Luna muzicala 8

Anul 2010 a fost, paremise, cel mai tare an muzical de la 1996 incoace. A fost si anul revenirilor mai mult sau mai putzin surprinzatoare: Anathema (dupa 7 ani), Swans (dupa 14 ani), Atheist (17 ani), Ratt (11 ani), Brendan Perry (dupa 13 ani), Danzig (dupa 6 ani), Mortiis (6 ani), Spiritual Beggars (5 ani), Flotsam and Jetsam (5 ani) si erau cat pe ce sa revina si Dwarves sau Kovenant dar au amanat pentru dupa anul nou. A fost si anu revenirii la forma de aldata (dupa o serie de albume schioape) ale lui Nevermore, Deftones, Flotsam and Jetsam. A fost si anu surprizelor majore - albumul de cantzonete al lui Mike Patton, albumul black metal al chitaristului de la HIM si inca unele de care o sa vorbim in urmatoarea serie de articole.

Un fel de top 10 al primei jumatatzi de ani am facut acu cateva luni, cand trecuse jumatatea de an.  Consideratzi cele ce le voi scrie aici ca fiind topul 10 al celei de-a doua jumatatzi de an. Din astea 2 topuri am compilat lista de recomandari muzicale de final de an.

Killing Joke - Absolute Dissent

Killing Joke sunt niste old farts englezi care canta cam de cand m-am nascut eu si, conform BBC, sunt singura trupa rock cu o istorie mai lunga de 30 de ani pentru care inca n-a scris nimeni o biografie ori o istorie. Au fost una din influentzele muzicale majore ale rockului modern, fiind pomenitzi drept parintzi ai genurilor grunge si industrial metal si stimatzi profund de trupele pe care le-au inspirat (Metallica, Ministry si cam toata generatzia grunge). Dovada se gaseste pe bonus discul Absolute Respect, atasat albumului de fatza si contzinand o gramada de coveruri dupa Killing Joke, cantate de fanii lor (adica Metallica, Fear Factory, Foo Fighters, Nine Inch Nails si nu mai tzin minte care). Sa ne intelegem, sunt 2 feluri de trupe pe lumea asta: unele ale caror fani suntem eu, tu si altii de pe strada, si unele ale caror fani sunt Metallica, Ministry si altii de genu asta.

Eu am auzit de ei mult mai tarziu decat de trupele care canta pe bonus disc si din cauza asta am avut mereu impresia ca sunt o trupa de punk care s-a luat la un momendat dupa  Ministry. E foarte posibil ca adevarul sa stea exact invers dar n-am cercetat foarte atent, sunt fan Killing Joke abia de vreo 10 ani, ceea ce, pastrand proportziile, e ca si cum un pokemon din zilele noastre s-ar da fan Metallica dupa ce a auzit prima data de idolii sai pe albumul St. Anger.

Au fost una din trupele esentziale ale scenei britanice optzeciste (generatzia Sisters of Mercy dar ceva mai punk), o perioada care le-a adus popularitatea si majoritatea videoclipurilor, pana in momentu in care vocalu Jaz Coleman a luat calea ocultismului si a fugit in Islanda de teama Apocalipsei pentru care facuse o obsesie. Dupa ce s-a mai calmat, s-a intors un alt om si a incercat sa relanseze trupa de mai multe ori, cu diversi colaboratori, o data in anii 90 si o data in 2003, de data asta ca grup de industrial metal pe teme oculte si politice (2 chestii care merg mana in mana de la o vreme). Noua fatza a grupului, mult mai aspra si mai opresiva decat versiunea pop-punk din anii 80, a dat si albumele mele preferate de la ei - Democracy in anii 90 si Killing Joke 2003.

