Wednesday, July 30, 2014

Festivalul de film horror de la Biertan 2014



Iata ca s-a intamplat si a treia editzie a festivalului horror de la Biertan, cu trei zile imbuibate de filme, plus o zi mai relaxata de bun venit si una de bun ramas. Public cam putzin, treaba pe care o pun pe seama mutarii evenimentului in weekendul festivalului medieval de la Sighisoara (cu care nu te pui), dar si pe incapatzanarea presei si editurilor de orientare SFFH de la noi de a refuza sa "afle" ca festivalul exista.

Nemira a facut totusi primul pas, trimitzand doua superbe doamne cu o taraba si un premiu in cartzi acordat castigatorilor unui joc de explorare care ne-a trimis la cautat indicii pe coclaurile Biertanului pe parcursul a vreo 3 zile. Descurajat ca ramasesem in urma altor echipe, am inceput sa plantez indicii false, sa moara si capra vecinului, dar pana la urma cineva mai tenace tot a castigat. Oricum, o idee misto care sper sa se perpetueze. Alta chestie tematica a fost un joc de "evadare din buncăr" din soiul celor care au devenit populare in ultimul an pe la noi, plus traditzionalul sculptat in lebenitza. Or mai fi fost si altele, dar eu nu ma pot trezi la ore din alea cand ma culc la 5 dimineatza. Orishicum, partea de entertainment tematic in afara programului de filme a inceput sa se miste si sa fie, in sfarsit, tematic si nu de improvizatzie.

Partyurile au inceput si ele sa fie mai putzin generice si am avut parte chiar de un concert al sexoasei trupe Poetrip pe care bucurestenii probabil o stiu, dar noi restu muritorilor avem mai rar ocazia sa o vedem, dincolo de stalkuitul pe Facebook al vocalistei.

Au aparut si primele semne de revolta din partea intelectualitatzii biertaneze, sub forma afisului de mai jos. La anu probabil o sa avem calaretzi mascatzi navalind noaptea in camping, agitand prapori si dand foc corturilor. Dupa ce afishul a fost rupt, s-a napustit asupra noastra o vreme nasoala care, ca si la TIFF, a obligat la mutarea sau amanarea unor proiectzii si o oarecare proasta dispozitzie in unele dupa-amieze.


Asta e, am luat nota de mustrare si am intrat la filme. Despre o parte din ele am scris cu alte ocazii, sh-anume: Witching and Bitching (in articolul dedicat festivalului Slashfilm), Haunter (in articolul dedicat regizorului Vincenzo Natali), World's End (aici). Despre All Cheerleaders Die urmeaza intr-un articol dedicat regizorului Lucky McKee. A fost si o proiectzie aniversara Texas Chainsaw Massacre la care nu m-am putut concentra din pricina unei tipe din Aiud care se tot smiorcaia ca puteau si ei sa aduca niste filme mai ca lumea, de la Oscaruri. A fost si traditzionalul Rocky Horror Picture Show care se da in fiecare an la ultimul miez al noptzii din festival, dar m-am grabit sa prind loc in fatza la Poetrip.

Cele de mai jos sunt filmele pe care le-am vazut, incepand de la preferate si terminand cu cele mai nasoale. Am remarcat un accent puternic pus pe comedie, probabil in urma premiului publicului de anul trecut. N-am vazut What We Do in the Shadows, filmul castigator de anul asta (atat la juriu, cat si la public) dar cica tot o comedie a fost. N-am vazut nici scurt metrajele - cum ziceam, nu ma pot scula la ore din alea.
Filmele musai

Cheap Thrills

Cheap Thrills e o metafora foarte eficienta la adresa managementului resurselor umane. Doi colegi de liceu, unul shomer si unul aproape shomer, sunt atrasi de un bogatan intr-un joc de pariuri competitive care pana la un punct e funny, iar de la punctul ala incolo devine tragic. Trecerea intre cele doua faze se face pe nesimtzite si probabil momentul trecerii difera de la un spectator la altul, in functzie de ce fel de om esti si ce pozitzie ocupi in piramida manageriala. Mie mi s-a parut funny pana cu 10-15 minute inainte de final, dar m-a facut sa-mi chestionez umanitatea si combinatzia pedeapsa-recompensa care ne dirijeaza deciziile de zi cu zi.

Jocul incepe inocent, cu faze de genul „pariu pe 100 de dolari ca nu-i tragetzi o palma peste fund la tipa aia”, apoi continua mai riskant, cu „dau 200 de dolari la primu care se caca in casa vecinului in timp ce doarme” si intr-un tarziu se finalizeaza oribil. Oricum, faza cu shefu care se uita la doi barbatzi in toata firea incercand sa se cace la comanda (si contra cronometru) e foarte reprezentativa pentru tipul de dresaj pe care se bazeaza culturile organizatzionale in care ne invartim noi, corporatistii.

 Here Comes the Devil

Un cuplu mexican isi pierde copiii pe niste coclauri, mai exact intr-o peshtera. A doua zi copiii sunt gasitzi si viatza pare sa mearga inainte, dar mama realizeaza ca chilotzii fetitzei au disparut, iar fetitza incepe sa urle de cate ori il vede pe retardatu satului. O vreme filmul merge pe directzia dramelor pedofile recente de mare succes (Prisoners, True Detective), dar se comuta destul de repede in directzii oculte mult mai sinistre. Mai exact, se baga mai adanc in "Carcosa" in care True Detective n-a indraznit de teama sa nu-si piarda spectatorii care au alergie la fantastic.

