TIFF 2021 - filme meh (de 2 stele din 4) part 2: Knocking, Ane is Missing, Miss Marx, Preparations to Be Together for an Unknown Period of Time, Lux Aeterna+The Human Voice

Dupa dezamagirea adusa de filmele LGBT de la TIFF 2021, nici cele feministe nu mi-au mai spus mare lucru. Ceva nasol se intampla - ori cu mine, ori cu lumea.

Postarile precedente despre TIFF 2021 sunt aici (despre seriale), aici (despre filmele oribile) si aici (despre alte filme meh).

***********************************************

Miss Marx

(regizat de Susanna Nichiarelli, feminista)

Surprinzator cat de putzin se vorbeste despre Eleanor Marx, fiica activista a lui Karl Marx, cea care a tras din greu sa vada Capitalul tradus in engleza si a conectat comunismul de feminism. Partenerul ei a fost Edward Aveling - biolog, intelectual socialist si gaslighter celebru care a impins-o pe fata la sinucidere (el fiind insurat in paralel cu alta). Dar pana atunci a ajutat-o cu Capitalul si cu eforturile ei activiste.

Filmul incearca sa ne convinga ca Eleanor era si punkeritza - coloana sonora e dominata de punk, sunt cateva scene in care eroina danseaza pe coloana sonora (vezi poza de mai sus), o gaselnitza post-moderna a regizoarei cu care nu se face mare lucru, ba mai si lasa impresia ca filmul ar fi o parodie. Desi nu e, e chiar bine documentat istoric si am invatzat o gramada despre aceste figuri, despre care nu se prea vorbeste, din cercul proxim al lui Karl Marx. In multe privintze ceea ce numim azi neo-marxism e mai apropiat de in esentza de Eleanor Marx decat de Karl Marx.

Era nevoie de un film care sa scoata la lumina aceasta figura obscurizata de reputatzia tatalui sau. Ma intreb unde or fi fost Câțu și Ghinea cand se intona Internatzionala intr-una din scenele cheie ale filmului, ce-ar fi in sufletul lor sa vada filmu asta. Daca se concretizau fanteziile anti-comuniste ale lui Ghinea acest film ar fi fost interzis la noi si asta ar fi fost ultima editzie TIFF (desi Tudor Giurgiu e ultimul om pe care l-as suspecta de simpatii comuniste - de vina e cineva mai discret, implicat in selectzia de filme).

Din pacate filmu e fusharit estetic - as fi vrut sa-mi placa mai mult, subiectul merita mai mult.

***************************************************

The Human Voice + Lux Aeterna

(regizat de Pedro Almodovar, respectiv Gaspar Noe)

Astea sunt doua exercitzii cinematografice de lungime redusa ale doi dintre cei mai importantzi regizori ai momentului, larg apreciatzi de publicul fidel al TIFFului. Primul are 30 minute, al doilea 50, dar programul TIFF le-a alaturat ca sa umple slotul unui lung metraj. Sunt doua pastile semi-improvizate cu unele calitatzi vizuale si niste mishtocareala cinematografica din partea autorilor.

Bucata lui Almodovar are un singur personaj, pe Tilda Swinton care vorbeste in niste casti Apple Pods cu barbatu care i-a dat papucii. E un monolog in care se aud doar replicile ei si trebuie sa ghicim ce i se spune de pe partea ailalta. Nu se discuta nimic interesant, ne uitam doar la dictzia Tildei Swinton, a fost gandit ca un exercitziu pentru studentzii la actorie si totodata ca product placement pentru Apple Pods.

Bucata lui Gashpar Noe a fost incropita in timpul filmarilor la o reclama Yves Saint Laurent cu lumea care se nimerise pe acolo: niste top modele celebre (Abbey Lee din Neon Demon) si niste actritze (Beatrice Dalle din Inside si Șarlota lui Gainsbourg). Regizorul experimenteaza cu o imagine dublata in care spectatorul are de urmarit doua puncte de vedere in paralel, incercand sa-si distribuie atentzia asupra a doua streamuri vizuale. Cica autorul vrea sa foloseasca trucul si in urmatorul sau film - o dificultate majora pentru creier, mai ales cand decurg si dialoguri paralele iar subtitrarile nu sunt paralelizate. O alta agresiune la adresa spectatorului e finalul, cu o scena stroboscopica datatoare de epilepsie, in care sunt arse pe rug niste top modele. Ca sa intzelegi de ce exista filmul asta tre sa vezi si acest interviu cu Gashpar.

****************************************************

Ane is Missing

(regizat de David Perez Sanudo, basc debutant cu lung metraj)

Ar merita o stea in plus filmu pentru femeile frumoase din acest film, dar altfel este o poveste cam seaca de interes regional - nu stiu daca mai cunosc 2-3 oameni care sa mai stie care e faza cu ETA si cu problemele din Tzara Bascilor (prin anii 90 se tot auzea la stiri, dar de o vreme s-a stins subiectul).

