, daca mergi la concerte Crowbar... Incepe sa se vada pe tine ce fel de om esti. In plus, pe aici nimeni nu-ti citeste blogu si tu fara blog nu faci 2 lei.
- Si cu biletele Eyehategod ce fac?
- Las ca le vand eu.

Inca doua zile mai tarziu:
- Na, ai reusit sa vinzi biletele castigate la tombola Eyehategod?
- Nu, poti sa le arunci in buda, nu vrea nimeni sa le ia. Mai bine ca nu mergem, ne trezeam numai noi doi la concert, parca ai zis ca nu mai vrei sa treci prin asa experientze.
M-am uitat cu jale la biletele mele, castigate cu truda la tombola de la un zombie party din Martie.
- De ce nu mergem fiecare unde ne place? Du-te tu la Cocorosie si ma duc eu la Eyehategod si mai bagam fiecare pe cineva pe gratis ca tot avem bilete. O sa ne multzumeasca si in felu asta ne mai facem preteni pe-aici.
- Nu cred ca vreau sa-l cunosc pe ala care o sa profite de faptu ca il bagi gratis la Eyehategod. In plus daca mergem deodata la concerte diferite e semn ca aici tre sa se incheie relatzia noastra.
M-am mai uitat la bilete un pic, le-am aruncat in WCu gandindu-ma ca asta este, poate tre sa fac o schimbare.

Pana la urma ne ducem la Cocorosie, cunoastem niste hipsteritze, cateva localnice, socializam, ce-i drept totu parea umpic mai fun decat in experientzele mele precedente.
- How do you like it around here? ma intreaba una.
- Very cool, very cool, cool concerts.
- Where are you actually from?
- I'm hungarian, my girlfriend in moldavian.
- Aha, and where did you see Cocorosie before? In Moldavia?. 
- No, no, Vienna, a couple of years ago. In Moldavia they don't have concerts.
- Where is this Moldavia?
- In Romania, beyond Siebenburgen, behind the iron curtain.
- I see. Is this still European Union?
- Yea, but they'll kick us out soon, so we try to see as many concerts as possible until then. Our politicians took a big shit in the middle of the country and the stench reached Bruxelles. You can feel the stench here, whenever the wind blows from the East. It's like fucking Chernobyl. Babies will be stillborn for some years from now.
- Ah, I don't believe you, you exaggerate (asta e problema cu astia de pe aici, de cate ori faci o gluma, tzi se raspunde ca exagerezi, ca asa ceva nu se poate; probabil cu nazi jokes te raporteaza instant la Stazi).
- No, really, it's like in that Animal Farm cartoon, the pigs conspire to kick out the alcoholic abusive farmer. They wanna create a new barn order where all animals are equal.
- So which part of Romania is this Moldavia? The turkish, the russian or the hungarian?
- The russian, with a bit of turkish touch.
- And you, from Hungary?
- Actually i'm from the hungarian part of Romania. We were patrolling the borders of the Austrian empire 100 years ago and got left behind for some reason. And now the moldavian girls invaded. That's how the two of us met.
- A, so it's basically hate sex between the two of you?
- Kind of, our national pride stands in the way of our love. But we compromise. For example, I had free tickets to the Eyehategod concert, but instead we had to come to this fukkin lesbian workshop.
- Do you have an issue with lesbians?
Mi-am amintit ca interlocutoarea venise de mana cu inca o tipa, asa ca m-am oprit aici si m-am dus sa-mi iau un wurstel.

Pana la urma, dupa cum prevazusem, la concert am fost eu si 1000 de lesbiene. M-am temut pt viatza mea, daca una de pe scena ar fi aratat cu degetu spre mine nu mai traiam sa scriu aceste randuri.