Filmul e mexican, un excelent exercitziu de stil asemanator ca intentzii cu o alta mostra retro-horror din ultimii ani, House of the Devil. Adica e tot bazat pe ocultisme nesofisticate dar inducatoare de frisoane, mixand elemente de giallo, zona crepusculara si exploitation saptezecist brut (sex, violentza, momente WTF), cu un soundtrack superb ce imbina stilul italian goblinesc cu death metalul mexican (think Brujeria). Partea de exploitation nu contzine si umor (filmul nu e facut totusi de Robert Rodriguez), ci e cat se poate de serioasa, sangeroasa si disturbanta.

Summer of Blood

Asta e un fel de Californication cu vampiri si cu un protagonist omega-male in loc de alpha-male. In caz ca nu stitzi, un omega-male e un mascul care, in caz ca participa la un gangbang, e ultimul la coada si e posibil sa astepte degeaba. Aici e vorba de un turc gras din New York care isi vede viatza dusa pe râpă cand, la implinirea a 40 de ani, isi ia papucii de la gagica, isi pierde jobu si realizeaza ca he's not on the market anymore in urma unor tentative ratate de speed-dating. O vreme am avut niste deja-vu-uri in filmu asta, dar  m-am inveselit repede cand salvarea eroului a venit din vampirizare, in urma careia omul recastiga tot ce a pierdut vreodata - onoare, femei, joy de vivre.

Filmul e facut, produs, regizat, scris, jucat de un turcalete barbos si carunt in barba pe nume Onur Tukel, dar foarte simpatic si cu un simtz al umorului comparabil, cum ziceam, cu cel din Californication (in perioada de varf a serialului).

Filmele contra plictiselii

Coherence

Un SF minimalist pretentzios si fara buget, din familia Cube/Primer, in care personajele recita din cartzi de fizica incercand sa lamureasca publicu despre ce e vorba. Mai multzi tipi si mai multe tipese iau impreuna o cina de fitze si, din vorba in vorba, realizeaza ca traiesc intr-un fel cutie a lui Schrodinger alaturi de alte dubluri ale lor dintr-o casa invecinata. Unii din ei mai au si probleme in relatzie, asa ca incet-incet gelozia de cea mai joasa spetza se imbina cu fizica cuantica ducand la rezultate tragice.

Un alt film recent cu doppelgangeri, Plus One, mi s-a parut mult mai bine ticluit decat asta, oarecum pe o tema similara. Principalul necaz e ca Coherence se petrece doar intr-o sufragerie si un coridor, plus cateva imagini de pe trotuaru din fatza casei, ceea ce se simte adesea drept lazy filmmaking, oricat de smartass ar vrea sa para regizoru. Oricum, amatorii de Twilight Zone si SF minimal ar trebui sa se bucure de el.


Life after Beth

Intzeleg ca gagica din filmu asta, o anume Aubrey Plaza, ar avea a huge following printre hipsteri dar n-a stiut nimeni sa-mi explice de ce. Oricum, pe seama asta se poate pune faptul ca anul trecut la Biertan premiul publicului a fost acordat singurului film care n-avea ce cauta in festival, dar o avea pe gagica asta in distributzie.

Asa ca organizatorii au facut pe dracu in patru sa mai aduca un film cu ea, de data asta unul care n-a mai parut atat de nelalocul lui in program. Aubrey Plaza joaca o gagica moarta si zombificata, pe care iubitul ei o leaga de aragaz in sperantza ca o sa-i treaca cumva. Nu doar ca nu-i trece, dar intreaga lume e cuprinsa de o apocalipsa zombie lenta si mai putzin agresiva decat suntem obishnuitzi, cu tushe ironice ce incadreaza filmul in recentul trend hipster zombie - gen Warm Bodies. Totusi filmu asta e mai breaz, iar cand e hazliu chiar e hazliu, nu doar meh. Iar actritzei ii vine parca mai bine rolul de zombie decat cel de hipsteritza cuprinsa de lehamite. 

Wolf Creek

Filmul asta n-a fost la Biertan, dar partea a doua a fost, ceea ce m-a obligat sa o vad si pe prima, pe care o ratasem la vremea ei. Originalul a fost foarte laudat in perioada de varfa a genului torture porn (cand era la mare moda Saw si remakeurile din anii 70). Creca de aia l-am si evitat.

Acuma retroactiv, vad ca n-am pierdut mult - povestea e un redneck-torture standard (Hills Have Eyes, Texas Chainsaw Massacre), dar filmul are un foarte puternic flavor australian. Pe de o parte prin peisajele misto, pe de alta parte prin personajul negativ, un fel de mix intre un Crocodile Dundee xenofob si un Freddy Krueger patriot. Ca mai toate filmele astea, se justifica prin pretentzia ca s-ar baza pe fapte adevarate, despre turisti straini macelaritzi de un vanator de canguri localnic. Filmul mai are o calitate - pana la un punct chiar itzi pasa de personaje, si te intristeaza putzin cand le vezi hacuite, spre deosebire de marea masa a filmelor de gen.

