Saturday, January 26, 2013

Top 10 muzical 2012: semestrul 2

In topurile anului, pe care le-am postat data trecuta, au aparut si o serie de albume despre care n-am apucat sa povestesc. Sunt astea de aici, un fel de top 10 al semestrului 2 din 2012.

Kelly, Von Till and Wino - Songs of Townes Van Zandt

E un album de coveruri, dar cine stie ce fel de oameni sunt Von Till, Kelly si Wino va intzelege ca asta nu avea cum sa fie un album normal de coveruri. Piesele, country la origine, sunt reinterpretate intr-un fel de care numai Johnny Cash a fost in stare, cand era patul de moarte si tot se incapatzana sa cante. Fiecare din cei 3 contributori canta cate 3 piese - ale lui Wino sunt similare recentelor sale experimente folk, insa cele interpretate de behemotzii de la Neurosis itzi fac pielea de gaina.

Cei 3 metalisti au pus mana de la mana sa scoata acest tribut folk cu coveruri dupa Van Zandt, un cowboy alcoolic care n-a fost in stare sa faca un ban din muzica cat a fost in viatza, insa au facut altzii cu piesele lui: de la Bob Dylan la Willie Nelson, de la Norah Jones la hipsterii Bright Eyes, oricine a vrut s-a infruptat din piesele lui. A fost mereu prea beat ca sa-si puna problema proprietatzii intelectuale.

Pt. cine nu-i stie, Scott Kelly si Steve Von Till sunt fondatorii grupului Neurosis si ai casei de discuri Neurot, unde s-a nascut partea americana a post-metalului. Wino e unul din zeii doom-metal, membru St. Vitus in anii 70 (recent reformatzi), iar acum la batranetze folkist depresiv si alcoolic.


The Cult - Choice of Weapon

The Cult e una din trupele "cult" ale UKului, consideratzi acu 20 de ani un fel de Guns'n'Roses ai Europei. Vocalu Ian Astbury e cel care l-a inlocuit pe Jim Morrison la reformarea aniversara The Doors. Hipsterii probabil il stiu de pe cateva piese Unkle (Burn My Shadow). Chitaristu Billy Duffy face parte din a doua generatzie de punkeri englezi si a debutat in aceeasi trupa cu Morrissey, un alt hipster god.

Au fost si in Romania, ultima data chiar in 2012, dar n-am gasit niciodata de cuviintza sa-i vad, nefiind tocmai un fan a ceea ce era mainstream in anii 80. Totusi asta e cel mai bun album de basic rock al anului, cu cea mai buna balada rock scoasa in 2012, v-o pun mai jos. Trupa a scos 3 albume in ultimii aproape 20 de ani, interval in care s-a desfiintzat de doua ori. Niciodata nu e sigur ca o sa mai existe, si de fiecare data ne ia prin surprindere cu material nou, iar de data asta ne-au luat prin surprindere si cu calitatea materialului nou.





 Graveyard - Lights Out

Nu sunt in Europa multe trupe care canta blues rock despre deliruri alcoolice de parca s-ar fi nascut in Louisiana si ar fi supt toata copilaria de la biberonul cu whisky. Suedezii sunt inca la inceput de drum, insa albume ca asta (si precedentu) ii vor ajuta sa le ia fatza celor de la Spiritual Beggars, daca astia o mai freaca mult.

Din nefericire numele trupei fugareste publicul, si nici eu nu m-am apropiat de ei cu incredere (de fapt i-am confundat o vreme cu deatherii Grave, tot suedezi). Numele n-are insa nimic de a face cu genul abordat, care instiga la consum recreativ de alcool si impartasire de tristetzi lumesti precum cele care ne macina si pe mine si pe tine, prietene.
 


Kaizers Orchestra - Violeta Violeta III


Au fost hipsteri inainte sa se inventeze hipsterii si au cantat de la bun inceput in norvegiana, ceea ce le-a fost un deserviciu comercial, dar le-a rezervat un loc special in inima mea de bozgor viking. Cu albumul asta se incheie proiectul Violeta Violeta care dureaza de 2 ani, timp in care a devenit trilogie, despre o gagica pe nume Violeta (care probabil i-a dat papucii vocalului si la schimb tipu s-a gandit sa se asigure ca gagica o sa-l auda cantand despre ea la toate radiourile din Norvegia timp de catziva ani de zile).

Volumul III e cel mai cool din trilogie, insa proiectul in ansamblu e deosebit de important pentru ca rezuma cam toata cariera grupului, cu piese de toate tipurile. Iar vocalu e atat de hot incat daca as fi gay as avea poster cu el.



Neurosis - Honor Found in Decay 

Cred ca e o premiera pe blogul asta faptul ca aceiasi muzicieni apar cu doua albume in topu de sfarsit de an. In plus am ascultat albumu in preajma Craciunului, ceea ce a a rezonat cu piesa de mai jos, intitulata "Taierea Porcilor". Despre Von Till si Kelly am vorbit la inceputul acestui articol, nu mai repet.

Sunt catziva ani buni de la precedentul album, si chiar mai multzi de la precedentul album care nu a fost plicticos (trupa avand obiceiul sa cam bata apa in piua, chestie inerenta in post-rock si post-metal). Sunt aici insa cateva piese pe care itzi vine sa indoi gardu sau, daca stai la bloc, tzevile din baie.


  

The Gathering - Disclosure

Putzine trupe supravietzuiesc pierderii vocalului, mai ales a unuia care e imaginea si sloganul si emblema trupei. Ce s-a ales de Skyclad, Theater of Tragedy, Judas Priest, Nightwish.... Iris, Voma Veche? Nu merge domle, nu merge, e mai rau decat a te insura a doua oara (unde de fapt merge mai bine ca prima data, iar la a treia totul e splendid). Cei de la The Gathering au inlocuit-o pe Anneke cu o gagica obscura de la o trupa gotica de 2 lei, Octavia Sperati. Au scos cu ea un prim album shters, cam ca Theater of Tragedy dupa ce au pierdut-o pe Liv Kristine. Am zis gata, le pun cruce, ma intorc cu spatele. Nici nu stiu ce m-a impins sa ascult totusi albumu asta. Insa mi se pare cel mai bun album al lor de la How to Measure a Planet si mult mai bun decat eforturile solo ale lui Anneke.