A durat vreun sfert de ora pana sa realizez ca pe scena erau Cocorosie si nu trupa din deschidere, mai exact ca trupa din deschidere si-au mergiuit concertul cu Cocorosie si au facut ceea ce hipsterii de pe aici numesc "workshop muzical". Trupa asta de deschidere (Rajasthan Roots) erau niste indieni sau pakistanezi care cantau muzica traditzionala de-a lor ca background pentru piesele Cocorosie, facandu-le astfel sa sune ca niste manele trip-hop. Asta m-a cam enervat, concertu mai punky in care le vazusem inainte pe gagici a fost mult mai energic, pe cand asta a fost cu dansuri din buric, bucatzi ambientale si toate oribilitatzile pe care vi le putetzi inkipui ascuzandu-se sub conceptul de "workshop muzical". In plus n-au cantat nici piesa mea favorita, "You wanna fukk me", iar cand am inceput sa strig titlul piesei la bis, mi s-a semnalat politicos sa ma calmez.

La sfarsit am mai discutat un pic cu hipsteritzele de pe-acolo, am mai primit niste ponturi de localuri pentru tineret, deci pana la urma am fost castigat, adica am reusit sa uit de necazul sacrificarii biletelor castigate la tombola Eyehategod. La un momendat ne-a intrebat una daca ne place Bon Iver, dar m-am dus sa mai iau o bere si n-am dat atentzie incidentului.

***************************

Lucrurile insa nu s-au oprit aici. Cateva zile mai tarziu, gagica-mea ma intreaba:
- Ai auzit de tipu asta, Bon Iver?
- Da, un hipster imputzit, ce-tzi veni?
- Stii tipa asta cu care ne-am vazut la Cocorosie? Mi-a zis pe Facebook ca are 2 bilete in plus de vanzare si m-am gandit sa le iau.
- Da ce-tzi veni, daca nici n-ai ascultat Bon Iver?
- Ei, am mai ascultat eu cat am stat la Cluj singura, cu pretenii.
- Ce fel de preteni tzi-ai facut acolo in lipsa mea? Nici unu din aia pe care-i cunosc n-ar asculta asa ceva nici picurat cu ceara.
- Iar esti obtuz mai Biro, ai vazut ca n-a fost asa rau la Cocorosie.
- Da mai, dar e o distantza de la cer la pamant, alea cântă, ăsta miaună. Pe ce data e?
- Pe data de xx.
- Ia uita-te in Excelu ala, aveam ceva programat pe ziua aia?
- Da, Baroness.
- Pai si tu crezi ca io o sa renuntz la Baroness ca sa ma duc la homelessu ala gay?

Sa ne intzelegem, m-am obisnuit ca totzi pretenii mei gay sa aiba cat de cat stil, sa se imbrace ori sa miroase bine, dar sa aratzi si gay si homeless in acelasi timp mi se pare profund disgratzios, nu stiu ce fel de cantaretz putea sa mearga pe optziunea asta de look. Iar ca treaba asta sa mai si prinda la toate adolescentele de pe planeta mi se pare un amestec de paradox si sacrilegiu. Va pun si o poza cu artistu mai jos, ca sa intzelegetzi:

  Revenind...
- Deci io ma duc la Baroness.
- Nu se poate, am vorbit deja cu tipa asta sa tzina biletele pentru noi, ca-i dau banii la concert.
- Poate vrei sa-tzi dau papucii.
N-am mai vorbit in seara aia, m-am dus la un bar sa ma calmez.

