Top muzical 2019, semestrul 2

Cum muzica preferata a romanilor in 2019 a fost ceva in genul mostrei de mai sus, gasesc ca o spalatura stomacala si o clisma muzicala sunt absolut necesare, si in acest scop imi fac topul anual care mi se pare o obligatzie elementara a oricarui muritor. Ma intristeaza ca tot mai multa lume ignora acest element de igiena personala.

Vezi selectziile de la jumatatea lui 2019 aici si aici. Iar mai jos preferintzele din ce am ascultat in a doua jumatate a anului:

Cattle Decapitation - Death Atlas

Cum zic cei de la Vice, am ascultat acest album ca sa nu trebuiasca sa-l ascultzi tu!

In sectziunile metal de pe Pitchfork si alte siteuri pt hipsteri 2019 a fost anul "death metal" - gen redescoperit acum drept ceva nou, aceeasi tactica folosita acu ceva ani cand au descoperit americanii black metalul. Anul asta "revelatzia death metal" a fost superplictisul numit Blood Incantation, insa nu despre aia vreau sa scriu (vroiam doar sa arunc cu kkt in ei) - ceea ce am bagat aici e alt album popular pentru genul asta, probabil din motive ideologice - e vorba aici de veganism, environmentalism, gretathunbergism etc. 

Printr-o asociere destul de bizara, in metal ecologismul si-a gasit vocea in zona extrema (death metal/grindcore, vezi festivalul Obscene Extreme la care se serveste exclusiv mancare vegana si lumea umbla in putza goala). Desi n-ai prinde un hipster ascultand nici ars asa ceva, cumva pe cale conceptuala au fost recuperatzi si Cattle Decapitation odata ce s-a semnalat dedicatzia lor fatza de temele mentzionate - metalul lor protestatar a abordat dintotdeauna subiecte verzi: impotriva sacrificarii animalelor, impotriva suprapopularii planetei, impotriva mazilirii mediului inconjurator, impotriva omului si a rahatului pe care il produce exponentzial. Ar trebui sa fie trupa preferata a lui Remus Cernea, insa el tot Nightwish ne recomanda.

"Aducetzi inapoi Ciuma!" e un hit reprezentativ al albumului, si nu se refera la PSD, desi in curand o sa ne dorim si asta. Eu cel putzin probabil voi vota pentru prima data in viatza cu PSD la urmatoarele alegeri.

******************************************************

Klone - Le Grand Voyage

Esti un suflet sensibil caruia i s-au dat recent papucii dar te doare mai mult ca omenirea n-a ajuns inca pe Marte? Albumu asta e pentru tine!

Cea mai recenta achizitzie a casei de discuri a lui Steven Wilson sunt francezii astia ce vor fi pe placul amatorilor de prog-rock siropos, ceva intre Anathema, Riverside si raposatzii Everon, trupe care au inmuiat multe suflete de rockeri romantici de la noi. Daca n-ar fi trupele astea, rockerii n-ar face copii. Klone reusesc sa faca superromantze fara soluri de chitara, doar riffuri melodice si gangureli si o repetitivitate dozata cu ceva post-rock (soundul trupei s-a transformat semnificativ, incepusera undeva intre Tool si Gojira si s-au inmuiat in preajma recrutarii lor la pomenita casa de discuri).

Cum zicea un coleg din Germania, "Romanians are 90% emotion and 10% reason", iar muzica asta pare facuta anume pentru astfel de popoare. Nu stiu daca mai e loc in lumea moderna pentru personalitatzi din astea, casa de discuri a lui Wilson e unul din ultimele refugii pentru astfel de trupe. Klone sunt destul de atipici si pentru Frantza, caci genul asta de muzica a cam fost ocolit acolo poate dintr-o gelozie istorica fatza de Pink Floyd, asa ca intr-un fel trupa profita de o gaura a scenei lor regionale.

P.S. Mersi Tudi de recomandare!

P.S.2. Pe 18 februarie ii putetzi vedea live la Cluj alaturi de Leprous!

**********************************************

Christone Kingfish Ingram - Kingfish

Itzi place sa bei si sa mananci? Asta e albumul pentru tine!

Pe baiatu asta dolofan de doar 20 de ani l-am remarcat in serialul Luke Cage - acolo unele scene au loc intr-un bar unde canta diversi artisti (cam ca momentele muzicale din noile episoade Twin Peaks ori din Treme). Kingfish are acolo doua piese, una e un cover fantastic la I Put a Spell on You.