Wolf Creek 2 

Adesea cand e vorba sa faca un sequel, auteurii horror sunt pusi in fatza provocarii de a face un film care sa conteze cumva fara sa fie identic cu originalul. Provocarea e chiar mai nasoala in slashere si torture porn, unde plotul minimal si moartea personajelor pozitive nu lasa multe cai de dezvoltare. Solutzia pentru care se opteaza adesea e inserarea elementelor de comedie (vezi sequelurile Texas Chainsaw Massacre, Wrong Turn etc.) si cam asta se straduie sa faca si australianul asta cu Wolf Creek 2. Necazul e ca comedia cam submineaza horrorul, precum si reputatzia de film atroce a primei partzi.

Sigur, nu avem chiar o comedie de tip hahaha. Poate sunt eu mai predispus sa ma distrez cand vad turishti nemtzi / austrieci macelaritzi in cele mai oribile moduri. Totusi avem aici si un turist britanic care e un personaj simpatic si descurcaretz, iar felul in care evolueaza conflictul dintre el si brutalul Crocodile Dundee prezinta unele surprize ce mentzin interesul spectatorului activ.

Desi e aberant si total lipsit de suspansul prime partzi, nu stiu daca se putea mulge un sequel mai bun din Wolf Creek. Ma intreb cum a fost perceput filmul de spectatorii care n-au vazut prima parte.

Rigor Mortis

Un film asiatic frumushel, dar imposibil de intzeles fara a-i studia backgroundul.

Cica in anii 80 in Hong Kong au inceput sa se faca (pentru o scurta perioada) filme cu zombie karatishti (Big Trouble in Little China al lui Carpenter e reprezentativ pentru acel curent bizar). Cel mai de succes titlu al curentului respectiv a fost seria de filme Mr. Vampire. Asiaticii nu fac diferentza intre vampiri, zombie si fantome, iar termenul vampire a fost folosit cu predilectzie ca traducere fortzata a termenului original jiangshi (in traducere directa the hopping undead). Tehnic vorbind acesti jiangshi sunt niste zombie posedatzi de fantome iar impotriva lor se foloseste orez in loc de usturoi. In plus stiu si karate, si pot umbla pe tavan ca vampirii.

Rigor Mortis e un meta-film despre Chin Siu-ho, actorul karatist care a jucat in Mr. Vampire in anii 80. Deprimat, fara familie si cu cariera in mare fundatura, actorul se muta cu chirie intr-un bloc. Desi il paste gandul sinuciderii, incepe sa gaseasca un nou rost in viatza cand remarca diverse evenimente familiare in jurul sau - propria garsoniera este bantuita, o vecina vaduva si-a zombificat sotzul, alt vecin e un fost vanator de vampiri actualmente cultivator de orez. Comunitatea incepe sa fie amenintzata de sotzul zombie al vecinei, iar Chin Siu-ho e chemat sa save the day, asa cum o facea si in filmele sale din anii 80. Desi subiectul sugereaza ca e parodie, filmul e foarte straight-face si pe alocuri chiar trist.

 

  It Follows

Film despre pericolele sexului neprotejat, in care o "sexually-transmitted ghost" ii bantuie pe cei care o contacteaza. Bantuirea asta ia diverse forme, dar in general lasa impresia ca avem de a face cu o fantoma disperata dupa sex, care nu si-a gasit partener nici macar pe lumea ailalta.

Filmul incepe cu o tanara care ia fantoma de la iubitul ei si nu mai stie cum sa scape de ea. Iubitul ii propune sa faca sex cu altzii, mai sunt si niste amici care chiar se ofera sa ia fantoma de pe capul fetii, asa ca totul aduce prea mult a comedie pentru gustul meu, desi muzica (punctul forte al filmului) e destul de sinistra si lasa adesea impresia ca filmul e pe cale sa ia o turnura tragica serioasa. Pana la urma a iesit un film cu momente artsy fartsy construit in jurul unei glume seci, care nu reuseste sa fie nici funny, nici horror, dar are cateva momente dragutze.

 

 In Fear


Un cuplu se porneste spre un festival de muzica, dar trebuie sa innopteze o noapte undeva pe drum, cica la un hotel. Problema e ca hotelu e pe niste coclauri improbabile, iar semnele de circulatzie mai mult incurca decat ajuta, asa ca trei sferturi din film e despre astia doi cum tot iau curbe gresite si se intreaba pe unde sa o ia. Pana la urma realizeaza ca hotelu nu exista, iar siteul pe care au facut rezervarea era blogu unui psihopat caruia ii place sa se joace cu semnele de circulatzie.

Filmul e debutul in cinema al unui regizor obscur de episoade TV (noul Sherlock, printre altele). Fiind britanic, ma asteptam la o comedie, dar nu e. Horror e, dar mai mult psihologic, pentru shoferii care viseaza ca raman fara GPS pe undeva prin Moldova. Eu nu stiu conduce si n-am nici mashina, asa ca problema m-a lasat rece.

