Niste manga: The Girl from the Other Side - de Nagabe. Shiver si Smashed - de Junji Ito. Abara - de Tsutomu Nihei

The Girl from the Other Side (vol.1-3, dar altele nu voi citi)

de Nagabe

Am zis ca incep sa bag si niste BDuri asiatice, asa-numitele manga, sa vad ce e cu toata valva si traditzia pe seama acestei arte cu specific natzional.

De catziva ani activeaza doua edituri, Viz Media si Seven Seas, care traduc manga cu nemiluita. Le publica adesea intr-un format cat mai apropiat de al editziilor originale, lasand o impresie de ieftineala, de chestii pe care trebuie sa le citesti pe buda - adica paperback de dimensiuni mici (cu unele panouri dificil de deslushit), se citesc de la sfarsit la inceput (e standardul tipografic in manga dar itzi ia ceva pana te obisnuiesti) iar traducerile suna cam sec, telegrafic.

Toate defectele astea sar imediat in ochi in volumele The Girl from the Other Side, ale unuia Nagabe care nu e chiar un star al industriei - a debutat recent dar a facut ceva valva cu cartea asta. Am citit primele 3 volume insa am abandonat lectura caci seria e clar gandita ca un money sucker, un business de cea mai joasa spetza.

Sigur, se poate spune asta despre orice BD serializat pentru a loializa cititorul, insa aici lucrurile sunt la un nivel al nesimtzirii pe care nu l-am mai intalnit. Autorul are probleme mari cu temporizarea actziunii - citesti cate 10 pagini la rand in care nu se intampla absolut NIMIC: un personaj intinde mana spre un obiect, altul se uita intr-o parte, altul isi trece mana prin par, gesturi marunte care nu fac absolut nimic pentru progresul povestii. Fanii cartzii apreciaza asta drept un mod de a instala mister si intr-adevar exista un mister - in sensul ca dupa 3 volume n-am intzeles nimic, totul e obscurizat intentzionat sa mentzina curiozitatea pentru a cumpara urmatorul volum.

In BDurile americane exista notziunea de arc narativ, care sa spuna o poveste satisfacatoare in cateva capitole, chiar daca nu ai chef sa urmaresti intreaga serie, insa aici toata miza e cum sa se amane cat mai mult satisfacerea cititorului, un teaser interminabil de care te saturi destul de repede.

Am abandonat in consecintza seria, asa ca o sa rezum cat am apucat sa pricep din acest basm cvasi-satanist - in vremuri medievale, o cetate e inconjurata de o padure blestemata in care traiesc niste dihanii cu coarne. Locatarii cetatzii le urasc de moarte desi nu ni se explica motivul. O fetitza ratacita in padure se imprieteneste cu o dihanie din aia care isi asuma rolul de protector, ca sa ne arate ca dracu nu e atat de negru. Soldatzii din cetate incearca sa o recupereze pe fetitza si sa o duca la bunica-sa, care are niste secrete ascunse (de cititor). Cam atat am aflat din 3 volume, fiecare putand fi rezumat de una din frazele acestui paragraf.

P. S. S-a anuntzat si adaptarea benzii desenate in animatzie. Se pare ca va fi scurt metraj, ceea ce tradeaza halul in care e diluata povestea din cartzi.

P.S.2. Mai am si o problema cu povestile sataniste scrise de japonezi - la cat i-au persecutat pe creshtini, n-au niciun drept sa exploateze comercial satanismul.

************************************

Shiver si Smashed

de Junji Ito 

Cu totul altfel stau lucrurile cu Junji Ito - un clasic al BDului horror japonez, opera lui fiind comparabila cu titluri clasice ale genului (Dylan Dog in Italia, EC Comics in SUA etc). Junji Ito activeaza de prin 1990 incoace (deci contemporan cu Gaiman). 

Spre deosebire de suspomenitul Nagabe, aici avem de a face cu superstar adevarat, despre influentza sa vorbind oameni ca Guillermo del Toro ori creatorul de jocuri video Hideo Kojima. In formatul scurt al povestilor de aici (majoritatea in jur de 30 de pagini) ramai cu impresia ca Junji Ito ar putea fi parintele a ceea ce azi numim "creepy pasta" - povestioare-meme horror intretzinute de diverse comunitatzi on-line (au de ceva vreme un site dedicat si din cate am intzeles chiar un serial, Channel Zero).