Jumatate din populatzia metalista a planetei, plus cateva lesbiene, au fost indragostitzi de Anneke. Trupa a reusit mereu sa ocoleasca tentatzia de a canta rock bombastic cu tzipete operatice in genul promovat de Therion, Nightwish, Lacuna Coil si alte febletzi ale rockeritzelor romance. Olandezi fiind, Gathering au avut mereu o sensibilitate trippy si o melancolie de negasit in restul rockului feminin. Anneke a frant inimile a 2-3 generatzii de rockeri romani cand s-a maritat, a facut copil si a abandonat trupa inceput o cariera solo destul de pop (si o colaborare pe termen lung cu Devin Townsend Project). Din fericire cu albumul asta Gathering s-au repliat in mod exemplar. Au chiar si o piesa cu voce masculina.



Moonface and Siinai - Heartbreaking Bravery

Iata ca e posibil sa faci o trupa cinstita, daca iei un hipster si il combini cu o trupa post-rock. Fiecare din cele doua partzi luate separat dau adesea rezultate lacunare, in care imaginea si versurile/mesajul sunt falfaite ca sa nu auzi cat de superficiala e muzica, dara iata ca pushi laolalta pot da si rezultate consistente.

Siinai sunt niste post-rockeri finlandezi plicticosi, Moonface e un hipster pe nume Spencer Krug care canta in 10 trupe si scoate cate 5 albume in fiecare an, doar doar s-o lipi ceva. De data asta s-a lipit. Presa ridica in slavi influentzele David Bowie si Swans si multe alte chestii revivaliste, dar sunt excelent inchegate si intr-un punch emotional deosebit, in egala masura post- si retro-.



Down - Down IV

Faptul ca in Romania astia au fost pusi sa cante in deschidere la Iris a fost ca si cum l-ai pune pe Obama sa cante in deschidere la Victor Ponta (sper ca reiese din analogie gravitatea situatziei).

E trupa emblema a genului redneck-metal. Vocalul Phil Anselmo vine de la legendarii Pantera. Chitaristu Pepper Keenan vine de la legendarii Corrosion of Conformity. Il mai au pe Kirk de la legendarii Crowbar si pe Jimmy de la legendarii Eyehategod. Cu alte cuvinte, ashtia 4 inshi au facut jumatate din treaba care s-a facut in metalul american din ultimii 20 de ani.  Pt. cine nu stie, trupa vine din zona aia blestemata unde si-au dat mana sclavagismul cu jazzul si blues-ul, canibalii cu crocodilii si zombie cu vampirii. E trupa care reprezinta perfect spiritualitatea sudista a secesionistilor.

Down scoate albume rare si geniale. Phil Anselmo si-a infiintzat recent propriul festival de film horror, Housecore, iar videoclipul cu care isi promoveaza albumul e un tribut adus ocultistului britanic Aleister Crowley, un fel de Lorin Fortuna de-al lor. Din pacate asta e doar un sfert de album, totalizand cam jumate de ora. S-a anuntzat ca albumul va iesi ca o succesiune de miniCDuri, pe masura ce se vor aduna seturi de 4-5 piese. 


Baroness - Yellow and Green

In anul in care nu scoate Mastodon album, tre sa scoata Kylesa, si cand nu scoate nici Kylesa tre sa scoata Baroness, apoi ciclul de 3 ani se reia, mentzinand in mainstream genul asta de metal postmodern, cu conditzia ca din cand in cand sa se mai injecteze niste idei, sa nu se cloceasca. Baroness se achita din plin de obligatzia de a improspata genul, apeland la strategia celor de la Moonspell, de asta primavara - albumul are doua discuri, unul cu piese dure, mai monotone, in stilul clasic/ragushit al trupei, al doilea cu piese mai acustice si mai psihedelice, inclusiv unele balade surprinzatoare. Cand aud trupe din astea in metal ma tot intreb de ce lumea mai asculta Metallica si Megadeth.




Between the Buried and Me - Parallax II

La momentul asta sunt cam stapanii absolutzi ai genului math-metal, o corcitura de thrash agresiv de moda veche si rafinamente instrumentale de precizie matematica invatzate din jazz si prog rock. In general trupele de gen (cam toate fiind epigoni ai suedezilor Meshuggah care au inventat chestia asta acu 20 de ani) sunt de un plictis ingrozitor, le place sa faca demonstratzii de scamatorii tehnice lipsite de orice sensibilitate emotzionala. Din fericire BTBAM au priceput destul de repede ca tocmai ingredientu asta ii poate ridica deasupra turmei, iar azi, daca e sa ma iau dupa albumu asta, nu prea au concurentzi seriosi.

Au scos si parintzii genului, Meshuggah, un album in acest an, dar acolo se cam bate apa in piua, progresul genului e mult mai bine asigurat de albumu asta.


Tuesday, January 15, 2013

Topuri 2012





Probabil ati remarcat deja noua pasiune pe care mi-am descoperit-o in decursul acestui an, pentru imnurile penticostale. Cel cu care am inceput acest articol, pe nume Ovidiu Liteanu, imi este in mod particular mai drag, pentru ca tipu e clujean, iar mesajul cantecului sau e strans legat de ambitzia mea de a pleca pe Marte, in cadrul expeditziei a carei organizare a inceput deja, cu tzelul de a ajunge acolo peste 10 ani si a construi primele camine de nefamilisti. Aviz arhitectzilor si proiectantzilor clujeni, ca tot va plangetzi ca e piatza in rahat si-s salariile mici.