Debutul sau e dupa mine albumul blues al anului trecut - poate nu doar pentru mine caci e si unul din finalistii Grammy. Vetzi auzi aici cele mai groovy si mai vibrante solouri de chitara; intre ele nu se intampla mare lucru, acompaniamentul fiind cam de forma, insa piesele sunt bine diversificate - se folosesc chitari si reglaje diferite de la o piesa la alta, clisheele blues nu chiar lipsesc dar sunt recombinate ingenios, nu ramai cu impresia aia de la festivalurile blues ca totu-i o inshiruire de "standarde" ori o repetitzie cu public.

In spatele succesului albumului mai e si co-compozitorul tuturor pieselor, pe nume Tom Hambridge - un superstar al bluesului, compozitziile sale gasindu-se pe cele mai bune albume Bonamassa, Buddy Guy (invitat si aici pe o bucata), ZZ Top etc. Pana la el Kingfish canta doar coveruri, asa ca Hambridge cantareste enorm in calitatea acestui material. Sunt bifate o gramada de sortimente de blues american, de la Delta la Chicago. Singura piesa plicticoasa e aia care are videoclip oficial (alta decat mostra live de mai jos, pe care am preferat-o).

**********************************************

Mizmor - Cairn

Te surprinzi rasfoind cand si cand Biblia, in special capitolele mai de la sfarsit si mai ales pe inserat? Asta e albumul pentru tine!

Asta e albumul la care ma duce gandul cand zice Trump "we have to drain the swamp". Asta e corespondentul bluesului in lumea metal, preocupat cu torturarea instrumentelor si insuflarea de sentimente intens mizerabiliste. Proiectul Mizmor mai are si ingredientul delirului religios (are si acela de a face cu bluesul), inspirat aici de mitologia biblica/evreiasca (numele trupei inseamna "psalm"). Crezusem o vreme ca trupa e din Israel (numele trupei e printat in grafie ebraica) insa recent am realizat ca nu e nici din Israel si nici macar nu e trupa, ci e proiectul unui incel american care ne invita prin acest album la nitzel studiu biblic.

E un album pe care te ingrashi ascultandu-l, intr-atat itzi incetineste metabolismul. E lent si mastodontic - uneori se apropie de Sunn O))) doar ca are voce si discuta niste probleme concrete ("supernatural anxiety"), iar pentru cine nu-ntzelege problemele avetzi in clipul de mai jos si subtitrarile. Ma rog, daca datzi click la intamplare prin album poate nimeritzi si bucatzi mai ritmate cu tobe, dar portziunile cu adevarat cool sunt cele in care simtzi cum se pune FRÂNĂ.

A fost un an mare pentru chestia asta namoloasa pe care o numim "doom metal" (cu albume excelente de la Sunn O))), Esoteric, The Drowning, Eremit, Slow) - eu as zice ca asta a fost anul doom metal, nu death metal cum zice presa. N-am vrut sa torturez prietenii cu prea multe recomandari de gen, asa ca raman cu asta ca fiind top of the top.

P. S. Mai e si pictoru asta polonez Zdzisław Beksiński care a facut coperta - de cand a murit tot mai multe trupe metal au coperte bazate pe opera sa, foarte potrivita in cazul de fatza. 

*****************************************************

Sturgill Simpson - Sound and Fury

N-ai rabdare sa ascultzi albume de la un capat la altul dar te uitzi des la filme pe Netflix? Asta e albumul pentru tine! Se gaseste si pe Netflix!

Sturgill a alunecat de doua ori la mustatza in afara topului asta, insa i-a venit si lui vremea.

Unul dintre cei mai populari reprezentantzi ai reconsiderarii hipster-country (a folosit cuvantul Meta in titlul unui album!) isi diversifica soundul cu fiecare nou material, iar acum se inspira din ce facuse Shooter Jennings acu catziva ani cand a incercat sa combine country-rock cu synth-pop-ul italian al anilor 80 (omagiu lui Moroder) - adica piese foarte dansante, foarte electrificate pornind de la o samantza country peste care s-a aplicat un strat gros de sintetizator si chitara electrica.

Ideea a fost la Jennings o excentricitate de moment si probabil tot asa e si aici, dar Sturgill Simpson mai are parte si de suport Netflix, care i-a oferit ocazia de a combina albumul audio cu un macro-videoclip anime ce acopera albumul INTEGRAL (arata ca un anime musical de 40 de minute, clipul de mai jos fiind decupat de acolo). Materialul e excelent atat ca coloana sonora a animatziei japoneze cat si ca album audio, cu ocazionale momente de ZZ Top, ceva glam rock si o aparitzie a veteranului John Prine.