O punkeritza cu apucaturi anarhiste fuge de-acasa, ma-sa e ingrijorata ca ar fi fost rapita, omorata etc. In paralel aflam ca ma-sa e divortzata, nu prea are chef sa apeleze la fostu barbat pentru a rezolva problema (in orice caz nu suporta sa-i vada moaca) iar la serviciu are probleme din cauza unor vandalisme ale unor grupari de tineri care vor sa dea corporatziile afara din tzara (a bascilor) - un fel de #rezist pe invers, ca aia de acolo vor sa alunge corporatziile, la noi vor corporatziile sa ne alunge pe noi ca sa eliberam resurse.

Filmul nu prea functzioneaza nici ca thriller (aflam repede unde a disparut fata), nici ca poveste de familie (familia e complet dezintegrata), nici ca lupta de clasa (momentele anarhiste sunt rasfirate si molutze, de parca regizoru s-ar fi temut sa nu fie banuit de propaganda ETA). 

Altfel, e mereu o placere sa ascult femei vorbind limba basca.

****************************************************

Knocking

(regizat de Frida Kempff, debutanta suedeza, regizoare de documentare)

Un scurt-metraj cvasi-horror a fost lungit excesiv ca sa para lung-metraj desi povestea nu contzine suficient miez incat sa justifice asa ceva. Calitatzile sunt strict tehnice, cu prim-planuri si unghiuri de filmare atipice ca sa surprinda angoasa eroinei - o gagica iesita de la casa de nebuni care are impresia ca aude pe cineva plangand undeva prin blocul in care tocmai se mutase. O vreme ignora plansul apoi incearca sa alerteze vecinii, politzia etc. insa toate investigatziile duc spre concluzia ca poate eroina a fost externata prea repede de la psihiatrie. Nu demult facuse si Soderbergh Unsane pe o idee similar dar net superior (si filmat cu iPhoneul, fara pretentzii).

E atat de fumata retzeta asta incat ma shokeaza ca cineva mai primeste fonduri sa produca asa ceva, cand io n-am bani pentru facturile de curent ale lui Câțu.

Stiam filmul din programul festivalurilor horror de vara asta, insa cine spera sa vada un film horror va fi dezamagit, iar cine vrea sa vada o femeie nebuna emanand angoasa prin totzi porii va obosi destul de repede - actritza e ok, dar filmul trebuia sa ramana scurt-metraj.

*******************************************

Preparations to Be Together for an Unknown Period of Time

(regizat de Lili Horvat, unguroanca)

Extrem de simplist ca poveste si departe de promisiunea de pe afish a unui "noir psihologic", filmul reuseste totusi sa prinda prin faptul ca e foarte moody si atmosferic, cu gagica asta aruncand mereu priviri cu subintzelesuri sau uitandu-se prelung la podurile Budapestei. Nu e un film prost, vizual e frumos alcatuit, dar i-ar fi ajutat sa aiba si un scenariu.

O bruma de poveste tot are: eroina vine din SUA la Budapesta sa caute un chirurg ungur pe care-l agatzase la ceva congres in SUA, doar ca tipu e gaslighter si se preface ca n-o mai cunoaste, ba mai are si familie. Ceea ce insa nu o descurajeaza pe fata - isi ia o chirie in Budapesta, il tot urmareste si hartzuieste pe barbat, iar in paralel se mai duce la psihiatru intrebandu-se totusi daca nu cumva e un caz de "crazy, but enjoying it".

Filmul a fost submiterea oficiala a Ungariei la Oscaruri, insa e prea ieftin si simplist sa fie bagat in seama, Oscarurile moderne se dau pe justitzie sociala, obsesiile romantice sunt un lux al burgheziei. Plus ca nu intzeleg de ce s-ar muta cineva din SUA in Ungaria pentru un barbat, ce fel de feminism e si asta.

TIFF 2021 - Filmele meh (2 din 4 stele): Supernova, Summer of 85, The World to Come, Body, Nowhere Special

Inca un calup de filme de la TIFF 2021, de data asta din categoria meh (2 stele din 4) - facute profi sau cu actori misto insa boring, ori incoerente, ori disperate dupa empatia spectatorului.

Primele doua postari despre TIFFul asta au fost aici (despre serialele de la TIFF) si aici (despre filmele oribile).

Supernova

(regizat de Harry Macqueen, autor de filme boring)

Inca un film din cadrul subtilei sectziuni Re-educaTIFF. Ca si Falling de care ziceam in postarea trecuta, e tot cu actori mari in roluri gay si tot despre dementza, dar aici boala apartzine unuia dintre cei doi iubitzi, pe care celalalt il tot menajeaza si il plimba pe ici colo sperand ca il va stimula sa-si termine cartea pe care se apucase sa o scrie. Ca si in Falling, povestea se amesteca cu flashbackuri, personajele-s americani middle class bogătani care-s gay mai mult pentru ca-si permit si altfel s-ar plictisi, toate personajele sufera de o lipsa generalizata de umor iar povestea are complexitatea unei telenovele Prima TV din anii 90.

