Friday, February 18, 2011

Luna muzicala 9

Inca 10 albume din a doua jumatate a lui 2010, mai mult interesante decat bune, dar oricum interesante in special pt cei carora li s-a parut ca topu meu are cam multa muzica metal in el:

Antony and the Johnsons - Swanlights + Thank your for your love EP

Antony e unul din artistii crescuti in menajeria de freakshi din jurul liderului de scoala muzicala David Tibet (Current 93). Probabil e si cel mai de succes dintre ei avand in vedere ca de o vreme se descurca bine mersi pe cont propriu, ba a atins un nivel de popularitate care il depaseste mult pe al mentorului sau. In sensul ca pe Antony ai shanse sa-l mai prinzi si pe la televizor sau prin discoteci (cu albumul colaborativ publicat sub numele Hercule's Love Affair). Probabil succesul poate fi pus si pe seama faptului ca Antony a crescut un undergroundul gay newyorkez si cu mult inainte sa scoata albume avusese o cariera de succes ca drag queen si soprano castrato. L-am vazut acu 2 ani la Viena si nu arata atat de gay pe cat suna, ba fara machiaj arata chiar masculin mai ales ca a slabit semnificativ fatza de vremea in care facea duetul ala cu Boy George si aratau amandoi ca niste balene romantice.

Sa nu uit sa-i pomenesc si pe The Johnsons, acompaniatorii lui Antony care pt mine sunt miezul muzicii grupului, avand o prestantza si o prestatzie deosebita in concert. Daca-l lasi pe Antony singur cam bate apa in piua, el si cu pianu lui, dar The Johnsons astia ajuta foarte mult la diversificarea soundului, cu violoncele, saxofoane si mai multe chestii.

Din pacate noul album, Swanlights, e lasat cam mult in seama lui Antony si are o implicare mai redusa din partea Johnsonilor. Asta-l face sa para un album de umplutura, de aia e important sa ascultatzi si EPul aferent, Thank you for your love, care mai diversifica un pic peisajul cu niste coveruri interesante dupa Bob Dylan si Lennon. Mai e si o piesa cantata de Bjork, la schimb cu serviciul similar pe care i l-a facut Antony pe albumul ei.

Hitul noului album, cu cateva imagini interesante cu Antony de pe vremea cand era adolescent si isi incepea cariera de drag queen la New York:

O mostra din experimentul disco cu Hercule's Love Affair:

Swans - My Father Will Guide Me Up a Rope to the Sky

Swans, pionieri ai rockului gotic (din generatzia Sisters of Mercy) au revenit dupa 14 ani de absentza, deci albumu asta ar trebui sa fie un eveniment major. Teoretic. Practic nu intzeleg de ce albumul asta e promovat ca marea revenire a trupei Swans cand de fapt e doar inca unul din sirul de albume solo ale liderului trupei, Michael Gira, care a tot scos albume din astea in anii astia de "absentza". O reuniune cinstita ar fi fost daca pe album ar fi aparut si partenera lui, Jarboe, care si ea a developat o bogata cariera solo si de colaborari cu tot felu de trupe din cele mai variate directzii (Neurosis). 

De aia mi se pare mie ca revenirea asta spectaculoasa e o pacaleala, si chiar muzica de pe album creeaza o pregnanta impresie de proiect solo, mai ales cunoscandu-i istoria: mai intai a fost inregistrat unplugged si vandut pe sub mana ca sa se faca rost de bani pt inchirierea unui studio, si dupa ce au strans banii l-au mai inregistrat o data si in varianta asta.

Pt cine n-a auzit de Swans, sa nu se lasa indusi de eroare de pomenirea mai sus a lui Sisters of Mercy - Swans sunt mult mai rock si psihedelici (chiar drone uneori), poate un pic prea mult, ceea ce lasa impresia ca piesele de pe album, si asa cam putzine (pt o revenire dupa 14 ani) sunt excesiv de lungite cu zgomote si texturi de umplutura.

O piesa din anii 80


Si preferata mea de pe noul album:



Die Antwoord - $o$

Astia sunt pionierii unui nou gen de muzica pentru cocalari, numit Zef hip hop, adica un fel de hip hop cu specific regional sudafrican, videoclipuri psihedelice si destul de mult umor (negru).  Se zice ca trei lucruri importante pentru umanitate au venit din Africa de Sud: Tolkien, District 9 si Die Antwoord. Poate ar trebui pomenit si Mandela. Si Charlize Theron.

Trupa e formata dintr-un retardat care seamana cu Vanilla Ice, impreuna cu nevasta sa pitica, si s-a lansat cu cateva clipuri Youtube destul de strigatoare la cer. Cel mai popular dintre ele il are ca invitat pe DJ Botha, cel mai batran supravietzuitor de progeria din lume (vreo douazeci si ceva de ani, in conditiile in care astia imbatranesc accelerat si mor in adolescentza). Alti invitati de seama sunt hiphoperul zulu Wanga, care spune in piesa niste chestii ce au oripilat lumea corecta politic din toate zarile si Jack Parrow, liderul de scoala hiphop cantat in limba afrikaans (un fel de olandeza moldoveneasca). Oricum, ideea e ca Africa de Sud vine tare peste noi, iar probleme sociale de-acolo sunt probleme pe bune, nu fitze de Pantelimon si de West Coast.

Daca nu le-atzi vazut inca clipurile, e musai:

Clipu cu Botha:


Clipu cu Wanga (si cu mana aluia din District 9), cel mai tare clip pe care l-am vazut in tot anul 2010:


Si unu din hiturile lui Jack Parrow (vezi tricou cu Slayer de pe gagica):


Star One - Victims of the Modern Age

Star One e unul din numeroasele proiecte de muzica space opera ale olandezului Arjen Lucassen, personaj esential in lumea muzicii SF si fantasy, atat de esential ca daca ar fi vorba de literatura l-as compara cu Frank Herbert. Albumele Dream Sequencer si Final Experiment (publicate sub numele Ayreon) sunt cam obligatorii pentru orice sefeist care se respecta. Noul album are piese bazate pe distopii si povesti postapocaliptice - 1984, The Road, Gattaca, Blade Runner si inca cateva (politica oficiala a albumelor pe care le publica sub numele Star One e ca fiecare piesa se se bazeze pe o scena dintr-un film SF). La lansarea albumului s-a organizat si un concurs Youtube in care trebuia sa ghicesti filmul pe care sunt bazate versurile pieselor.