Cica nu stiu cate companii private s-au bagat in afacere, fara fonduri publice si fara amestec guvernamental. In general e vorba de mamutzii media care vor sa organizeze un reality show cu toata excursia, de la selectia participantilor pana la construirea primei baraci in acest nou Vest Salbatic. Ar fi o chestie de bun simtz ca satul sa se numeasca Bradbury, iar sherif sa fie Kim Stanley Robinson. Iar daca ar fi sa dau crezare operei lui John Varley, o sa fie un loc cu o noua oranduire sociala, in care toata lumea va fi pansexuala. Sa vezi acolo distractzie. Mars needs Women!



Chiar si de nu se va infaptui comunitatea de hippiotzi martzieni promisa de Varley, tot n-are cum sa iasa mai rau decat aici. Americanii erau la un pas de a-si alege un presedinte care considera ca oamenii cu venituri mici ar trebui datzi de mancare celorlaltzi. In preajma premierei Hobbitului unu de-acolo a omorat nu stiu catzi copii. La premiera lui Batman, unu care se credea Joker a iesit in fatza cinemaului si a casapit spectatorii. Justin Bieber a scapat ca prin urechile acului de un atentat de castrare. La noi in Parlament e unu de la Hi-Q si Cici de la Sistem. Pe Sergiu Nicolaescu l-au ars sa nu-i ajunga sufletu in Rai, unde il astepta Mihai Viteazu. Lesbianismul a distrus handbalul romanesc. Mi-e groaza sa ma gandesc la ce-o fi in sufletul rugbystilor nostri, care in fiecare zi se opintesc unu in altu si se musca de urechi. Becali decide asupra competentzei celor mai inaltzi jurishti si saptamana trecuta a zis ca daca o lege nu ii convine, o declara neconstitutzionala. Jumatate din parlamentari abia stiu sa citeasca, daramite sa priceapa terminologia legislativa cu care imi vor controla destinul de cetatzean. Incep sa cred ca numaratu gresit al voturilor nu s-a tras niciodata de la vreo tentativa de frauda, ci de la faptu ca astia chiar nu stiu sa numere. Iar sfarsitu lumii a trecut ca si cum n-ar fi fost, the shit is so deep ca nici nu mai simtzim vreo diferentza. Oricum, mai urmeaza un sfarsit al lumii anu asta, de 23 august, de data asta promis de Rasputin, ortodox verde de-al nostru. Aleluia.

In ultima saptamana din 2012 am implinit 6 ani de blog, 10 ani de la prima recenzie oficiala, 11 ani de la divortz si 100 de kile, deci o multzime de motive de sarbatorit, bashca sfarsitu lumii. Asa ca mi-am tras un tatuaj cu o sirena pentru gay partyu de Revelion, evident ca la misto, nu mi-a trecut prin cap ca o sa intalnesc acolo un puscarias cu tatuaj similar, dar facut pe bune. Tipul facea flotari pe o masa cand am intrat si probabil s-a emotzionat instantaneu cand m-a vazut. Cert e ca nu m-am mai simtzit la fel de funny restul serii.


Inainte de asta am primit cadou de Craciun viitorul album al lui Nick Cave cu autograf si un cont de Facebook, cu prieteni cu tot. O gramada de preteni, pe trei sferturi nici nu-i cunosc, creca i-au adunat cu vreo petitzie, ca io nu cunosc in carne si oase decat 15 oameni si nu cunosc oameni noi decat cand moare cate unu din astia 15. In fine, pe Marte tot singur ma duc. Nu stiu sa-mi folosesc Facebooku, o sa mai dureze pana ma prind ce rost are, dar va dau linkurile pana una alta: asta e pagina de figura publica si asta e contu cu preteni. N-am intzeles care e diferentza dintre ele.

Pe blog, nici traficul, nici cantitatea de scris in 2012 nu s-au modificat semnificativ fata de anul de dinainte, am intrat pe un fel de linie dreapta lenesha, cu 2-3 postari pe luna. Is curios in ce masura Facebooku va schimba chestia asta. Refererii cei mai buni in 2012 au fost:

uglybadbear.wordpress.com
cititorsf.ro
dilemaveche.ro

Ok, si acuma topurile:

Cele zece albume alese pentru topul de anul asta, ca de obicei, fara o ordine anume:

O precizare: e vorba de albume ascultate in 2012, nu neaparat scoase anul asta. De obicei asta inseamna ca se mai strecoara si cate un album din anul precedent, pe care n-am apucat sa-l ascult la vremea lui. Topu e alcatuit din cateva titluri de care am povestit deja dupa prima jumatate de an, si cateva titluri din a doua jumatate despre care urmeaza sa scriu mai in detaliu la finele lunii asteia.

Creature with an Atom Brain - The Birds Fly Low
...indie rock belgian pastorit de Mark Lanegan...


Graveyard - Lights Out 
...trupa blues rock a deceniului...


Sigh - In Somniphobia
...albumul black metal al anului...


 Neurosis - Honor Found in Decay
...coloana sonora a sfarsitului lumii...


Om - Advaitic Songs
...albumul ortodox al anului...


The Cult - Choice of Weapon
... albumul classic rock al anului....



Baroness - Yellow and Green
 ... albumul modern rock al anului...


Moonface with Siinai - Heartbreaking Bravery
... albumul hipsteresc al anului...


Orange Goblin - A Eulogy for the Damned
... albumul stoner al anului....


Moonspell - Alpha Noir/Omega White
...albumul gotic al anului...


Si ca in fiecare an, mai pomenesc 10 albume notabile care n-au incaput in top, unele pt. ca erau EP-uri sau cover albums:

Die Antwoord - Tension 
...cel mai fun album al anului... 

Ulver - Childhood's End 
...albumul de coveruri al anului...

Hank Williams III - Ghost to a Ghost
...albumul country al anului (trecut, ce-i drept)...
.
Landmarq - Entertaining Angels
...albumul prog rock al anului...