P. S. Il putetzi auzi pe Sturgill si in film cu zombie al lui Jarmusch.

*****************************************************

Shane Smith and the Saints - Hail Mary

Nu suportzi nimic din ce am recomandat pana acum dar totusi nu esti cocalar ascultator de trap si nostalgii Atomic TV? Asta e albumul pentru tine!

Daca isprava audio-video a lui Sturgill Simpson de mai sus nu cred ca se mai califica drept country, atunci asta ar fi albumul de gen al anului - tineri intenshi si ragushitzi cu un country bombastic pe mai multe voci, combinat cu ceva muzica marinareasca, rugaciuni, southern rock si viori ce imbina influentze irlandeze si apalașe.

Muzica country e probabil genul cu transformarile cele mai abrupte din ultimii 10 ani, dupa ce pana atunci fusese perceput drept cel mai retrograd. Aici nu e chiar acel alt-country bazat pe mishtocareala ori gravitate gotica, ci o hibridizare cu southern rock si cantece populare de jale.

Sunt surprins ca albumul lipseste din toate topurile country pe care le-am periat anul asta (mi l-a recomandat cineva separat) - una din explicatzii e ca nu a avut o lansare traditzionala ci una serializata, cate 2-3 piese lansate o data la cateva saptamani iar pe cand s-au adunat toate piesele jurnalistii au uitat sa-l mai catalogheze drept album.

******************************************************

Opeth - In Cauda Venenum

Ai prieteni metalisti care rad de tine cand incerci sa faci conversatzie mentzionand ca ai fost la Metallica si Bon Jovi? Asta e albumul cu care tre sa-tzi completezi simulacrul de cultura generala rock!

Asta e unul dintre cele trei albume metal ale caror prezentza in topurile anului au fost aproape un consens planetar (al doilea e albumul Tool iar al treilea e mizeria aia de Blood Incantation pe care am refuzat sa o ascult pana la capat dupa ce m-am lamurit pe ce i se bazeaza renumele).

Nu cred ca exista nimeni care a ajuns sa citeasca pana aici si sa nu stie cine e Opeth, ca au fost asta vara la Sibiu iar acu trei ani la Rockstadt si ca in general e una din trupele metal care n-au iesit niciodata din relevantza. Stagiul profesional facut acu 10 ani la casa de discuri a lui Steven Wilson le-a deschis apetitul pentru prog-rock si de atunci exploateaza zacamantul asta cu nesatz, fara sa se repete prea mult, modificand subtil soundul cu fiecare album. Asta e ceva mai dark decat precedentul (care era de fapt o deversare a frustrarilor vocalului dupa divortz, de aici si titlul Sorceress), posibil inspirat de plimbarea pe la Castelul Bran cand au fost la noi la Rockstadt.

Ceva mai deosebit aici e faptul ca albumul are doua versiuni - prima data a fost compus cu versuri in suedeza apoi adaptat si la engleza (cu o cadentza usor diferita a versurilor). Merita ascultate ambele in cautarea diferentzelor.

********************************************************

Tool - Fear Inoculum

Esti hipster care te-ai apucat de ascultat muzica dupa ce s-a inventat Spotifyul si nu vrei sa se afle asta? Asta e albumul pe care tre sa stie lumea ca-l ascultzi!

Asta e al doilea album pe care nu prea reuseste lumea sa-l ocoleasca in topurile anului trecut. Au aflat de aparitzia lui pana si cocalarii, a avut rolul pe care il avusese acu catziva ani relansarea Swans - o revenire nesperata si excesiv amanata, foarte mult word of mouth si sfashieri intre generatzii (fani ai trupei din anii 90 versus tinerii surprinsi de valva formata in jurul materialului).

Am auzit si cateva voci care carcotesc - intr-adevar e cel mai putzin entertaining album al trupei si mizeaza foarte mult pe proiectarea unei aure intelectualiste, cu tot felul de mitologii create cu privire la semnificatzia versurilor criptice, ori la structura de alambic a compozitziilor, abatandu-se intentzionat de la ritmica rock clasica. Practic ceea ce incepuse ca trupa nu-metal (din aceeasi scena californiana ca si Korn) a devenit astazi King Crimsonul noului mileniu, cu o evolutzie aproape insesizabila intre albume consecutive, dar radicala daca pui unul langa altul debutul si acest nou album.