Nu stiu daca e semn de homofobie, dar am o groaza teribila ca toate telenovelele si filmele siropoase care s-au strans de 100 de ani incoace au inceput sa fie refacute cu exact acelasi plot dar cu personaje gay. Le-am urât cand aveau personaje hetero, le urasc si acum cu personaje gay, le voi uri si cu personaje trans, le voi uri si cand vor fi despre robotzi. Chiar daca beneficiaza de actori onorabil ca aici. Povestea asta am tot vazut-o pe Prima TV, si pe Hallmark si prin diverse seriale pentru gospodine, singurul element de noutate e upgradeul LGBT avand drept ambitzie maxima sa ne obisnuiasca cu imaginea sarutului a doi barbatzi nebarbieritzi. 

Ok, ne-am obisnuit, niste filme de Doamne-ajuta cand vedem?

****************************************************

The World to Come

(regizat de Mona Fastvold, nevasta lui Brady Corbet)

Cica e Brokeback Mountain pentru femei. De fapt e pentru barbatzi, ca e cu lesbiene (Brokeback Mountainu original fusese pentru femei).

Pana la urma dintre filmele sectziunii Reeduca-TIFF pe teme LGBT asta mi-a placut cel mai tare - nu neaparat pentru ca e cu lesbiene, ci pt ca

• e filmat in Romania rurala a anului 2020, un sat rasfirat din Muntzii Apuseni care s-a potrivit sa arate locurile in care se petrece actziunea (SUA anului 1850)
• are actori interesantzi: pedigree de Oscar (Cassey Affleck, Vanessa Kirby) amestecat cu vedete horror (Christopher Abbott, Katherine Waterston), plus ceva figurantzi români
• dialogurile-s faine, bazate pe material literar: nuvela unui anume Jim Shepard cu care nu-s familiarizat dar are darul cuvintelor (chiar daca personajele epocii nu vorbeau in felu ala)

Regizoarea norvegiana (colaboratoare-nevasta a lui Brady Corbet, un obisnuit al TIFFului) e si ea priceputa, folosind meteorologia si bucolicul locurilor pentru a intensifica peisajul emotzional. Povestea e si aici rudimentara - aventura erotica dintre doua neveste frustrate ca isi risipesc vietzile la fermele izolate ale sotzilor patriarhali. Unu e de treaba dar bleg, celalalt vârtos dar violent - ca asa-s barbatzii, sunt stricatzi ori intr-un fel, ori in altu.

Ramane totusi aici la filmele meh pt ca povestea e extrem de rudimentara, am mai vazut-o si pe asta de zeci de ori, doar cu alte personaje (si dialoguri mai naspa, aici fiind principalul plus al filmului).

*********************************************************

Summer of 85

(regizat de Francois Ozon, musafir vechi al TIFFului, mai recent autorul lui Double Lover)

Aidan Chambers e un scriitor britanic dubios, cunoscut drept autor de cartzi pentru copii care a reusit cumva sa strecoare niste proze "young gay adult" precum romanul pe care se bazeaza acest film, destul de controversat in urma cu 40 de ani cand a avut o insemnatate comparabila cu mult mai tarziul Call me by your name. Astazi romanul lui Chambers e considerat un clasic al literaturii teen gay, insa ecranizarea tardiva a lui Ozon il face sa para o pastisha dupa Call me by your name. Chiar daca esti constient de cronologia publicarii si "dreptatea" pe care acest film incearca sa o faca romanului lui Chambers, tot ramai cu senzatzia de proiect tardiv care n-are mai nimic de spus dincolo de stradania regizorului de a recrea muzical si vestimentar atmosfera de statziune frantzuzeasca din anii 80.

Aveam asteptari mai mari de la Francois Ozon, un subtil si ingenios propagandist al emanciparii pansexuale (vezi si ecranizarea Double Lover dupa Joyce Carol Oates). Necazu e ca din filmu asta lipsesc si subtilitatea si ingeniozitatea - intentzia pare una de restaurare a importantzei romanului lui Chambers. Scenariul e o furtunoasa poveste de ambuteiaj sexual intre doi adolescentzi gay mega-horny, plus o fag-hag englezoaica cu accent britanic oribil care le strica cumva schema. Sora Carlei Bruni apare in rolul mamei unuia dintre flacaii horny.

In concluzie, la TIFFu asta s-a strans in mine o puternica impresia ca cinema-ul LGBT se conservatorizeaza, si-a gasit o albie comoda si nu mai are ambitzii. Mi-a ramas sperantza in Bruce La Bruce, desi nu mai vrea nimeni sa se uite cu mine la filme de-ale lui.