In 2010, membrii originali ai grupului s-au intalnit la inmormantarea bassistului  Paul Raven si la capul mortului i-au compus un imn (Raven King) pe care au decis sa-l si puna pe un album si cu un drum sa mai reinventeze o data trupa, revenind pentru prima data in formula originala din anii 80. Asta e albumul de care discutam aici, Absolute Dissent, care e un mix intre elementele punk pop de tineretze si cele dure, cu iz de Ministry pe care le-au practicat in ultimii 15 ani. Asta asigura si o diversitate semnificativa comparativ cu restul discografiei si il face sa fie albumul-sinteza al carierei grupului. Daca esti rocker si n-ai ascultat trupa asta, potzi sa te lasi de rock, sa te duci cu pretenii la un baschet, sa iei aer curat, vorba lui Hrothgarr.

Un hit de tineretze, de pe vremea cand ii mai prindeai si la televizor:

Unul din hiturile varstei de mijloc, din anii 90



Unul din hiturile perioadei mai recente de ocultism industrial




Hitul optzecist al noului album (nu e foarte reprezentativa pt album, majoritatea pieselor sunt mai dure):

The Unwinding Hours - The Unwinding Hours

Astia nu sunt la fel de legendari ca sus pomenitzii, dar au avut si ei o pozitzie de pionierat la un momendat, pe vremea cand se inventa postrockul. Asta e un gen de care a ajuns sa mi se faca scarba foarte repede, mai ales dupa concertul My Sleeping Karma din Cluj de asta-toamna, cand am avut epifania faptului ca postrockerii astia, oricat de sensibili si psihedelici s-ar da, habarn-au sa cante si nici n-au pic de groove si sentiment in artera. Insa nu uitatzi ca lucrurile n-au stat dintotdeauna asa. La inceputuri asta trebuia sa fie un gen experimental care sa imbine metalul de atmosfera (in special doom) cu progresivul psihedelic. Din pacate, pe partea de rock cel putzin, postrockul s-a dovedit foarte propice pentru artisti sensibili care habarn-au sa cante si uite asa in catziva ani din genu asta au disparut si metalul si progresivul ramanand...nici nu stiu ce, o lalaiala monotona pe 2 corzi cu cateva suisuri si coborasuri cat sa nu zici ca e o singura piesa cantata de mai multe ori. Mai tragic e ca a fost nevoe de aceasta diluare pentru ca genul sa inceapa sa prinda la public. Din fericire partea buna a postrockului (=ideea originala) a migrat spre jazz unde e mult mai progresiv exploatata in cadrul asa-numitului subgen future jazz, promovat de norvegieni (Tonbruket, Jagga Jazzist etc.).

Printre pionierii postrock s-au numarat scotzienii Aereogramme care s-au desfiintzat acu catziva ani,  cand s-au plictisit si ei de muzica asta, tocmai cand genul incepea sa capete popularitate si sa piarda originalitate. Din fericire anul asta s-au reformat partzial sub numele Unwinding Hours si au scos albumul pe care ar fi vrut sa-l scoata Anathema anu asta si n-au fost in stare. Are ceva si din Porcupine Tree, dar o instrumentatzie ceva mai vartoasa, cu texturi metal, contrastanta cu vocea sensibila si foarte melodioasa. Adica exact ce trebuia sa fie postrockul si nu mai e. Cel mai probabil nu va avea mai mult succes la hipsteri decat pe vremea cand se numeau Aereogramme, dar pentru noi restu e o mica bijuterie ideala pentru momente emo si romantice.

Hitul noului album:

Si una de pe vremea cand se numeau Aereogramme:

Grinderman - Grinderman 2

Marele om care este Nick Cave se tzine cu dintzii de planul albumelor anuale, plus ca a mai si scris o carte porno tradusa la noi anu trecut, aia cu Moartea lu Bunny Munroe. Anul asta a revenit cu proiectul Grinderman, care e cam aceeasi trupa ca si Nick Cave and the Bad Seeds, doar ca practica un stil mai mustacios, mai punk si mai industrial, cu versuri cam la misto, o atitudine de jam session si videoclipuri asijderea.