The Black Keys - El Camino
...albumul hipsteresc al anului trecut...

Steve Von Till, Scott Kelly, Wino - Songs of Townes Van Zandt
...al doilea album de coveruri al anului....

The Gathering - Disclosure
...surpriza anului...

Between the Buried and Me - Parallax II
...albumul politehnic al anului...

Down - Down IV
...EP-ul anului...

Kaizers Orchestra - Violeta Violeta (vol.2/3)
...stiu, albumu asta apare si in lista de anul trecut, dar are 3 discuri din care 2 au aparut in 2012...


Un top de 10 filme preferate vazute anul asta (cu link la articolele in care am scris de ele, unde e cazul):

... tragedia anului...

...filmul epic al anului...

Kill List (n-am scris inca)
...filmul proletar al anului...

Biutiful
...filmul depresiv al anului...

Margin Call
...horrorul anului...

Sleep Tight (n-am scris inca)
...filmul cu invatzaturi al anului...

...filmul indie al anului...

...filmul politist al anului...

...metafilmul anului...

...torture movie-ul anului...

Si inca 10 filme notabile daca pe astea le-atzi vazut:

...filmul de dragoste al anului...

VHS 
...documentarul anului...

...filmul porno al anului...

Tyrannosaur
...filmul cu pensionari al anului...

A Separation
...filmul social al anului...

Rec 3 (n-am scris inca)
...comedia anului...

...metafilmul anului...

The Tall Man
...al doilea film social al anului...

...noul film al lui Iglesia...

...piesa de teatru as anului...

Scriitori noi n-am descoperit anul asta, asa ca topul ala iese din schema.

Cele 10 carti pe care trebuia sa vi le cumparatzi anu asta:


A Book of Horrors - antologie editata de Stephen Jones
...antologia originala a anului...


The Century's Best Horror Fiction - antologie editata de John Pelan
...antologia de reprinturi a anului....




The Unreal and the Real - de Ursula K. LeGuin
...best-oful inventatoarei SFului lesbian (doua volume: unul cu proza realista si unul cu cea SF)...



The Dragon Griaule - de Lucius Shepard
...cel mai premiat ciclu de nuvele ever, adunat in sfarsit intr-un volum...



Anno Dracula - de Kim Newman
...trilogia steampunk cu vampiri, reeditata in sfarsit la pretzuri accesibile...





The Door Gunner - de Michael Bishop
... best-oful campionului premiilor Nebula...



Laird Barron - The Croning
... romanul de debut al celui mai tare autor de proza scurta horror a ultimului deceniu...




The Pottawatomie Giant - de Andy Duncan
... proza imprastiata a lui Duncan adunata in sfarsit intr-un volum...




The Woman Who Married a Cloud - de Jonathan Carroll
... best-oful unuia din cei mai underrated autori de fantasy...



Remember Why You Fear Me - Robert Shearman
... best of-ul unuia din cei mai promitzatori autori britanici...




Cele 5 BDuri pe care trebuia sa vi le cumparatzi anu asta:

The Technopriests - de Alejandro Jodorowsky
... editzia de lux a spin-offului seriei Metabarons (aparuta intr-o editzie similar, anul trecut)...




Invisibles - de Grant Morrison
... cel mai asteptat omnibus al anului...



The Manara Library - de Milo Manara
... integrala Manara a continuat si in 2012, incluzand si segmentul erotic..




Building Stories - de Chris Ware
...capodopera a BDului experimental...




The Walking Dead - de Robert Kirkman
...seria zombie reeditata si adusa la zi in editzii deluxe la pretzuri rezonabile...



Si topul celor mai bune proze scurte citite anul asta:


M. Rickert - Journey into the Kingdom
(in culegerea de autor Holiday, recenzie pe vine)

M. Rickert - You Have Never Been Here
(in culegerea de autor Holiday, recenzie pe vine)

Brian Evenson - Bon Scott: The Choir Years
(in culegerea de autor Windeye, recenzie pe vine)

Brian Evenson - Drownable Species
(in culegerea de autor Windeye, recenzie pe vine)

Brian Evenson - Absent Eye
(in culegerea de autor Windeye, recenzie pe vine)

Arthur Machen - The White People
(in antologia Century's Best Horror Fiction, recenzie pe vine)

C. Eddy Jr. - The Loved Dead
(in antologia Century's Best Horror Fiction, recenzie pe vine)

Glen Hirshberg - Devil's Smile
(in culegerea de autor American Morons, recenzie pe vine)

Bentley Little - The Brushing
(in culegerea de autor Indignities of the Flesh, recenzie pe vine)

Joe Lansdale - The Hunt
(in culegerea de autor Trapped in the Saturday Mattinee, recenzie pe vine)