************************************************

Nowhere Special

(regizat de Uberto Pasolini, nepotu lui Visconti si P. P. Pasolini)

Tear jerker competent, uneori intens dar cam simplutz si cu un actor-copil neconvingator. Filmul a fost coprodus de români, cu actori irlandezi si un regizor italian al carui bunic e Luchino Visconti si al carui unchi de-al doilea e Pier Paolo Pasolini. Regizorul e mai activ ca producator (in UK), aflandu-se in spatele unor mari succese (comedii) precum The Full Monty. Acu isi incearca mana si cu o drama de familie, din postura de regizor.

Povestea e despre irlandezul asta single-father alb heterosexual caruia i-a dat papucii gagica lasandu-i in grija si copilul. In sfarsit un film care reabiliteaza imaginea barbatului alb heterosexual care munceshte in draci si tre sa gaseasca solutzii disperate la problemele pe care i le-au creat femeile. Problema e ca irlandezu sta sa moara, sufera de ceva incurabil iar in timpul care i-a mai ramas trebuie sa dea spre adoptzie pe asta micu caci mama denaturata nu mai vrea sa auda de ei. Pe parcursul filmului muribundul viziteaza mai multe familii incercand sa o aleaga pe cea ideala pentru copil. Intre timp incearca sa se asigure ca pushtiul nu pricepe ce se intampla - il fereste de ideea mortzii cat poate. Niste asistente sociale il ajuta in acest sens cu cartzi pentru copii despre moarte.

Amatorii de tear-jerkere de Hallmark vor fi incantatzi, filmul e bine facut, cu cateva scene emotzionante, din pacate subminate de actorul copil care nu prea pricepe filmul in care joaca. Nu e un film slab, dar e in afara sferei mele de interes.

****************************************************

Body

(regizat de Malgorzata Szumowska, o tipa cool)

Poloneza Malgorzata Szumowska a fost revelatzia mea la aceasta editzie TIFF, prezentata in sectziunea 3x3 cu trei dintre filmele sale premiate in ultimii ani. Si asta a fost premiat la Berlin dar mi s-a parut cel mai slab dintre cele trei - interesant si plin de dumele/smecheriile pe care le-am regasit si in filmele mai de maturitate ale autoare. Dar e cam fragmentat, dificil de urmarit si mai putzin rafinat estetic decat celelalte doua titluri pe care o sa le prezint in postarile despre filmele bune.

Personajele principale sunt doua femei - o suferinda de bulimie care incearca sa se reobisnuiasca cu mancatu (dupa trauma mortzii mamei sale); cealalta e psihoterapeuta care o trateaza de bulimie si imbina psihoterapia cu spiritismul intr-un pachet de servicii care se pare ca e la mare cautare la ei prin Polonia (si la noi, de altfel). Mai e si tatal fetei, un procuror care are treaba criminalistica in preajma mortzilor si pe care contactul cu psihoterapeuta il face sa isi puna intrebari despre taramul mortzilor si meseria de procuror, despre fantome si posibilitatea de a comunica cu sotzia moarta (mama tipei bulimice).

Era mult potentzial pentru lucruri interesante dar cumva ramai cu impresia de film neterminat, ingramadind idei cu care autoarea nu a stiut ce sa faca. Din fericire celelalte filme ale sale ii termina unele idei de aici, motiv pt care alelalte mi-au placut mai mult.

TIFF 2021 - filmele nashpa: Falling, Mother Schmuckers, Ultrainnocence, The Dog Who Wouldn't Be Quiet

TIFF 2021, cum ziceam.

Ca de obicei incep cu filmele nashpa care ai zice ca n-ar fi asa multe, dar in articolu asta le pun doar pe cele abominabile. Vor mai urma postari cu filmele slabe si boring care au dominat categoric ce am prins in perioada festivalului (pe cele mai bune le-am vazut inainte sau dupa festival, dar le bag tot aici ca n-am mai scris demult).

Falling

(regizat de Viggo Mortensen, falnicul Aragorn din Lord of the Rings)

Aragorn fiul lui Arathorn joaca, regizeaza si scenarizeaza aici un tip gay care denuntza heteronormativitatea toxica a tatalui sau jucat de epava lui Lance Henriksen sau de o versiune clonata a sa, ca eu personal il stiam mort dar creca mi s-au confundat amintirile. Arata super-rau Henriksen in filmu asta, dar nu-mi dau seama daca s-a ramolit el sau au vrut doar sa arate cat de repulsivi sunt heterosexualii albi conservatori.

Filmul face parte dintr-o informala sectziune Re-educaTIFF care tot incearca sa ne arate ca heteronormativitatea masculina e o meteahna ce vine la pachet cu rasism, homofobie, misoginism, lipsa de compasiune pentru animale, pasiune pentru filme vechi cu cowboy, fumat nepoliticos in spatzii inchise, gură care pute, Alzheimer si intr-un final te mananca canceru. Toate astea coclesc sub o proasta dispozitzie sistemica care scoate din sarite pe oricine se nimereste in jurul suferindului de asa ceva - barbatu alb heterosexual e mai rău decat unu care-tzi tusheste COVID in fatza, macar COVIDu nu pute ca gura lu Lance Henriksen.