In caz ca n-atzi auzit de Nick Cave, va interzic sa mai cititi acest blog. In cazu in care n-atzi auzit de el mai mult decat de colaborarea aia cu Kylie Minogue, va mai acord o perioada de gratzie: Fetele sa inceapa de la No More Shall We Part, baietzii de la Tender Prey. Oamenii cu suflet sensibil de la Let Love In, aia acri si isterici de la Murder Ballads (sau invers?). Un muzicant esentzial al secolului care a trecut, incapatzanandu-se sa-si puna pata si pe secolul asta, cu proiectul Grinderman, Nick Cave are o atitudine de pervers bolnav de prostata, aflat la a doua criza de mijlocul vietzii, asa ca nu cred ca e cel mai fericit mod de a lua primul contact cu el, de aia v-am indrumat spre albume in care era mai curatzel si mai frumos imbracat. Grinderman 2 nu are nici o piesa atat de memorabila ca No Pussy Blues de pe precedentul disc, dar se tzine bine.

Hitul noului album:

Grinderman - "Heathen Child"
Încărcat de naivepromo. - Music videos, artist interviews, concerts and more.

Si memorabilul hit No Pussy Blues, piesa esentiala de la o varsta incoace:


Grinderman - No Pussy Blues
Încărcat de accent. - See the latest featured music videos.

Enslaved - Axioma Ethica Odini

Rareori intra in topurile mele de final de an cate un album de black metal, creca pot numara pe degetele de la ... sa zicem 2 maini, albumele care mi-au placut din genu asta. Anu asta am pus chiar 2 albume in top, unu din primul semestru (japonezii Sigh) si unul din al doilea, asta.

Enslaved e trupa destul de veche in black metalul norvegian, dar a fost si una din primele care au virat spre teritorii mai experimentale. Dar nu atat de experimentale ca la altzii, la care filonul black a disparut cu totul, ci niste directii un pic mai clasice, inspirate de rockul progresiv si temele folk vikinge. Treaba care nu e tocmai o noutate in Norvegia, acolo e o intreaga scena care incearca sa legitimizeze cultural scarbosenia de black metal asimiland-o cu chestii culte si piperand-o cu momente mai melodioase. Printre cei care au pus umarul la abordarea asta, menita sa faca un pic de lumina in bezna din capul blackerilor, se mai numara si Borknagar ori Vintersorg, dar Enslaved astia au scos primul album SERIOS de la un capat la altul, adica asta cu Axioma lu Odin. Au mai avut ei niste tentative dar au avut mereu un sound kkcios si n-au prea reusit sa atraga partea de public nefamiliarizata cu genurile extreme. Poate acum o sa reuseasca desi tot un album de metal dur e, dar  unul cu sunet curat,  negalagios, cu voci curate imbinate intr-un mod foarte fericit cu clisheele black metal care nici alea nu mai sunt chiar asa suparatoare.

A nu se intelege ca cineva care n-a ascultat niciodata black metal va fi convertit de ce se aude aici. Pana la urma necesita oarece familiaritate cu soundul genului, dar daca cineva vrea sa asculte macar o data in viatza un album black de la un capat la altu, are de ales de pe o lista destul de scurta, iar albumu asta e destul de sus pe acea lista.

Una din cele mai cool piese ale albumului:


Si una un pic mai veche dar nu tare:

Monster Magnet - Mastermind

Maestrii stoner rockului american si autorii unuia din cele mai ROCK albume rock din istorie, Powertrip, au intrat intr-un con de umbra in decada trecuta, culminand cu moartea clinica a vocalului. Acesta a reusit sa se intoarca de pe lumea cealalta dar nu si-a mai gasit relatziile si resursele care au asigurat popularitatea si deschiderea trupei spre MTV la finele anilor 90. Cu ocazia asta nici nu s-au mai straduit prea mult sa tzina directzia catchy si au revenit spre un rock mai mocirlos, care le-a caracterizat debutul si asocierea cu stoner rockul (rock pt drogatzi) si space rockul (rock pt drogatzi care se uita la Odiseea Spatziala).

Cu albumu de anu asta Monster Magnet salveaza onoarea occidentului stoner in fata Romaniei, care  dupa ce 2000 de ani n-a avut nimic, ii are acum pe Egocentrics (albumul anului in Romania, vezi si topul muzicisifaze de final de an, sper sa gasesc vreme si de o recenzie la Dilema printre atatea jazzuri). Dar revenind la Monster Magnet, albumul are un titlu sec si o coperta si mai seaca, nu mai are nici hituri ca pe vremuri dar are piese bune in mod constant distribuite pe durata discului, unele chiar de suflet, despre cum e sa traiesti cu pilula sub limba.