Smecheria e ca Lucassen asta nu prea are o trupa, el e cam singur  (si divortzat) iar cand are chef sa traga un album isi cheama totzi amicii sa dea o mana de ajutor la inregistrari. Iar cand zic amici, zic Bruce Dickinson, vocalu de la Dream Theater, ala de la Tiamat, gagicile de la Gathering si Within Temptation, si inca vreo 20 de inshi au contribuit in ultimii 20 de ani la albumele sale, majoritatea publicate sub numele Ayreon. Cam pe acelasi sistem functioneaza si proiectul Star One, diferentza esentziala fiind ca aici colaboratorii sunt mai constantzi (nu-s adusi doar pt o piesa-doua), sunt ceva mai modesti (nume importante, dar nu MARI) si colaborarea constanta a permis de-a lungul timpului si cateva concerte, inclusiv un DVD live (ceea ce nu prea e posibil in varianta Ayreon).

Ce imi place cel mai mult la trupa asta sunt vocalii  de care ma leaga nostalgia tineretzii si  pe care ii consider responsabili pentru a-mi fi deschis pe vremuri apetitul pentru rockul progresiv (apetit pe care l-am pierdut intre timp, dar l-am avut multa vreme). E vorba de Russell Allen (Symphony X), Dan Swano (Nightingale) si Damian Wilson (Threshold, Landmarq), nume oarecum ramase in umbra in zilele noastre si impinse la margine de  modele si schimbarile din industria muzicala. E responsabilitatea sefeistilor sa pastreze vii numele astea in istoria muzicii, caci astia sunt Asimovii, Bradburyi si Herbetzii SFului pus pe versuri.

P.S. Cautati varianta pe 2 CDuri, are cateva piese bonus faine, printre care un cover Emerson Lake Palmer si una cu Tony Martin invitat la voce.

Piesa mea preferata de pe noul album:


Spiritual Front - Rotten Roma Casino

Astia-s o gasca de italieni mai perversi ca Berlusconi, care canta un fel de folk erotic. Cand ne-au vizitat in Romania, au avut pe scena si o gagica care se masturba intr-un fotoliu. Exty poate sa confirme, ca a fost acolo, s-a suit si pe scena sa vada mai de aproape. In general au piese despre vazelina si viatza de gigolo, un accent italian un pic suparator, dar compenseaza faptul ca e o trupa care crede cu tarie in ce canta, nu-ti lasa niciodata senzatia ca e doar de spectacol.

Asteptat de multa vreme, albumu cel nou despre cazinourile din Roma (de fapt nu prea are legatura cu titlul, versurile sunt tot despre vazelina si pestilentza sexuala) e un pic mai spart si mai putin melodios decat cele care ne-au cucerit mintzile acu catziva ani dar, cu un pic de bunavointza, se dovedeste satisfacator. Cand zic spart, zic ca s-a cam pierdut aura de folkist de Costinesti care incuraja la fredonare pe vremuri, si s-a inlocuit cu un sunet mai profi dar si mai rece, cu accent pe ritm si unele efecte cosmetice care gatuie sentimentul si fiorul. In mod deosebit m-au impresionat versurile: "german boys like to do it in uniforms!"

Hitul slinos si hormonal al noului album, despre "the taste of your sex":


Ghost - Opus Eponymous

Cand am auzit prima data trupa asta nu mi-a venit sa cred ca cineva si-ar risca finantzele sa produca un astfel de album pentru care aproape ca NU EXISTA audientza tzinta in anul 2010. E un fel de rock satanic retro si over the top, dar atat de retro si de straight face incat prima data m-a umflat rasu, dar pe urma m-am surprins fredonand refrenele la aproape toate piesele.
 
E unul din cele mai interesante albume ale anului trecut dar, din pacate, ca si in cazul lui Swans, prea scurt si prea "demo" ca sa-l bag in top. Desi e un debut, se banuieste ca trupa e formata din vedete ale rockului satanist care umbla mascate din ratiuni de marketing. Muzica suna foarte competenta pentru ceea ce este, adica rock satanic stupid asa cum sta bine unui gen care n-ar trebui sa se ia prea in serios. Soundul e FOARTE invechit, undeva intre King Diamond si Judas Priest la vremea debutului, parca ar fi un album adus de Doctor Who din anii 70, pe post de cadou de Craciun. Piesele sunt extrem de catchy si in ciuda spiritului crestin al sarbatorilor, l-am ascultat destul de mult in zilele alea.



Willie Nelson - Country Music 

Toata lumea banuie ca lui Willie Nelson i se apropie sfarsitul. Si el banuie asta, asa ca s-a gandit sa scoata albumul de sinteza al carierei cu un titlu care sa faca discul asta sinonim cu istoria muzicii country.

Cu un titlu precum Country Music nu te pui. Nu e o revelatzie, experimentul jazzy de acu 2 ani (Willie and the Wheel) a fost mult mai inovator. Dar Country Music va ramane probabil albumul de pus in dictionare al carierei lui Willie si implicit al istoriei muzicii country. Sper ca nici Dumnezeu, nici Satana nu se vor supara ca il pun pe Willie Nelson alaturi de Ghost de care am vorbit mai sus, mai ales ca piesa lui Willie se numeste "Satan, your kingdom must come down":



The Sword -Warp Riders

Pe astia i-ati fi vazut, daca erati atenti, in deschidere la AC/DC la Bucuresti. Desi s-ar putea sa nu-i fi vazut, ca nici pe Phil Anselmo cu Down nu i-ati vazut. The Sword e o trupa din noul val de space rock saptezecist, epigoni ai lui Led Zep si altii ca ei. Spre deosebire de colegii lor de generatie (Wolfmother, Black Stone Cherry), The Sword sunt un pic mai metal si mai SF, dar si mai putzin catchy/radio friendly. Calitatile lor sunt in principal instrumentale, vocea banala ii trage in jos, de asta nu le-am prea dat atentie pana acu.

In 2010 insa au scos cel mai bun album al lor si au inceput sa dea drumul la niste videoclipuri foarte startrekiste (doua deocamdata). Preferatu meu e Tres Brujas, care creca contzine cel mai tare riffan de chitara din tot anul 2010:




Kvelertak - Kvelertak 

Desi multa vreme punkul si blackul au parut ca se trag din universuri diferite (atat punkerii cat si blackerii au mandria lor cand vine vorba de originile genului favorit), in ultima decada tot  mai multe trupe de black (norvegiene majoritatea) au promovat terenul comun al celor doua genuri, spre ciuda multora din fani.

In principiu punku e o chestie betzivaneasca si huliganeasca de origine britanica, in timp ce blacku s-a dorit mereu un pic mai mistic si mai cu fasoane, desi istoria ne invatza ca, la origini (tot in UK), blackul nu era decat o versiune oculta a punkului (Venom). Ulterior norvegienii, vikingii si românii au tinut mortzis sa se desprinda de radacinile punk si sa se ascunda in alte cotloane (chiar gotice, care nici alea nu le-au convenit pana la urma), dar iaca traim zile in care adevaru a iesit la iveala, de cand insisi originatorii blackului norvegian au inceput sa (re)cocheteze cu punkul (Darkthrone, Satyricon si altzii).