Cateva zile mai tarziu, ne dam jos din tramvai, ea cu doi pasi inainte, eu mohorat foc, cu tricoul meu cu Charles Manson luat ostentativ, sa-mi comunic dusmania de la distantza.
- Hai mai repede ca e sold-out si e super gramada la intrare.
- Pai si noi de ce mergem la concert daca e sold out?
- Ti-am zis ca avea fata asta doua bilete in plus? De aia te-am pus sa scotzi bani de pe card, i-am promis ca ne vedem la intrare sa-i dam banii si sigur o sa fie supergramada.
- Si catzi bani tre sa-i dau?
- 40 de euro de bucata.
- What???? You fukkin crazy??? Marilyn Manson cu Rob Zombie laolalta au costat atata. You go in the fekete book with this!
- Taci si nu mai comenta atata.
Cum ne apropiam, vedeam hipsteri disperatzi prelingandu-se pe langa zidurile arenei, batand cu pumnii lor micutzi in ziduri, smulgandu-si bretoanele din cap de ciuda ca nu au mai prins bilete.
- Uite la astia cum stau pe langa gard, sarmanii de ei. Stai sa vezi cum fac eu 200 de euro in seara asta, si nu mai vedem nici un Bon Iver.
- Hai ma, nu fi bou. Putea sa le vanda fata asta cu 200 de euro, da ni le da noua la pretzul normal.
- Care normal? Costa cat Marilyn Manson cu Rob Zombie impreuna!
- Ai inceput sa te repetzi. Hai sa intram.
Ne-am facut loc printre hipsterii ramasi fara bilet, o mare de manutze care se intindeau sa-mi smulga biletele din mana. Inauntru era o aglomeratzie infernala, insa numa tineret sub 25 de ani. Bag mana in foc ca am fost cel mai batran de la concertu ala.

Concertu a fost, din pacate, exact cum ma asteptam. Noua insi au urcat pe scena impodobita ca de Craciun: 2 tobosari care nu bat cat ala de la Def Leppard (care are o mana amputata), 3 chitaristi si 3 trompetisti care abia scoteau cate un icnet inutil din cand in cand, caci muzica e mai degraba de atmosfera, undeva la capatul nasol al drumului pe care au apucat Anathema cu ultimele albume. De fapt, pana l-am vazut acum live, eram convins ca Bon Iver e un folkist mizerabilist, care canta singur cu o chitara, poate chiar pe la guri de metrou. Am fost socat de faptul ca pentru muzica asta e nevoie de 9 oameni, care laolalta nu scot atatea sunete cat scoate Mike Patton singur. In vremuri de criza ca astea pe care le traim e o risipa ostentativa de fonduri, trebe investigatzi numaidecat. Primadonul evenimentului, Bon Iver asta, avea doua microfoane, se pare ca are gura prea mare pentru unu singur. M-am mai calmat cand am vazut in juru meu ca toata lumea era cam plictisita, ca e unu din concertele alea la care e mai important sa fii vazut (de colegii de scoala) decat sa ascultzi ce e pe scena, unde oricum nu se intampla mare lucru.

- Uite ma ce versuri are asta, parca-s SMSuri neterminate. Si cum le canta, Doamne! Ce gen e asta, mumblecore? A invatzat sa cante de la Yoko Ono?
- Ai imbatranit mai Biro, se schimba generatziile. Pun pariu ca asa se uitau si fanii Maiden la tine cand ii descopereai pe Anathema acu 20 de ani. Numa tu si Exty suntetzi asa de rezistentzi la nou, halal melomani. Macar Exty a inceput sa intre in randu lumii, sa mai asculte chestii de bun simtz de cand iese cu tineretu. Creca numa tu mai ascultzi trupa Rangă, din toata lumea de pe listele electorale permanente din Romania.
- Asa o fi, dar concertu asta e pacat in fatza lui Dumnezeu, curata risipa de fonduri. Daca eram in Romania sesizam DNAul. Tineretul trebuie protejat fatza de astfel de influentze.
- In loc sa fii asa negativist mai bine ai incerca si tu sa fii mai productiv. Trimite la Dilema niste cronici despre experientzele tale concertistice de pe-aici.
- Nu isi permite Dilema sa publice ce am eu de zis despre concertu asta.