Hitul noului album, cu un clip foarte misto despre criza economica:



Si hitul secolului trecut, Space Lord Muthafukka (varianta live de anu trecut, sa vedetzi cum s-a ingrasat asta ca un porc):

Flotsam and Jetsam - The Cold

Astia sunt una din trupele marginalizate ale thrashului american. Si pe buna dreptate. Singurul lucru pentru care ii mai tzine minte lumea e ca l-au dat pe Newsted la Metallica, desi nici asta nu mai e demult la Metallica deci nu merita pomenit detaliul. Mie oricum nu mi-a placut niciodata thrashu american din pricina unui conflict ideologic din timpul liceului asa ca am aruncat cu kkt cu orice ocazie in trupe ca Metallica, Megadeth etc. Creca v-am mai zis de ce - cand eram eu intr-a noua au facut shedintza cu parintzii din cauza ca aveam tricou cu Metallica, iar acum totzi deontologii si VIPurile tzarii se inghesuie la concert cand vine trupa in Romania. Asa am patzit si la bac, cand m-au depunctat ca am scris "niciun" intr-un cuvant. Iar acu se mai ia lumea de mine ca de ce scriu "creca" si "la un momendat". Ia mai asteptati un pic si vorbim mai incolo, da? Tot timpu am fost un gagiu de avangarda. In fine, chestii de genu asta m-au facut sa-mi dau seama cat de stramba e lumea sata si am intrat intr-o depresie fara iesire.

Revenind, de la Flotsam astia chiar n-am ramas cu nimic din toata cariera lor. De aia am fost complet surprins de calitatea noului lor album, de care am auzit din laudele aduse de redactzia metalfan si pe buna dreptate. E un thrash melodios, undeva la jumatatea drumului intre Megadeth si Nevermore, fara sa fie inglodat in balade (cel mult jumatati de balade ca piesa de mai jos), ci rockereala energica cu refrene foarte catchy si voce curata.

Una din preferatele mele de pe noul album:



Si o piesa de pe vremea cand alergau pe urmele lu Metallica:

Solefald -Norron Livskunst

Norvegienii au avut mereu o doaga in plus in creier si o lipsa majora de instinct de conservare. Nu imi dau seama cum de si-l permit si cum pot rezista dpdv comercial cu atatea abordari experimentale care prin partzile noastre nu vand nici 10  bucatzi pe intreg teritoriul tzarii asteia de 2 bani. Probabil prin alte partzi treaba sta altfel sau poate pur si simplu e posibil sa subzisti in Norvegia cu cele mai traznite idei artistice. Poate la ei e altfel. Ideea e ca cam 3 sferturi din muzica de avangarda vine de acolo, cel putzin cand e vorba de rock, si am inceput sa am impresia ca la fel sta treaba si in jazz, probabil si in alte genuri.

Solefald e una din traznaile mai recente ale norvegienilor, de fapt e un duet intre 2 insi, pe nume Lazar si Cornel (zau). Proiectul are originile in black metal, pe unde cei doi si-au petrecut tineretzile, dar face totu posibil sa te induca in eroare cu aceasta aparentza. E un fel de black metal de vodevil (o piesa se numeste chiar Blackabilly) cu ceva influentze folkiste (scandinave, de la oompa cea jucausa la lamentatziile vikinge) si niste refrene foarte ezoterice, la care contribuie si Agneta, vocea feminina din ultimul hit Dimmu Borgir (o gagica care, apropo, avea si ea o trupa interesanta, Animal Alpha la care a renuntzat din pacate dupa ce s-a maritat cu unu din Dimmu Borgir). 

Solefald nu sunt la prima isprava de genu asta, dar asta e primu album al lor pe care-l consider cu adevarat de avangarda, cele de dinainte fiind niste imitatzii dupa alte trupe de avangarda, tot norvegiene (Arcturus si unele din zona vikinga).