Au mai fost tot felul de anecdote prin presa - unii zic ca suna la fel si daca il ascultzi in revers, si mai era ceva scandal Twitter cu tineri cocalari intrebandu-se de unde a iesit trupa asta.

Partea cea mai cool e ca albumul face parte dintr-o trilogie spectaculoasa de reveniri ale vocalului Maynard Keenan - in anul precedent avusese alt album excelent cu A Perfect Circle iar pentru noul an a anuntzat ca revine si cu proiectul Puscifer,

*******************************************************

clipping. - There Existed an Addiction to Blood

Vrei sa ascultzi primul proiect muzical nominalizat la Premiile Hugo din 1971 incoace? Asculta albumu asta!

Premiile Hugo sunt cele mai populare (populiste) premii pentru literatura SF insa au si categoria speciala "Dramatic Presentation" unde sunt in general premiate filme sau seriale. Cu cateva ocazii acolo s-au nominalizat si videoclipuri sau albume muzicale, iar una dintre trupele care au beneficiat de exceptzia asta e proiectul clipping. - albumul precedent era inspirat de space opera lui Samuel Delany, inscriindu-se cumva in trendul recent al premiilor Hugo de a premia tot ce e legat de afrofuturism si emanciparea tehnologica a Africii (albumul era versiunea musical a ceea ce produc de o vreme incoace Jemisin, Okorafor etc.)

Proiectul e format din doi producatori muzicali si un actor-hiphoper cu o dictzie incredibila (face voce de desene animate, insa mai are si roluri in carne si oase - a fost in Velvet Buzzsaw si va fi in serialul Snowpiercer). La primul contact proiect pare un fel de hip-hop, tre sa ai rabdare 2-3 piese ca sa realizezi ca e ceva weird aici - hip-hop cadentzat cu precizie milimetrica cu un background instrumental foarte cinematic si sofisticat care se misca intre hip-hop, Jean Michel Jarre si Prodigy.

Nu asta e albumul nominalizat la Hugo (acela e albumul precedent, dar nu stiam atunci de ei). Si asta urmeaza o tactica similara - album high concept narativ-epic, doar ca de data asta construit in jurul unei fictziuni horror cu numeroase referintze cinematografice (piesa de mai jos e o deconstructzie a temei lui John Carpenter din Halloween).

*****************************************************

Blanck Mass - Animated Violence Mild

Nu suportzi muzica cu versuri si itzi place sa te spargi la partyuri pe muzica electronica dar te streseaza noua lege USR privind posesia de droguri? Asculta albumu asta singur acasa! 

Tot apare proiectul asta de ceva ani prin topurile non-metal ale marilor publicatzii muzicale (in special cele cu revieweri drogatzi precum Quietus), insa l-am bagat in seama abia cu albumul asta, din cauza includerii in programul Roadburn (care va fi cea mai electro editzie de pana acu). Proiectul e un singur individ, un scotzian singur care baga despre consumerism si Apocalipsa Automatizata.

Inspirat candva la origini de post-rock si bazaiala drone-ambiental (a mai avut un proiect numit Fuck Buttons), pe albumul asta Blanck Mass e doar pompaj electronic blanao de la un capat la altul, salve ritmate si opresive, curat mind control (cel mai violent album al proiectului). Daca esti drogat cu ceva adecvat banuiesc ca te ravashesti destul de nasol - soundul e conceput sa induca paranoia, tematic materialul e inspirat de acel "surveillance capitalism" care ni se tot promite in ultima vreme, cand nu mai stii daca tu te uitzi la televizor sau daca televizorul se uita la tine. In consecintza nu stim daca noi ascultam albumul sau daca el ne asculta pe noi.

Functzioneaza insa si daca esti lucid, si poate fi apreciat de rockerii cu preferintze industrial. Unele bucatzi sunt cam repetitive, insa asa e filmul, misiunea albumului e sa sfredeleasca in creierul turmentat pana la a provoca panica, un excelent exercitziu de psihomanipulare muzicala, de ascultat in experimente controlate caci mi-e frica sa ma gandesc ce se poate intampla la un concert/party pe chestia asta.

Piesa asta de mai jos data tare de tot itzi poate strica ziua.