Editura Viz Media s-a apucat sa traduca toata opera autorului. Creca perechea de volume Shiver si Smashed formeaza un best of al povestioarelor scurte - o potrivita introducere in stilul si opera autorului. Au aparut in hardcover insa nu-s chiar o editzie de lux - aceleasi pagini din hartie igienica reciclata, cu grafica alb-negru, panouri destul de mici si paginatzia bizara, standardele industriei manga pe care editziile americane nu fac decat sa le reproduca. Insa itzi lasa impresia ca in Japonia manga a fost intotdeauna ceva de citit pe buda, daca nici macar superstarurile genului nu beneficiaza de ceva editzii cat de cat lucioase (cum sunt omnibusurile americane).

Volumele contzin povestioare in spiritul serialelor Twilight Zone (=atmosferic-subtile) ori Tales from the Crypt (=atrocitatzi si scarboshenii, insa de natura fantastica). Comparativ cu suspomenita poveste a lui Nagabe, densitatea povestilor e infinit mai satisfacatoare - in cateva pagini se spun mai multe decat intr-un volum intreg al seriei de mai sus (de fapt citindu-le in aceeasi perioada m-am convins ca Nagabe e un escroc). 

Exista la Junji Ito un nivel de interpretabilitate ce tradeaza o expertiza literara - nu e vorba doar de oameni alergand si strigand ca li se intampla ceva, ci exista mereu un substrat moralist, uneori funny-ironic, adesea ancorat in cutumele societatzii japoneze (respectul pentru batrani, atitudinea fatza de animale de casa, fatza de familie, disciplina si punctualitatea etc.). 

Sigur, horrorul nu poate avea un impact senzorial in absentza sunetului, iar in formatul alb-negru cvasicaricatural e chiar mai limitat, insa autorul foloseste excelent mediul BD, contrastand calmul general al personajelor si societatzii japoneze cu scene ultracreepy sau scene-punchline care sar la cititor in momentul in care da pagina. Din notitzele incluse pentru fiecare poveste aceasta aflam cateva idei despre cum isi proiecteaza povestile - plecand de la o scena/situatzie foarte disturbing in jurul careia construieste pretextele necesare pentru a ajunge la acea scena.

Intuim aici si originile filmelor japoneze cu fantome (feminine cu par negru lung) care au invadat cinematografia in ultimii 20 de ani - benzile desenate ale lui Ito par sa fi fost o sursa de inspiratzie pentru romanele lui Suzuki care au inspirat primele filme de gen. Seria Death Note e un alt blockbuster manga influentzat de Junji Ito. E vorba asadar de un autor BD esentzial, cu rezerva ca majoritatea povestilor de aici sunt din prima parte a carierei sale (anii 90) - unele cam scurte si expeditive, insa oferind un argument puternic in sprijinul teoriei ca autorul e un pionier al genului creepy pasta. 

Daca e sa luatzi unul singur dintre volume, acela ar fi Smashed -  pare ca include povesti mai de maturitate - mai putzin ironice, mai sobre si mai tragice, cu substrat moralist.

Cateva mostre din "temele" povestilor:

• Un hoarder de cartzi incepe sa fie posedat de propria biblioteca si de obsesia ca nu isi va putea citi toate cartzile. Cu asta m-am identificat personal, japonezii au chiar un termen special - tsundoku - pentru obsesia de a avea o biblioteca pe care n-ai shanse sa o citesti (la mine e o boala psihica mostenita de la maica-mea);
• Un copil napadit de acnee afla ca problema i se trage de la faptul ca tatal sau l-a indopat de mic cu ulei - pe masura ce creste se transforma intr-un monstru tot mai slinos;
• Sunt incluse aici si capitole din serii de mai mare intindere ale autorului - Tomie (despre o fata frumoasa frustrata ca nu poate sa apara in fotografii) si Soichi (un baietzel psihopat insotzit de o pisica demonica provocatoare de alergii oribile);
• Preferata mea e Long Dreams, despre un individ care viseaza in fiecare noapte cate o viatza de om si se trezeste tot mai extenuat, cam ce mi se intampla si mie;
• Intr-un sat localnicii au puterea de a se omori unii pe altzii cu cate o privire manioasa si ajung sa se protejeze unii de altzii purtand la ei oglinzi care sa reflecte inapoi privirile manioase;
• Smashed e o poveste moralista despre dependentza de droguri - daca te droghezi sfarsesti strivit pe pavaj de o fortza invizibila;
• Un colectzionar de viniluri cauta un disc pe care s-a imprimat vocea unei fantome.
• etc.

********************************************************

Abara

 de Tsutomu Nihei

Tsutomu Nihei e undeva la jumatatea drumului intre cei doi autori prezentatzi deasupra - povestile sale sunt destul de diluate, cu multe pagini umplute de scene de bataie lipsite de dialog, insa exceleaza la nivel grafic, cu care reuseste sa configureze o atmosfera cu totul deosebita. Lipsa dialogurilor il obliga pe cititor sa ghiceasca cam multe, dar se ofera si sugestii vizuale bogate in sprijinul acelor ghicitori.