Asteptari personale pentru 2013:
  • Cam tot ce se putea intampla bun intr-o viatza de om mi s-a intamplat anul asta - de la concertu privat DJ Boros la locurile si lucrurile pe care le-am vizitat/facut - deci chiar nu mai vad ce as putea astepta de la viatza; eventual sa invatz sa umblu pe Facebooku, dar e mai degraba o curiozitate decat o asteptare cu incarcatura pozitiva;
  • Plecatu pe Marte m-ar bucura, dar creca-s prea obosit si gras si n-o sa ma primeasca aia, ma tem ca va trebui sa ma consolez ascultand cu ochii inchisi piesa lui Liteanu;
  • O bomba cu hidrogen in Parlamentu Romaniei ar putea fi totusi o chestie misto, da-s prea departe sa ma ocup de problema; de acum e problema voastra;
  • Asteptari legate de filme, carti si albume nu mai am. Timpul alocat acestor chestiuni mi s-a redus cam cu 50% de cand am fugit din tzara. Probabil va continua sa se reduca pe masura ce imi descopar pasiunile de a dormi si a manca, pe care le-am tzinut ascunse in mine atata amar de ani.
Cele mai nasoale chestii din 2012:
  • Viatza in general, cu exceptzia a 5 saptamani cat o viatza de om, despre care ar trebui sa scriu o carte. Nu cred ca ma mai duc vreodata la Cluj, shockul cultural e prea mare, o sa fac un infarct, ori la sosire, ori la plecare. Toata lumea ma pupa acolo, in afara de o hipsteritza careia i se pare prea mainstream sa ii placa de mine. Si chiar si ea se poarta mai frumos decat oricare neamtz pe care l-am intalnit de cand am fugit. Dar emotziile sunt o boala, and I will be assimilated;
  • Faptu ca Exty a murit, mai exact a intrat in campul muncii, where we are all doing time, although there is no crime; in curand toata lumea pe care o cunosc va lucra, deci va muri;
  • Faptu ca mi-am pierdut pofta de scris literatura; abia de vreo luna am inceput sa mi-o recultiv, umpic cu fortza, mai mult de spaima sa mi se usuce organu cu totu. Am gatat nuvela cu calatoria in timp, deocamdata, astept sa mi-o ceara cineva.
  • Am jucat board gameu Game of Thrones o noapte intreaga pe o interpretare gresita a regulilor si am visat urat toata noaptea dupa aia.
Asa, si la final:
 Premiul dobitochles: Poporului roman, dragul de el
Omul anului: Gagica-mea, ca nu mi-a dat inca papucii si a facut posibile toate lucrurile bune care s-au intamplat in 2012. Ajuta si spatziul Schengen la ceva, nu e ca si cum as fi fugit in Transnistria.

Si acum va las cu cantarea pe care o sa o ascult in seara asta pe repeat:



Sunday, January 06, 2013

Filmele vorbite pe la spate - ultimul trimestru pe 2012

Filme musai
Cloud Atlas



Filmul asta e musai de vazut, fie si doar pentru cameourile lui Hugh Grant (vezi poza de mai sus, unde apare in rolul unui razboinic canibal postapocaliptic). Nu cred ca am mai vazut vreodata un actor jucand atat de against his type.

Filmul ecranizeaza romanul SF (finalist Nebula) cu acelasi titlu al englezului David Mitchell, tradus si la noi dar fara eticheta SF, sa nu se sperie intelectualii. La urma urmei, e un film despre dragoste ca si combustibil de rezistentza impotriva abuzului. E o combinatzie intre Tree of Life, Magnolia si Fountain.
  • Ca si Tree of Life, are aceeasi ambitzie de a investiga un pattern pe care cica s-ar baza insasi "fabrica" universului - aici e vorba de un fel de teorie a stringurilor umaniste, impletite din dragoste si ura vazute ca legi ale fizicii, reveland faptul ca toate-s vechi si noua toate de la inceputurile lumii pana la sfarsit;
  • Ca si Magnolia, e un puzzle de personaje si situatzii care interactzioneaza intr-un joc de cauze si efecte, o varianta mai complexa de butterfly effect in care aripile fluturelui propaga o furtuna prin timp;
  • Ca si Fountain, e structurat in cateva povesti paralele desfasurate la momente diferite ale istoriei, aici in numar de 6: doua povesti istorice (jurnalul unui avocat bolnav de limbrici care se imprieteneste cu un sclav si povestea unui compozitor gay a carui munca e parazitata de sheful acestuia); doua povesti mai contemporane (un thriller de spionaj industrial si un sitcom cu un mosh care vrea sa evadeze dintr-un azil de batrani); si doua povesti SF (o distopie capitalista care-l amesteca pe Soljenitzan cu temele din Soylent Green si o poveste postapocaliptica in care un trib se roaga la statuia liderului revoltei comuniste din povestea precedenta).
In mod subtil, dintre cele 6 povesti viitorul si trecutul ne sunt prezentate drept vibrante si eroice in moduri spectaculoase, in timp ce prezentul e reprezentat de un sitcom penibil si un thriller ale carui arme sunt minciuna si ipocrizia. Toate povestile sunt legate intre ele de actziunile cate unui personaj care ajunge sa fie influentzat de o mema transmisa peste veacuri din povestea precedenta. Inlantzuirea este ranforsata si de ideea reincarnarii, exprimata prin faptul ca aceiasi actori joaca multiple personaje prin care vibreaza stringuri emotzionale ce conecteaza prin timp multiplele lor incarnari. Hugh Grant are un numar de cameo-uri atat de mare incat il ridica la statutul de personaj secundar, Susan Sarandon cam la fel, iar protagonistii sunt jucatzi de Tom Hanks, Halle Berry, Jim Broadbent si o coreeanca pe care o stiam din rolul unei papusi gonflabile in filmul Air Doll. Toata lumea e machiata in moduri cool ce ofera o interesanta ghicitoare spectatorilor. Filmul vine si cu un publicity stunt interesant - unul din fratzii Wachowski si-a schimbat sexul si totzi fanii Matrix se aduna pe la conventziile SF sa se holbeze la noul sau look.

Nu mai stiu cand ziceam ca SFul e paradigma fundamentala a cinematografiei. Ideea asta e menita sa tempereze avantul celor care se plang ca azi cinemaul e plin de efecte speciale menite sa ascunda superficialitatea emotzionala. Insa ma vad nevoit sa ma si explic, desi creca am mai facut-o:

Dupa cum ne arata si recentul Hugo al lui Scorsese, cinema-ul s-a inventat ca o forma de circ, de scamatorie. Cinema-ul de la inceputuri a fost un vehicul de prezentare a unor show-uri SF si horror, diluate apoi in pulp fiction mai de duzina, pentru a face economie la bugetul efectelor speciale. Cum eliminarea treptata a aspectelor scamatoricesti din cinema trebuia compensata cu ceva, in perioada interbelica a inceput un shift gradual spre filmul-teatru, in care dialogul si scenariul au capatat prioritate. Teatrul, care exista de mii de ani atat ca forma literara cat si forma de reprezentare, si-a gasit in cinema mediul perfect pentru a fi parazitat, iar ratziunea initziala a cinemaului - spectacolul SF si horror - a fost obligata sa faca niste pasi in spate. Timp de zeci de ani parazitismul teatrului asupra cinemaului a deformat pe termen lung perceptzia populara, inspre a considera ca filmul bun e cel care are un scenariu bun. Desi Hollywoodul s-a straduit dintotdeauna sa conserve atributele esentziale ale cinema-ului, a fost mereu acuzat de subminare a valorilor sale din ratziuni capitaliste. Realitatea insa este ca Hollywood-ul e in stare sa faca filme europene, europenii in schimb nu-s in stare sa faca filme ca la Hollywood.