Retrospectiva concerte 2019: the Lows and the Highs

N-am vreme sa scriu despre tot ce am vazut si nu o mai fac de catziva ani, dar mentzionez varfurile si rateurile anului care a trecut - doar cele din afara festivalurilor despre care s-a scris deja aici. Mai intai nasoalele:

Cel mai rasunator rateu a fost concertul Annihilator, care a tot fost reprogramat de-a lungul anilor (prima data s-au vandut bilete acu vreo 2 ani). Cand in sfarsit a ajuns trupa la Cluj, un PNList din administratzia stadionului, exaltat nevoie mare de succesul recent la prezidentziale, a vrut sa arate cine-i acum la putere si a dat afara trupa cand a prins pe unu dintre ei fumand in WC - poate un cui, desi trupa neaga, nu vom afla niciodata, ramane in domeniul anecdoticului. Amuzant e ca PNListul si trupa s-au intalnit intr-o baie - nu putem decat sa ne inchipuim scena, probabil unica in istoria rockului (si probabil asemanatoare cu intrarea Ministrei Educatziei peste invatzatoarea aia din Ialomitza).

Bine ca nu traieste Lemmy sa fi ajuns la Cluj sa se vada scos sa-si fumeze trabucu afara, eventual cu o patura pe spate. Desi la varsta lui probabil doar un PSDist i-ar fi dat si patura (era Noiembrie tarziu si cam frig). Facebooku a vuit de variante si acuzatzii, se da vina ba pe PNLismul artzagos de rit clujean, ba pe lipsa de chef a trupei satula de hartoapele parcurse pe drumurile patriei, dupa ce avusesera un concert de succes la Bucuresti in seara precedenta.

A doua gherla mi s-a intamplat in Bucuresti. Ajung destul de rar prin Bucuresti si de regula nu stau, fac doar calatorii blitzkrieg sa nu mananc bataie de la trupele pe care le-am recenzat de pe-acolo; evit corporatistii, stau mai mult cu bugetari si punkeri (ultimele redute ale solidaritatzii), eventual umflu o pizza la Malahia Hub, vad un concert si evacuez rapid - in seara aia s-a nimerit sa merg la Amenra in ceva club numit Quantic care avea pe usha un afish cu o trupa de daci, vezi poza de sus.

Bai frate cat pot sa vorbeasca bucureshtenii in timpul concertelor! Se hahaie peste balade, se intind la povesti cu spatele spre scena (ce-i drept si vocalu de la Amenra canta cu spatele la ei, caci asa ii era numarul), trupa ramanand undeva in fundal sa-si bifeze obligatziile de prestator de servicii - nu intzeleg totusi care e serviciul, daca nu e acela de a-tzi canta. In afara de primele randuri de fani probabil de pe scena se vedeau doar cefe de indivizi sporovaind. Treaba e supernasoala pe piesele mai linistite, pe introuri si intermezzouri atmosferice, cand practic nu se mai auzea nimic din muzica, doar bucuresteni dand din clantza in timp ce vocalu se autoflagela pe scena.

Avea Dan Alexe un articol in care si-l inchipuia pe Cioran postandu-si online cugetarile precum "Dumnezeu este intervalul dintre doua batai de inimi" iar internautzii replicand cu comentarii de genul "Daca esti cardiac ia pastile, moshule" (am gasit si articolul). Cam aia a fost si atmosfera la Amenra, si am impresia ca comportamentul incepe sa se manifeste si la Cluj - totusi sunt salile mai mici, lumea mai saraca si cu simtzul banului cheltuit pe bilet, mai rar am perceput la concerte acel misecuvinism de om iesit vineri seara de la servici la care a avut de "livrat" cat e ziua de lunga. La Quantic aproape tot publicul se comporta asa, nu vreun caz izolat pe langa mine, chiar si eu am inceput sa vorbesc de teama sa nu se prinda aia ca-s din Cluj. Aveam senzatzia ca sunt la slujba de Pashte cand nimeni n-are chef sa asiste la slujba cu exceptzia catorva vaduve inghesuite in fatza, si in rest toata lumea sparge semintze cu lumanarea in mana asteptand sa vina careva cu Lumina si sa putem pleca acasa sa ciocnim niste oua. Inchipuitzi-va ca e concertul asta de mai jos si jumatate din sala sunt corporatisti de outsourcing intrebandu-se unu pe altu cum a fost azi la munca si daca au vazut nustiuce mema cu Cumpanashu.

