Friday, February 21, 2014

Game of Thrones si American Horror Story : sezonul 3

  

American Horror Story - sezonul 3

Desi subiectul nu o promitea (=vrajitoarele din Salem) si Rob Zombie a facut deja anul trecut un film seminal pe tema asta, noul sezon din American Horror Story e the best piece of television I've seen in years.

Daca primul sezon a fost o colectzie de clishee pe tema haunted house (detalii aici), iar al doilea un ghiveci nazi/nun-sploitation pe tema casa de nebuni nu e acasa (detalii aici), in sezonul asta avem o stilizare estetica desavarsita, chiar peste estetica satanica a filmului lui Rob Zombie, si cu o foarte rafinata documentare culturala.

Avem un serial killer din New Orleans care anuntza public ca va omori pe cineva din casele din care nu se aude jazz in noaptea de Halloween. O avem pe Kathy Bates (Misery) in rolul unei stapane de sclavi de secol 18 resuscitata, care cade in depresie crunta vazand ca SUA are un preshedinte negru. O avem pe sora Verei Farmiga in rolul unei virgine care provoaca moartea celor cu care incearca sa faca sex. Avem un licean frankenshteinian construit din bucatzi de liceeni mortzi si folosit pe post de sex machine de catre fiica lui Eric Roberts (aici in rolul unei pitzipoance bitch witch). O avem pe vocalista de la Fleetwood Mac.

Povestea o are iarasi in fruntea operatziunilor pe perfecta Jessica Lange reluand oarecum acelasi rol de curva oculta frustrata ca i-a trecut vremea. Bantuita de cancer, ea recruteaza tinere fete cu talente vrajitoreshti sa perpetueze traditzia oculta din Salem. Eforturile ii sunt puse in pericol de Angela Bassett, in rolul unei coafeze negrese care practica in spatele frizeriei activitatzi oculte ce implica zombie, tineretze fara batranetze si moarte fara de viatza, afrodisiace voodoo samd.

Evenimentele degenereaza intr-un conflict rasial deschis intre ocultismul alb modern de inspiratzie lesbian-catolica si cel negru de traditzie voodoo ancestrala. Noul si vechiul, institutzionalul si anarhicul, albul si negrul se iau la tranta intr-un conflict pt. puterea absoluta. Povestea musteshte de feminism, cu personaje foarte bine scrise si jucate de o pleiada de actritze oscarizate (creca am numarat 4).

Barbatzii din film intruchipeaza personaje care de care mai nasoale - necrofili, sex slaves, serial killers. Cel mai breaz e un witch-hunter corporatist caruia vrajitoarele ii distrug cotatzia la bursa cu trucuri transcendentale, ceea ce deviaza conflictul serialului obligandu-le pe toate vrajitoarele, indiferent de rasa, sa isi uneasca fortzele inspre starpirea suprematziei economice a masculului corporatist.

Strategia de a folosi cam aceiasi actori in fiecare sezon, pentru roluri complet diferite, da rezultate excelente (cu exceptzia lui Jessica Lange, care pare sa joace acelasi tip de personalitate, de vrajitoare la menopauza, desi daca personajul nu e acelasi).

American Horror Story va ramane unul din titlurile fundamentale ale culturii horror de inceput de secol 21.



 Game of Thrones - sezonul 3

Motto: No deadline to fear, no character too dear (GRR Martin)

Iaca a fost si sezonu 3 din Game of Thrones, in care s-a ecranizat prima jumatate din romanul A Storm of Swords, minus moartea lui Joffrey. Shit, scuze pt spoiler, am crezut ca toata lumea a citit cartzile.