Genul practicat de Nihei e cyberpunk lovecraftian - o combinatzie de Ghost in the Shell si tentacule. Am intzeles ca alte opere ale sale sunt ceva mai coerente, insa Abara e teribil de criptica, necesita doua lecturi pentru a da o interpretare povestii iar finalul e un WTF major. E atat de vaga incat cineva a simtzit nevoia sa faca o pagina Wikipedia pe care sa explice actziunea, desi nu se prea potriveste cu ce am priceput eu.

N-am resimtzit totusi vreo frustrare - daca itzi notezi pe un biletzel cum le cheama pe personaje reusesti sa tzii cat de cat pasul cu o linie generala: intr-un megalopolis cyberpunk isi fac aparitzia niste aratari gigantice cu tentacule care mananca oameni, iar o organizatzie secreta de Iluminati are pregatite niste gagici mutante care sa opuna rezistentza aratarilor. Pare o poveste manga destul de standard dar evolueaza bizar cu ajutorul graficii, intr-o directzie onirica ce deformeaza realitatea evenimentelor, apar personaje tot mai bizare iar orasul in care are loc actziunea se dezintegreaza grafic sub ochii cititorului spre un final de tip What the Fuck. 

Editzia a aparut in acelasi format hardcover alb-negru ca si cartzile lui Junji Ito, dar grafica e mai spectaculoasa, mi-a desfiintzat preconceptzia ca totzi artistii manga ar desena la fel.

Filme musai de pe la festivale: The Belko Experiment, Border, We, Lords of Chaos, Feedback, Raw

The Belko Experiment

(regizat de Greg McLean, autorul lui Wolf Creek)

O firma de outsourcing din Columbia e supusa unui experiment social-horror prin care angajatzilor li se solicita sa se omoare intre ei cu ce au la indemana (capsatoare, cafetiere etc.), altfel le vor exploda la totzi capetele de la cipurile implantate cand s-au angajat.

Nu e un film genial si original, autorii recunosc ca s-au inspirat din japonezul Battle Royale - pe care l-au adaptat cu succes la industria de outsourcing. Insa e atat de puternica relevantza fatza de contextul ITului romanesc incat nu am cum sa nu il recomand drept musai de vazut. Toata ura si râca si entitlementu din spatele culturii de Jucu/Pipera capata aici forme monstruoase - spre tzelul definitiv al identificarii celui care demonstreaza LIDERȘIP, acest Jedi-Messiah corporatist despre care auzitzi in toate shedintzele de soft skills dar care nu stie nimeni cand se va pogori intre noi.

Producatorul si scenaristul e James Gunn (Guardians of the Galaxy) care si aici isi distribuie fratele intr-un rol amuzant, al corporatistului haios care mai face rost de marijuana pentru team buildinguri sa se simta bine lumea. Regia e lasata pe mana unui regizor australian versat in horror brutal - autorul notoriului Wolf Creek - care face aici o treaba chiar mai buna decat acolo.

Desigur, filmul e putzin depashit de noua moda a muncii remote, insa ar putea fi folosit pentru a o promova - uite ce potzi patzi daca refuzi sa lucrezi de-acasa (cu hartia, imprimanta si curentul suportate din propriul salariu, plus chiria pe care o plateai doar ca sa fii aproape de locu de munca).

*********************************************

Border

(regizat de Ali Abbasi, autorul lui Shelley)

Unul din cele mai misto filme din programul Cannes al anilor recentzi a fost Border, ecranizare dupa celebrul scriitor horror suedez, John Aijve Lindqvist (autorul lui Let the Right One In). Tema povestii se potriveste si cu temele favorite ale regizorului Ali Abbasi, care stie pe propria piele ce inseamna sa fii imigrant sirian in Suedia. Poate va amintitzi de la el filmul Shelley, cu imigranta romanca care serveste drept sluga si mama-surogat la un cuplu de danezi bogatani (a fost la TIFF).

Povestea si filmul sunt concepute sa dea coshmaruri conservatorilor si propagandistilor Familiei Traditzionale, propunand o versiune fantasmagorica a paradigmei LGBT, si totodata o subtila critica a politicilor eugenice practicate in Suedia (cumva au reusit sa scape de acuzatzii de fascism, desi existau legaturi "stiintzifice" directe cu ideile lui Hitler).

Protagonista filmului e o gagica urata rau care lucreaza drept vamesh la un aeroport. La job se foloseste de mirosul supradezvoltat cu care poate detecta starile de spirit ale calatorilor si substantzele transportate de acestia. Filmul are doua povesti paralele - una politzista, in care gagica asta e implicata in investigarea unui lantz criminal; a doua in care gagica incearca sa-si afle trecutul si motivele pentru care e urata ca dracu. E si un element fantasy la mijloc care transforma tot filmul intr-o alegorie superba a eugenismului suedez.

************************************

We 

(regizat de Rene Eller, debutant olandez)

Ecranizare a unui roman creepy al belgianului Elvis Peeters care a facut ceva valuri la data aparitziei, pretinzand ca s-ar baza pe marturisiri ale unor fapte reale. Povestea e spusa in flashbackuri de catre supravietzuitorii evenimentelor - rastalmacite din 4 perspective unreliable, din care spectatorul trebuie sa alcatuiasca un puzzle interesant.

Un grup de 8 adolescentzi flamanzi se plictisesc de moarte la ei la tzara si decid sa petreaca o vara de neuitat - curse cu bicicleta, muzica, bautura si jocuri pe dezbracate. Totusi jocul cel mai interesant e acela in care trebuiau sa le atinga pe fete cu putza, iar ele sa ghiceasca a cui putza e, treaba care se transforma rapid intr-o summer of love cu orgii hippioate si energie exuberanta, insa cand si chestia asta devine boooring ii vine celui cu spirit antreprenor ideea sa le prostitueze pe fete cu oamenii de vaza din sat - primaru, popa, invatzatoru.

E un film despre moartea empatiei si nihilismul exacerbat in generatzia mileniala, incercand sa treaca drept "creativitate" si "spirit liber". Ori e ecranizarea cartzii unui autor boomer care a dezvoltat o ura viscerala pentru hipsteri. Adevaru o fi la mijloc, dar mi se pare un film misto si important care ne sugereaza ca Charles Manson is back with a vengeance, iar invatzaturile lui au fost mai contagioase decat ne inchipuim.

************************************

Lords of Chaos

(regizat de Jonas Akerlund, fost baterist la Bathory)

Cine a inventat black metalu, la multa lume a dat de lucru.

Filmul asta e Bohemian Rhapsody pe invers, un biopic despre trupa de influenceri satanisti Mayhem care acu 30 de ani se casapeau intre ei, iar in 2020 ar fi trebuit sa ne viziteze la festivalul Rockstadt. Dupa cum ne explica si filmul, si dupa cum stie orice metalist care isi merita pita, doi dintre ei au murit, doi (colaboratori ai trupei) au infundat puscaria. Filmul e realizat de un insider al comunitatzii - regizorul a cantat si el in trupele vremii respective (la Bathory), dar ulterior s-a mutat la Hollywood si azi lucreaza pentru Lady Gaga.

Daca filmul ar fi aparut acu 25 de ani viatza mea ar fi fost mai simpla in disputele cu metalistii care ma tot amenintzau cu bataia. Indivizii din poveste capatasera in mentalul colectiv o aura mitologica, reusind sa fie influenceri fara sa aiba Internet. Cei care au supravietzuit evenimentelor au si avut o activitate muzicala de avangarda fructuoasa, insa la nivel de business au fost propulsatzi semnificativ de harababura pe care au produs-o atunci. Filmul asta ii demitizeaza complet, prezentandu-i drept o shleahta de adolescentzi confuzatzi ideologic (se pare ca principala frustrare a lui Burzum legata de film e ca rolul ii este jucat de un actor evreu).

Metalistii spun ca filmul se atinge de ceva ce le era sfant si il transforma in parodie americana cu adolescentzi. Nu-s de acord, am trait si eu prin comunitatzi din astea si exact asa se vad personalitatzile acelea din afara egourilor lor - regizorul a avut un ochi onest iar filmul isi ia tema tragica in serios. 

Personajul principal e notoriul Euronymous - antreprenor cu un simtz deosebit al marketingului subversiv (chiar daca acasa avea postere cu Stalin si Satana, da dovada de un simtz capitalist aparte, reusind sa monetizeze sinuciderea unuia dintre colegii de trupa). Amicul sau Kristian isi schimba numele sa nu creada metalistii ca e crestin, iar la inceput e nevoit sa dea foc logo-ului cu Scorpions pt ca e o trupa de kkt. Povestea incepe cu infiintzarea trupei Mayhem si se termina cu momentul in care trupei se alatura Attila Csihar (jucat aici de propriul fiu). 

****************************************************

Feedback

(regizat de Pedro Alonso, debutant)

Thriller din genul acela care se petrece integral in doua camere, cam cum era danezul The Guilty, dar cu ceva mai multe personaje si cu Eddie Marsan in sfarsit in rol principal, dupa o cariera plina de roluri secundare (apreciate).