Acuma a venit si randul trupelor de punk sa se apropie dinspre directzia ailanta, iar Kvelertak astia sunt printre primii care o iau pe panta asta. Evident, sunt tot norvegieni, ca acolo se pun la cale toate corcelile astea sinistre. Fundatzia trupei e de punk nihilist si rocknroll dansant, vizibil influentzata de concetatzenii Turbonegro, insa vocea si temele abordate sunt luate din black metal. Trupa e la debut dar albumul a aparut cam in toate topurile metal ale anului trecut. Eu nu l-am bagat ca e cam monoton, dar oricum e de ascultat si trupa promite multe. Sake le-a si luat interviu pe siteu La Baza Gatului.

Hitul debutului:


Kamelot - Poetry for the Poisoned

Kamelot, o trupa obligatoriu de urmarit de catre orice fan al literaturii high fantasy, parca incearca cu noul album sa se dezica de prezentarea defectuoasa pe care au avut-o azi vara la Sibiu (unde ma plangeam ca l-au ascuns pe vocal de parca le-ar fi fost rusine cu el). Adica par sa-si fi compus intreg noul album in jurul vocii norvegianului Khan, vedeta trupei. Creca e cel mai moale album al trupei, deci si cel mai melodios. Are contributzii de efect din partea lui Oliva (Savatage), a noului chitarist al lui Ozzy si a vocalului de la Soilwork. Are si o poveste, de fapt mai multe, probabil de aia albumu se invarte in juru vocalului care isi asuma pe rand roluri de narator si de personagii diverse din istorioare horror-romantice cu gagici si ambiantza gotica.

S-ar putea chiar sa fie cel mai putzin metal album din istoria trupei, dar pana la urma am luat-o ca o chestie buna, ca intrasera pe o turnanta foarte monotona de cateva albume incoace, iar piesele aerisite de aici suna mult mai proaspat (mai ales un cover version dupa Nick Cave). A, si discu are o coperta foarte misto.

 Asta e hitul noului album, cu un clip fain si ala de la Soilwork invitat pe post de demon or something:

Wednesday, February 09, 2011

Luna muzicala 8

Anul 2010 a fost, paremise, cel mai tare an muzical de la 1996 incoace. A fost si anul revenirilor mai mult sau mai putzin surprinzatoare: Anathema (dupa 7 ani), Swans (dupa 14 ani), Atheist (17 ani), Ratt (11 ani), Brendan Perry (dupa 13 ani), Danzig (dupa 6 ani), Mortiis (6 ani), Spiritual Beggars (5 ani), Flotsam and Jetsam (5 ani) si erau cat pe ce sa revina si Dwarves sau Kovenant dar au amanat pentru dupa anul nou. A fost si anu revenirii la forma de aldata (dupa o serie de albume schioape) ale lui Nevermore, Deftones, Flotsam and Jetsam. A fost si anu surprizelor majore - albumul de cantzonete al lui Mike Patton, albumul black metal al chitaristului de la HIM si inca unele de care o sa vorbim in urmatoarea serie de articole.

Un fel de top 10 al primei jumatatzi de ani am facut acu cateva luni, cand trecuse jumatatea de an.  Consideratzi cele ce le voi scrie aici ca fiind topul 10 al celei de-a doua jumatatzi de an. Din astea 2 topuri am compilat lista de recomandari muzicale de final de an.

Killing Joke - Absolute Dissent

Killing Joke sunt niste old farts englezi care canta cam de cand m-am nascut eu si, conform BBC, sunt singura trupa rock cu o istorie mai lunga de 30 de ani pentru care inca n-a scris nimeni o biografie ori o istorie. Au fost una din influentzele muzicale majore ale rockului modern, fiind pomenitzi drept parintzi ai genurilor grunge si industrial metal si stimatzi profund de trupele pe care le-au inspirat (Metallica, Ministry si cam toata generatzia grunge). Dovada se gaseste pe bonus discul Absolute Respect, atasat albumului de fatza si contzinand o gramada de coveruri dupa Killing Joke, cantate de fanii lor (adica Metallica, Fear Factory, Foo Fighters, Nine Inch Nails si nu mai tzin minte care). Sa ne intelegem, sunt 2 feluri de trupe pe lumea asta: unele ale caror fani suntem eu, tu si altii de pe strada, si unele ale caror fani sunt Metallica, Ministry si altii de genu asta.

Eu am auzit de ei mult mai tarziu decat de trupele care canta pe bonus disc si din cauza asta am avut mereu impresia ca sunt o trupa de punk care s-a luat la un momendat dupa  Ministry. E foarte posibil ca adevarul sa stea exact invers dar n-am cercetat foarte atent, sunt fan Killing Joke abia de vreo 10 ani, ceea ce, pastrand proportziile, e ca si cum un pokemon din zilele noastre s-ar da fan Metallica dupa ce a auzit prima data de idolii sai pe albumul St. Anger.

Au fost una din trupele esentziale ale scenei britanice optzeciste (generatzia Sisters of Mercy dar ceva mai punk), o perioada care le-a adus popularitatea si majoritatea videoclipurilor, pana in momentu in care vocalu Jaz Coleman a luat calea ocultismului si a fugit in Islanda de teama Apocalipsei pentru care facuse o obsesie. Dupa ce s-a mai calmat, s-a intors un alt om si a incercat sa relanseze trupa de mai multe ori, cu diversi colaboratori, o data in anii 90 si o data in 2003, de data asta ca grup de industrial metal pe teme oculte si politice (2 chestii care merg mana in mana de la o vreme). Noua fatza a grupului, mult mai aspra si mai opresiva decat versiunea pop-punk din anii 80, a dat si albumele mele preferate de la ei - Democracy in anii 90 si Killing Joke 2003.

In 2010, membrii originali ai grupului s-au intalnit la inmormantarea bassistului  Paul Raven si la capul mortului i-au compus un imn (Raven King) pe care au decis sa-l si puna pe un album si cu un drum sa mai reinventeze o data trupa, revenind pentru prima data in formula originala din anii 80. Asta e albumul de care discutam aici, Absolute Dissent, care e un mix intre elementele punk pop de tineretze si cele dure, cu iz de Ministry pe care le-au practicat in ultimii 15 ani. Asta asigura si o diversitate semnificativa comparativ cu restul discografiei si il face sa fie albumul-sinteza al carierei grupului. Daca esti rocker si n-ai ascultat trupa asta, potzi sa te lasi de rock, sa te duci cu pretenii la un baschet, sa iei aer curat, vorba lui Hrothgarr.