Preferata mea de pe noul album, cu Agneta:

Si un clip mai vechi, de apartament, in care se pot vedea meclele lui Lazar si Cornel:

Spiritual Beggars - Return to Zero

Spiritual Beggars e una din cele mai misto trupe rock din Europa. Desi are origini relativ sinistre (trupa Carcass, pionierii death metalului britanic), in zilele noastre canta un fel de Deep Purple mai hippie, cu versuri despre femei pe care nu te potzi bizui. Legaturile cu death metalu nu s-au rupt de tot, chitaristu Mike Amott mai tzine in paralel si trupa Arch Enemy, in care nevasta-sa face vocea death. Daca ma-ntrebatzi pe mine, nevasta-sa l-a si stricat, din pricina lui tre sa astept cate un cincinal pt un album Spiritual Beggars (interval in care cu nevasta a scos 3 albume si 2 DVDuri). Plus ca, dincolo de elementul exotic de a canta death metal cu o blonda focoasa la voce, muzica aia mi se pare cam stearpa. Dar, deh, nevestele.

In 2010 Amott a primit bilet de voie sa se mai joace cu pretenii de bere asa ca pan la urma a iesit nesperatul album Return to Zero. Nesperat pt ca la un momendat aveam impresia ca trupa se destrama - claparu a plecat la Opeth, tobosaru si bassistu la Firebird (proiectul celuilalt chitarist din Carcass, tot saptezecist si hippie, dar mai pe blues), iar vocalu si-a bagat picioarele cu totu si a revenit in trupa de la care a fost imprumutat, Grand Magus. Din fericire Mike Amott a reusit sa adune gasca la loc, mai putzin pe vocal, post pe care a trebuit sa angajeze un om nou (al 3-lea). Postu a fost ocupat de un grecotei (pe nume Apollo!) care ma temeam nu prea stie engleza, dar e ok, a mai cantat el in 100 de trupe europene pana acu. Din pacate e cel mai nasol din vocalii pe care i-a avut Spiritual Beggars, (probabil de aia schimba trupa atat de frecvent) si ii lipseste complet timbrul de mahmureala al precursorilor sai, ingredient fundamental in credibilitatea trupei (nu-l vad in stare unele din piesele mai vechi).

Asa se face ca noul album s-a cam mulat pe noul vocal si e cel mai retro si AOR din cariera Beggars, cu balade si pian in loc de hammonduri psihedelice si versuri cam de kkt, sa fiu onest (si un cover Uriah Heep care seamana cu Iris). Bine, cam toate albumele lor se doreau un tribut adus rockului din anii 70, dar in acelasi timp sunau clar a albume post-2000 care fac cu ochiul spre trecut. Noul disc insa si suna a anii 70, e mai putzin obraznic, mai fitzos, cum ziceam e setat pe stilul noului vocal, sa nu-l faca sa sune nelalocul lui. Din fericire piesele-s solide si compenseaza lipsa de identitate si atitudine a noii voci. M-am simtzit ca si cand AC/DC si-ar pierde vocalu si l-ar angaja pe Cristi Minculescu in locul lui. In fine, nu-l vad scotzand mai mult de 2 albume cu Beggars, eu sper ca asta sa fie si ultimul si mai spre ca Amott divortzeaza naibii o data si revine la treburi serioase.

O mostra de Minculescu suedez:


Si una din vremurile bune ale trupei:

Volbeat - Beyon Hell, Above Heaven

Volbeat sunt trupa aia daneza de Elvis-metal pe care voi atz vazut-o la Sonisphere si eu nu. Am auzit ca in general trupa a facut impresie buna, mai putzin catorva membri ai forumului metalfan carora li s-a parut ca e o trupa de adolescentzi neseriosi. Metalistii nostri uita (sau n-au stiut niciodata, sau nu erau nascutzi pe vremea aia) ca in urma cu vreo 15 ani Lentzi Kiriak ne scotea peri albi la radio cu cateva trupe de metal tinere (pe atunci) pe care abia le descoperise si tzinea neaparat sa ne impartaseasca entuziasmul. Printre alea s-au numarat cateva de care n-a mai auzit nimeni dupa aia (Dearly Beheaded), unele care au alunecat intr-o amara uitare (End of Green, au scos album anu asta!) si unele care s-au transformat din omida in fluture, cum ar fi trupa de death metal danez Dominus, cu care Lentzi a si tras un interviu la momentu aparitziei albumului intitulat....Vol.Beat. Ei, cam ala e locu si momentu din care s-a nascut trupa Volbeat.