Al treilea concert care mi-a lasat un gust amar a fost Michael Gira solo intr-o sala de cinema unde sunetistul era stresat ca bat vecinii in tzeava iar artistul (cam surd si el) tot amenintza ca vrea sunetul dat mai tare si nu pricepea de ce sala de concert are vecini, sau de ce respectivii trebuie sa doarma sambata seara si mai ales de ce ar bate in tzeava. In fine, pana la urma s-au impacat si trei sferturi din concert a decurs normal - un eveniment cuplat cu proiectarea unui documentar despre Swans, in preajma lansarii noului album si noii formule a trupei.

In fine, sa trec si la chestii pozitive - cele mai bune 3 concerte pe care le-am vazut anul asta, in afara festivalurilor despre care am scris.

Locul unu e fara doar si poate Madrugada la Oslo, primul concert al turneului de relansare a trupei dupa pauza de 10 ani pricinuita de moartea chitaristului. Am schimbat 4 aeroporturi si cateva autobuze, am facut in total vreo 18 ore din usa casei pana in sala de concert, am ajuns acolo in miezul iernii cand nu exista la ei soare pe cer si viscoleste cateva luni fara oprire. Ulterior trupa si-a extins turneul prin toata Europa si au ajuns si la noi in Sibiu, insa prefer concertele din afara festivalurilor, mai flexibile ca durata - la Oslo s-au intins la doua ore jumate, cu invitatzi de-ai locului pe scena (duet cu Ane Brun in carne si oase), confetti, baloane si o gramada de lume, iar cum concertul a fost sold-out au mai tras unul a doua zi (si acela sold-out) in aceeasi sala Spektrum - ceva comparabil cu Roundhouse-ul din Londra si incomparabil cu nimic din ce exista la noi - unde standardul de rock concert venue e inca cel consacrat de clubul Colectiv, iar lumea asteapta in frig la intrare sa se termine concertul ca sa poata bea o bere.

Am profitat de calatorie sa vizitez prin Oslo ce ma mai interesa pe-acolo - in special beciul memorial in care se adunau acu 30 de ani Burzum cu amicii sai satanisti. Mi-am luat si geaca oficiala Turbojugend (fanclubul Turbonegro) de la consignatzia lui Fenriz - nevasta-sa era vanzatoare si a jurat ca omu purtase geaca dar s-a cam ingrasat si nu ii mai vine. Am si gasit poza cu el purtand geaca (vezi mai jos), nu pot sa zic ca mie imi sta mai bine asa ca am lasat-o pe gagica-mea sa o poarte, pana era sa manance bataie intr-o rockoteca unde niste fani Turbonegro au recunoscut geaca si s-au ofticat ca Fenriz o vanduse unor români. Regulamentul oficial al fanclubului interzice comercializarea gecii, iar Romania nu are o filiala natzionala a fanclubului. In fine, a fost o aventura de povestit nepotzilor, iar Fenriz a fost probabil expulzat din fanclub. Geaca e la mine, come and get it fraiere!

Al doilea concert memorabil a fost ultima seara de la Smida Jazz - cu britanicii Szun Waves care au invartit lingura intr-un ceaun de sunete kosmische, confirmand inca o data ca toate genurile muzicale converg zilele astea spre forme cu miza cat mai senzoriala - fara versuri si limbaj articulat, menite sa aiba efecte psihosomatice si sa hipnotizeze ascultatorul exclusiv prin texturi si vibratzii. Tendintza e asumata de ceva ani in metal (festivaluri precum Roadburn si subgenurile cu radacini in krautrock), in muzica electronica (de fapt originile ideii sunt acolo, vezi subcultura pastilatzilor si filatelishtilor, pentru care versurile si instrumentele nu mai stau demult in calea psihoexaltarii) iar de ceva vreme tendintza se manifesta si in spatziul jazz (Miles Davis tot intr-acolo batea, iar acum ideile lui converg cu muzica electronica). In contextul asta apartenentza trupelor la un gen sau la altul devine complet irelevanta - chiar daca au un membru din Portico Quartet, trupa Szun Waves ar merge la fel de bine la Roadburn, Dark Bombastic Evening, Electric Castle ori chiar Untold. Au incantat la Smida pe fanii spatziului muzical kosmische-drone demarcat intre Ulver si Sunn O))) - a fost ceva intre un Perdition City cu ceva mai mult saxofon, niste Tangerine Dream si o atmosfera general de ceremonie Cthulhu.