De catziva ani incoace, SF-ul si horrorul recupereaza terenul pierdut, datorita progresului tehnologic care face ca efectele speciale si de sunet, ingrediente necesare in scamatoria filmica, sa recupereze terenul pierdut. Vreme de mai bine de 50 de ani, filmele SF finaliste la Oscaruri, Cannes si celelalte premii mainstream au fost extrem de rare, majoritatea fiind nominalizate la premiile tehnice (machiaj, efecte speciale etc.). In ultimii ani insa, la fiecare editzie de Oscar prezentza genului a fost tot mai puternica, inclusiv in categoriile principale (cel mai bun film/regizor/scenariu). Lord of the Rings cred ca a fost cel care a spart gheatza. Estimez ca in cam 10 ani, filmul "nerealist" va fi dominant macar pe listele de Oscaruri. Francezii, cu Cannes-ul lor, probabil se vor mai tzine o vreme cu dintzii de drame si comedii atentand la diverse tabu-uri - estimez ca o poveste de dragoste zoofila va face furori candva in urmatorii 20 de ani.

Dupa Avatar, Cloud Atlas e probabil urmatorul pas important in directzia pe care o prefigurez aici. In primul rand, pentru ca e un film indie european, lucru care pare absurd daca-i vezi pe afish pe Tom Hanks, Halle Berry si pe regizorii Wachowski. Bugetul de peste 100 milioane e insa adunat integral din fonduri independente, majoritatea venind din Germania, unul din motivele pentru care filmul are si un al treilea regizor, pe neamtzul Tom Tykwer (Parfumul, Run Lola Run). Conform statisticilor e cel mai scump film indie si european facut vreodata.

Cabin in the Woods


Joss Whedon e un candidat serios la titlul de zeu al culturii populare moderne. A reinventat industria vampirilor de unu singur, cu serialul Buffy (originea tuturor relelor din industria vampireasca a momentului, dar si a catorva inovatzii), a facut niste seriale TV excelente - vezi Firefly si Dollhouse  (anulate din pricina ca erau prea bune pentru creierul involuat al consumatorilor de TV), a fost nominalizat la Oscar pentru Toy Story, a scris scenariul pentru dubiosul Alien 4, a regizat cea mai buna ecranizare Marvel (The Avengers) si azi e un respectat autor de comics (taram pe care si-a continuat serialul Buffy, dupa sistarea acestuia la TV). Alaturi de un alt geek god, Drew Goddard (producator si scenarist la serialul Lost), a creat Cabin in the Woods, care e un fel de examen de bacalaureat in domeniul culturii populare, avand o densitate de referintze mai mare decat cea de dialoguri.

Filmul incepe ca un horror clasic, cu un grup de adolescentzi gen Scooby Doo care se cazeaza intr-o cabana din padure (identica cu cea din Evil Dead). Tinerii incep sa fie casapitzi unu cate unu insa nu din spirit de violentza gratuita, ci pt ca toata tarashenia e un experiment al guvernului american, care organizeaza un fel de Big Brother show pe teme ale filmelor horror din anii 80. Showul este la concurentza cu o productzie japoneza similara, in care diversi oameni sunt omoratzi de fantome iesite din casete video, telefoane mobile etc. Lucrurile se agraveaza cand gagica virgina scapa din cabana si gaseste un tunel secret cu care ajunge chiar in studiourile din care se orchestreaza intregul show. Cand tzi se pare insa ca ai prins poanta filmului, se mai twistuie o data intr-o directzie si mai misto despre care n-o sa dau spoilere.

Calitatea de metafilm, din aceeasi categorie cu seria Scream, ii asigura instantaneu statutul de film cult. Lista de filme parodiate sau remixate e prea lunga ca sa o enumar aici (cele evidente sunt Truman Show, The Cube, Evil Dead, Hellraiser) iar finalul pur lovecraftian e genial.

As luck would have it (aka La Chispa de la Vida)

You can't go wrong cu un film al lui Alex de la Iglesia. Si e intotdeauna o placere sa te uitzi la Salma Hayek. Asta e cel mai recent film al lui Iglesia, trecut cam neobservat de presa, in mod paradoxal, desi nu-i lipseste nimic din ingredientele care au facut din Iglesia un regizor cult. Nu e la fel de la flamboyant ca Balada Triste de Trompeta sau El Dia de la Bestia, dar e destept, hazliu si tragic.

Un marketer ramas fara slujba din cauza crizei financiare se plimba brambura si, cum se plimba el, are un accident nasol, mai exact ii intra in cap o tzeava fara sa-l omoare. Doctorii nu pot sa-l duca la spital ca tzeava nu poate fi scoasa din zidul de care apartzinea, tzeava nu poate fi taiata caci vibratziile i-ar putea fi fatale, asa ca tot Madridul se aduna sa se minuneze in jurul muribundului, printre care si Salma Hayek (nevasta-sa), fiul sau satanist plus 100 de reporteri venitzi de la toate televiziunile din lume. Muribundul incepe sa puna la punct o strategie de marketing, promitzand ca va da un interviu televiziunii care ofera cei mai multzi bani si de aici incepe un thriller capitalist cu scene demne de Dan Diaconescu si un foarte amar comentariu social la adresa halului in care a ajuns mass-media.