 

Deep Sleep (aka Sonno Profondo)

Daca atzi vazut Amer, Symphony in Blood Red sau The Secret Colours of Your Body's Tears, v-atzi cam lamurit cu genu asta de filme. Deja sunt prea multe si facute intr-un interval prea scurt ca sa mai fie cool. Deep Sleep e more of the same, adica un exercitziu de stil giallo (gagici fugarite si omorate cu obiecte ascutzite pe muzica stridenta) cu poveste minimala si totusi incomprehensibila, desi aici parca se incearca incropirea unui puzzle din indicii vizuale pe care n-am reusit sa le adun cum se cuvine ca aveam o sticla de vin la mine si in plus m-am enervat la culme ca a iesit gagica-mea din sala, ceea ce mi-a jurat ca nu va face niciodata, indiferent cat e de kkt filmu la care o duc.

Filmul e first person, cam ca remakeul Maniac dar lipsit de dialoguri. Senzatzia de joc video in care vezi doar mana personajului principal e frustranta. Cica povestea are in centru un mister, dar pentru mine principalul mister a fost ca nu m-am prins care e misterul. Filmul a fost produs, filmat, regizat, scris, jucat si cu muzica facuta de un argentinian pe nume Luciano Onetti care parca face misto de spectator timp de o ora (plus inca 10 minute dupa genericu final).

************************************

Cam asta a fost. Pe la inceputu lui octombrie urmeaza varianta urbana a acestui eveniment, festivalul Dracula de la Brasov care cica e umpic altfel ca spirit si ca selectzie.

Saturday, July 19, 2014

Top muzical 2014: semestrul 1: inca 10 albume notabile

Draga mea Veronică,

Ca eu sa nu-tzi scriu, e de intzeles. Bolnav, neputand dormi noptzile si cu toate astea trebuind să scriu zilnic, nu am nici dispozitzie de a-tzi scrie tzie, careia as vrea sa-i scriu inchinaciuni, nu vorbe simple.

Dar tu care ai timp si nu esti bolnava sa nu-mi scrii e mai putzin explicabil. Tu trebuie sa fii ingaduitoare cu mine, mai îngaduitoare decat cu oricine altul, pentru ca eu sunt unul din oamenii cei mai nenorocitzi din lume.

Shi tu stii care este acea nenorocire. Sunt nepractic, sunt peste voia mea graitor de adevar, multzi ma urasc shi nimeni nu ma iubeshte afara de tine. Dar mai bine sa nu ne macinam cu asta. Pana una alta, itzi mai recomand aici inca un calup de 10 albume mishto care au iesit in prima jumatate din 2014, pe langa alea 10 bune bune de care ziceam data trecuta.

 Morrissey - World Peace is None of Your Business

Conform hipsterilor din Cluj, The Smiths au fost pentru anii 80 ce au fost Beatles pentru anii de dinainte, probabil cea mai de succes trupa britanica indie a deceniului 80. Grupul l-a avut in frunte pe acest Morrissey care a continuat si dupa aia sa scoata albume solo, cu oarecare constantza. Practic trupa a fost sacrificata la finele anilor 80 ca sa-i permita lui o cariera solo incununata cu acest album solid, probabil cel mai mishtocutz al sau.

E un album foarte lung (aproape 20 de piese) dar, spre deosebire de alte trupe care scot albume lungi (e.g. Swans), aici avem contzinut si nu umplutura de aburit hipsterii care simt obligatzia sociala sa le placa anumite trupe. Stilul e putzin cam batranesc, uneori cu iz de shlagar post-Sinatra ce tradeaza varsta omului, daca nu cumva Morrissey incearca sa dea tarcoale unui concept pe care l-a mai testat si Robbie Williams, al aristocratului britanic care e punk, posh si bombastic in acelasi timp. Totusi la Morrissey se umbla mult cu chitara, iar pop-ul e prezent mai mult sub chipul unor balade ironice precum asta de am ales-o aici.

A fost o alegere dificila, la concurentza cu alte trei albume ale (aprox.) aceleiasi generatzii si ale aceleiasi scoli de gandire: Echo and the Bunnymen, Manic Street Preachers si Pixies. Insa Morrissey e umpic peste toate astea, din pricina personalitatzii exuberante care e all over pe acest album si pune o distantza importanta fatza de trupa sa originala.

  Against Me! - Transgender Dysphoria Blues

Punkul si metalul sunt destul de anti-gay prin traditzie, cam ca fotbalul si aia care au invadat Muzeul Tzaranului Roman. Cand s-a dat in vileag ca Rob Halford e hemosexual s-au sinucis jumatate din metalisti.

In ultimul an, doua evenimente majore au zguiduit heterosexualitatea scenei rock: schimbarea de sex a lui Keith Caputo, pe vremuri lider al grupului hardcore Life of Agony, si schimbarea de sex a vocalului de la Against Me! Sigur, s-a mai barfit despre ei si in anii trecutzi, dar abia acum avem din partea celor doi albume-manifest pe care se sprijina aceste decizii. De la asta din Against Me! nu aveam asteptari, dar Caputo a fost un erou al adolescentzei mele si impactul a fost cam ca cel pe care l-ar avea o schimbare de sex a lui Hagi pentru un pusti care bate mingea in ograda, imbracat in tricou cu numaru 10.

M-am tot gandit care din astea doua albume sa le recomand. Pana la urma al lui Caputo e putzin prea miorlait, se chinuie prea tare sa se dea drept femeie, in timp ce Against Me! propune un interesant contrast intre agresivitatea punk vero si queerismul trannyului de la voce.