Un hit de tineretze, de pe vremea cand ii mai prindeai si la televizor:



Unul din hiturile varstei de mijloc, din anii 90



Unul din hiturile perioadei mai recente de ocultism industrial




Hitul optzecist al noului album (nu e foarte reprezentativa pt album, majoritatea pieselor sunt mai dure):






The Unwinding Hours - The Unwinding Hours

Astia nu sunt la fel de legendari ca sus pomenitzii, dar au avut si ei o pozitzie de pionierat la un momendat, pe vremea cand se inventa postrockul. Asta e un gen de care a ajuns sa mi se faca scarba foarte repede, mai ales dupa concertul My Sleeping Karma din Cluj de asta-toamna, cand am avut epifania faptului ca postrockerii astia, oricat de sensibili si psihedelici s-ar da, habarn-au sa cante si nici n-au pic de groove si sentiment in artera. Insa nu uitatzi ca lucrurile n-au stat dintotdeauna asa. La inceputuri asta trebuia sa fie un gen experimental care sa imbine metalul de atmosfera (in special doom) cu progresivul psihedelic. Din pacate, pe partea de rock cel putzin, postrockul s-a dovedit foarte propice pentru artisti sensibili care habarn-au sa cante si uite asa in catziva ani din genu asta au disparut si metalul si progresivul ramanand...nici nu stiu ce, o lalaiala monotona pe 2 corzi cu cateva suisuri si coborasuri cat sa nu zici ca e o singura piesa cantata de mai multe ori. Mai tragic e ca a fost nevoe de aceasta diluare pentru ca genul sa inceapa sa prinda la public. Din fericire partea buna a postrockului (=ideea originala) a migrat spre jazz unde e mult mai progresiv exploatata in cadrul asa-numitului subgen future jazz, promovat de norvegieni (Tonbruket, Jagga Jazzist etc.).

Printre pionierii postrock s-au numarat scotzienii Aereogramme care s-au desfiintzat acu catziva ani,  cand s-au plictisit si ei de muzica asta, tocmai cand genul incepea sa capete popularitate si sa piarda originalitate. Din fericire anul asta s-au reformat partzial sub numele Unwinding Hours si au scos albumul pe care ar fi vrut sa-l scoata Anathema anu asta si n-au fost in stare. Are ceva si din Porcupine Tree, dar o instrumentatzie ceva mai vartoasa, cu texturi metal, contrastanta cu vocea sensibila si foarte melodioasa. Adica exact ce trebuia sa fie postrockul si nu mai e. Cel mai probabil nu va avea mai mult succes la hipsteri decat pe vremea cand se numeau Aereogramme, dar pentru noi restu e o mica bijuterie ideala pentru momente emo si romantice.

Hitul noului album:


Si una de pe vremea cand se numeau Aereogramme:



Grinderman - Grinderman 2

Marele om care este Nick Cave se tzine cu dintzii de planul albumelor anuale, plus ca a mai si scris o carte porno tradusa la noi anu trecut, aia cu Moartea lu Bunny Munroe. Anul asta a revenit cu proiectul Grinderman, care e cam aceeasi trupa ca si Nick Cave and the Bad Seeds, doar ca practica un stil mai mustacios, mai punk si mai industrial, cu versuri cam la misto, o atitudine de jam session si videoclipuri asijderea.

In caz ca n-atzi auzit de Nick Cave, va interzic sa mai cititi acest blog. In cazu in care n-atzi auzit de el mai mult decat de colaborarea aia cu Kylie Minogue, va mai acord o perioada de gratzie: Fetele sa inceapa de la No More Shall We Part, baietzii de la Tender Prey. Oamenii cu suflet sensibil de la Let Love In, aia acri si isterici de la Murder Ballads (sau invers?). Un muzicant esentzial al secolului care a trecut, incapatzanandu-se sa-si puna pata si pe secolul asta, cu proiectul Grinderman, Nick Cave are o atitudine de pervers bolnav de prostata, aflat la a doua criza de mijlocul vietzii, asa ca nu cred ca e cel mai fericit mod de a lua primul contact cu el, de aia v-am indrumat spre albume in care era mai curatzel si mai frumos imbracat. Grinderman 2 nu are nici o piesa atat de memorabila ca No Pussy Blues de pe precedentul disc, dar se tzine bine.

Hitul noului album:


Grinderman - "Heathen Child"
Încărcat de naivepromo. - Music videos, artist interviews, concerts and more.

Si memorabilul hit No Pussy Blues, piesa esentiala de la o varsta incoace:


Grinderman - No Pussy Blues
Încărcat de accent. - See the latest featured music videos.

Enslaved - Axioma Ethica Odini

Rareori intra in topurile mele de final de an cate un album de black metal, creca pot numara pe degetele de la ... sa zicem 2 maini, albumele care mi-au placut din genu asta. Anu asta am pus chiar 2 albume in top, unu din primul semestru (japonezii Sigh) si unul din al doilea, asta.

Enslaved e trupa destul de veche in black metalul norvegian, dar a fost si una din primele care au virat spre teritorii mai experimentale. Dar nu atat de experimentale ca la altzii, la care filonul black a disparut cu totul, ci niste directii un pic mai clasice, inspirate de rockul progresiv si temele folk vikinge. Treaba care nu e tocmai o noutate in Norvegia, acolo e o intreaga scena care incearca sa legitimizeze cultural scarbosenia de black metal asimiland-o cu chestii culte si piperand-o cu momente mai melodioase. Printre cei care au pus umarul la abordarea asta, menita sa faca un pic de lumina in bezna din capul blackerilor, se mai numara si Borknagar ori Vintersorg, dar Enslaved astia au scos primul album SERIOS de la un capat la altul, adica asta cu Axioma lu Odin. Au mai avut ei niste tentative dar au avut mereu un sound kkcios si n-au prea reusit sa atraga partea de public nefamiliarizata cu genurile extreme. Poate acum o sa reuseasca desi tot un album de metal dur e, dar  unul cu sunet curat,  negalagios, cu voci curate imbinate intr-un mod foarte fericit cu clisheele black metal care nici alea nu mai sunt chiar asa suparatoare.

A nu se intelege ca cineva care n-a ascultat niciodata black metal va fi convertit de ce se aude aici. Pana la urma necesita oarece familiaritate cu soundul genului, dar daca cineva vrea sa asculte macar o data in viatza un album black de la un capat la altu, are de ales de pe o lista destul de scurta, iar albumu asta e destul de sus pe acea lista.

Una din cele mai cool piese ale albumului:


Si una un pic mai veche dar nu tare:

Monster Magnet - Mastermind

Maestrii stoner rockului american si autorii unuia din cele mai ROCK albume rock din istorie, Powertrip, au intrat intr-un con de umbra in decada trecuta, culminand cu moartea clinica a vocalului. Acesta a reusit sa se intoarca de pe lumea cealalta dar nu si-a mai gasit relatziile si resursele care au asigurat popularitatea si deschiderea trupei spre MTV la finele anilor 90. Cu ocazia asta nici nu s-au mai straduit prea mult sa tzina directzia catchy si au revenit spre un rock mai mocirlos, care le-a caracterizat debutul si asocierea cu stoner rockul (rock pt drogatzi) si space rockul (rock pt drogatzi care se uita la Odiseea Spatziala).

Cu albumu de anu asta Monster Magnet salveaza onoarea occidentului stoner in fata Romaniei, care  dupa ce 2000 de ani n-a avut nimic, ii are acum pe Egocentrics (albumul anului in Romania, vezi si topul muzicisifaze de final de an, sper sa gasesc vreme si de o recenzie la Dilema printre atatea jazzuri). Dar revenind la Monster Magnet, albumul are un titlu sec si o coperta si mai seaca, nu mai are nici hituri ca pe vremuri dar are piese bune in mod constant distribuite pe durata discului, unele chiar de suflet, despre cum e sa traiesti cu pilula sub limba.

Hitul noului album, cu un clip foarte misto despre criza economica:



Si hitul secolului trecut, Space Lord Muthafukka (varianta live de anu trecut, sa vedetzi cum s-a ingrasat asta ca un porc):



Flotsam and Jetsam - The Cold

Astia sunt una din trupele marginalizate ale thrashului american. Si pe buna dreptate. Singurul lucru pentru care ii mai tzine minte lumea e ca l-au dat pe Newsted la Metallica, desi nici asta nu mai e demult la Metallica deci nu merita pomenit detaliul. Mie oricum nu mi-a placut niciodata thrashu american din pricina unui conflict ideologic din timpul liceului asa ca am aruncat cu kkt cu orice ocazie in trupe ca Metallica, Megadeth etc. Creca v-am mai zis de ce - cand eram eu intr-a noua au facut shedintza cu parintzii din cauza ca aveam tricou cu Metallica, iar acum totzi deontologii si VIPurile tzarii se inghesuie la concert cand vine trupa in Romania. Asa am patzit si la bac, cand m-au depunctat ca am scris "niciun" intr-un cuvant. Iar acu se mai ia lumea de mine ca de ce scriu "creca" si "la un momendat". Ia mai asteptati un pic si vorbim mai incolo, da? Tot timpu am fost un gagiu de avangarda. In fine, chestii de genu asta m-au facut sa-mi dau seama cat de stramba e lumea sata si am intrat intr-o depresie fara iesire.

Revenind, de la Flotsam astia chiar n-am ramas cu nimic din toata cariera lor. De aia am fost complet surprins de calitatea noului lor album, de care am auzit din laudele aduse de redactzia metalfan si pe buna dreptate. E un thrash melodios, undeva la jumatatea drumului intre Megadeth si Nevermore, fara sa fie inglodat in balade (cel mult jumatati de balade ca piesa de mai jos), ci rockereala energica cu refrene foarte catchy si voce curata.

Una din preferatele mele de pe noul album:



Si o piesa de pe vremea cand alergau pe urmele lu Metallica:


Solefald -Norron Livskunst

Norvegienii au avut mereu o doaga in plus in creier si o lipsa majora de instinct de conservare. Nu imi dau seama cum de si-l permit si cum pot rezista dpdv comercial cu atatea abordari experimentale care prin partzile noastre nu vand nici 10  bucatzi pe intreg teritoriul tzarii asteia de 2 bani. Probabil prin alte partzi treaba sta altfel sau poate pur si simplu e posibil sa subzisti in Norvegia cu cele mai traznite idei artistice. Poate la ei e altfel. Ideea e ca cam 3 sferturi din muzica de avangarda vine de acolo, cel putzin cand e vorba de rock, si am inceput sa am impresia ca la fel sta treaba si in jazz, probabil si in alte genuri.

Solefald e una din traznaile mai recente ale norvegienilor, de fapt e un duet intre 2 insi, pe nume Lazar si Cornel (zau). Proiectul are originile in black metal, pe unde cei doi si-au petrecut tineretzile, dar face totu posibil sa te induca in eroare cu aceasta aparentza. E un fel de black metal de vodevil (o piesa se numeste chiar Blackabilly) cu ceva influentze folkiste (scandinave, de la oompa cea jucausa la lamentatziile vikinge) si niste refrene foarte ezoterice, la care contribuie si Agneta, vocea feminina din ultimul hit Dimmu Borgir (o gagica care, apropo, avea si ea o trupa interesanta, Animal Alpha la care a renuntzat din pacate dupa ce s-a maritat cu unu din Dimmu Borgir). 

Solefald nu sunt la prima isprava de genu asta, dar asta e primu album al lor pe care-l consider cu adevarat de avangarda, cele de dinainte fiind niste imitatzii dupa alte trupe de avangarda, tot norvegiene (Arcturus si unele din zona vikinga).

Preferata mea de pe noul album, cu Agneta:

Si un clip mai vechi, de apartament, in care se pot vedea meclele lui Lazar si Cornel:



Spiritual Beggars - Return to Zero

Spiritual Beggars e una din cele mai misto trupe rock din Europa. Desi are origini relativ sinistre (trupa Carcass, pionierii death metalului britanic), in zilele noastre canta un fel de Deep Purple mai hippie, cu versuri despre femei pe care nu te potzi bizui. Legaturile cu death metalu nu s-au rupt de tot, chitaristu Mike Amott mai tzine in paralel si trupa Arch Enemy, in care nevasta-sa face vocea death. Daca ma-ntrebatzi pe mine, nevasta-sa l-a si stricat, din pricina lui tre sa astept cate un cincinal pt un album Spiritual Beggars (interval in care cu nevasta a scos 3 albume si 2 DVDuri). Plus ca, dincolo de elementul exotic de a canta death metal cu o blonda focoasa la voce, muzica aia mi se pare cam stearpa. Dar, deh, nevestele.

In 2010 Amott a primit bilet de voie sa se mai joace cu pretenii de bere asa ca pan la urma a iesit nesperatul album Return to Zero. Nesperat pt ca la un momendat aveam impresia ca trupa se destrama - claparu a plecat la Opeth, tobosaru si bassistu la Firebird (proiectul celuilalt chitarist din Carcass, tot saptezecist si hippie, dar mai pe blues), iar vocalu si-a bagat picioarele cu totu si a revenit in trupa de la care a fost imprumutat, Grand Magus. Din fericire Mike Amott a reusit sa adune gasca la loc, mai putzin pe vocal, post pe care a trebuit sa angajeze un om nou (al 3-lea). Postu a fost ocupat de un grecotei (pe nume Apollo!) care ma temeam nu prea stie engleza, dar e ok, a mai cantat el in 100 de trupe europene pana acu. Din pacate e cel mai nasol din vocalii pe care i-a avut Spiritual Beggars, (probabil de aia schimba trupa atat de frecvent) si ii lipseste complet timbrul de mahmureala al precursorilor sai, ingredient fundamental in credibilitatea trupei (nu-l vad in stare unele din piesele mai vechi).

Asa se face ca noul album s-a cam mulat pe noul vocal si e cel mai retro si AOR din cariera Beggars, cu balade si pian in loc de hammonduri psihedelice si versuri cam de kkt, sa fiu onest (si un cover Uriah Heep care seamana cu Iris). Bine, cam toate albumele lor se doreau un tribut adus rockului din anii 70, dar in acelasi timp sunau clar a albume post-2000 care fac cu ochiul spre trecut. Noul disc insa si suna a anii 70, e mai putzin obraznic, mai fitzos, cum ziceam e setat pe stilul noului vocal, sa nu-l faca sa sune nelalocul lui. Din fericire piesele-s solide si compenseaza lipsa de identitate si atitudine a noii voci. M-am simtzit ca si cand AC/DC si-ar pierde vocalu si l-ar angaja pe Cristi Minculescu in locul lui. In fine, nu-l vad scotzand mai mult de 2 albume cu Beggars, eu sper ca asta sa fie si ultimul si mai spre ca Amott divortzeaza naibii o data si revine la treburi serioase.

O mostra de Minculescu suedez:


Si una din vremurile bune ale trupei:

Volbeat - Beyon Hell, Above Heaven

Volbeat sunt trupa aia daneza de Elvis-metal pe care voi atz vazut-o la Sonisphere si eu nu. Am auzit ca in general trupa a facut impresie buna, mai putzin catorva membri ai forumului metalfan carora li s-a parut ca e o trupa de adolescentzi neseriosi. Metalistii nostri uita (sau n-au stiut niciodata, sau nu erau nascutzi pe vremea aia) ca in urma cu vreo 15 ani Lentzi Kiriak ne scotea peri albi la radio cu cateva trupe de metal tinere (pe atunci) pe care abia le descoperise si tzinea neaparat sa ne impartaseasca entuziasmul. Printre alea s-au numarat cateva de care n-a mai auzit nimeni dupa aia (Dearly Beheaded), unele care au alunecat intr-o amara uitare (End of Green, au scos album anu asta!) si unele care s-au transformat din omida in fluture, cum ar fi trupa de death metal danez Dominus, cu care Lentzi a si tras un interviu la momentu aparitziei albumului intitulat....Vol.Beat. Ei, cam ala e locu si momentu din care s-a nascut trupa Volbeat.

Dupa unul din cele mai tari albume ale decadei 2000 (Rock the Rebel), au scos unu mai subtzire care batea mult inspre Offspring, motiv pt care au facut un ban in plus dar au si pierdut ceva respect. Din fericire anu asta au revenit in mare fortza, cu un album in care s-au redus mult momentele Johnny Cash si punk (nu de tot, a ramas latura Elvis Presley) si au aparut o gramada de momente de metal optzecist mai dur ce aduc ba a Metallica, ba a Danzig, ba a Mercyful Fate. Ca sa parafeze noua abordare, au invitat pe cateva piese niste legende ale epocii respective care improspateaza foarte mult piesele pe care-si aduc contributzia: vocalu de la Kreator, vocalu de la Napalm Death si un concetatzean danez, pe chitaristu Mercyful Fate. Albumu e cel mai dur din cariera Volbeat, dar continua sa fie catchy si nu duce lipsa nici de bucatzi mai accesibile, sa nu zguduie prea tare creierii ascultatorilor castigatzi pe la radio cu albumele precedente.

O piesa reprezentativa:

Si o capodopera de pe vremuri:

Si una din perioada in care cantau death metal:


Kylesa - Spiral Shadow

Un alt gen de rock cu origini relativ recente (sub 10 ani) e aceasta imbinare intre genurile dure (doom extremist, thrash american, death, uneori chiar grindcore) si rockul progresiv al anilor 70. Liderii incontestabili ai acestui gen de experiment sunt Mastodon care au reusit in mod surprinzator sa se ridice in mainstream si sa capete o vizibilitate foarte buna desi practica un gen deloc radio friendly (comparativ cu Metallica, grungeul, nu-metalul si alte genuri de rock care au reusit in diverse perioade sa scoata capul din underground). Cred ca a contat foarte mult si marketingul puternic si aura mistica in care s-au prezentat mereu, atat ca imagine cat si ca versuri. Destul de repede au aparut si epigonii, dintre astia remarcandu-se in ultimul cincinal Baroness, High on Fire si Kylesa. Dintre astia, Kylesa e singura trupa care are o gagica la voce/chitara (desi nu pare, ca mai mult grohaie decat canta).

In segmentul asta muzical, anul 2010 a fost anul lui Kylesa care si-au rafinat mult soundul si imaginea, urmand exemplul Mastodon si castigand putzin in accesibilitate, sper sa urmeze si un succes pe masura. Ca si Mastodon, e o trupa care merge pe teme mistice, new age, cu elemente de SF, ecologism si paleoastronautica, cu texturi sonore interesante si un sound ceva mai aerisit decat al celorlalte trupe de gen, mai ales pe acest nou album. In sensul ca aici e mai putzin thrash si doom si mai mult psihedelic si chiar ceva din postrockul pe care il acuzam mai sus (dar aici cu masura si bun simtz, nu ca sa lungeasca inutil piesele). Vocea (masculina) e un pic seaca si anosta dar nu intr-un mod suparator (si lui Mastodon le-a luat 3 albume sa se aseze dpdv vocal), mai ales ca e compensata de tot felu de gaselnitze, efecte si vocea gagicii de la chitara.

Practic e o tentativa de redefinire a rockului progresiv venind exact din directzia opusa, a metalului brut si din topor. Genu asta de contrast da tot farmecul genului si al acestui album Kylesa care, cum ziceam, e cel mai reprezentativ din acest gen pe anul care a trecut.

Hitul albumului:



Si o mostra live sa o vedeti si pe gagica:

Wednesday, February 02, 2011

Filmele vorbite pe la spate - ianuarie 2011

Filme musai

The Social Network

Faptul ca filmul horror e baza cinematografiei poate fi demonstrat prin aceea ca dintre toti regizorii care au lucrat la seria Alien, Fincher e singurul care n-a luat inca Oscarul. Dar se tot chinuie de cativa ani, e clar ca asta e obiectivul lui incepand de pe la Zodiac (favorit al Cannesului acu 3 ani) si continuand cu Benjamin Button (favorit al Oscarurilor de acu 2 ani).