In unele privintze, filmul e genial si ne amaraste pe noi, romanii, prin faptul ca astia fac misto de lucruri pe care noi le traim in mod tragic.

Red, White and Blue


Desi in general dezaprob genul torture movie, o data la catziva ani genul produce cate un film ok. Nu tzin minte care a fost precedentul (Human Centipede a fost mai mult o parodie a genului), dar filmul lui Simon Rumley e excelent. A fost si la TIFF, atat filmu, cat si regizoru (a scris si niste articole funny despre Cluj), dar l-am ratat atunci si am tzinut neaparat sa-l vaz.

Evident, e bun pt ca partea de torturi si brutalitatzi e redusa (la cam un sfert de ora spre finalul filmului), caci in rest e un film de dragoste nihilist in vana lui Requiem for a Dream, filmat oarecum experimental, cu scene fragmentate si dialoguri minimale. E impartit in 3 sectiuni, The Red, The White, The Blue, fiecare referind o culoare de pe drapelul SUA si un pic de simbolistica cromatica.
  • Sectiunea Red e despre o pitzipoanca care face sex cu cine apuca prin baruri luminate cu becuri roshii,
  • sectiunea White e despre un rocker care ia SIDA de la tipa de mai sus si tot umbla prin spitale antiseptice varuite cu alb,
  • iar sectiunea Blue e despre un tortzionar pensionat din Razboiul din Irak, imbracat cu o geaca de blugi, care vrea sa-i faca felu rockerului din partea a doua din pricina unei chestii pe care acesta i-o facuse tipei de la care luase SIDA in partea intaia.
Filmul e extrem de intens, cu personaje care se degradeaza gradual, de la oameni normali la animale disperate. O vreme am avut impresia ca seamana cu Drive, dar are personaje mai mizerabiliste, iar spre final se transforma din film social intr-un revenge movie brutal. Regia si scenariul sunt excelente, reusind sa descrie tacut devierea emotzionala catastrofala a personajelor care aluneca pe panta disperarii.

Killer Joe 



Batranul William Friedkin (Exorcistu, Filiera franceza) revine cu a doua ecranizare a unei piese de teatru cu oameni tampitzi, scrisa de un anume Traci Letts. Prima a fost Bug, acu ceva ani, cu tipu ala care isi tapetase casa cu staniol sa nu ii intercepteze guvernu conversatziile.

Killer Joe e cu doi rednecksi cretini (tata si fiu) din Texas care, dupa ce termina de-si baut banii, planifica sa insceneze un accident sotziei/mamei ca sa-i incaseze asigurarea de viatza. Pentru a atinge acest deziderat ei il angajeaza pe Killer Joe (Mathew McConaughey), un personaj dubios care pare facut dupa modelul lui Bobby Peru din Wild at Heart. Killer Joe o cere pe fiica/sora mai mica drept garantzie ca va fi platit dupa incasarea asigurarii, ceea ce genereaza o scena similar cu aia care l-a facut celebru pe Bobby Peru (cine stie, intzelege ce vreau sa spun). Lucrurile se duc incet dracului dupa un model ce are cate ceva si din Fargo, deci ar fi o comedie delicioasa daca nu ar fi un film brutal cu oameni tampitzi. Oricum, un film foarte entertaining cu actori excelentzi si, cum avertizam la inceput, cu un puternic spirit de piesa de teatru (cea mai mare parte din film se petrece intr-o rulota in care oameni tampitzi discuta tampenii tragi-comice).


The Help

Film american important pentru americani, mai putzin pentru noi care n-am asuprit si discriminat pe nimeni, ne-am discriminat doar noi intre noi, sa n-avem vorbe cu istoria.

Tzin minte ca am tot ocolit filmu asta crezand ca e o comedie din aia cu Eddie Murphy jucand simultan 3 roluri de servitoare negrese. De fapt si dupa ce a inceput filmul am mai avut impresia asta de cateva ori, dar am verificat pe imdb si nu e Eddie Murphy. Mai mult, doua dintre servitoarele respective au fost si nominalizate la Oscar, iar una a si luat. Pe langa ele, o a treia nominalizare pt actritza a fost data lui Jessica Chastain, probabil sa scape de ea ca de o vreme incoace se baga in toate filmele americane serioase (The Tree of Life, Take shelter, Lawless). O a patra nominalizare a fost chiar pt cel mai bun film, deci americanilor le-a placut, cum ziceam.

Sa va explic despre ce e. In anii 60, intr-un orasel din Mississippi, o congregatzie de neveste pe modelul Stepford Wives/Lana Rey (freze si rochii excelente in filmu asta) depun o petitzie ca toata lumea sa construiasca WCuri separate pentru servitorii negri, ca sa nu se ia ceva boli de la ei (desi aceiasi servitori aveau grija de copii, spalau vasele, faceau mancarea etc.). Intr-o buna seara cand afara ploua nasol, o servitoare refuza sa iasa in ploaie sa faca pishu si face in WCul stapanei sale, care pe acest motiv o da afara. Ca sa se razbune, servitoarea vine a doua zi cu un tort de impacare, dar in mod subtil umplut cu cacutza indulcita sa para ca e ciocolata amaruie. De aici se isca un circ rasial imens, din mijlocul caruia se ridica o tanara jurnalista hotarata sa faca auzita vocea servitoarelor negrese din Mississippi, oferindu-le sansa sa contribuie la o carte despre conditzia de servitoare discriminata.

Toata afacerea se petrece in preajma asasinarii lui Luther King, si o gramada de detalii ofera un comentariu social bogat la adresa semi-sclavagismului si segregatzionismului pe care americanii il practicau nu chiar asa demult, daca te uitzi pe calendar. Ma rog, in timpu asta noi eram mai discretzi ne distram cu experimentul Pitesti si altele asemenea, subiect ce nu prea are shanse la Oscaruri. Are insa shanse sa intregeasca trilogia Human Centipede.