Nu stiu cand am mai vazut ultima data un personaj mai repulsiv - Henriksen joaca genu de rol care poate capata o nominalizare Oscar si o nominalizare Razzie simultan. Filmul sufera cumplit de lipsa de subtilitate si de hatereala ageist-heterofoba, incercand sa ne arate ca un barbat alb conservator si vaduv nu face nimic decat sa strige "Cocksucker!" de dimineatza pana seara. David Cronenberg are un cameo in rolul proctologului pe care Lance Henriksen nu-l lasa sa-i bage deshtu in fund de homofob ce e.

******************************************************

Mother Schmuckers

(regizat de Fratzii Guit, debutantzi din Belgia)

Unul din cele mai crancene filme pe care le-am vazut in viatza asta, o semi-improvizatzie belgiana filmata cu telefonu pe care criticii politicosi il compara cu Beavis/Butthead sau cu Dumb and Dumber sau cu filmele scandaloase ale lui John Waters. Mie mi-a conjurat in minte mai degraba imagini cu Garcea, daca ar fi fost hipster si facea un film impreuna cu Iulian Bulai pe cand acesta studia in Norvegia.

Filmul incepe cu astia doi din poza de mai sus care prajesc un cacat intr-o tigaie si mama lor prostituata intra peste ei. Apoi incep sa fuga prin oras sa caute pe catzelu pierdut al mamei lor si trec prin tot felu de peripetzii, cum ar fi o orgie cu zoofili unde il impusca pe unu in putza. Mathieu Amalric apare inexplicabil intr-un rol, creca l-au drogat sau l-au shantajat cu ceva. N-a ras mai nimeni pe durata proiectziei, decat un tip superweird de langa mine.

Asta e filmu despre care am avut satisfactzia sa-i vad pe actorii principali in carne si oase intr-un coltz de la Casa TIFF unde nu-i baga nimeni in seama. Am vrut sa le cer un autograf la mishto dar nu m-a lasat gagica-mea, a zis sa ma pun un pic in locul lor ca si mie mi s-a cerut candva autograf la mishto.

**********************************************************

Ultrainnocence

(regizat de Manuel Arija de la Cuerda, debutant spaniol)

Cineva le-a platit bilet sau le-a asigurat cazarea sa vina la Cluj la vreo 3 insi implicatzi in filmu asta. Au vorbit totzi trei la finalul filmului, n-am intzeles nimic din ce au zis, am ramas cu sentimentu ca fusesera drogatzi cand au facut filmu. Altzii le-au gasit scuza ca ar fi o piesa de teatru psihedelica pe care au incercat sa o transpuna in film. Cica e si SF pe deasupra. La filme ca astea incepi sa te intrebi daca n-ar fi mai bine sa se dea de undeva un certificat ca sa ai voie sa faci filme - nu chiar o diploma, da macar un test psihologic.

E despre doi astronautzi inchisi intr-o nava/capsula care il cauta pe Dumnezeu prin metode shtiintzifice (=apasand butoane, tragand manivele). Pe toata durata filmului cei doi se maimutzaresc si vorbesc nonsensuri (sau a fost traducerea proasta, nu-mi dau seama). Arata ca un proiect studentzesc in care studentul e extrem de increzator in propriile idei si nu e nimeni sa-i spuna ca mai bine sa se se lase pagubash.

E si unul din acele filme de pandemie care s-a filmat aproape integral in doua camere - asta ar putea servi ca scuza, dar daca stateau actorii pe scaun si spuneau niste bancuri porcoase creca eram cu totzii mai castigatzi.

***********************************************************

The Dog Who Wouldn't Be Quiet

(regizat de Ana Katz din Argentina)

Film alb-negru, cizelat estetic si cu cateva momente intrigante, care insa nu se leaga nicicum, e doar o adunatura de scene fara legatura puse cap la cap, avand ca element comun pe actoru asta care e fratele regizoarei. L-a pus sa filmeze diverse scene si le-a legat una de alta sperand ca o sa dea impresia ca ar fi un scenariu la mijloc.

Protagonistul incepe ca hipster shomer care tunde iarba pentru ca nu-si gaseste un job de ilustrator Adobe, apoi gaseste totusi un job dar isi da demisia realizand ca locul de munca nu era pet-friendly si corporatzia nu aprecia cand cainele pe care-l ducea la serviciu se pisha pe coridoare, apoi isi ia un job de vanzator de zarzavaturi si face un podcast impotriva capitalismului. Apoi peste lume loveste o pandemie care face ca aerul sa nu mai fie respirabil la o inaltzime mare de un metru jumate, ceea ce obliga toate personajele sa umble cu mersu piticului. Dupa 10 minute pandemia trece si totul revine la normal ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. La un momendat regizoarea s-a saturat si filmu se termina.

Cainele din titlu devine irelevant destul de repede. Ramai cu impresia de proiect de examen studentzesc.