Nu stiu daca o sa-i iasa cu filmu asta despre Hi5, dar in mod clar e unul din cele mai importante filme istorice pe care le-am vazut. In primul rand pentru ca istoria lui e recenta, in al doilea rand pt ca va afecteaza pe toti (pe mine nu, ca n-am cont si nici n-o sa am). In al treilea rand pt ca da destule lectzii de viatza despre cum functioneaza treaba in zilele noastre la nivel interuman.

Ma asteptam la un film supersec gen Wall Street dar echipa reuseste sa scoata un film bun din piatra seaca. Creca principalul merit il are scenariul care reuseste (cu putine exceptii) sa ocoleasca jargonul informatic sau de marketing online (desi toata lumea din film lucreaza "in proiecte" si "pe online"). Al doilea merit il au actorii - mucosul din Zombieland / Roger Dodger / Adventureland e nascut pentru roluri de geek autist (aici rolul inventatorului Facebookului), Andrew Garfield probabil va fi un nume important la Oscaruri si e viitorul Spiderman, o optiune mult mai buna decat cel care a fost pana acu (aici e coinventatorul Facebookului, tzepuit de amicii sai) si am fost complet socat sa-l vad pe Justin Timberlake facand un rol bun, tot de cocalar, dar un fel de cocalar mai fin si invartitor, mai exact inventatorul Napsterului care dupa ce a scapat de puscarie in urma acuzatziilor aduse de Metallica si-a lins ranile si s-a relansat cu Facebook (desi unica sa contributzie tehnica a fost ca a scos articolul The din denumirea originala TheFacebook). Foarte funny e faptul ca Timberlake canta candva cu N'Sync, care creca si-au adus si ei o contributzie la doborarea Napsterului. Genial casting.

Deci un film anormal de bun pentru o tema seaca si deloc generoasa care, n-o sa credetzi, dar are si efecte speciale (2 gemeni facuti pe calculator dintr-un singur actor) plus un soundtrack de zile mari facut de Trent Reznor (probabil principalul contracandidat la Oscaruri fatza de Tronul lui Daft Punk).



 The Town

Un thriller din ala lung, lent, apasator si cu multa tensiune psihologica, dar, din fericire, si cu cateva scene de actziune si impuscaturi care mai rup ritmu cand itzi vine sa motzai. E regizat de Ben Affleck, un tip care mi se pare foarte naspa ca actor, dar se pare ca il coafeaza mai bine postura de regizor. Din pacate in filmu asta e si regizor si actor (rolul principal), ceea ce mi-a dat niste strangeri de inima dar pana la urma a fost ok. Putea sa fie si mai ok, dar a fost ok, in sensu ca nu mi-a venit sa sparg monitoru cand ii vedeam moaca de borcan, dar mereu imi ziceam in gand "ce tare ar fi filmu asta daca ar avea alt actor in rolul principal!".

Filmu e o poveste cu spargatori de banci din zilele noastre. Majoritatea filmelor de genu asta se petrec candva demult, inainte sa se inventeze wirelessu si iphoneu si analizele ADN. In sfarsit a facut cineva si un film in care talharii tre sa tzina pasu cu progresu tehnologic. Eroii sunt o gasca de cocalari irlandeji condusa de Ben Affleck (cu cel mai prost accent irlandez pe care l-am auzit vreodata). Mana lui dreapta e Renner din Hurt Locker (finalist la Oscar si pt rolul de aici). Si mai sunt catziva. Astia dau spargeri toata ziua buna ziua, apoi se duc la casino sa sparga banii pana raman lefteri, apoi o iau de la capat. Mai au de alimentat si niste mafiotzi cu care au parteneriate, asa ca nu au viatza de huzur in ciuda faptului ca au furat la viatza lor milioane bune.

Intr-o buna zi, Ben Affleck se indragosteste de una din casieritzele pe care a brutalizat-o in timpul unui jaf din asta. Nu se indragosteste chiar in timpu jafului, ci a doua zi cand realizeaza ca erau vecini. Problema e ca la gagica se da si agentu FBI care investigheaza jafu, asa ca gagica e sfasiata intre cele doua feluri de oameni. Talharii nu-s de acord cu relatzia lui Affleck, ca le pune in pericol cariera, recunoscandu-le vocile sau alte indicii marunte. Deci e o tensiune de asta perpetua intrerupta brutal de vreo 3 scene de jefuire care se complica tot mai mult tocmai din cauza gagicii aleia, ceea ce face ca tensiunea sa escaladeze. Filmu e foarte lung, 2 ore juma, dar are un ritm corect si o regie foarte profi.


Four Lions

Asta e noua isprava a scenaristilor de la geniala comedie In the Loop si e un film la fel de dat dracului, cu dialoguri deversate mai repede decat apuci sa le-ntzelegi si un numar ingrijorator de mare de poante politice. Zic ingrijorator caci filmu asta se cam joaca cu focu, facand misto de musulmani si jihadu lu peshte. Nu m-ar mira ca baietzii astia sa nu mai apuce sa mai faca inca un film.

Daca va mai amintitzi acu ceva luni aia cu South Park au facut un episod care facea misto de jihad si pe urma au fost obligatzi sa cenzureze episodu si s-au kkt un pic pe ei in urma unor amenintzari de la cel de sus (si un pic mai de la Est). Ei bine, englezoii astia cu Four Lions o comit nasol de tot, adica isi baga picioarele in tot ce are mai sfant jihadu si tzin neaparat sa afirme sus si tare ca musulmanii sunt niste cretini absolutzi. Ceea ce face un pic de rau si filmului, ca uneori merge prea mult pe gaguri care nu-si prea au rostul (optiune ciudata in conditiile in care in In the Loop era genial tocmai pt lipseau complet gagurile si tot umorul era in dialog).

Deci 4 musulmani din Anglia se hotarasc sa se duca in Rai si sa trimita in Iad cu aceasta ocazie cat de multzi englezoi imputzitzi, asa ca se apuca ei de facut un training pt sinucidere jihadista, cu tot ce trebe: casete video de amenintzare, training armat, preparat dinamita si, ca sa se mai relaxeze, cate un recital de hiphop musulman. Treburile insa se complica si socoteala de-acas nu se potriveste cu cea din moschee asa ca apar o gramada de situatzii, in general amuzante, plus cateva care se chinuie prea tare sa transforme filmul in comedie de gaguri, cand de fapt trebuia sa iasa o comedie foarte seaca, neagra si incarcata politic. Putea fi un film genial, dar a tinut neaparat sa fie distractiv. De vazut, oricum.