Aceeasi seara a avut imediat dupa aceea inca un concert care a captivat instantaneu audientza, continuand acelasi abuz de serotonina si dopamina, de data asta printr-o hibridizare jazz-post-rock: Mammal Hands - am scris despre ei cu alta ocazie in care ne-au vizitat si nu eram atunci foarte entuziast, insa se pare ca ii ascultasem la un volum prea scazut. Live au oferit si ei o experientza memorabila, iar laolalta cele doua concerte au dat o zi cu senzatzii tari la Smida (desi nu-s convins ca fanii mai versatzi in jazz aproba aceste tendintze in mod evident populiste).

In sfarsit, am mai prins prin Europa un turneu care ne-a ocolit cu gratzie - Neurosis in combinatzie cu Yob si deschiderea asigurata de Kowloon Walled City. Trupa de deschidere n-a fost cine stie ce, insa cele doua galetzi de doom psihedelic turnate in capul nostru de trupe definitorii ale genului au fost de natura sa indoaie spinarile. Pe Neurosis ii vazusem intotdeauna la festivaluri sau in aer liber, dar senzatzia e cu totul alta intr-un spatziu claustrofob cu sunet excelent care se revarsa integral in capul spectatorilor si creste presiunea atmosferica in incinta. A fost si un potrivit termen de comparatzie cu Amenra in Quanticul de care ziceam la inceput (cam acelasi stil de muzica) - o masura clara asupra diferentzei pe care o fac, asupra experientzei unui astfel de eveniment, nu doar dotarea tehnica a salii ci si comportamentul publicului. Mostra de mai jos e din acelasi turneu insa de la unul din festivalurile verii, in aer liber:

Cam astea au fost the Highs and the Lows.

Anul 2020 se arata si el promitzator, cu conditzia sa nu se mai bage consilierii judetzeni PNL peste trupele care mai trag cate un cui in buda. E suficient entuziasmul USR de a propune cresterea pedepselor pentru fumat iarba la acelasi nivel cu pedepsele pentru trafic de copii. Stiu ca exista in partidul ala o rivalitate traditzionala intre cei care prefera iarba si cei care prefera pastilele - Lemmy scria in autobiografia sa ca motivul pentru care prima sa trupa, Hawkwind, a trebuit sa se destrame a fost ca fiecare membru era pe alt drog si nu se puteau sincroniza nicicum - ce i se parea unuia superblanao ii scotea din sarite pe ceilaltzi. Se pare asta patzesc si partidele de la noi, cand se infiintzeaza fara o minima cultura muzicala. Macar Dragnea avusese o trupa rock, stia care-s problemele, cum sa tzina un partid laolalta - a si rezistat destul de mult tzinand cont de conditziile si oamenii cu care lucra.

Nu stiu cine va fi in administratzia publica din Alba Iulia dupa alegeri, dar pentru august ni s-a anuntzat revenirea obscurului festival Dark Bombastic Evening - care nu stiu daca poate supravietzui pe termen lung dar avea o obligatzie morala de a ajunge la a 10-a editzie si se pare ca si-o respecta, promitzand cel mai spectaculos program din istoria evenimentului, un fel de mini-Roadburn est-european.

Nu e singurul festival conectat la realitatea occidentala, dar e printre putzinele conectat la o comunitate internatzionala, despre care sa le pese strainilor suficient incat sa se chinuie sa bata incomodul drum doar pentru a bea intre zidurile cetatzii de la Alba Iulia si a vedea trupe care au o relatzie personala cu acest festival. S-au anuntzat cateva trupe din programul editziilor Roadburn recente (Wolvennest, Throane, Gold, Igorrr, Oranssi Pazuzu) si alte cateva pe care o sa le descopar cu ocazia asta (Bong, Abyssic, Saor, A Swarm of the Sun). E unul dintre festivalurile la care lumea inca se mai duce pentru muzica, iar publicul pe care l-am vazut la Amenra in Bucuresti sper sa considere ca nu li se merita sa bata atata drum doar pentru bucuria de a trancani pe muzica.

Mai sunt de anuntzat cateva trupe, daca n-atzi auzit de ele la emisiunea lui Marutza, la Rock FM sau de la colegii de servici nu inseamna ca nu exista, ci ca tre sa va schimbatzi locu de munca si emisiunile pe care le urmaritzi.