TIFF 2021 - serialele: Riot Police, The Investigation, UFO(s)

Cu ocazia TIFFului am remarcat cat au crescut pretzurile in baruri si terase, dar asta nu tzine direct de TIFF ci de relansarea economica HoReCa care a profitat de caracterul festiv al TIFFului ca sa obisnuiasca lumea cu 30 de lei limonada. Erau primele semne ale Câțocrației, ale ceea ce ni s-a vandut drept relansare economica. Noroc cu vibe-ul neocomunist al TIFFului - nimic nu e mai placut decat sa critici capitalismul in timp ce bei un vin de un milion juma sticla la Casa TIFF, conversand cu o producatoare nemtzoaica care se plange de chiriile din Berlin.

Filmele sexo-marxiste din program nu-s chiar dominante, dar sar tot mai puternic in ochi, alese pe principiul obrazniciei - posibil ca s-au strecurat ceva comunisti in echipa lui Chirilov, caci inclusiv in ziarul festivalului se citeaza tot mai des din carnetul micului propagandist. TIFF-ul a avut dintotdeauna mesajul subliminal ca Mosh Craciun nu exista, insa sexul anal da, dar acum mai vine si cu o componenta politica. Acu 10 ani un film gay era un film gay si atat, stiai ce o sa-tzi fluture prin fatza ochilor, acu insa treaba s-a complicat mai rau decat conflictul dintre feminism si transgenderism.

N-am vrut sa opresc blogu asta inainte sa implineasca TIFFu 20 de ani. Am partikipat la toate 20 de editzii, inclusiv cand nu locuiam in Romania. La fiecare editzie am vazut minim 10 filme (si maxim vreo 40) - un proiect personal al rezilientzei in fatza filmelor proaste (n-am iesit de la niciunu desi am fost amenintzat ca mi se dau papucii daca nu ies) si al descoperirilor de cineasti geniali cu ani buni inainte sa auda restu lumii de ei (sindromul "I knew it before it was cool"). Am prins in timp real inceputurile carierelor lui Gondry, Mads Mikkelsen, Sorogoyen, Refn, Villeneuve pe cand n-auzise nimeni de el, ascensiunea si apusul unor Von Trier, Kim Ki Duk ori Moodysson plus elemente de memorabilia de care nu-i pasa nimanui; am prins cronicile enervante dar si pe cele cool ale regretatului Leo Sherban, cronicile doar enervante ale lu Gradinaru si cele doar cool ale lui Marculescu, am prins partyurile la care se intra pe sub mana, ca Dragnea la Trump, fara sa realizam ca intr-o zi ar putea deveni chestiune de "cumparare de influentza" si Stat de Drept.

M-am pozat cu Madalina Ghenea dar l-am ratat pe Nicolas Cage ca plecase sa manance gulash secuiesc. M-am dat gay ca sa intru la partyuri queer, m-am dat tzigan sa intru la partyuri cu tematica gypsy, m-am dat manelist sa intru la partyuri cu manele, m-am dat scenarist ca sa intru la discutzii despre pitchuri si m-am dat critic venit din strainatate ca sa primesc acreditari. Am practicat toate formele de apropriere culturala, mi-am distrus ficatul si am scuipat semintze pe jos in cinemaul Arta. Au fost 20 de ani frumosi, cu aproape tot atatea guverne la conducerea tzarii, insa nu pot sa nu observ ca cele mai reusite editzii TIFF au fost cele sub guvernare PSD. Am prins isteria legionarilor din presa clujeana suparatzi ca se dau filme cu gay in aer liber, precum si exaltarea hipsterilor cand a facut Tudor Giurgiu un film despre un threesome cu Tudor Chirila (si ulterior unul cu procurori... film, nu threesome).

In fine, ma asteptam la mai mult fast pentru aniversarea de 20 de ani a TIFFului, mai ales ca Câtzu ne promisese ca asta e vara in care recuperam distractzia pierduta, ca am infrant virusu prin masuri de un succes necroliberal fara precedent. Contrar asteptarilor, a fost una din cele mai serbede editzii pe care mi le amintesc. Lumea cu care ma mai vedeam pe la TIFF a inceput sa se cam lase de baut, autobuzu oficial n-a vrut sa ma duca la partyuri, nu se mai practica facutu rost de invitatzii da mai bine ca nu m-am dus ca am intzeles ca la petrecerea finala s-a dus Jandarmeria peste ei ca depasisera ora de linishte. Daca in editziile precedente am avut ocazia sa vedem la Cluj vedete semi-apuse (dar orishicum vedete) precum ca Alain Delon, Sophia Loren, Nicolas Cage etc., la aceasta editzie vedeta de prim rang a fost un balerin rus cu fatza lui Putin tatuata pe piept.