Protagonistul e un creator de emisiuni radio care se trezeste sechestrat in propria emisiune si propriul studio, de catre un grup de fani mascatzi care il obliga sa spuna tot felu de prostii la radio sub amenintzarea ca i se va taia grumazul omului de la sonorizare. O vreme avem impresia ca totul e din pricina unui discurs anti-Brexit pe care acesta l-a rostit la inceput, insa filmul isi dezvaluie intriga gradual si captivant, degenerand in scene de violentza claustrata, intre peretzii celor doua incaperi din care e format studioul radio. Personajele evolueaza, sunt o gramada de momente intense, apare si Richard Brake, noul star al cinemaului horror (vezi filmele recente ale lui Rob Zombie).

Vad ca pe imdb are nota cam mica si nici cei de la Frightfest nu l-au prea apreciat, insa asta e din pricina ca atinge probleme delicate ale momentului prezent - atat comentariile de pe IMDB cat si de pe forumul Frightfest confirma ca lumea a fost iritata de mesajul filmului. Insa cine nu se uita la filme pentru a-si confirma propria ideologie va gasi suficiente motive sa se bucure, in special de prestatia actorului principal.

********************************************************

Raw

(regizat de Julia Ducournau, debutanta franco-belgiana)

Horror francez in stil minimal japonez, cu o poveste extrem de simpla care potentzeaza momentele shocante si evolutzia protagonistei de la statutul de ierbivor la cel de carnivor (nu doar psihologic, ci si in ce priveste postura fizica si apucaturile sexuale).

O gagica vegetariana e admisa la facultatea de veterinari unde, in calitate de boboc, e nevoita sa treaca prin diverse ritualuri si abuzuri impuse de studentzii din anii mai mari. Nu e lasata sa doarma noaptea, tre sa umble prin campus dupa ce i s-a turnat o galeata de sange de porc in cap, e obligata sa mearga la partyuri in chilotzi etc. Momentul in care i se rupe filmul e cand o obliga unii sa manance carne, iar atunci isi descopera nu doar pofta pentru carne ci si niste apucaturi canibalist-sexuale. Cele doua revelatzii merg mana in mana si devin provocari ale trecerii de la adolescentza la maturitate.

Sunt paralelizate drama de coming-of-age cu evolutzia personajului, amintind si de alte reusite din categoria asta (May sau Ginger Snaps). Doar ca, fiind francez, are o doza suplimentara de chic.

Filme contra plictiselii de la festivale horror (4): Euthanizer, Porno, The Wolf Hour, Eat Brains Love, The Wretched, Seeds

Euthanizer

(regizat de Teemu Nikki, finlandez)

Protagonistul e un mosh care ofera servicii de omorare si ingropare a animalelor de casa, la un pretz mai convenabil decat procedura standard de eutanasiere oferita de veterinarul din localitate. Plus ca se ocupa si de ingroparea animalelor, intr-o padure in care atarna pe crengi zgarzile animalelor omorate. Inainte sa le omoare insa, moshul aplica si cate o lectzie de mustruluiala proprietarilor care poarta vina pentru bolile cu care s-au ales animalele muribunde. Nu totzi proprietarii primesc mustrarile drept constructive, iar de aici se isca un conflict violent.

Moshul isi gaseste o gagica asistenta medicala care uneori se ocupa si cu eutanasierea de oameni, asa ca cei doi au despre ce sa schimbe pareri si impresii. E un film moralist si minimalist, o comedie neagra cu cateva scene tragice.

Finlanda a propus la Oscaruri filmul asta, insa fara mari shanse. E un film destul de marunt (foarte scurt), incepe amuzant si devine tragic, incercand sa ofere o versiune mai violenta a brandului finlandez de succes internatzional (Kaurismaki).

*************************************

Porno

(regizat de Keola Racela, debutant)

Unul din succesele de festival pe care le-am ratat anul trecut la Slashfilm a fost filmul asta cu nume dificil de cautat pe Google, despre angajatzii unui cinematograf vechi care gasesc o rola de film porno-satanic a carei vizionare invoca un succubus - o demonitza goala care provoaca posesiune demonica sau, celor care se opun, explozia organelor genitale.

Filmul a fost un succes intre gazduitorii de festivaluri horror care s-au regasit in tipologiile de personaje de aici - voluntarul, proiectzionistul, vanzatorul de popcorn, vanzatoarea de bilete etc. - totul se intampla intr-un cinema cochet de cartier precum cele in care se desfasoara majoritate festivalurilor de gen.

Dar daca nu esti din breasla filmul nu e la fel de amuzant - toata lumea aici e debutant iar actorii cam stangaci, povestea treneaza si cinematograful in care se intampla povestea e cam mic incat sa se intample tot ce pare sa se intampla (eroii gasesc o sala de cinema secreta in care pe vremuri se puneau filmele erotice ale lui Ed Wood, gen Orgy of the Dead). E asadar recomandabil strict insiderilor din breasla organizatorilor de festivaluri de film si celor care stiu care-s chinurile gestionarii unui cinema de cartier.

*******************************************************

Seeds

(regizat de Owen Long, debutant)

Foarte interesanta combinatzia Lolita meets Lovecraft, intr-un film al carui nota 3 pe IMDB nu e cauzata de calitatea filmului ci de acea "cancel culture" justitziara care ar fi facut imposibila publicarea Lolitei in zilele noastre (si a multor alte opere ale patriarhatului). Filmul e despre povestea de amor interzis dintre un unchi si nepoata minora care il tachineaza pe toate caile posibile - poate ca sa-si bata joc de el, poate pentru ca e posedata de vreo entitate tentaculara.

E un debut solid, stilizat si atmosferic, cu ambiguitatzi intentzionate si lucruri nespuse care il imping pe barbat pe o cale a pierzaniei care nu se stie daca e asternuta de elemente oculte sau de masculinitatea toxica. Eu tind sa cred ca tipa e de vina, gagica-mea sustzine ca barbatu e de vina si ne-am tot certat o vreme pe chestia asta.

N-am intzeles totusi de ce nepoata e chinezoaica, poate e pentru ca se potriveste cu tentaculele care contamineaza pe ici pe colo povestea in mod inexplicabil.

********************************************************

The Wolf Hour

(regizat de Alistair Banks Griffin, nu-l cunosc)

Naomi Watts face un rol mishto intr-o poveste mishto care din pacate se fasaie pe parcurs. Aflata in carantina de 4 ani, eroina se zvarcoleste intr-un apartament mostenit de la bunici unde s-a refugiat cand taica-sau s-a sinucis din cauza cartzii pe care ea o publicase. De fapt nu e chiar carantina, motivul izolarii ei este agorafobia, insa comportamentul pe ansamblu e unul cu care pot rezona totzi cei care au mancat/baut/futut 2 luni doar de la Glovo. Cu twistul suplimentar ca actziunea se petrece in anii 70, asa ca in loc de Glovo e un adolescent negru si transpirat, comenzile se fac prin telefon fix iar ofertele se aleg din ziare decupate - inclusiv cele de gigolo.

Vedem foarte putzin din afara apartamentului, mai mult chestii pe care eroina le spioneaza pe ferestrele vecinilor, ceea ce face filmul destul de hitchcockian, mai ales dupa ce cineva incepe sa o hartzuiasca sunand de-ampulea la interfon.

E simpatic stilistic, cu un personaj central cool si atmosfera creepy - din cauza careia filmul a mai rulat pe la festivaluri horror, fara sa fie de fapt nimic violent si stresant aici, decat agorafobia eroinei care tremura de cate ori iese in casa scarilor sa-l astepte pe baiatu de la Glovo.

***************************************************

Eat Brains Love

(regizat de Rodman Flender, autorul lui Idle Hands)

Fanii serialului Salvatzi de Clopotzel vor fi incantatzi de aceasta scarboshenie in care tineri liceeni americani mananca shobolani, submineaza autoritatzi si isi bat joc de oameni care nu-s frumoshi si liberi. E un film iritant, insa se potriveste cu ce asteptam de la acest regizor care mi-a incantat tineretzile cu acel Idle Hands - nu stiu daca mi-ar mai placea acum dar l-am gasit teribil de amuzant cand eram si eu student tanar si frumos si ma enervau autoritatzile. Aici tonul e cam acelashi, audientza tzinta cam aceeasi, probabil daca as fi student as fi incantat de ce e aici.

Miezul povestii e de comedie romantica, cu cuplul asta de zombie care atunci cand nu sunt flamanzi arata si se comporta ca oamenii normali, degenerand in zombie doar cand ii apuca foamea. Filmul alterneaza scene in care cei doi dau buzna si mananca ce le iese in cale cu scene in care se iubesc nespus si spun bancuri studentzesti cu ticuri verbale mileniale.

In paralel, FBI-ul pune la cale o Sectzie Speciala de Investigare a celor infectatzi cu Zombileala, din care fac parte telepatzi ce pot intercepta convorbiri chiar daca acestea nu au loc prin telefon.

**************************************************

The Wretched

(regizat de Fratzii Pierce, autorii lui Deadheads)

Horror foarte traditzionalist - ceva ce s-ar fi ecranizat in anii 80 dupa ceva scris de Stephen King in anii 70. Nu e nici macar meta-retro-nostalgic in genul Stranger Things, e doar un film care bifeaza obligatziile genului "kingian" care a definit clisheele horrorului optzecist: o personaja negativa sexy, multe personaje copii, un twist rezonabil si actziunea desfasurandu-se la tzara.

Protagonistul e un licean delegat sa petreaca o vara muncind pentru tatal divortzat. Incercand el sa se adapteze la viatza la tzara o remarca pe bunaciunea satului care le era vecina dar care are ceva in neregula in comportament, in rochiile cu care se imbraca si in interactziunile bizare dintre vecini. Cumva se concluzioneaza ca vecina e posedata de un fel de Muma Padurii care rapeste copii si ii ascunde in padurea din preajma.

Tanarul si gagica-sa de la tzara (protagonisti Stephen King clasici) tre sa rezolve misterul si sa ii convinga pe ceilaltzi adultzi de interesele oculte ale vecinei cu coarne. Puteau sa se lipseasca de unica scena de sex si sa faca un film straightforward pentru copii, ar fi putut avea ceva succes ca PG 13 horror. De fapt creca a si avut, ca a fost vorbit bine pe la festivaluri, asa am aflat de el.

Filme contra plictiselii de pe la festivale horror (3): Greener Grass, The Cleaning Lady, The Head Hunter, Monster Party, The Hole in the Ground, Them That Follow

Greener Grass

(regizat de Jocelyn DeBoer si Dawn Luebbe, actritzele principale)

Satira ultra-weird despre visul american, extrem de strident dpdv cromatic, o combinatzie de Quentin Dupieux si filmele grotesti ale John Waters.

Toate personajele sunt cetatzeni model care socializeaza ipocrit si isi educa copiii pentru o competitzie a prosperitatzii, chiar si amabilitatea se manifesta competitiv. Mereu e ceva off in interactziunile dintre indivizi: cand o nevasta se plange ca are acasa un copil satanist (din cauza filmelor si jocurilor violente) si ii lauda bebelushul alteia, a doua decide sa i-l faca cadou caci ea mai avea un copil acasa. Ulterior ajunge sa regrete, cand copilul de acasa i se transforma in caine, iar prima nu mai vrea sa returneze cadoul.

Toata lumea poarta aparate dentare fara vreo explicatzie si au dificultatzi in a vorbi din cauza aparatelor. Un copil se pisha pe el in toate scenele in care apare. Toata lumea e imbracata intr-un fel incat sa-tzi lase impresia ca esti pe LSD. 

Filmul e opera celor doua actritze principale de care n-auzisem inainte, insa au facut tot ce le-a stat in putintza sa iasa ceva notoriu despre care sa discute lumea pe la festivaluri, caci comercial filmul nu are nicio shansa. Netflix mai sare in ajutorul a astfel de proiecte curajoase, destul de rare dar si dificil de inghitzit daca nu ai dispozitzie pentru dadaism si abuzuri cromatice.

********************************************

Them That Follow

(regizat de Britt Poulton si Dan Savage, debutantzi)

Pornind de la un citat din Biblie care zice ca oamenii curatzi la suflet nu trebuie sa se teama de sherpii veninoshi, un pastor dintr-un catun izolat initziaza un cult in care onoarea si verticalitatea cetatzenilor e masurata punandu-i sa se joace cu sherpi cu clopotzei. Sherpii mai mushca din cand in cand pe cate unul, iar atunci se releva faptul ca omul avea ceva de ascuns. Insa asta creeaza suspiciuni in randul autoritatzilor, care observa rata mare a accidentelor cu sherpi in zona respectiva. Un fel de alegorie a justitziei romanesti pe baza de DNA.

Protagonistii sunt un cuplu de tineri amorezatzi pe ascuns - ea e fiica pastorului asta cu sherpii, el e fiul unei enoriashe jucata de recent oscarizata Olivia Colman. Fata fusese promisa altuia asa ca relatzia dintre ei e imorala iar ginerica trebe supusa testului sherpilor daca vrea sa ramana cu fata.

Povestea e simpla si fiecare pas e previzibil, insa actorii convingatori si peisajele rurale din America profunda reusesc sa faca filmul placut. Arata foarte bine, nu lasa impresia ca ar fi un debut, mai ales ca are vreo doi actori high profile (pastorul e Goggins ala din filmele lui Tarantino).

*****************************************************

The Cleaning Lady

(regizat de Jon Knautz, autorul lui Shrine)

O cosmeticiana angajeaza o femeie de serviciu mutilata - pe de o parte din mila, pe de alta parte din dispretz fatza de meseria de femeie de serviciu. Mare parte din film e despre relatzia dintre cele doua, cu cosmeticiana incercand sa o convinga pe femeia de serviciu ca in viatza conteaza cat de frumos esti pe interior, chiar daca esti mutilat pe dinafara - chestie ipocrita caci ea insashi e o Barbie obsedata de cum arata.