Filme contra plictiselii

Seven Psychopaths


Irlandezul care ne-a dat acu ceva ani genialul In Bruges a fost capturat de Hollywood si incearca sa faca aici un metafilm in genul lui Charlie Kaufman (ma gandesc la Adaptation). Ii iese, pana la un punct, insa cei care nu-s constientzi de aceasta intentzie vor fi tentatzi sa considere filmul absurd si cam aiurea, salvat pe ici pe colo de mireasma de comedie pe care o emana.

Indiciul principal e ca personajul principal e un irlandez pe nume Marty (pe regizor il cheama Martin McDonagh si e tot irlandez), chemat la Hollywood sa scrie scenariul unui film cu psihopatzi. Marty (jucat de Colin Farrell, prezent si in In Bruges) se amesteca fara voia lui intr-o afacere murdara cu catzei rapitzi pentru recompensa de Christopher Walken. Acesta are ghinionul de a rapi cainele mafiotului Woody Harrelson si de aici se isca o intreaga tevatura in care nu e clar cat din poveste e imaginatzia alcoolizata a lui Marty, chinuindu-se sa lege un scenariu cu cap si coada, si cat sunt evenimente reale pe care acesta le traieste. Momente suprarealiste precum aparitzia lui Tom Waits cu un iepure in bratze, ori discutzii despre scenariul la care lucreaza Marty si care seamana dubios de tare cu filmul la care ne uitam inclina balantza spre prima idee.

Oricum, e clar ca McDonagh incearca prin acest film sa faca o gluma, ma tem insa ca una prea subtila. Probabil asa s-au gandit si producatorii, de aia l-au pus sa bage o gramada de poante hazlii prin dialoguri.

Lawless


In Lawless am vazut cel mai mishto sfetăr ever, purtat de Tom Hardy, si cea mai lata carare pe mijloc, in freza lui Guy Pearce (vezi poza).

Filmul e noua isprava a lui Nick Cave (muzică si scenariu) si a celui care s-a ocupat de majoritatea videoclipurilor sale, australianul John Hillcoat. Pt. cine nu stie, precedentele lor colaborari au fost The Road (ecranizarea dupa McCarthy) si Proposition. Dintre astea, Lawless seamana suparator de tare cu Proposition, doar ca, in loc de fratzi banditzi irlandezi terorizatzi de un om al legii, avem fratzi banditzi americani terorizatzi de un om al legii. Fratzii sunt Tom Hardy (Bronson, Dark Knight Rises) indragostit de barmanitza Jessica Chastain (Tree of Life), Shia LaBoeuf indragostit de fata popii din sat, plus inca unu pe care l-am uitat.

Obiectul activitatzii lor ilegale e tzuica in vremuri de prohibitzie. Ca si Horea, Closca si Crisan mult inaintea lor, nu sunt lasatzi sa faca un ban cinstit dintr-un biznis cinstit, caci Guy Pearce vrea control absolut asupra retzelei de cazanagii. Ca si Proposition, tot filmu e un schimb de brutalitatzi intre cele doua partzi. Ca si in Proposition, brutalitatzile sunt destul de brutale - grumazuri taiate, picioare in gura, oameni trashi in smoala, impuscaturi mai sangeroase decat ar fi normal cu sculele de pe vremea aia. Muzica, peisaje misto ce rezonează cu temele preferate ale lui Nick Cave, insa ramai la final cu sentimentul ca filmul e o reciclare grosolana a lui Proposition.

Bridesmaids


Dupa ce a fost acuzat de-a lungu vremii ca face numai comedii vulgare cu barbatzi nesimtzitzi si misogini, Judd Appatow si-a pus banii la bataie sa produca si o comedie vulgara cu femei nesimtzite (si misogine?). Smecheria i-a iesit, caci filmul s-a ales cu o nominalizare Oscar pt. scenariu si pt. una din actritze.

Desi scos din context filmu e destul de enervant (gagici isterice pregatindu-se pt nunta uneia dintre ele), la o analiza atenta realizezi ca scenariul e intr-adevar destul de destept, amestecand chickflickul clasic gen Sex and the City cu comedia barbateasca de bere, rezultatul fiind un fel de The Hangover/Superbad cu burlacitze bete in loc de burlaci/liceeni.

Desigur, burlacitzele bete se distreaza de o alta maniera decat burlacii in situatzii similare, dar nu foarte diferit totusi. Avem gaguri, momente de vulgaritate care sa contrasteze cu gingashia generala a protagonistelor, multe bancuri bune, la fel de multe proaste, unele ironii la adresa a ceea ce femeile considera probleme serioase (iar din afara se vad ca niste aberatzii) etc.. Actritza principala, Karen Wiig (a tot aparut prin filmele lui Appatow) e excelenta, ea fiind de vina si pt scenariul finalist la Oscar. Iar daca va era dor de grasu ala cretz care aparea in toate filmele lui Appatow (Seth Rogen), sa shtitzi ca ceva s-a intamplat cu el, caci aici joaca un tip care arata, vorbeste si se poarta fix ca el, doar ca nu e el.



Eddie the Sleepwalking Cannibal


Asta e un film care imi scapase la festivalul de la Biertan. Nu e mare lucru de capul lui, dar e pe alocuri amuzant. Un hipster danez se muta in Canada si ia un job de profesor de arte plastice la un liceu satesc. Acolo cunoaste un orfan oligofren care e talentat la desen insa e canibal. Il ia pe orfan acasa la el si foloseste accesele de violentza ale acestuia ca inspiratzie pentru o serie de tablouri de mare succes. Politzia locala insa se sesizeaza la faptul ca tot mai multzi cetatzeni dispar fara urma, iar hipsterul trebuie sa decida daca violentza de dragul artei e o virtute sau o oribilitate.