Impartzirea volumului in 2 sezoane ii da ragaz lui GRR Martin sa termine penultimul volum, care in felu asta ar trebui sa aiba un scenariu gata de filmare peste 3 ani. Poate ca acest deadline va fi respectat, insa ma indoiesc ca un an mai tarziu o sa iasa si ultimul volum. Producatorii au inceput sa sugereze ca serialul se va termina inainte de aparitia tuturor cartzilor, ceea ce ar fi o premiera nasoala in istoria serialelor. Varianta optimista e ca Martin va superviza scenariul ultimului sezon in baza notelor sale de planificare a ultimului roman.

M-am bucurat sa vad in noul sezon o sumedenie de actori britanici in roluri atipice (e funny sa vezi actori din The Office, Queer as Folk, Torchwood, The Wire in roluri de razboinici feroci; nu mai vorbesc de Diana Rigg, Bond-girl a anilor 70). Povestea e mai diluata, si creca si in roman s-a intamplat la fel, dupa relativa densitate a evenimentelor din primele doua. Scenele de sex pentru care a fost acuzat/laudat serialul s-au rarit semnificativ, nu inteleg de ce - la un momendat am avut impresia ca ma uit la o versiune cenzurata, dar spre final s-au mai indreptat lucrurile. In compensatzie s-au pus in prim plan o serie de teme LGBT (cavaleri pederasti), sa atraga in audientza si publicul homosexual preocupat despre cum stau lucrurile cu drepturile lor intr-o lume populata de dragoni si zombie. Apropo de asta, zombie cu care tot suntem amenintzatzi de la inceput apar la fel de sporadic, ca o amenintzare latenta pe care creca autorul o pastreaza in maneca pentru climaxul povestii (penultimul volum, The Winds of Winter).

Dragonii sunt ceva mai prezentzi, ca arme de omucidere in masa controlate de printzesa aia bunoaca care vrea sa-si recupereze tronul pierdut. Asta ii va mai calma, sper, pe comentatorii care au inceput sa acuze serialul ca nu este fidel istoriei si ca scenaristii au facut o proasta munca de documentare.

Tanarul Jack Gleeson, in rolul regelui adolescent, tinde sa devina cel mai hulit actor din istoria televiziunii si nu m-ar mira sa fie asasinat pana se termina serialul de vreun fan mai pasionat. Continua sa apara Charles Dance in rolul bunicului care trage sfori din umbra, turcoaica Sibel Kekili in rolul amantei printzului pitic jucat de Peter Dinklage si creca cam astia sunt actorii cu profil mai inalt, restu sunt actori britanici de televiziune, un pic prea multzi, din cauza ca povestea s-a rasfirat peste vreo 20 de personaje care toate par principale, straduindu-se parca sa ocupe locul ramas liber dupa omorarea primului set de personaje principale (cea mai perfida miscare narativa din memoria recenta a literaturii heroic-fantasy).

Sa inceapa dar sezonu 4.

Tuesday, February 11, 2014

Nate Powell: Swallow Me Hole

Nu stiu despre schizofrenie decat ce am vazut in A Beautiful Mind. Plus acuzatziile lu gagica-mea ca eu insumi sufar de aceasta boala, insa banuiesc ca din interior n-am cum sa-mi dau seama care e diferentza, n-am cum stii cum e sa fii sanatos. Mai suspectez si teoria ca bolile de genul asta sunt inventzii ale psihologilor pentru a cataloga oamenii care nu sunt aliniatzi la normalitatea definita de votul majoritatzii. In plus, atzi vazut, si notziunea asta de majoritate se schimba de la o zi la alta: azi tre sa fie cu cvorum, maine nu mai trebuie. Ca si in multe alte domenii, dupa ce majoritatea asta definita ad-hoc stabileste care e mainstreamul, se cauta solutzii de catalogare a categoriilor marginale drept deviantze de la aceasta normalitate.

Definitzia tehnica, in care isi bazeaza si gagica-mea opinia, ar fi urmatoarea (citat de pe sfatulmedicului.ro):
Schizofrenia este o boala psihica cronica si debilitanta care ii face pe pacienti sa vada lumea altfel decat majoritatea oamenilor. In consecinta, felul in care comunica si se poarta aceste persoane pare sa fie dezorganizat, ilogic, imaginar sau paranoid.