Filmele debutantzilor au fost atat de proaste incat m-am bucurat sa-i vad cum stateau intr-un coltz cu un pahar de Cola si nu voia sa intre nimeni in vorba cu ei la petreceri (am intrat totusi la una) - o mica razbunare meschina pentru orele pe care mi le-au risipit la filmele lor. Au fost si ceva filme bune dar le-am vazut abia dupa festival - stiind ca aveam sa le prind la Victoria, HBO sau TIFF Unlimited am preferat ca pe durata festivalului sa incurajez obscuritatzile si debuturile, un experiment pe care l-am mai facut, dar niciodata nu l-am regretat ca anu asta. Desi pe ansamblu n-a fost o editzie mai slaba decat altele recente, daca ma limitez la sectziunile carora le-am acordat prioritate (Competitzia de debuturi, sectziunea ungureasca, sectziunea horror) a fost cam varza - iesisem din festival cu senzatzia ca a fost cea mai naspa editzie ever. Am lasat sa treaca cateva luni sa mai vad din titlurile pe care le ratasem ca sa concluzionez ca pana la urma n-a fost chiar un dezastru... desi departe de fastul pe care-l asteptam la aniversarea a 20 de ani de TIFF.

Nu e neaparat vina TIFF-ului, e vorba si de filmele facute in 2020 in conditzii de pandemie, filmate intr-un cadru inchis, uneori in 2-3 camere. Unii regizori au incercat sa-si tortureze imaginatzia in conditzii de lockdown dar putzini au reusit sa faca ceva macar amuzant. Marii regizori promovatzi de TIFF in trecut - Kim Ki-Duk, Von Trier etc. au cam fost cancelatzi sau omoratzi, iar tinerii shacali care vin sa le umple papucii nu detzin virilitatea toxica necesara, n-au nici umor, nici imaginatzie, nici nimic de spus in general.

Cea mai mare dezamagire a fost totusi ca n-am prea prins filme in aer liber. Dupa foarte placuta editzie de anul trecut, cu proiectzii open air pe vreme excelenta, ma asteptam la ceva similar dar cumva au inghesuit toate proiectziile in aer liber de la aceeasi ora si n-am putut prinde mai mult de un film pe seara in afara cinematografelor. In schimb s-a integrat cumva Florestiul in TIFF - o subtila promisiune a urbanizarii acestei bizare localitatzi care n-ar trebui sa existe dupa regulile urbanismului occidental (un fel de Transnistria a Clujului).

O chestie ciudata e ca la editzia asta au inceput sa se dea seriale - fie un binge de un sezon intreg, fie un calup de cateva episoade sa deschida apetitul pentru vreun serial recent lansat. Au mai fost chestii de astea, HBO mai facuse reclame la seriale TV cu cate un episod pilot/promo, dar acum aceasta sectziune n-a mai gravitat in jurul productziilor HBO oficiale, ci a oferite programe de binge watching lungi pentru productzii obscure europene care n-au parte de suportul marilor platforme de streaming (dar pe care probabil HBO are de gand sa le distribuie, asa ca testeaza apele pe la festivaluri).

Primu dintre serialele din program, spaniol, e MUSAI de vazut, scenarizat si in mare parte regizat de Rodrigo Sorogoyen, un musafir vechi al TIFFului despre care in maxim 10 ani se va vorbi cum se vorbeste azi de Villeneuve. Al doilea, danez, e creatzia lui Tobias Lindholm (co-scenarist la Another Round), iar al treilea o hipstereala frantzuzeasca amuzanta. De data asta le prezint in ordine inversa, incepand cu cel mai bun: 

Riot Police

(regizat de Rodrigo Sorogoyen)

Cine-l stie pe Sorogoyen nu va ezita sa se uite la filmul asta - majoritatea episoadelor sunt regizate si scrise chiar de el, in acel stil ultradens si intens cu care ne-a obisnuit in lung-metrajele sale (May God Save Us, The Candidate, Mother au fost toate prezentate pe blogu asta ca filme musai, autorul fiind o prezentza constanta la TIFF). 

Cine nu-l stie, ar putea fi atras macar de subiectul intrigant - soarta unei echipe de jandarmi-scutieri (asa zisele "tzestoase") a caror meserie e sa dea cu pulanu si al caror hobby e sa colectzioneze fulare de la microbistii pe care i-au caftit pe la meciuri (personajele sunt responsabile cu ordinea publica in preajma stadionului Real Madrid).

Grupul de tzestoase se nimereste intr-un incident care se lasa cu moartea unui imigrant de culoare, ceea ce naste o situatzie de tip Black Lives Matter cu multe scandaluri politice si dorintza poporului de a vedea capetele jandarmilor pe tava cu orice pretz. Apare si DNA, si activitistii, si "antreprenorii" disperatzi totzi sa profite cumva de situatzie. Nu zic mai multe ca am si preteni care au mancat bataie de la jandarmi, dar si cunostintze care lucreaza in jandarmerie si-mi povestesc lucruri cu care nu se confrunta aproape nimeni la locul de munca de zi cu zi. Serialul face o treaba excelenta din a scoate in evidentza ambele perspective, iar dpdv tehnic - regie, dialoguri, actori - totul e perfect, musai de vazut, are inclusiv un episod din ăla gen "batalie" care n-ar face nota discordanta nici in Game of Thrones (sigur, cu pulane in loc de sabii si ultrashi in loc de zombie).

