Retrospectiva concerte 2019: the Lows and the Highs

N-am vreme sa scriu despre tot ce am vazut si nu o mai fac de catziva ani, dar mentzionez varfurile si rateurile anului care a trecut - doar cele din afara festivalurilor despre care s-a scris deja aici. Mai intai nasoalele:

Cel mai rasunator rateu a fost concertul Annihilator, care a tot fost reprogramat de-a lungul anilor (prima data s-au vandut bilete acu vreo 2 ani). Cand in sfarsit a ajuns trupa la Cluj, un PNList din administratzia stadionului, exaltat nevoie mare de succesul recent la prezidentziale, a vrut sa arate cine-i acum la putere si a dat afara trupa cand a prins pe unu dintre ei fumand in WC - poate un cui, desi trupa neaga, nu vom afla niciodata, ramane in domeniul anecdoticului. Amuzant e ca PNListul si trupa s-au intalnit intr-o baie - nu putem decat sa ne inchipuim scena, probabil unica in istoria rockului (si probabil asemanatoare cu intrarea Ministrei Educatziei peste invatzatoarea aia din Ialomitza).

Bine ca nu traieste Lemmy sa fi ajuns la Cluj sa se vada scos sa-si fumeze trabucu afara, eventual cu o patura pe spate. Desi la varsta lui probabil doar un PSDist i-ar fi dat si patura (era Noiembrie tarziu si cam frig). Facebooku a vuit de variante si acuzatzii, se da vina ba pe PNLismul artzagos de rit clujean, ba pe lipsa de chef a trupei satula de hartoapele parcurse pe drumurile patriei, dupa ce avusesera un concert de succes la Bucuresti in seara precedenta.

A doua gherla mi s-a intamplat in Bucuresti. Ajung destul de rar prin Bucuresti si de regula nu stau, fac doar calatorii blitzkrieg sa nu mananc bataie de la trupele pe care le-am recenzat de pe-acolo; evit corporatistii, stau mai mult cu bugetari si punkeri (ultimele redute ale solidaritatzii), eventual umflu o pizza la Malahia Hub, vad un concert si evacuez rapid - in seara aia s-a nimerit sa merg la Amenra in ceva club numit Quantic care avea pe usha un afish cu o trupa de daci, vezi poza de sus.

Bai frate cat pot sa vorbeasca bucureshtenii in timpul concertelor! Se hahaie peste balade, se intind la povesti cu spatele spre scena (ce-i drept si vocalu de la Amenra canta cu spatele la ei, caci asa ii era numarul), trupa ramanand undeva in fundal sa-si bifeze obligatziile de prestator de servicii - nu intzeleg totusi care e serviciul, daca nu e acela de a-tzi canta. In afara de primele randuri de fani probabil de pe scena se vedeau doar cefe de indivizi sporovaind. Treaba e supernasoala pe piesele mai linistite, pe introuri si intermezzouri atmosferice, cand practic nu se mai auzea nimic din muzica, doar bucuresteni dand din clantza in timp ce vocalu se autoflagela pe scena.

Avea Dan Alexe un articol in care si-l inchipuia pe Cioran postandu-si online cugetarile precum "Dumnezeu este intervalul dintre doua batai de inimi" iar internautzii replicand cu comentarii de genul "Daca esti cardiac ia pastile, moshule" (am gasit si articolul). Cam aia a fost si atmosfera la Amenra, si am impresia ca comportamentul incepe sa se manifeste si la Cluj - totusi sunt salile mai mici, lumea mai saraca si cu simtzul banului cheltuit pe bilet, mai rar am perceput la concerte acel misecuvinism de om iesit vineri seara de la servici la care a avut de "livrat" cat e ziua de lunga. La Quantic aproape tot publicul se comporta asa, nu vreun caz izolat pe langa mine, chiar si eu am inceput sa vorbesc de teama sa nu se prinda aia ca-s din Cluj. Aveam senzatzia ca sunt la slujba de Pashte cand nimeni n-are chef sa asiste la slujba cu exceptzia catorva vaduve inghesuite in fatza, si in rest toata lumea sparge semintze cu lumanarea in mana asteptand sa vina careva cu Lumina si sa putem pleca acasa sa ciocnim niste oua. Inchipuitzi-va ca e concertul asta de mai jos si jumatate din sala sunt corporatisti de outsourcing intrebandu-se unu pe altu cum a fost azi la munca si daca au vazut nustiuce mema cu Cumpanashu.