Memberberries 2010-2019: inca 10 albume notabile + al doilea cel mai cool album de coveruri

Am pus mai deunazi lista cu albumele esentziale ale decadei. Dar decada a fost lunga, muzica multa, si reductzia la 11 titluri a fost dureroasa. Asa ca, conform obiceiului, extind lista cu inca nishte mentziuni onorante - inca 10 albume, plus al doilea cel mai cool album de coveruri al deceniului. Insa pana aici, caci pe lumea aialalta nu putem lua cu noi prea multe, macar in ceasul al doishpelea tre sa avem discernamant.

Ca si data trecuta, ordinea e invers cronologica, de la zilele noastre mergand spre epoca Basescu (care a motivat infiintzarea blogului).

Opeth - Cauda Venenum (2019)

Favourite song:

***********************************************************

Dub Trio - The Shape of Dub to Come (2019)

Favourite song:

****************************************************************

Tropical Fuck Storm - A Laughing Death in Meatspace (2018)

Favourite song:

*****************************************************************

Church of the Cosmic Skull - Science Fiction (2018)

Favourite song:

*****************************************************************

Body Count - Bloodlust (2017)

Favourite song:

*******************************************************************

Hypnopazuzu - Create Christ, Sailor Boy (2016)

Favourite song:

*************************************************************

Billy Idol - Kings and Queens of the Underground (2014)

Favourite song:

**************************************************************

Nick Cave and the Bad Seeds - Push the Sky Away (2013)

Favourite song:

********************************************************************

Todd Snider - Agnostic Hymns and Stoner Fables (2012)

Favourite song:

*****************************************************************

Graveyard - Hisingen Blues (2011)

Favourite song:

************************************************************

Si, bonus, al doilea cel mai cool album de coveruri al decadei:

Mike Patton - Mondo Cane (2010)

Cele 10 albume esentziale ale deceniului 2010-2019. Plus albumul de coveruri al deceniului

Nu stiu daca atzi observat, dar e moda acu sa facem si un top de decada, la finele sinistrei epoci care a fost 2010-2019. Noroc ca a fost o gramada de muzica buna, altfel ma prapadeam si nu prindeam Epoca Politicianului Imbecil, Societatea Pamantului Plat, Post-Adevarul si, din cate se anuntza pentru 20-20, Sfarshitu Lumii..

Astea-s 10+1 albume pe care le gasesc esentziale pentru deceniul muzical raposat. Se pot asculta in timp ce mergi pe strada, ori in mashina, in timp ce mananci, faci sex sau in scop de agatzat - merg la heterosexuali dar si la homosexuali, merg la creshtini si la satanisti, merg la hipsteri si la boomeri, merg la alcoolici dar si la pastilatzi, merg la bugetari dar si la corporatisti. Nerecomendate poate amatorilor de manele, amatorilor de Untold ori de partyuri cu tematica Atomic TV, celor care se dau peste cap sa faca rost de bilete la Metallica sau Bon Jovi, ori celor care se incapatzaneaza sa creada cu filarmonicile nu sunt trupe de coveruri. Desi poate-o sa le pleaca si lor caci le-am ales cu toata arogantza si simtzul responsabilitatzii de care sunt in stare. E rezultatul a vreo 400 de concerte si vreo 700 de recenzii cu care mi-am pierdut vremea in astia 10 ani in loc sa intru intr-un partid.

Le pun in ordine invers cronologica, incepand cu cel mai recent. Sa nu spunetzi ca n-atzi stiut care-s cele mai cool albume din 2010 incoace. Comentariile n-au rost, am vorbit despre albumele astea la vremea lor.

Gunship - Dark All Day (2018)

Favourite Song:

***********************************************************

Ulver - The Assassination of Julius Caesar (2017)

Favourite Song:

***********************************************************

Moonface and Siinai - My Best Human Face (2016)

Favourite Song:

***********************************************************

Marc Almond - The Velvet Trail (2015)

Favourite Song:

**************************************************************

Tau Cross - Tau Cross (2015)

Favourite song:

************************************************************

Scott Walker and Sunn O))) - Soused (2014)

Favourite song:

***********************************************************

Om - Advaitic Songs (2012)

Favourite song:

******************************************************************

Slim Cessna's Auto Club - Unentitled (2011)

Favourite song:

***************************************************************

Junius - Reports from the Threshold of Death (2011)

Favourite song:



*******************************************************

Pain of Salvation - Road Salt One (2010)

Favourite song:

*********************************************************************

Si, in sfarsit, albumul de coveruri al decadei:

Scott Kelly, Steve von Till and Wino - Songs of Townes van Zandt (2012)