Cu prima fraza a definitziei se afirma distinctzia minoritatzii fatza de majoritate. Cu a doua fraza se aplica asupra definitziei o dihotomie de valori: bine versus rau, dezirabil versus indezirabil. Se stie insa ca in vremuri de restriste paranoicii sunt cei care supravietzuiesc, chiar daca in vremuri de pace sunt catalogatzi drept bolnavi. Cat despre ceea ce e logic sau ilogic, de cand m-am nascut in Republica Neeuclidiana Romania, am trait destul sa ma lamuresc cate parale face logica.
Nate Powell e un fel de asistent medical care a lucrat toata viatza lui ajutand persoane cu disabilitatzi mentale. Parte din inspiratzia pentru acest volum BD (hardcover normal sized, alb negru, la vreo 200 de pagini) vine din experientza sa profesionala. Subiectul este unul interesant, schizofrenia la copii, boala extrem de rara din cate am citit. Eroina e o fetitza schizo care vede lucrurile cam asa: This has been happening for all my life. It's the only way I know our world. Makes sense to me.

Toata familia fetitzei e afectata mai mult sau mai putzin de boala. Bunica e diagnosticata oficial, dar ea e pe patul de moarte si mai impartaseste cu fetitza din experientza halucinatorie proprie. Parintzii par cat de cat ok, dar au si ei o detasare dubioasa si un stil de viatza usor habotnic. Contribuie la problema si ca familia traieste intr-o comunitate iehovista in care, la scoala, la geografie si biologie, li se preda copiilor creatzionismul in loc de evolutzionism, ceea ce contribuie si mai mult la o atmosfera de schizoidism generalizat la nivel de comunitate. Mai e un fratzior mai mic care de la o vreme ii destainuie surorii lui ca radiera de la capatul creionului a inceput sa vorbeasca. Ramai cu impresia ca e vorba de o familie la care schizofrenia a devenit parte din firescul vietzii.

Nu se intampla mare lucru in cartea asta, lipseste un fir al actziunii. Sunt doar franturi din viatza de zi cu zi a personajelor. Unele evenimente sunt povestite pe sleau (desenate in imagini clare) atunci cand eroina are perioade de normalitate, controlate cu medicatzie. Alteori sunt povestite confuz, cu dialoguri doar pe jumatate lizibile, multe umbre si lucruri care nu au ce sa caute in scenele respective (fetitza are adesea impresia ca e inconjurata de mushte). Sunt cateva evenimente legate de mersul la scoala, iesitul cu prietenii si o atmosfera generala de Catcher in the Rye dar distorsionate de crizele schizoide cu care eroina incearca sa faca casa buna, fara a atrage prea mult atentzia oamenilor din exterior. Nu reuseste intotdeauna, uneori ii calca pe bataturi pe colegii de scoala sau pe profii care o banuie ca s-ar droga.

Pe ansamblu e o lectura confuzanta, dificil de urmarit si anti-entertaining. Faptul ca unele dialoguri se deformeaza sau se micsoreaza pana devin ilizibile e frustrant, desi e o strategie a autorului pentru a descrie vizual faptul ca uneori eroinei ii scapa franturi din realitate. La fel si cu imaginile, uneori cerneala acopera portziuni de desen care ar parea relevante.

P.S. Titlul cartzii se refera la pilulele care incep sa vorbeasca cu eroina daca amana prea mult sa le ia.

- plusuri: o banda desenata destul de experimentala, pe un subiect dubios, usor emotzionant
- minusuri: dificil de citit, cu momente incomprehensibile pentru cititor, prin care autorul incearca sa impartaseasca starea de irealitate produsa de schizofrenie; uneori are efect, alteori e plain confusing;
- recomandare: strict amatorilor de BD, cititorii de cartzi normale vor fi iritatzi si probabil descurajatzi de de stilul autorului; in plus vor considera ca subiectul nu e suficient de spectaculos sa merite efortul




Sunday, February 02, 2014

Top muzical 2013 - semestrul 2: inca 10 albume notabile

Am ajuns si la ultimul calup de albume recomandate din ce am ascultat in 2013. Ca de obicei, e vorba de 4 calupuri pe an, dintre care am ales si topul muzical al anului, dar pe langa top mai pomenesc cateva albume care merita atentzia, adica astea. Am promis acu ceva vreme ca ma limitez la 40 de albume pe an sa nu cad in pacatul namedroppingului, in plus am concluzionat ca un om al muncii nu poate aprofunda de-a lungul unui an mai mult de atata.

Celelalte calupuri pe 2013 pot fi gasite la linkurile de mai jos:

 

 Sabbath Assembly - Ye Are Gods

In anii 70 o gasca de hippiotzi au tras niste cuie si impreuna au produs concluzia ca, daca crestinismul se bazeaza pe iubire, trebuie sa fim capabili sa il iubim si pe Satana, indiferent cat de nashpa se poarta. Revelatzia respectiva s-a concretizat intr-o secta derivata pe atunci din proaspata scientologie, The Process Church, care a propovaduit dragostea intre Jesus si Satana. N-a apucat sa stranga prea multzi membri ca a fost scoasa in afara legii drept secta satanista, desi era mai mult o chestie gen Gregorian Bivolaru. Nucleul sectei a fugit in Mexic unde a mai supravietzuit o vreme in forma organizata.

Recent, unul din supravietzuitorii perioadei respective a avut ideea nastrushnica sa infiintzeze aceasta trupa si sa scoata cateva albume cu imnurile sectei, rearanjate intr-un stil hippie folk cu momente oratorice intercalate. Se zvoneste chiar de o tentativa de a relansa cultul cu acte oficiale, mediul de azi fiind ceva mai liberal, dar deocamdata avem doar niste albume (doua), coordonate de un anume David Nuss cu participarea unei sumedenii de invitatzi din scena occult-rock, printre care si Jex Thoth.

O surpriza foarte placuta e si implicarea pionierului queer-electro Genesis P-Orridge (Throbbing Gristle, Psychic TV) in calitate de Mare Preoteasa a cultului (tipu fiind transsexual), invitat sa recite intro-uri la unele piese de pe album. This is some fukkedupshit de care vom mai auzi. Regret profund ca i-am sarit la Roadburn din ratziuni de mahmureala. Pentru cei care vor sa se inscrie in secta, gasitzi rugaciuni si alte materiale ajutatoare pe site-ul oficial.


 

King Krule - 6 Feet Beneath the Moon

Aud tot mai des despre copii de bani gata carora parintzii le-au luat instrumente cand erau la liceu sperand sa-i motiveze sa invetze pentru teza, iar ei si-au bagat cu totu picioarele in scoala si au inceput sa faca muzica. Pe vremuri erau mai rari, iar nume ca Hanna Montana, Cleopatra Stratan si Justin Bieber deveneau celebre tocmai datorita raritatzii (si marketingului practicat din umbra de parintzi). Acum retzeta a fost adoptata pe scara larga si in zona indie, unde apar tot mai des precoci din astia - Odell, Segall, Lights Out samd, din pacate majoritatea cam efemeri.

King Krule e copilul ilegitim facut de Tom Waits cu Justin Bieber si cu ceva ADN ginger amestecat in ecuatzie. E un mucos care a debutat la varsta majoratului cand parintzii i-au facut cadou productzia acestui material (sau a EPului de dinainte, nu mai stiu), permitzandu-i sa-si imprime bodoganelile post-hormonale pentru eternitate. Desi nu are inca varsta legala, mie mi se pare evident ca tipu le cam bea si le cam fumeaza, altfel n-ar avea vocea asta de hornar. Dar daca parintzii nu o sa se prinda la timp incat sa-i taie alocatzia, ii prevad un viitor glorios in zona indie, poate chiar in zona publicului lui Tom Waits.



Ashes of Ares - Ashes of Ares

Trupa e formata din membri Iced Earth (in special Matt Barlow, cel mai iubit dintre numeroshii vocalisti trecutzi prin trupa) si Nevermore (bateristu), deci e un fel de supergrup format din ramashitze ale unor trupe care au facut legea in heavy metalul american din anii 90, cand Metallica si Megadeth aveau trebi mai importante de facut decat muzica. Din pacate Nevermore s-a desfiintzat, iar Iced Earth si-a schimbat de cateva ori vocalul de atunci, pierzandu-si identitatea.

Desi Barlow a tot amenintzat ca se lasa de metal, apucandu-se de o cariera de militzian sau pompier, o data la catziva ani scoate cate un album surpriza, neanuntzat, pe care nu i-l baga nimeni in seama in afara de mine. Asta e de departe efortul lui cel mai reusit (chiar si comparat cu tentativa sa de revenire in Iced Earth). Astept cu nerabdare si albumul Iced Earth, de pe care am auzit niste mostre promitzatoare in ultimul concert la care am participat.




Arcade Fire - Reflektor

Probabil cel mai mare succes comercial al anului dupa Daft Punk si Miley Cyrus, Arcade Fire au scos un album cu cateva hituri si cateva piese de umplutura, insa hit-urile compenseaza din plin si au propulsat albumul in cam toate topurile, atat in cele mainstream cat si in cele care se pretind a fi indie.

In cluburile din Cluj e o mare isterie legata de acest album si in special de piesa de titlu de mai jos care, oricat de hateri am fi, tre sa recunoastem ca e excelent alcatuita (si complementata vizual de conceptul clipului). Spre deosebire de Daft Punk, care e o trupa de manelishti post-tehno, pe albumul asta se intampla lucruri cu shtaif - un disco-rock care n-are nimic indie in el, dar are o gramada de stil.

 

Haken - The Mountain

Prog metalul a avut un an mare, cu materiale Dream Theater, Fates Warning, Riverside, Ayreon, Royal Hunt, asa ca trebuia sa aleg si un album din zona asta. M-am oprit asupra mai obscurilor Haken pentru ca-s mult mai proaspetzi si au gasit un compromis misto intre sound-ul european modern (gen Pain Salvation) si cel american obosit (gen Spock's Beard).

Piesa aleasa mai jos inclina mai mult spre a doua influentza, insa albumul in ansamblu e divers si acopera o plaja impresionanta de arhetipuri consacrate in rockul progresiv al ultimilor 30 de ani.

 

  Teho Teardo + Blixa Bargeld - Still Smiling

Nick Cave s-a debarasat de cei doi chitaristi care i-au sustzinut cariera (Mick Harvey si Blixa Bargeld) ramanand pentru noul album la o configuratzie ce arata si suna ca un proiect solo. Amandoi chitaristii au scos anul asta cate un album, un fel de concurentza neoficiala cu materialul lui Nick Cave. Ambele sunt mai putzin sofisticate si in general raman la impresia ca Nick Cave and the Bad Seeds a fost ceva mai mult decat suma acestor trei cioburi aparute in 2013.

Albumul lui Mick Harvey mi s-a parut cam monoton-folkist, cu prea multe balade, dar pentru topul asta am inclus totusi materialul lui Blixa, de care nu mai auzisem de o vreme, de cand trupa sa de  baza (legendarii Einsturzende Neubauten) a cam tras-o pe dreapta. Materialul e scos cu italianul Teho Teardo (autor de soundtrackuri) si suna destul de aproape de Neubauten in momentele lor mai melancolice, cu Blixa recitand taios sau murmurand versuri incomprehensibile.

P.S. Mare surpriza mare, albumul va fi prezentat si la Bucuresti in Club Control in cadrul unui concert live. Orice hipster care va lipsi de la acel concert trebuie dat in gat la autoritatzi si deconspirat drept cocalarul care este.

 

The Lone Bellow - The Lone Bellow 

N-a fost un an grozav pentru muzica country si a trebuit sa sap destul de mult pana s-a prins de mine ceva. Trioul The Lone Bellow e cat de cat mai original si a avut un succes nebun in SUA. Unii zic ca nici nu e country, dar definitziile genului asta sunt oricum la fel de alambicate ca si definitziile subgenurilor metal.

Grupul e alcatuit din trei folkisti care canta unplugged intr-un mare fel, cu versuri simplutze de inima albastra dar cu o abordare vocala interesanta, sofisticata si foarte jucausha. Tzaranismul tipic muzicii country nu e deloc prezent, iar gagica de la cobza mi se pare super mishto.


 

Ministry - From Beer to Eternity

Ministry isi incheie cariera de 30 de ani cu un album dubstep.

Al Jourgensen a anuntzat pentru a treia oara destramarea legendei industrial Ministry si de data asta nu il mai crede nimeni, ca pe ala care striga Lupu! Insa s-ar putea ca acuma sa fie chiar pe bune, ca au inceput sa-i moara din colegi, in special chitaristul Mike Scaccia ale carui ultime riffuri au fost mixate pe albumu de fatza. Si zic mixate pt ca albumu e o facatura de studio alcatuita din ce a ramas de pe urma chitaristului inainte sa il rapuna ciroza. E insa o facatura simpatica, in care Jourgensen nu s-a luat foarte in serios si a bagat o gramada de umplutura electro, de unde si consideratzia ca pe alocuri suna ca un album dubstep.

Mai jos, piesa mea preferata, inchinata raposarii lui Scaccia:

 

Pistol Annies - Annie Up

Probabil stitzi piesa Surorilor Osoianu, "Astazi bată, maine bată, mi-i casa nemăturată". Pistol Annies sunt varianta country a Surorilor Osoianu, un trio de gagici rednecks care canta despre conceptzia lor asupra feminismului, care se rezuma la dreptul femeii de a bea pe rupte, de a-si lasa vasele nespalate si de a-si varsa naduful impotriva barbatzilor porci cu care tre sa se marite.

Grupul e alcatuit din doua supervedete country - blondinele Miranda Lambert si Ashley Munroe, plus o bruneta de care n-am mai auzit. Versurile sunt foarte hazlii, piesele cam comerciale dar catchy, si pe ansamblu e un concept puternic care stie sa se faca auzit / intzeles pentru un public nefamiliarizat cu muzica country si cu spiritul tzaranului american.

Am mai povestit despre faptul ca awareness-ul Romaniei cu privire la muzica country e intr-o stare de retardare comparabila cu awareness-ul pe care il aveam despre hip-hop pe vremea lui Ceausescu sau despre jazz pe vremea Maresalului Antonescu. Mai multe detalii o sa urmeze in curand intr-un articol pe care l-am scris pt Dilema.

Piesa de mai jos e despre lupta femeilor cu alcoolismul si consecintzele aferente.

 

Beastmilk - Climax

Un fel de Joy Division mai punkificat, proiectul asta vine de pe mainile lui Kvohst, englezoi cunoscut pentru proiectul folk Hexvessel si pentru contributzii importante la black metalul de avangarda (sau "extreme shoegaze", ar spune hipsterii) cu trupele Dodheimsgard si Code. Clar, e un gagiu de urmarit pe termen lung si cu o anvergura de idei impresionanta.

Beastmilk e proiectul meu favorit din portofoliul individului, si intinde o punte de legatura dinspre metalul scandinav spre publicul hipsteresc indragostit de decadentza post-punk britanica a anilor 80. E si un vibe de Sisters of Mercy in voce, dar sound-ul spart ii recomanda mai degraba fanilor Bauhaus, Joy Division s.a.m.d.