P.S. Mi s-a recomandat si serialul Peep Show ala acelorasi scenaristi. L-a vazut careva?

Filme contra plictiselii

Whiteout

Intotdeauna am avut o slabiciune pentru filmele cu viscol si omat. Creca mi se trage de la The Thing, cand era sarmanu Kurt Russell degerat bocna si fugarit de extraterestri. Mare film, de pus in anale, as zice. Am crezut ca si asta va fi ceva de genu. Aici e Kate Beckinsale cu o cushma pe cap, lucrand pe un post de militzian detashat in Antarctida tocmai pe-nserat. Caci acolo ziua de lucru n-are 8 ore, ci 6 luni si nici alea nu-s weekend. Ei bine tocmai cand vroia ea sa iasa din tura de 6 luni, gasesc astia in zapada un mort aruncat dintr-un avion si mai incolo chiar si un avion prabusit, plin cu niste lazi goale. Misteru care trebe dezlegat e "cu ce au fost pline lazile goale"? Si Kate Beckinsale nu iese din tura pana nu afla. Din pacate nu e nici un extraterestru asa cum speram eu. Asta m-a tzinut un pic in tensiune curioasa, dar creca cei care nu pot face paralelele cu The Thing nu vor simtzi acelasi sentiment.

Filmu e ecranizare dupa o banda desenata de Greg Rucka, autor BD pe val anul asta, care acu 10 ani scotea din obscuritate, exact cu acest Whiteout, editura indie (si din pacate incapatzanata sa scoata doar BDuri alb negru) numita Oni Press. De altfel a si ramas autorul cel mai de vaza al editurii pt multa vreme, cam pana la explozia de succes a seriei Scott Pilgrim, cel de-al doilea titlu high profile (ecranizat si el) al editurii.

Din pacate Rucka n-a fost la fel de inspirat in calitate de producator al acestei ecranizari dupa propria poveste. Filmu a fost un esec monumental care nu si-a recuperat nici jumatate din buget pana la ora actuala si unul din candidatele la topurile worst movie ale anului. Ei, nu e chiar asa dezastru dar intr-adevar e cam palid, Kate Beckinsale are o singura scena la dus si aia degeaba, ca dupa aia umbla tot filmu cu cushmoaca aia in cap si incaltzata cu niste ciubote destul de nasoale.





Red

Asta e alta ecranizare BD relativ fasaita, dupa Warren Ellis, probabil cel mai recenzat autor pe blogul asta (si tot n-am citit inca Transmetropolitan). Am fost complet surprins sa-l vad nominalizat la Gloabele de Aur, dar in general la ce nominalizari au fost am ramas cu impresia ca nu s-au prea facut filme in 2010. Ca si precedentu, nu e chiar o tampenie, e usurel si pe alocuri amuzant si cred ca sursa de inspiratie e slabutza, nu filmu, care se da peste cap sa se faca placut. In plus, filmul e FOARTE actual pt cele ce se-ntampla in Romania, apropo de scandalurile cu pensiile militarilor:

Bruce Willis joaca rolul lui unui pensionar militar pe care guvernu vrea sa-l pensioneze cu orice pretz si sa-i taie si pensia, eventual chiar si grumazu, sa nu mai aiba de-i platit pensie deloc. Insa Bruce se repliaza la timp si isi aduna gasca de amici pensionari de prin azile de batrani, formata din John Malkovich, Brian Cox, Morgan Freeman si Hellen Mirren, totzi actori simpatici, sa protesteze impotriva desfraului Pedelist condus de Richard Dreyfuss, si el un pic cam harshait de viatza. In mare e un film cu batai si impuscaturi si pensionari care isi apara onoarea cu pretzul vietzii, ceea ce e amuzant si face ca filmu sa treaca usor, fara sa irite cum crezusem cand am vazut trailerul (penibil, care face un mare deserviciu filmului).


Skyline

Un film care cu greu merita sa fie numit film, dar are cateva virtutzi care il recomanda, una dintre ele fiind scurtimea. Nu este insa si cea mai importanta, asta fiind efectele speciale CGI foarte sexy si cool. De fapt filmu e o colectzie de efecte speciale (sau un trailer de joc video) in jurul caruia s-a incropit rapid un scenariu si s-au adunat niste actori cat sa lase impresia de film. Treaba asta e atat de batatoare la ochi ca pana la un punct enerveaza dar din fericire efectele CGI reusesc sa-tzi ia gandu.

Isprava vine dealtfel din partea fratzilor Strause din poza de mai sus, expertzi CGI care si-au facut scoala prin echipele Avatar, 2012, Titanic, deci va datzi seama ce soi de oameni sunt. Au mai avut ei o tentativa regizorala cu Alien vs. Predator 2 si nici aia n-a iesit prea grozav. Cam la acelasi nivel e Skyline dar, cum ziceam, are suficient eye candy si e suficient de scurt incat sa fie o experientza placuta. Si inca un brutala, in ciuda faptului ca filmul are rating PG 13 (adica vezi decapitari si supt de creere, doar ca au inlocuit sangele rosu cu o licoare albastra extraterestra si se pare ca trucu asta e suficient sa faci orice oribilitate sa poata fi vizionata de minori).

Asa, pe scurt, filmu e un fel de Independence Day cu pitzipoance. Trei sferturi din film se petrece intr-un apartament unde se aduna 3 pitzipoance si 3 cocalari sa se dixtreze. Dar nu se distreaza prea mult ca dupa cam o foaie de scenariu (fatza-verso) vin niste farfurii sburatoare sa dea cu lumina albastra pe ei si sa le suga creerele. Asa ca restu filmului nu se mai intampla nimic, decat ca pitzipoancele astea stau pe balcon si li se sug creierele (atata cat aveau), ori se uita la restu Los Angelesului cum e facut prav si pulbere, cum vin americanii sa riposteze si ce se alege de riposta lor (fratzii Strause lucreaza si la Battle for Los Angeles, de unde banui eu ca au folosit niste ciorne in filmu asta; de fapt la un momendat chiar apar soldatii din Battle for LA, si actiunea se petrece in LA, deci am ramas cu senzatzia ca filmu asta e un teaser la filmu celalalt).

Mai nasol e ca incepe sa mi se para tot mai tare ca cineva ne pregateste de venirea extraterestrilor. Am incercat si io sa va avertizez anu trecut, cu povestea aia porcoasa de pe Nautilus, dar nu stiu cata invatzatura de minte atzi bagat la cap. Eu creca in ziua in care o sa se intample, jumatate din planeta va innebuni subit iar in cealalta jumatate se va instaura comunismul peste noapte, deci nu va prea fi loc de pitzipoance si nici de pedelisti.