Lord Mantis - Death Mask

Dupa o trupa emblema pentru transgender-rock, tre sa restabilesc echilibrul cosmic si sa recomand si o trupa transfoba (vezi coperta albumului). Lord Mantis e cea mai vicious trupa metal a momentului, in sensu ca chiar lasa impresia ca sunt seriosi in ce priveste chestiile pe care le canta. In general e plina lumea de trupe extreme pe care nu le ia nimeni in serios, precum si de trupe luate in serios desi canta la misto. Insa gagiii astia, they're friggin scary.

Formata din membrii unor trupe ashijderea de afurisite (Nachtmystium, Aborted, Indian), Lord Mantis au fost revelatzia festivalului Roadburn 2013. Noul lor album spumega si scuipa fiere in toate directziile. Poate nu e la fel de impact ca precedentul, dar avand in vedere insa ca anul asta n-a fost prea grozav pentru metal, e momentul oportun sa ocupe si Lord Mantis un loc in topu meu.

O mentziune la capitolul metal spurcat merita si Behemoth, insa pe ei o sa-i gasitzi si in topu Pitchfork de la finalul anului, asa ca refuz sa-i bag in topu meu.

Admiral Freebee -  The Great Scam

Daca atzi reusit sa ascultatzi piesa Lord Mantis, se cuvine o schimbare brusca de ton. Admiral Freebee era hipster inainte sa se inventeze hipsterii, si a gasit momentul oportun sa revina dupa oarecare absentza. Ma rog, n-a fost el niciodata o prezentza prea marcanta, se pare ca nu-l ajuta sa aiba barba daca are si chelie in acelasi timp, asa ca si-a tras o trupa de oameni mai tineri cu pulovere si ochelari fara dioptrii, sa-i faciliteze insertzia pe piatza. O problema e si faptul ca e belgian, ceea ce-l descalifica in ochii celor de la Pitchfork, de exemplu, care cu greu reusesc sa vada in afara spatziului anglo-american.

Albumul e mai slab decat precedentele si clar croit pentru cerintzele actuale ale tineretului romantzos, cu putzin exces de sirop (vezi piesa pe care am ales-o aici), dar omu asta a fost mereu entertaining si viral de fredonabil, si nici cu albumu asta nu se dezminte. Daca nu ar aparea in propriile videoclipuri, cred ca ar avea mai mult succes.
 

  Chevelle - La Gargola

Trupa de rock creshtin Chevelle incearca parca sa umple golul lasat de Tool si reuseste, caci golul e destul de mare si Tool sunt foarte leneshi. Fanii Chevelle se oftica de cate ori zice lumea ca imita cu nerushinare pe Tool, dar ascultatzi si voi piesa asta.

Mai sunt inca vreo 2 piese din astea, in rest trupa se straduie sa isi formeze propria identitate. Pe alocuri mai aduce aminte si de Junius, de Life of Agony, chiar si de Deftones si de alte trupe de light-metal american angoasat si trepidant, cu riffane vibrante excelente pentru o rockoteca tinereasca (desi, nu intzeleg de ce, mai nou rockotecile baga numai Alice Cooper, Manowar si System of a Down, nu pricep ce dracu s-a intamplat).

Pe aria asta light metal am avut de ales intre astia, Crosses (noul proiect al aluia de la Deftones) si Linkin Park (surprinzator de heavy pentru standardele trupei). Albumu Chevelle insa e mai muncit, mai inchegat, mai workmanlike.

Laibach - Spectre

Inca o alegere dificila pentru topu asta, la concurentza cu o alta trupa din acelasi gen si aceeasi generatzie, Die Krupps (intorsi cu un album eveniment dupa 15 ani de absentza). Am optat pana la urma pentru sloveni pt ca albumu Die Krupps e cantat in germana, ceea ce-l face mai inabordabil, si pentru ca Laibach sunt intr-un fel de varf de forma de cand au recrutat-o pe gagica aia. Pt cine nu-i stie, Laibach (si Krupps, si Nitzer Ebb) sunt generatzia de pionierat a industrial-rockului european (anii 80), adica puntea de legatura dintre generatzia Kraftwerk si generatzia Rammstein.

Albumul nu lasa o impresie initziala prea grozava, dar creste repede daca-l lasi sa cante mult in surdina, iar vocea feminina aduce arome noi si sexy in muzica trupei, ce amenintza sa devina cam searbada la inceputul anilor 2000. Trupa continua sa fie foarte politically charged si stangista, cu critici aspre la adresa Uniunii Europene (sau Eurovisionului?)


Se Delan - The Fall

In articolul precedent i-am pus in top pe unii Crippled Black Phoenix. Liderul grupul respectiv, Justin Greaves (ex-Electric Wizard) a mai pus la cale un proiect, ceva mai simplutz, dar foarte duios din pricina ca are o gagica minunata la voce.

Pentru amatorii de rock baladesc si duios (The Gathering sa zicem) e un album perfect. Mai ales ca genul pare tot mai saracacios in zilele noastre, cand trupele rock cu gagici la voce par sa prefere stilul bitch witch, lesbian metal sau rockul operatic post-Nightwish. Pana la urma tot la mana britanicilor ajungem, sa ne scoata din shabloane si retzete.

Am ales albumu asta in detrimentul unui alt material recomandabil si similar stilistic, Casualties of Cool (noul proiect al lui Devin Townsend cu gagica la voce).


Slough Feg - Digital Resistance

Se apropie inevitabil momentul in care, tot scotocind pe youtube, hipsterii in cautare de senzatzii tari vor descoperi diverse trupe de heavy metal decrepit din anii 80-90 si le vor ajuta sa se relanseze sub te miri ce reeshalonari si noi curente, cam cum se intampla la noi cu generatzia Marius Tzeicu si manelele. Anul trecut au aparut primele semne ca se intampla asta cu black metalul, deci nu m-as mira ca in 4-5 ani sa auzim Hammerfall la Festivalul Pitchfork. Ma rog, nu cred ca o sa auzim pentru ca nu-s americani, insa Slough Feg sunt, ba chiar din San Francisco.

Albumu asta e foarte batranesc, undeva intre Iron Maiden, Thin Lizzy si Jethro Tull (fara flaut) dar are farmecul pe care il cauta hipsterii in chestiile vintage, si niste versuri foarte nerdy despre razboaie intergalactice si distopii SF ale anilor 50 (razboaie intre oameni si maimutze, intre calatori in timp si capitalisti, intre extraterestri digitali si oameni analogici etc., oricum toate albumele lor sunt in spiritul asta).

Si ca sa fac umpic de namedropping, la capitolul asta ar mai merita mentziuni albumele Grand Magus, Kayser, Primal Fear, chiar si noul Judas Priest.


Peter Murphy - Lion

In calitate de lider al grupului Bauhaus, Peter Murphy a fost purtatorul de stindard al goticilor britanici in anii 80. Cariera lui neintrerupta i-a lasat mult in urma pe mai efemerii Joy Division sau Sisters of Mercy. Neil Gaiman si-a inspirat din el chipul si spiritul lui Dream, unul din personajele seriei Sandman. Personajul din Crow cica ca a fost inspirat in buna masura tot de chipul si asemanarea lui Murphy, lui i se datoreaza de fapt stereotipul actual al machiajului gotic. Cica a aparut si intr-unul din filmele Twilight.

Cu albumul asta Murphy isi continua nestingherit o cariera solo mult mai de succes decat a multora din contemporanii sai. Albumul seamana cu materialele recente ale celor de la Killing Joke (e produs de bassistul acestora), cu o vana industrial destul de pregnanta, dar nu atat de agresiva incat sa intre in zona metal. Accentul ramane pe voce, atmosfera si pe personalitatea dark a lui Peter Murphy.


Lionize - Jetpack Soundtrack

Lionize vin din Maryland si sunt un fel de protejatzi ai concitadinilor de la Clutch, pe care ii si cam  imita, ceea ce tradeaza ca avem o trupa la inceput de drum. Totusi clapele foarte retro si ritmurile funky confera o distinctzie aparte unor piese, precum asta pe care am ales-o aici.

Nu tot albumul e asa, mai bine de jumatate par piese care n-au incaput pe albumele recente Clutch, atat ca sound, cat si ca versuri (ironii SF) si chiar in ce priveste barbile si vestimentatzia membrilor (=tricouri si atitudini de tractoristi). Claparul totusi e din alt film, si in el imi sta sperantza ca trupa asta va continua sa existe si altfel decat in umbra lui Clutch.

La concurentza pe pozitzia asta mai merita mentziuni albumele Bigelf, Fu Manchu si Wolfmother.

******************
La capitolul dezamagiri tre sa-i pomenesc pe Die Antwoord, Mayhem, Mastodon, Sabbath Assembly, Swans, Boris, Eyehategod, colaborarea Ulver+Sunn O))), Alcest, Horseback.

Cam astea-s recomandarile pe prima jumatate din 2014. Mai discutam la finele anului despre a doua jumatate.

Saturday, July 12, 2014

Top muzical 2014: semestrul 1

Draga mea Veronică,

Calduri, munca si necazuri ma opresc de a-tzi raspunde cu acea prompta regularitate de care, de dragul tau, m-ash tzine bucuros. Precum era de prevazut, după ce am facut atat de putzine bai si dupa ce aerul de Eoropa nu-mi prieshte defel si caldurile asemenea, bubele mele amenintza a se redeschide si a ma rearunca in acea mizerie morala, care era de vina la tacerea mea.

Dar iata inspre alinarea dorului itzi propun aicea topu meu 10 muzical de juma de an, adica un semestru din 2014 care tocmai a trecut, asa cum te-am obicinuit. Si tot dupa cum te-am obicinuit, in top o sa gasesti si niste albume din 2013 pe care le-am ascultat tarziu, sper sa nu-tz fie cu suparare.



 J. B. Beverley - Stripped to the Root

E timpul sa depasim momentul Johnny Cash in ce priveste muzica country. S-au facut in prostie coveruri dupa el, a facut si el coveruri in prostie, s-a facut film, a murit, a mai scos 3 albume dupa ce a murit si era cat pe ce sa faca si un turneu. Dar gata, mortzii cu mortzii, get over it ca mai exista cateva zeci (daca nu sute) de ani de istorie country despre care ne prefacem ca nu exista, doar pentru ca nu e pomenita in Pitchfork (si pe Cash l-au bagat in seama doar post-mortem). Sa avem buna cuviintza sa nu asteptam sa moara artistii, mai ales ca pe astia din country ii cam pashte ciroza, cu exceptzia lui Willie Nelson care ne ingroapa pe totzi.