Cateodata o mai invatza pe femeia de serviciu sa se machieze, ca sa-i acopere arsurile de pe fatza. In paralel avem flashbackuri din copilaria acesteia, din care aflam cum si de ce a fost mutilata iar asta duce la substratul horror al povestii si la cateva scene destul de brutale.

Din pacate povestea are impiedicari majore si inexplicabile spre final, autorul fiind indecis cu privire la morala povestii. De regizor am tot dat accidental, vazandu-i filmele pe la festivaluri fara sa i le urmaresc neaparat - multe din filmele sale sunt facute cu actritza de aici, Alexis Kendra, care pare ca vrea sa fie o noua scream queen, destul de simpatica.

**********************************************

The Head Hunter

(regizat de Jordan Downey, never heard of him)

E aici un mod ingenios de a face film low budget care sa arate bine, cu ajutorul recuzitei, a locatziilor exotice si a unei drone - intotdeauna chestiile filmate din ceruri lasa impresia de blockbuster.

Filmul are un singur actor, un fel de Conan Barbaru care locuieste in pustie si meshtereste toata ziua la a-si ascutzi sculele, a face magiun si a deretica prin casa. Din cand in cand pleaca la lupta prin peisaje spectaculoase filmate din drona prin Norvegia, cu aurora pe fundal (ceea ce ne sugereaza ca protagonistul ar putea fi viking dar mai mult nu se spune).

Toate luptele sunt off-screen, dupa care il vedem pe protagonist intorcandu-se acasa sa-si unga ranile cu magiun si sa-si impaieze capetele inamicilor. Cum capetele respective nu sunt umane si nu exista dialoguri (doar cateva cuvinte rostite in barba), mai mult intuim ca e vorba de un taram fantastic sau mitologic. Din cand in cand eroul mai viziteaza un mormant care are legatura cu un final neasteptat destul de satisfacator.

Cu stilul asta minimalist, aduce aminte si de Valhalla Rising insa nu e la fel de artsy, e mai degraba un scurt metraj atmosferic lungit excesiv.

************************************************

Monster Party

(regizat de Chris von Hoffmann, hipster)

Trei tineri se infiltreaza in casa unor bogatani, sa serveasca drept chelneri la un party privat. Planul e sa shterpeleasca una alta din vila respectiva cand nu-s atente gazdele. Problema e ca gazdele nu-s ceea ce par iar partyul e o orgie de psihopatzi, care se dezlantzuie intr-un sir de evenimente violente cu sange, matze si drujbe. E un fel de Texas Chainsaw Massacre cu bogatani neoliberali in loc de rednecksi, si cu tineri din familii sarace in loc de hippiotzi.

E facut de un regizor tinerel incercand cu orice pretz sa atraga atentzia, cu exces de zel ce sacrifica logica povestii si face personajele sa para iratzionale (pretextul fiind ca erau psihopatzi). E totusi un proiect ambitzios, are catziva actori buni de televiziune (din Nip Tuck, Fringe) si efecte speciale decente pentru bugetul marunt al filmului. Recomandat strict amatorilor horror, desi si aceia isi vor aminti de superiorul Don't Breathe care avea cam acelasi plot (dar alta atmosfera).

Stangismul a avut mereu supapa de defulare in astfel de filme cu liberali psihopatzi.

*********************************************

The Hole in the Gound

(regizat de Lee Cronin, debutant irlandez)

Peisaje rurale excelente in acest horror bazat pe folclorul irlandez dar si pe o gramada de alte filme - e Invasion of the Body Snatchers mixat cu Babadook si alte horroruri maternale, adica cu mame divortzate care isi urasc copiii, respectiv cu copii care se poarta urat pentru ca nu sunt ceea ce par a fi. Aici se insinueaza doua twisturi alternative la aceasta retzeta - unul ar fi sindromul Capgras care se manifesta prin obsesia ca cineva apropiat ar fi fost substituit de o dublura; celalt e legenda din folclorul irlandez conform careia copiii care nu-s cumintzi sunt dusi in padure si inlocuitzi cu altcineva. Din amestecul asta de pretext psihologic si folclor se incearca un thriller relativ creepy.

Insa nici twisturile astea nu-s chiar de natura sa ofere un film proaspat, senzatzia generala e de deja-vu. Noroc cu settingul rural foarte placut si actritza principala simpatica foc, plus accentul irlandez si un actor de-al lor pe care-l stiam din Game of Thrones. Pentru un debut e o reusita, pentru un film horror e o tema epuizata cu cateva momente cool. Din pacate nici actorul copil nu e atat de creepy pe cat ar cere genu asta de filme.