Al treilea concert care mi-a lasat un gust amar a fost Michael Gira solo intr-o sala de cinema unde sunetistul era stresat ca bat vecinii in tzeava iar artistul (cam surd si el) tot amenintza ca vrea sunetul dat mai tare si nu pricepea de ce sala de concert are vecini, sau de ce respectivii trebuie sa doarma sambata seara si mai ales de ce ar bate in tzeava. In fine, pana la urma s-au impacat si trei sferturi din concert a decurs normal - un eveniment cuplat cu proiectarea unui documentar despre Swans, in preajma lansarii noului album si noii formule a trupei.

In fine, sa trec si la chestii pozitive - cele mai bune 3 concerte pe care le-am vazut anul asta, in afara festivalurilor despre care am scris.

Locul unu e fara doar si poate Madrugada la Oslo, primul concert al turneului de relansare a trupei dupa pauza de 10 ani pricinuita de moartea chitaristului. Am schimbat 4 aeroporturi si cateva autobuze, am facut in total vreo 18 ore din usa casei pana in sala de concert, am ajuns acolo in miezul iernii cand nu exista la ei soare pe cer si viscoleste cateva luni fara oprire. Ulterior trupa si-a extins turneul prin toata Europa si au ajuns si la noi in Sibiu, insa prefer concertele din afara festivalurilor, mai flexibile ca durata - la Oslo s-au intins la doua ore jumate, cu invitatzi de-ai locului pe scena (duet cu Ane Brun in carne si oase), confetti, baloane si o gramada de lume, iar cum concertul a fost sold-out au mai tras unul a doua zi (si acela sold-out) in aceeasi sala Spektrum - ceva comparabil cu Roundhouse-ul din Londra si incomparabil cu nimic din ce exista la noi - unde standardul de rock concert venue e inca cel consacrat de clubul Colectiv, iar lumea asteapta in frig la intrare sa se termine concertul ca sa poata bea o bere.

Am profitat de calatorie sa vizitez prin Oslo ce ma mai interesa pe-acolo - in special beciul memorial in care se adunau acu 30 de ani Burzum cu amicii sai satanisti. Mi-am luat si geaca oficiala Turbojugend (fanclubul Turbonegro) de la consignatzia lui Fenriz - nevasta-sa era vanzatoare si a jurat ca omu purtase geaca dar s-a cam ingrasat si nu ii mai vine. Am si gasit poza cu el purtand geaca (vezi mai jos), nu pot sa zic ca mie imi sta mai bine asa ca am lasat-o pe gagica-mea sa o poarte, pana era sa manance bataie intr-o rockoteca unde niste fani Turbonegro au recunoscut geaca si s-au ofticat ca Fenriz o vanduse unor români. Regulamentul oficial al fanclubului interzice comercializarea gecii, iar Romania nu are o filiala natzionala a fanclubului. In fine, a fost o aventura de povestit nepotzilor, iar Fenriz a fost probabil expulzat din fanclub. Geaca e la mine, come and get it fraiere!

Al doilea concert memorabil a fost ultima seara de la Smida Jazz - cu britanicii Szun Waves care au invartit lingura intr-un ceaun de sunete kosmische, confirmand inca o data ca toate genurile muzicale converg zilele astea spre forme cu miza cat mai senzoriala - fara versuri si limbaj articulat, menite sa aiba efecte psihosomatice si sa hipnotizeze ascultatorul exclusiv prin texturi si vibratzii. Tendintza e asumata de ceva ani in metal (festivaluri precum Roadburn si subgenurile cu radacini in krautrock), in muzica electronica (de fapt originile ideii sunt acolo, vezi subcultura pastilatzilor si filatelishtilor, pentru care versurile si instrumentele nu mai stau demult in calea psihoexaltarii) iar de ceva vreme tendintza se manifesta si in spatziul jazz (Miles Davis tot intr-acolo batea, iar acum ideile lui converg cu muzica electronica). In contextul asta apartenentza trupelor la un gen sau la altul devine complet irelevanta - chiar daca au un membru din Portico Quartet, trupa Szun Waves ar merge la fel de bine la Roadburn, Dark Bombastic Evening, Electric Castle ori chiar Untold. Au incantat la Smida pe fanii spatziului muzical kosmische-drone demarcat intre Ulver si Sunn O))) - a fost ceva intre un Perdition City cu ceva mai mult saxofon, niste Tangerine Dream si o atmosfera general de ceremonie Cthulhu.