J.B. Beverley e un punker care s-a apucat de country acu la batranetze (vorba vine, ca e de-o varsta cu mine, dar varstele se masoara altfel in vremurile astea, nu mai prindem noi 50 de ani). In tineretze l-a inlocuit pe notoriul si raposatul GG Allin in trupa Murder Junkie dar stilul de viatza punk nu i-a priit si a trebuit sa infunde puscaria o vreme, de unde s-a intors pocait, nitzel trist, fara bani si fara femeie. Asa ca a scos albumul asta, de la care tzi se rupe sufletu nu alta.

The Drones - I See Seaweed

Cand sunt nervosi, tinereii astia parca parca ar vrea sa-l imite pe Nick Cave pe vremea cand canta rock si avea o trupa in spate, dar sunt ceva mai dinamici si, vorba metalistilor, mai balansatzi. Cand sunt deprimatzi il mai imita si pe Michael Gira, dar cu bun simtz si doar in partzile lui bune - nu avem piese din alea de batut toaca si umplut minutaju. Se intampla lucruri aici, se canta versuri, se schimba placa destul de des intre punk meditativ si isterii ambientale. Mi-e tot mai greu la varsta asta sa ascult un album de la un capat la altul, dar cu asta n-am avut nici o problema.

Ca si Nick Cave, vin din Australia, unde ultimele cam 3 albume ale lor au facut ceva valuri si au fost nominalizate la tot felu de premii date de tot felu de siteuri, cum se practica in vremurile noastre. Paradoxal, Pitchfork n-a bagat in seama albumul desi stie de trupa si le-a notat precedentele materiale cu peste 8. Or fi fost prea ocupatzi sa-l promoveze pe bărbătău lu Kardashian (albumu e din 2013). O sa mai auzim de ei, va zic io.

Current 93 - I Am the Last of All the Field that Fell

Sper ca pentru cititorii blogului trupa asta nu mai are nevoie de prezentare. Creca le-am prezentat fiecare album scos de cand am lansat blogu. Am scris o cronica mai detaliata a albumului in Dilema (aici).

Pentru cine n-a auzit de ei, e o trupa britanica de folk experimental cu o agenda lirica queer-oculta inspirata de ocultismul britanic de la inceputul secolului XX (Crowley, Machen etc.). Muzicalmente (dar si ca componentza) se trag din Psychic TV, deci din Throbbing Gristle, radacina muzicii electronice britanice (din care s-au mai desprins Coil ori Nurse with Wound). E un fel de album de revenire la forme mai alambicate, dupa recentele folkisme minimale au fost scoase doar ca vehicul pentru recitat poeziile liderului David Tibet. Trupa e augmentata cu o multzime de invitatzi de mare marca (Comus, Nick Cave, Antony, John Zorn, unii de la Coil). Am ales pentru ilustrare piesa cu saxofonul lui Zorn.

P. S. Odata cu albumul s-a lansat si Sing Omega, un volum cu TOATE versurile scrise de Tibet, de pe TOATE albumele, cu o prefatza de Thomas Ligotti, una din cartzile de referintza ale anului asta. In aceeasi ordine de idei, a aparut recent si Mighty in Sorrow, o antologie de proza oculta inchinata lui Current 93, la care au contribuit o multzime de autori post-horror, including Ligotti, Pulver Sr. etc.

Trophy Scars - Holy Vacants

Epigonii lui Mike Patton sunt multzi si de multe feluri, iar din cand in cand unii mai reusesc sa ajunga prin topurile mele. Anul trecut au fost Polkadot Cadaver, anul asta sunt Trophy Scars care-s ceva mai putzin metal (recentamente), mai aproape de Mr. Bungle, dar cu destul suflu de Faith No More incat sa faca cu coada ochiului si ascultatorilor de muzica radio-friendly.

Ca si Polkadot, e o trupa care se trage din post-hardcoreala de la inceputul anilor 2000, dar care s-au temperat foarte mult cu trecerea timpului. Iar cum Patton e deja o vedeta a inceputului anilor 90, se califica ca subiect de revival pentru noile generatzii. Ma rog, s-ar califica daca nu s-ar incapatzana si Patton sa scoata albume in fiecare an, ceea ce risca sa-l faca sa para cam insistent.


Crippled Black Phoenix - White Light Generator

Mai  pe la inceputurile a ceea ce azi se numeste post-rock, o serie de trupe din generatzia de pionierat a genului (Mogwai) au pus mana de la mana cu oameni din trupe metal (Electric Wizard) si au facut supergrupul asta care a facut multe in sfera post-rock (cantitativ vorbind), cel putzin pe partea europeana. Au scos multe albume plicticoase si fara voce, conforme cu cerintzele genului, dar din cand in cand au mai lamurit cate un invitat sa ajute cu partzi de voce care s-au potrivit de minune, si le-a permis sa traga si niste concerte misto (cam rare din pacate).

Albumul asta are cea mai multa voce din tot ce au scos pana acum, incat aproape lasa impresia ca trupa are un vocal permanent. De fapt in listingu oficial chiar are, incepand de la acest album. Care a iesit suficient de misto incat sa sper ca situatzia se va permanentiza si vor renuntza la oboseala aia de rock instrumental care si-a cam trait zilele.