*****************************************************

The Investigation

(regizat de Tobias Lindholm)

Tobias Lindholm a fost implicat, ca regizor sau scenarist, in majoritatea filmelor daneze care au facut valuri in ultimii ani, inclusiv la Oscaruri: Another Round, A War, The Hunt. Acu vine cu aceasta miniserie de 6 episoade, despre un eveniment supramediatizat din 2017 - cand un inginer-antreprenor promovat in mass media lor, un fel de Elon Musk, si-a construit un submarin artizanal personal si tot aparea la televizor cu el. Intr-o buna zi, la bordul submarinului cu care se dadea el prin Marea Baltica a disparut subit o jurnalista, cu explicatzii destul de bizare din partea proprietarului submarinului, care si-a scufundat intentzionat submersibilul ca sa stearga dovezile. Fantezia stangistilor conform careia Bezos si Elon Musk sunt probabil niste canibali psihopatzi a capatat in acest caz un contur destul de concret (The Guardian nu se mai satura sa scrie despre caz prin 2017-2018).

Filmul exceleaza prin actori, desi suspectez ca Danemarca are maxim 10 actori pe care-i vad in toate filmele lor (aici Soren Maulling, Pillou Asbaek din Game of Thrones). In schimb pacatuieste prin factorul entertainment - abordarea e documentaristica (desi se mai facuse un documentar despre acest eveniment). Povestea se concentreaza pe eforturile bugetarilor care au investigat cazul (probabil si la ei imaginea bugetarului trebuie spalata cu astfel de filme) si evita sa il depicteze pe agresor, nici macar nu i se mentzioneaza numele (tre sa citesti articolele Wikipedia si The Guardian in paralel cu vizionarea). Cum ar suna sa se faca un serial despre Charles Manson in care nici Charles Manson nu apare, nici numele nu i se mentzioneaza, desi toata lumea stie ca e despre el. Repet, un documentar pe tema asta se facuse deja, de la serial asteptam altceva; nici nu i se justifica durata de 6 episoade, incapea lejer intr-un lung metraj de 2 ore daca se edita materialul mai cu grija. Dar pasionatzii de thrillere politziste daneze vor gasi aici ceva pe gustul lor.

Povestea e rotunda si finalizata complet, deci ori ramane la stadiul de miniserie ori va deveni un fel de antologie true crime daneza in spiritul American Crime Story.

********************************************

UFOs

(creat de Clemence Dargent si Martin Douaire, nu-i cunosc)

Serial cu episoade scurte (sub jumatate de ora) despre un institut francez din anii 70 pentru investigarea fenomenelor OZN. Cica institutul a existat pe bune, a fost supus la tot felu de presiuni politice si bugetare ca avea dificultatzi in a-si justifica existentza, asa ca e o buna ocazie sa se faca misto de el si de politica vremii. Desi acu cateva zile s-a anuntzat ca Pentagonul isi deschide propriul departamentul pentru studierea OZNurilor, deci e genul de chestiune care se transforma pe neasteptate din parodie in ceva serios, si dupa aia te pomenesti ca nu mai ai voie sa razi.

Serialul e o hipstereala la limita parodiei X Files - ceva din filmul cu Louis de Funes si extrateresti, ori din mai recentul Coin Coin, niste piste false spre Men in Black, mult sitcom de birou si niste ironii postmoderne (astrologie, spioni KGB, un personaj gay bagat cu fortza in poveste, un personaj feminin bizar jucat de tipa ochioasă din Benedetta, vezi poza de mai jos). 

Majoritatea cazurilor OZN investigate se dovedesc a fi farse sau accidente - un device ratacit de echipa de turneu a lui Jean Michel Jarre, hippiotzi care vad OZNuri cand se drogheaza, tzarani care dau vina pe OZNuri cand le dispar vacile, o arma secreta a armatei franceze, o secta, KGB, SRI, FBI etc. Personajul principal e directorul institutului care investigheaza acele cazuri, surghiunit in urma unui accident ingineresc catastrofal si incercand sa-si salveze reputatzia, dar afundandu-se si mai mult din cauza birocratziei si a presei de scandal care de regula documenteaza fenomenul OZN sub pretentzia de "jurnalism de investigatzie".

Am gasit totusi serialul cam infantil iar umorul cam fortzat (intzeleg ca unii sunt actori de comedie consacratzi in Frantza, care-s amuzantzi doar daca-i stiai dinainte). Singura dumă la care tzin minte ca am ras e cand vine Steven Spielberg sa ceara personajelor consultantza pentru Close Encounters of the Third Kind. Nu cred ca ma mai uit la un eventual sezon urmator, desi asta se termina cu un cliffhanger mare (insa nici nu sunt semne ca ar continua).