Aceeasi seara a avut imediat dupa aceea inca un concert care a captivat instantaneu audientza, continuand acelasi abuz de serotonina si dopamina, de data asta printr-o hibridizare jazz-post-rock: Mammal Hands - am scris despre ei cu alta ocazie in care ne-au vizitat si nu eram atunci foarte entuziast, insa se pare ca ii ascultasem la un volum prea scazut. Live au oferit si ei o experientza memorabila, iar laolalta cele doua concerte au dat o zi cu senzatzii tari la Smida (desi nu-s convins ca fanii mai versatzi in jazz aproba aceste tendintze in mod evident populiste).

In sfarsit, am mai prins prin Europa un turneu care ne-a ocolit cu gratzie - Neurosis in combinatzie cu Yob si deschiderea asigurata de Kowloon Walled City. Trupa de deschidere n-a fost cine stie ce, insa cele doua galetzi de doom psihedelic turnate in capul nostru de trupe definitorii ale genului au fost de natura sa indoaie spinarile. Pe Neurosis ii vazusem intotdeauna la festivaluri sau in aer liber, dar senzatzia e cu totul alta intr-un spatziu claustrofob cu sunet excelent care se revarsa integral in capul spectatorilor si creste presiunea atmosferica in incinta. A fost si un potrivit termen de comparatzie cu Amenra in Quanticul de care ziceam la inceput (cam acelasi stil de muzica) - o masura clara asupra diferentzei pe care o fac, asupra experientzei unui astfel de eveniment, nu doar dotarea tehnica a salii ci si comportamentul publicului. Mostra de mai jos e din acelasi turneu insa de la unul din festivalurile verii, in aer liber:

Cam astea au fost the Highs and the Lows.

Anul 2020 se arata si el promitzator, cu conditzia sa nu se mai bage consilierii judetzeni PNL peste trupele care mai trag cate un cui in buda. E suficient entuziasmul USR de a propune cresterea pedepselor pentru fumat iarba la acelasi nivel cu pedepsele pentru trafic de copii. Stiu ca exista in partidul ala o rivalitate traditzionala intre cei care prefera iarba si cei care prefera pastilele - Lemmy scria in autobiografia sa ca motivul pentru care prima sa trupa, Hawkwind, a trebuit sa se destrame a fost ca fiecare membru era pe alt drog si nu se puteau sincroniza nicicum - ce i se parea unuia superblanao ii scotea din sarite pe ceilaltzi. Se pare asta patzesc si partidele de la noi, cand se infiintzeaza fara o minima cultura muzicala. Macar Dragnea avusese o trupa rock, stia care-s problemele, cum sa tzina un partid laolalta - a si rezistat destul de mult tzinand cont de conditziile si oamenii cu care lucra.

Nu stiu cine va fi in administratzia publica din Alba Iulia dupa alegeri, dar pentru august ni s-a anuntzat revenirea obscurului festival Dark Bombastic Evening - care nu stiu daca poate supravietzui pe termen lung dar avea o obligatzie morala de a ajunge la a 10-a editzie si se pare ca si-o respecta, promitzand cel mai spectaculos program din istoria evenimentului, un fel de mini-Roadburn est-european.

Nu e singurul festival conectat la realitatea occidentala, dar e printre putzinele conectat la o comunitate internatzionala, despre care sa le pese strainilor suficient incat sa se chinuie sa bata incomodul drum doar pentru a bea intre zidurile cetatzii de la Alba Iulia si a vedea trupe care au o relatzie personala cu acest festival. S-au anuntzat cateva trupe din programul editziilor Roadburn recente (Wolvennest, Throane, Gold, Igorrr, Oranssi Pazuzu) si alte cateva pe care o sa le descopar cu ocazia asta (Bong, Abyssic, Saor, A Swarm of the Sun). E unul dintre festivalurile la care lumea inca se mai duce pentru muzica, iar publicul pe care l-am vazut la Amenra in Bucuresti sper sa considere ca nu li se merita sa bata atata drum doar pentru bucuria de a trancani pe muzica.

Mai sunt de anuntzat cateva trupe, daca n-atzi auzit de ele la emisiunea lui Marutza, la Rock FM sau de la colegii de servici nu inseamna ca nu exista, ci ca tre sa va schimbatzi locu de munca si emisiunile pe care le urmaritzi.