******************

Deci cam asta e tragedia vietzii mele. Dar sa nu ne oprim aici, trec rapid in revista si celelalte concerte vazute in ultimile luni:
Caprikorn m-a dus la DJ Tiesto, in concert la Bratislava. Mai fusesem eu pe la eventuri tehnoiste si houseiste ca Delahoya de la noi din Cluj, dar Tiesto asta e ceva campion al genului care are o sonorizare huge si un public electrificat (de consumul de ecstasy in principiu, care am intzeles ca face parte obligatoriu din experientza a astfel de concerte). Muzica de genu asta nu prea e muzica ci o demonstratzie de putere sonora, o experientza sexuala, un vibrator imens care te invadeaza prin toate orificiile si daca esti corect lubrifiat itzi da frisoane de neuitat. Pentru ca eram in companie intelectuala si in tzara straina am incercat sa-mi pastrez decentza si cred ca am reusit, insa aveam impresia ca era iminenta o orgie imensa, cu cateva mii de bratislavoaice tzopaind in sutien in jurul meu in timp ce Tiesto ne bombarda cu stroboscoape si manipulari sonore. Un performance spectaculos intr-un mediu foarte hippie (si stoner) din care insa cam lipseste activitatea de baza, aceea de a canta - la ceva, la orice. Adica DJii astia se suie pe scena cu un laptop si mai schimba piesa din cand in cand, in rest se dau pe Skype si se multzumesc sa mai hârâie publicul.

Oricum, mi-a placut mult Bratislava, m-am simtzit ca acasa cand m-a tzepuit taximetristul de 15 euro, mi-a venit sa-l pup de dragul familiaritatzii sentimentului pe care mi la produs. Iar femeile sunt femei, nu ca in lumea germanica unde am aflat recent ca nu s-a inventat epilarea. De nici un fel. Da de nici un fel.

Am mai fost la doua concerte crancene, extrem de apasatoare - suspomenitzii Crowbar si St. Vitus, doua trupe legendare ale metalului. Ambele au avut trupe excelente in deschidere, aproximativ tot de doom: ungurii-culturisti Magma Rise, respectiv austriecii Lowbau (cu o gagica beton la tobe). Ma duc destul de rar la concerte doom, dar cateodata e fix ceea ce trebe, iar trupe ca St. Vitus si Crowbar sunt greu de prins prin Europa.

Doua concerte mai interesante, de cu totu alta facuta, au fost Wovenhand si Adrenaline Mob. Primii sunt un folk psihedelic cu elemente de muzica amerindiana si un vocal care tot cheama ploaia, prezentatzi intr-un format destul de rock (cu bateristul de la Slim Cessna). A doua e noua trupa a lui Portnoy de la Dream Theater + Russell Allen de la Symphony X, o incercare a unor muzicieni batrani consacratzi cu rockul progresiv de a canta metal sprintzar tineresc. Ambele concerte au fost foarte fresh, curiozitatzi satisfacute cu succes.

Doua concerte excelente au fost Combichrist si Ufomammut. Primii sunt niste electrostuff norvegian agresiv si punk, foarte electrifiant, aproape ca la Tiesto dar mai violent si cu percutzie live amestecata cu muzica de laptop. Are mare succes la nemtzi, a fost unu din putzinele concerte care a pus in miscare publicu generalmente frigid. Ufomammut sunt italienii aia psihedelici de care am mai vorbit de 100 de ori pe blogu asta asa ca nu mai insist, cine n-a auzit inca de ei probabil nu merita sa auda nici de acum incolo.

Orishicum, cel mai bun concert vazut de cand n-am mai scris pe aici de muzica a fost Dub Trio, o trupa superba de jazzy metal de la casa de discuri a lui Mike Patton, pe care vi-i recomand in special ca acompaniatori instrumentali ai celui care a inventat de unu singur reggae-ul sionist, marele Matisyahu pe care va rog sa-l ascultatzi cu mare atentzie cu aceasta oda reggae adusa Ierusalimului (Dub Trio sunt cei 3 tipi de la instrumente):


Urmatoarele din Excelul meu sunt Monkey3, Mick Harvey si Swans, sper sa nu mai fiu bruiat de la acest plan.