Dupa unul din cele mai tari albume ale decadei 2000 (Rock the Rebel), au scos unu mai subtzire care batea mult inspre Offspring, motiv pt care au facut un ban in plus dar au si pierdut ceva respect. Din fericire anu asta au revenit in mare fortza, cu un album in care s-au redus mult momentele Johnny Cash si punk (nu de tot, a ramas latura Elvis Presley) si au aparut o gramada de momente de metal optzecist mai dur ce aduc ba a Metallica, ba a Danzig, ba a Mercyful Fate. Ca sa parafeze noua abordare, au invitat pe cateva piese niste legende ale epocii respective care improspateaza foarte mult piesele pe care-si aduc contributzia: vocalu de la Kreator, vocalu de la Napalm Death si un concetatzean danez, pe chitaristu Mercyful Fate. Albumu e cel mai dur din cariera Volbeat, dar continua sa fie catchy si nu duce lipsa nici de bucatzi mai accesibile, sa nu zguduie prea tare creierii ascultatorilor castigatzi pe la radio cu albumele precedente.

O piesa reprezentativa:

Si o capodopera de pe vremuri:

Si una din perioada in care cantau death metal:

Kylesa - Spiral Shadow

Un alt gen de rock cu origini relativ recente (sub 10 ani) e aceasta imbinare intre genurile dure (doom extremist, thrash american, death, uneori chiar grindcore) si rockul progresiv al anilor 70. Liderii incontestabili ai acestui gen de experiment sunt Mastodon care au reusit in mod surprinzator sa se ridice in mainstream si sa capete o vizibilitate foarte buna desi practica un gen deloc radio friendly (comparativ cu Metallica, grungeul, nu-metalul si alte genuri de rock care au reusit in diverse perioade sa scoata capul din underground). Cred ca a contat foarte mult si marketingul puternic si aura mistica in care s-au prezentat mereu, atat ca imagine cat si ca versuri. Destul de repede au aparut si epigonii, dintre astia remarcandu-se in ultimul cincinal Baroness, High on Fire si Kylesa. Dintre astia, Kylesa e singura trupa care are o gagica la voce/chitara (desi nu pare, ca mai mult grohaie decat canta).

In segmentul asta muzical, anul 2010 a fost anul lui Kylesa care si-au rafinat mult soundul si imaginea, urmand exemplul Mastodon si castigand putzin in accesibilitate, sper sa urmeze si un succes pe masura. Ca si Mastodon, e o trupa care merge pe teme mistice, new age, cu elemente de SF, ecologism si paleoastronautica, cu texturi sonore interesante si un sound ceva mai aerisit decat al celorlalte trupe de gen, mai ales pe acest nou album. In sensul ca aici e mai putzin thrash si doom si mai mult psihedelic si chiar ceva din postrockul pe care il acuzam mai sus (dar aici cu masura si bun simtz, nu ca sa lungeasca inutil piesele). Vocea (masculina) e un pic seaca si anosta dar nu intr-un mod suparator (si lui Mastodon le-a luat 3 albume sa se aseze dpdv vocal), mai ales ca e compensata de tot felu de gaselnitze, efecte si vocea gagicii de la chitara.

Practic e o tentativa de redefinire a rockului progresiv venind exact din directzia opusa, a metalului brut si din topor. Genu asta de contrast da tot farmecul genului si al acestui album Kylesa care, cum ziceam, e cel mai reprezentativ din acest gen pe anul care a trecut.

Hitul albumului:



Si o mostra live sa o vedeti si pe gagica: