Wu Tang horror

Blade

At a time when too many movies are built from flat, TV-style visuals of people standing around talking, movies based on comic books represent one of the last best hopes for visionary filmmaking. It's ironic that the comics, which borrowed their early visual style from movies, should now be returning the favor.The movie, directed by Stephen Norrington, is another in a recent group of New Line Cinema movies that combine comic book imagery, noir universes, and the visual heritage of German Expressionism.

Asta e profetzia lui Roger Ebert, facuta acu 10 ani in cronica primului film din trilogia Blade, o profetzie in umbra careia sta ultima decada cinematografica si probabil si urmatoarea. Blade e un fenomen important din mai multe motive. Cel mai putzin important dar care a contat pentru mine, a fost ca mi l-a adus in atentzie pe Guillermo Del Toro (desi vazusem Mimic inainte, la ProTV, fara sa realizez ca era al lui Del Toro). Aspectul mai important e ca Blade reprezinta corectitudinea politica rasiala implementata in benzi desenate, fiind cel mai de seama reprezentant al miscarii de emancipare a negrilor din benzile desenate ale anilor 70. Alt aspect important e ca pe seria filmelor Blade si-a facut ucenicia David Goyer, scenaristul filmelor Batman care au luat lumea pe sus in ultimii 5 ani.

Nu e de mirare ca Blade a atras atentzia lui Ebert acu 10 ani - era unul din primele filme cu supereroi care promovau drame umane (la concurentza cu mascaricii din filmele Batman ale lui Schumacher). Oricum, n-as recomanda azi o vizionare a sa. Regizorul Stephen Norrington pare cam sarac cu duhul artistic (avea sa isi incheie cariera cu esecul League of Extraordinary Gentlemen) , efectele speciale sunt destul de ridicole (e shocant cat de perisabile sunt in doar 10 ani) iar Wesley Snipes pare de carton. Filmul ramane important in special prin ceea ce reprezinta - debutul unei noi generatzii de ecranizari BD si unul din cei mai proeminentzi supereroi de culoare. Mai ajuta si faptul ca joaca Kris Kristofferson, in rolul protectorului/sidekick al lui Blade, ca apare Udo Kier in rolul sefului vampirilor si ca serialul Buffy era abia la inceput de drum (in timp ce eroul Blade avea o istorie de 25 de ani in spate). Pe scurt, Blade asta e un vampir negru revoltat impotriva vampirilor si care incearca sa isi tempereze pornirile vampirice de dragul umanitatzii. In plus e karatist, chestie care il leaga cumva de Wu Tang Clan.

Blade 2 insa e un film ce aduce diferentze de la cer la Pamant. Guillermo del Toro reuseste sa transforme franciza din film cu batai in film horror, cu contributzii importante din partea lui Ron Pearlman si Luke Goss* (protagonistii din Hellboy 2). De fapt e unul din cele mai cool filme cu vampiri, contribuind la asta si faptul ca Del Toro foloseste drept sursa de inspiratzie Nosferatu, incat vampirii lui chiar arata a monstri, nu doar a gigolo palizi. Clar, recomandat, in special pentru contrastul fatza de celelalte filme Blade si pentru asemanarile cu Hellboy.

Blade 3 in schimb a ingropat franciza (de fapt a mutat-o spre TV), cu un film prost, regizat de insusi Goyer, din pricina ca n-a mai gasit regizor. Din filmu asta aflam ca Dracula nu era roman de-al nostru, ci sumerian, si e resuscitat undeva in Irak, de unde se muta in SUA sa omoare oameni. Apare bunoaca Jessica Biel in locul lui Kriss Kristofferson si primul Ipod promovat pe fatza intr-un film (Biel se bate cu Ipodu pe urechi).

*apropo, am fost shocat sa aflu ca Luke Goss (din prima poza) e fost membru al trupei de dance Bros (a doua poza), care mi-a incantat clasele 5-6 alaturi de New Kids on the Block.

Corporate horror

The Office

Ziceam ca in cronica la Extras ca Ricky Gervais are o fatza porcina de contabil. Ei bine, in serialul The Office, Gervais chiar e un fel de contabil (shef de colectiv, ma rog) si reuseste sa dea imaginii asteia porcine o aura infioratoare in special daca esti angajat si stii cum e sa iti petreci cea mai mare parte a vietzii cu oameni straini in locul familiei si pretenilor. Deci The Office e serialul care l-a pus pe Gervais pe harta, produs in 2001 de BBC si mutat recent la americani intr-o versiune care nu e nici pe departe atat de viscerala ca originalul. Profitand de actorii anonimi si regia gen Lars von Trier, The Office a pacalit o vreme publicul prezentandu-se ca documentar + reality show despre viatza la serviciu, apoi si-a dat arama pe fatza ca fiind fictziune, apoi a incercat sa pacaleasca iarasi, prin faze cu actorii uitandu-se direct in camera sau intrerupandu-si microfoanele sa nu auzi ce discuta intre ei. Iar la final, in episodul Christmas Special toate personajele discuta de "documentarul The Office" care le-a invadat vietzile si a fost editat de kkt de catre BBC sa-i faca sa arate penibil.

Well, e trist ceea ce spun, in special pentru voi aia care nu v-atzi angajat inca, dar in serialul asta nimic nu e de ras, e realitatea cea de pe urma, cu care ramai de la 25-30 de ani pana la pensie ori pana mori: 4 peretzi, o lista de obiective, hartzoage peste hartzoage sa nu te plangi ca n-ai de lucru si petreceri sinistre alaturi de oameni cu care n-ai nimic in comun. Pe scurt, un fel de casa de nebuni. Poate mai tzinetzi minte si Office Space, filmul cu aia care scosesera o imprimanta in curte si au batut-o cu bate de baseball pana au sarit matzele din ea. Ei bine, ala a fost comedie cinstita de situatzii, relaxare, poante etc. Aici, in The Office, totul e sec si penibil, de la tragic, la comic, la melodrama.

E drept ca am ras de cateva ori, dar la anumite momente se ajunge in zona corporate horror, de exemplu cand colegii de office il tarasc pe un contabil pe podele si trag nadragii de pe el sa i se vada putza si apoi il filmeaza si rad ca porcii, in frunte cu Ricky Gervais care are cel mai sinistru chicotit din cate am auzit vreodata si isi mangaie mereu cravata sa i se vada ghiulul.

Desi are aceeasi structura ca Extras (12 episoade de juma de ora plus Xmas Special), The Office e destul de diferit, cu mai putzine gaguri, fara vedete si mai subtil. Accentul e pus pe maniere, barfe si tabieturi de birou dar nu din alea ca in Ally McBeal, ci din alea autentice - aruncat cu kkt, demagogie, sapat pe la spate, lingai alunecosi si petreceri de birou cu confetti si trompete sa fie toata lumea impacata. Iar Gervais e pur si simplu sinistru si un mare maestru in a crea scene cu oameni care se simt penibil sau sunt penibil si nu se simt.

Un aspect important al serialului e umorul politic incorect care aici ia proportzii vecine cu nesimtzirea, undeva in zona Borat, doar ca in implementari realiste. Spre exemplu Gervais are o colega de birou in scaun cu rotile pe care o tot trage si o impinge de parca e un scaun care ii sta in cale. Mai are si un coleg negru pe care, de teama sa nu fie acuzat de rasism, il tot complimenteaza pentru zvonul ca negrii ar avea putza mare. Mai e si un libidinos albinos cu cearcane si atitudine de nazist si un obez pahidermic si monolitic care are mereu o vorba buna pentru toata lumea.

Beware!

- plusuri: un serial infiorator, lectzie de viatza
- minusuri: unii o sa-l gaseasca prea sec
- recomandare: tinerilor care intra pe piatza muncii, amatorilor de umor britanic atat de uscat incat sangereaza

Casa de Nebuni nu e Acasa

Arkham Asylum
de Grant Morrison
cu grafica de Dave McKean

Nu stiu cum le-a venit ideea sa scoata chestia asta. De fapt pot sa banuiesc.

Recentele filme Batman ale lui Christopher Nolan au luat pe sus cinematografia si au redefinit felul in care se fac ecranizarile dupa benzi desenate cu supereroi, deschizand subiectul pentru o audientza globala foarte larga care nu banuia ca poate iesi asa ceva dintr-un film cu Batman. In industria BD, treaba asta s-a savarsit in anii 80, cand Frank Miller publica The Dark Knight Returns, suspectat a fi sursa de inspiratzie pentru viitorul film al lui Christopher Nolan. Asa ar fi logic, mi se pare singura cale pe care Nolan ar mai putea ridica shtaketa. Ei bine, dupa isprava lui Frank Miller s-a pus in sarcina lui Grant Morrison misiunea de a mai rasuci o data eroul intr-un fel fara precedent. Straduindu-se el sa scoata o chestie care sa fie originala si totodata sa nu stea in umbra lucrarii lui Miller, a pus umarul alaturi de pictorul Dave McKean si a scos Arkham Asylum, care a devenit cel mai bine vandut original graphic novel* din istorie. Ia sa vedem cum au facut asta.

In primul rand e impropriu termenul banda desenata. Mai corect e banda pictata. Fiecare pagina din volumul asta e un tablou si volumul ar putea fi bine mersi transpus intr-o expozitzie de pictura. Benzile desenate pictate sunt o chestie deosebit de costisitoare, graficienii care se inhama la ele muncesc de le sar capacele iar colaborarea cu scenaristul poate fi deosebit de anevoioasa si neflexibila. Spre exemplu, la un moment dat Dave McKean a refuzat pur si simplu sa-l picteze pe Robin, asa ca personajul a fost expulzat din scenariu. Cat despre benzi desenate pictate cu Batman, cred ca asta e caz unic in istorie. McKean este cunoscut drept cantaretz de jazz, regizor al filmului Mirrormask, grafician pentru copertzile unor muzicieni ca Tori Amos, Dream Theater, Fear Factory samd, autor al benzii desenate postmoderne Cages (favorita lui Terry Gilliam) si colaborator frecvent al lui Neil Gaiman (copertzile Sandman si nu numai). In Arkham Asylum, McKean face pe dracu in patru sa stearga orice impresie ca ai de a face cu o poveste cu supereroi. Jokerul e creat dupa o pictura de Caravaggio, Batman nu se vede mai deloc (e doar o umbra cu urechi), inamicii lui Batman pe care ii stiam drept personaje de desene animate aici sunt creionatzi in stil expresionist german, iar batalia dintre Batman si Killer Croc e o transpunere a bataliei dintre Arhanghelul Mihail si Dragonul biblic.

Nici scenaristul Grant Morrison nu se lasa mai prejos. Postmodernist inrait, urmash al lui Philip Dick si Pynchon, Morrison si-a facut un renume ca autor de meta-banda desenata, in care personajele sunt constiente de lumea din afara cartzii si emit opinii despre autor, cititor sau chiar cerneala folosita in tiparirea cartzii. Unul din personajele volumului de fatza, Mad Hatter (o versiune pedofila a celui din Alice in Wonderland), ne explica la un moment dat sa nu ne panicam, ca toata povestea nu e decat rodul nebuniei lui Grant Morrison. Asadar, cuvantul cheie e nebunie si povestea graviteaza in jurul sau: Batman are o ocazie inoportuna de a vizita Ospiciul Arkham, locul in care sunt intemnitzatzi inamicii lui traditzionali, in frunte cu Joker. Nu se intampla mai nimic sub aspect narativ, e doar despre Batman plimbandu-se prin casa de nebuni, confruntandu-si inamicii emotzionali, personificatzi pe rand de personajele negative traditzionale - Joker e sexualitatea, Clayface e SIDA, Killer Croc e Satana (sau Dragonul biblic), Mad Hatter e confirmarea faptului ca intreaga existentza a lui Batman e produsul unei nebunii, iar Two-face capata un rol deosebit, renuntzand la moneda pe baza careia isi ia deciziile pentru un pachet de cartzi de Tarot care il ajuta sa priceapa o chestie de care m-am convins si eu recent, ca deciziile umane cele mai importante/marcante sunt produse ale nebuniei, nu ale ratziunii.

In paralel cu vizita lui Batman la ospiciu, se petrece in flashbackuri istoria lui Amadeus Arkham, creatorul ospiciului, care in discursuri ce amesteca citate din Parsifal, din Biblie, referintze la Jung, Aleister Crowley si Qabala, justifica necesitatea ca orice om sa aiba casa lui in care sa se poata refugia cand o ia razna.

Grant Morrison intinde coarda un pic cam tare cu referintzele si la o prima lectura e greu de gasit noima volumului. Umbra si anima lui Jung, tarotul lui Crowley, un peshte hermafrodit folosit ca simbol al creshtinismului, cuplat cu simbolul Vescica Pisces pe care e construit ospiciul Arkham, Batman recitand din Parsifal in timp ce confrunta Dragonul si culmea culmilor, un mesaj-cheie scris in greaca veche (si netradus) alcatuiesc un exces criptic si simbolistic care nu stiu exact cui se adreseaza. Fanii Batman de la momentul publicarii (87) nu prea aveau shanse sa priceapa despre ce e vorba aici, iar consumatorii de Jung si Cabalistica nu prea sunt genul care sa citeasca cartzi cu Batman. Asadar, noroc cu adnotarile anexate editziei aniversare, ca fara ele dupa 10 pagini dadeam ochii peste cap a exasperare.

In concluzie, Arkham Asylum e un proiect unic in istoria benzii desenate, pe langa care filmele psihologice cu supereroi sunt mici copii. Aici se face in mod brutal trecerea de la psihologic la mistic si apoi la filozofic, fara nici un avertisment caci, zau, cand am cumparat cartea nu vroiam decat sa citesc o poveste cu Batman. Dar se pare ca cu Grant Morrison nu te pui.

*OGN inseamna sa nu fie republicare a unei serii BD periodice, deci in competitzia cel mai bine vandut nu intra Watchmen, Sandman si chestii din astea care probabil surclaseaza orice original graphic novel.

- plusuri: lucrare de referintza, grafica pictata, poveste Batman atipica, experiment incarcat de simbolism si experimente postmoderne
- minusuri: nu stiu daca Batman se preta la genul asta de experiment
-recomandare: celor interesatzi de o combinatzie Parsifal+Cabalism+Jung+Batman+Vechiul Testament transpusa in banda desenata pictata dupa modele de Caravaggio

God is an english gentleman

Scarlet Traces
vol. 1-3
de Ian Edginton
cu grafica de D'Israeli

E vorba de trei carti-placheta BD foarte frumoase si stilate publicate de Dark Horse. Povestile sunt extrem de englezesti, curat promo turistic si bravada aristocrata ascunse in spatele unor reinterpretari ale romanului lui Wells, War of the Worlds.

N-am auzit pana acu de Ian Edginton, am luat cartile pt nominalizarea la premiile Eisner. Edginton e englez si e pretty cool dar majoritatea lucrarilor sale au fost publicate la edituri britanice si nu se gasesc pe amazon.com. Graficianul D'Israeli e si el un tip cool si apreciat prin mediile europene, desenele lui sunt frumoase dar pacatuiesc prin faptul ca sunt CGI. Nu 3D dar oricum, CGI pe fatza. De fapt ideea e ca Scarlet Traces trebuia sa fie un webcomic animat cu Java prin anii 90, ca sa promoveze tehnologia Java si pana la urma proiectul a esuat si a aterizat la DarkHorse, fara parte animata evident. Consecintza e ca arata ca un desen animat doar ca neanimat.

Scarlet Traces e o distopie steampunk, adica reuseste sa fie retro, futurista si pulp in acelasi timp, ceea ce nu e chiar putzin.

Partea pulp e ca eroii principali sunt un cuplu de gentlemeni, fosti militari, care aduc aminte de Sherlock Holmes si Dr. Watson si investigheaza situatzii neplacute pentru obrazul societatzii britanice.

Partea retro e ca actiunea se petrece acu 100 de ani, imediat dupa ce englezii au invins in Razboiului Lumilor, da, chiar ala al lui H.G.Wells / Orson Welles. Pentru a lega povestea mai bine, primul volum e chiar o reinterpetare a lucrarii lui Wells, prin ochii eroilor din Scarlet Traces.

Partea futurista e ca victoria asupra martzienilor a adus o prosperitate incredibila Imperiului Britanic, dupa ce englezii au reusit sa exploateze tehnologia martziana. Cu alte cuvinte, englezii zboara cu supersonice, se plimba cu automobile pe 4 picioare si sunt hiperindustrializatzi in timp ce francezii sunt ruptzi in cur si roshi de invidie.

Partea distopica e ca prosperitatea britanica are pretzul industrializarii brutale: rednecksii scotzieni sunt shomeri vai de capul lor, nevestele li se prostitueaza sau spala WC-uri pentru aristocratzii londonezi si, colac peste pupaza, tinerele fecioare incep sa fie rapite si traficate pentru experimente dubioase cu tehnologie martziana. Volumul 2 e si mai misto, despre cum pe englezi ii apuca ambitzia sa contraatace planeta Marte in timp ce Scotzia si Irlanda saracite la maxim fac atentate cu bombe si revolutzii secesioniste inabushite in sange de un prim ministru dictatorial. Eroul volumului e o jurnalista ambitzioasa care lucreaza la unicul ziar liberal din Imperiu si care se duce pe Marte sa vada de ce nu se mai intorc ofitzerii din razboi.

Cartile-s foarte frumoase si propovaduiesc un principiu de care mi-a amintit amicul Morrison intr-un status de messenger: englezii beau un ceai la ora 5, chiar si pe Marte. Doar asa se poate construi un imperiu.

P.S. La a doua citire am descoperit si o gramada de referintze eurocomics, printre care un cameo al lui TinTin.

- plusuri: idee interesanta, stil british, prezentare excelenta
- minusuri: pretzul, problema specifica editiilor de lux Dark Horse
- recomandare: celor care apreciaza steampunkul, pe HG Wells, benzile desenate euro si spiritul imperialist britanic

Shirtless horror

Supernatural
sezon 3

Asta e sezonul amputat de greva scenaristilor la 16 episoade. Dupa un prim sezon sub orice critica si un al doilea sezon mediocru dar plin de ambitzii, in sfarsit la sezonul 3 putem vorbi de un serial matur, cu subiect inchegat, personaje, drame si suspans la un nivel normal (pentru televiziunea mainstream).

Pentru cine nu stie, asta e serialul ala cu 2 cocalari care investigheaza cazuri paranormale, macinatzi de faptul ca mama si tata au fost luatzi de dracu. Sezonul anterior se terminase cand unul dintre fratzi isi vanduse sufletul dracului ca sa-l salveze pe celalalt, cu clauza contractuala ca mai are dreptul sa joace in serial inca un sezon. Adica tocmai acest sezon 3 care se finalizeaza foarte misto, intr-o nota foarte tragica, respectivul frate ajungand sa fie luat de dracu si atarnat in lantzuri deasupra unei gropi de pucioasa. Daca sezonul 2 mai avea ceva umplutura, noul sezon e destul de bine focalizat pe aceasta macinare a eroilor: fratele care facuse pact cu dracu se chinuie sa-si traiasca ultimul sezon din viatza cat mai constructiv, ascultand Bon Jovi si revizitandu-si gagicile cu care avusese one night standuri, celalalt face eforturi pe la spatele lui sa-i masluiasca contractul cu dracul si sa-l scoata din rahat.

Mutarea accentului dinspre o antologie de intamplari spre un fir narativ intins peste majoritatea episoadelor e binevenita, nu mai lasa impresia ca povestea e inventata din mers. Sunt binevenite si personajele secundare care de data asta nu sunt doar episodice:

• O dracoaica blonda cu geaca de piele care a facut furori intre fanii serialului si care aduce un twist nou - e personaj pozitiv, adica un drac revoltat impotriva sistemului. Treaba asta cu sistemul e destul de tare, demonii sunt umanizatzi prin aceea ca au si ei problemele lor iar Iadul e un fel de capitalism extrem care te siluieste prin contracte. Si prin asta, afli ca nu e nici o diferentza intre oameni si demoni, nu sunt aplicabile definitziile de bine si rau, totul se reduce la clauzele contractuale;
• O parasuta englezoaica traficanta de obiecte magice care pune betze in roate eroilor si are propriul plan de investitzii in Iad;
• Un negru vanator de vampiri care a degenerat intr-un paranoic ce vede monstri la tot pasul, pana devine el insushi vampir si trebe sa deal with himself.
  

In sfarsit am aflat si ce era cu barfa aia cum ca Supernatural ar fi fost inspirat de Neil Gaiman. Well, sunt sigur ca treaba asta n-a fost valabila dintotdeauna dar iata ca in sezonul 3, criza scenaristilor a produs si cateva episoade in care cei doi fratzi se lupta cu Anansi, cu Sandman si cu American Gods (2 zei pagani care mananca oameni in ajun de Craciun, funny ca asta e chiar episodul Christmas Special).

Alta tactica a sezonului e sa incerce sa integreze cumva primul sezon de kkt, revizitand personaje si teme, chestie care de regula esueaza lamentabil si e un efort cusut cu atza alba. Din fericire nu se insista prea mult pe asta. Se continua si traditzia referintzelor, cu episoade care parodiaza Groundhog Day, One Missed Call si Blairwitch Project.

In continuare marele lips al serialului sunt actorii, si cei principali, si cei secundari, pe care, ca sa folosesc o expresie de cand eram mic, ii cam chinuie talentul. Dar pot sa zic totusi ca la sezonul asta nu m-am enervat deloc si am trecut prin el ca prin unt. Unii amici zic ca asta ar fi semn ca mi-a scazut sistemul imunitar dar oricum producatorii au muncit mult sa ridice standardul, ba au bagat chiar si niste scene de sex.

- plusuri: sezon scurt si la obiect; cand nu e la obiect, e funny
- minusuri: actorii
- recomandare: oamenilor care vin obositzi de la serviciu si au la dispozitzie o ora de relaxare inainte de culcare, in care nu vrea nimeni sa le maseze prostata

Filmele vorbite pe la spate -octombrie 2008

Filme musai

Pe Hellboy 2 l-am vazut la inaugurarea primului multipex din Cluj si a fost atat de frumos ca n-am cuvinte. Efecte speciale de Oscar si un sense of wonder fara egal, care-l pune pe Guillermo del Toro in aceeasi liga cu Spielberg si Lucas in vremurile lor bune. E si cu elfi, si cu goblini, si cu ecologie, si cu moshu ala cu coarne de pe coperta lui Korpiklaani, si ofitzeru ectoplasmatic Krauss a carui voce e facuta de Seth McFarlane (Dexter's laboratory, Johnny Bravo). Se zvoneste si de o trilogie Hellboy finalizata abia peste 4 ani, timp in care Del Toro e prins pana in gat in proiecte precum Hobbit, Abatorul 5 (dupa Vonnegut), Drood (dupa Dan Simmons), At the Mountains of Madness (dupa Lovecraft), Frankenstein si Dr.Jekyll. Si inca o chestie: sa va uitatzi la Blade 2. Acum cand atzi aflat (cam tarziu) ca Del Toro e un regizor mare, o sa vedetzi filmele lui mai vechi cu altzi oki. (chestie clasica - nici pe Spielberg nu dadeatzi o para chioara pana n-a facut un film cu evrei)*.

Tropic Thunder e cea mai recenta comedie a lui Ben Stiller, cu potentzial de geniu dar care degenereaza spre final in film de actiune. Marele plus al filmului sunt actorii, cu 2 roluri de Oscar: Downey Junior in rolul unui negru (mai exact actor alb care a suferit o operatzie de pigmentare pentru a se cufunda mai adanc in pielea unui personaj) si Tom Cruise in rolul unui corporatist chel, gras, ochelarist si manelist cu un lantzoc de aur la gat. La astia se adauga Frank Black in propriul rol (de actor gras isteric) si Nick Nolte in acelasi rol si cu aceeasi freza cu care l-am vazut si in precedentele 3 filme ale sale - de boshorog distrus trecut prin viatza, aici veteran de razboi. Deci cum ar veni, Stiller cu baietzii astia se apuca de facut un film despre razboiul din Vietnam dar se pomenesc intr-un razboi al drogurilor pe bune. Stiller are norocul de a fi recunoscut de catre piratzii birmanezi, de pe o caseta video piratata foarte apreciata de localnici, si e obligat in calitate de prizonier sa joace scene din respectivul film, in care intrupa un adolescent retardat, spre amuzamentul localnicilor. Se rade bine dar e o comedie dezechilibrata si cu un ritm cam schiop. N-ar fi stricat ca Stiller sa fi vazut Hot Fuzz. De fapt nu Stiller, ci scenaristul Etan Cohen (a nu se confunda cu Ethan Coen).

Zombie Strippers. Asta e film din ala care te marcheaza pe viatza. Nu ai des ocazia in viatza de a o auzi pe vedeta porno Jenna Jameson dand replici din Nietzche si Eugen Ionesco, in timp ce face strip-tease si se transforma in zombie. Si cand zic strip-tease, zic cu S si T mare, ce a facut Demi Moore in filmul cu titlul respectiv e joaca cu putza in nisip pe langa ce are de aratat Jenna Jameson, o veritabila eroina populara, daca tzii cont ca actritzele porno se trec foarte repede in memoria colectiva (2-3 ani, mai rar prind 5 ani de centrul atentziei). Alaturi de Jenna, mai avem vedete precum Roxy Saint, cantareatza emo-hardcore care asigura si soundtrackul scenelor de strip-tease, si Robert Englund, mai cunoscut in popor ca Freddy Krueger, care in filmul asta isi continua rolul din Masters of Horror, de maestru de ceremonii al unui bar de zombie strip-tease. Pe plan artistic filmul e destul de modest, cu imagine de teatru TV, ceea ce poate nu e tocmai neintentzionat mai ales ca filmul se prezinta ca o adaptare a piesei Rinocerii de Eugen Ionesco, cu zombie in loc de rinoceri. Efectele speciale sunt scandaloase si potentzeaza umorul absurd care inscrie filmul in categoria cult, in acelasi sertar cu Evil Dead.

Filme contra plictiselii

Wanted e un porn-action (in viziunea lui Gorzo), adica e pentru barbatzi cam ce e Sex and the City pentru femei. Adica in loc sa ni se falfaie pe la nas poshete, pantofi, nihilism feminist si barfe de la shedintzele de epilare, aici avem cars, chicks and weapons. Mai exact Angelina Jolie care nu stiu ce a patzit dar are buze tot mai groase, de masini nu stiu ce sa zic ca eu prefer trenurile (oricum e si o scena beton cu un tren) iar armele sunt de un soi special care pot sa traga gloantze pe traiectorii curbilinii. Filmul e ecranizarea unei benzi desenate de succes a lui Mark Millar, autor pe cae l-am cam ocolit deoarece e cunoscut indeosebi pentru munca de la Marvel si chestia asta se reflecta foarte tare aici, caci Wanted e pana la urma un fel de X-Men mai sobru. Filmul incepe ca Fight Club, cu tanarul James McAvoy (Atonement) muncind contabil intr-o firma de kkt, de unde e rapit de Angelina Jolie pentru a fi integrat intr-o organizatzie secreta de asasini cu superputeri condusa de Morgan Freeman. Organizatzia asta se ocupa cu asasinarea unor indivizi ale caror nume sunt dictate de un razboi de tzesut prin coduri binare croite in tzesaturi, unii zic ca e random, altzii zic ca e mana destinului. Dar ceva e putred in organizatzie cand razboiul de tzesut incepe sa dicteze chiar numele asasinilor, semn ca ar fi cazul sa se puna capat distractziei, ceea ce unora nu le convine. Filmul castiga mult din regia energica a rusului Timur Bekmambetov care astfel pune un leu deoparte pentru a-si finaliza trilogia Night Watch.

Alt film care pare inspirat de benzi desenate e Hancock, cu Will Smith in rolul unui supererou alcoolic care asculta reggae si ip-op. Filmul e distractiv cale de jumate de ora, cand publicul nerecunoscator arunca cu kkt in erou si il face sa-si revizuiasca valorile lipsa, motiv pt care un specialist in PR si imagine vine sa-l ajute pe Hancock sa-si faca o imagine de succes, sa se barbiereasca, sa imbrace un costum de supererou si sa salute lumea. Treaba se impute cand apare Charlize Theron, alta supereroina care traieste insa incognito si care a fost nevasta lui Hancock candva cu 1000 de ani inainte, dar a fost obligata sa fuga cand a realizat ca apropierea fizica dintre ei doi ii face sa-si piarda puterile si sa devina muritori. Deci, un fel de Highlander meets Superman pe fondul succesului serialului Heroes si a mostenirii culturale lasate de Watchmen, despre zei cu probleme omenesti.

Senki (Shadows) e un horror iugoslav de atmosfera cu un tip care vede oameni mortzi si tre sa le rezolve problemele ca sa-i linisteasca. Filmul e excesiv de lung si are uneori un suspans inutil, dar se indreapta in a doua parte pe masura ce eroul se angajeaza in relatzii extraconjugale cu mortzii si incepe sa aiba sentimentul ca si ei sunt oameni, asta pana le gaseste oasele intr-o cutie si realizeaza ca locul lor nu e printre noi, ci sub noi. Se putea scoate mai mult.

*scuze pt. persoana a II-a plural, nu ma refer neaparat la cititorii blogului, e mai mult de dragul retoricii