Combichrist - We Love You

Nu stiu daca am vazut in viatza mea concert mai dinamic si mai aerobic decat cel al norvegienilor Combichrist. Inca de la primele secunde ale primei piese toata sala a inceput sa sara si nu s-a oprit pana dupa al doilea bis si catziva oameni leshinatzi. Lashi mii de calorii la un concert cu astia, iar noul album ar trebui sa fie o explicatzie suficient de clara asupra motivelor.

La ei acasa genul asta se numeste aggro-tech, care n-am intzeles niciodata ce inseamna etimologic vorbind. Stilistic e un techno mai gajait, cu false aparentze metal si un spirit punk foarte agresiv, desi venueurile in care se prezinta trupa tzin mai degraba de zona electro-dance. Videoclipul ar trebui sa fie lamuritor in privintza asta. Nu ratatzi ocazia sa-i vedetzi live si, daca-i prindetzi, luatzi niste haine pe care sa le putetzi arunca dupa aia. You'll never forget the experience.


Jonny Fritz - Dad Country

Un fel de queer-country foarte bizar, pana la un punct pare facut la misto, insa e o falsa impresie data de povetzele mucalite din versuri si tonul schelalait al vocii, destul de atipic pentru un gen dominat de machoisme. Versurile nu-s nici ele prea vesele, iar cateva piese sunt de-a dreptul disperate.

Jonny Fritz si-a schimbat recent numele din Jonny Corndawg, cu care nu a reusit sa se faca luat in serios, desi a scos cateva albume. Noul nume pare putzin mai sobru (e numele sau real), dar cum ziceam cu vocea asta o sa aiba mereu dificultatzi in a penetra piatza. Si totusi, recenzorii au inceput sa observe ca he's funny clever, not funny ha-ha. Iar albumu asta scos cu trupa de acompaniament a lui Bob Dylan suna intr-un mare fel.


Chinawoman - Let's Part in Style

Albumul are simplitatea descurajanta, de melc-melc-codobelc, al pop-ului hipsteresc din ultimii ani care a decis cu intzelepciune ca, atunci cand nu sti sa cantzi la ele, instrumentele mai mult incurca decat ajuta. Si totusi o miasma extrem de sexy si feromonala iese de undeva din surdina instrumentala a albumului rusoaicei. Cica ne-a vizitat si pe noi in concert si o sa ne mai viziteze.

Artista isi asuma rolul de parashuta care instiga la threesomeuri si experimente sexuale si o face cu nonshalantza cantaretzelor de muzica usoara din anii 80, dar e ceva mai rafinata si tacticoasa. Un fel de Marina Voica mai perversa, versata in shlagarul rusesc, spargatoare de ruble si amanta trista a mogulilor gazului; crescuta, totusi, in comunitatea ruseasca din Canada, ceea ce parca-i da si mai mult farmec de "nelalocul ei".

Crowbar - Symmetry in Black 

Nu m-am omorat niciodata dupa Crowbar pt. ca mi s-au parut ca n-au imaginatzie si au radacini prea puternice in hardcore, un gen cumplit de monoton. Se pare insa ca experientza cu Down le-a dat unele idei noi. In plus am intzeles ca au incercat prin albumul asta si un fel de comemorare a lui Peter Steele, ceea ce explica sound-ul doomy-gloomy care te ia prin surprindere inca de la a doua piesa. Saritzi peste prima piesa (care e Crowbar clasic, motiv pt care i-au facut si clip), iar de la a doua incolo restul albumului devine ceva intre Carnivore si debutul Type O Negative (minus clape). Ca sa ilustrez am si ales alta piesa decat single-ul ales de trupa.

De un an incoace au scos albume cam totzi colaboratorii din Down, supergrupul de bayou-metal din Louisiana: Phil Anselmo a scos cu the Illegals, Eyehategod au revenit dupa 14 ani de pauza, recent au mai scos Corrosion of Conformity, Crowbar, chiar si Down au revenit cu un EP si catziva membri lipsa, cel mai notabil fiind barbosu asta de la Crowbar care a decis sa-si vada de trupa sa originala acum la batranetze. Dintre toate trupele astea, in mod clar Crowbar au scos cel mai bun album. Si nu doar dintre trupele astea. Cui i se pare ca ultimul Mastodon e cam obosit, are dreptate. Crowbar e albumul metal al semestrului.

Jack White - Lazaretto

Dupa doua divortzuri care i-au bagat in mormant primele doua trupe (The White Stripes si The Raconteurs), umbla vorba prin tabloide ca Jack White, acest Johnny Depp al rock'n'rollului, incepe sa dea tarcoale si vocalistei actualei lui trupei, The Dead Weather, deci probabil ca si astia se vor destrama in curand. Totusi, de data asta White e mai prevazator si in paralel a facut primii pasi spre o cariera solo. O fi imbatranit si a realizat ca, indiferent ce iese cu gagica de la Dead Weathers, pana la urma totzi murim solo.

Primul sau album solo m-a lasat rece, mi-a parut alcatuit din piese ramase de pe albumele trupelor sale, plus niste balade de divortz si idei de imprumut de la colaboratorii sai vechi (nevestele, Queens of the Stone Age, Danger Mouse etc.), plus o stradanie excesiva de a parea hipster la 40 de ani. Hipsterismul are totusi o limita de varsta, dupa care risti sa pari un mascarici. Io de exemplu la 40 de ani o sa-mi las plete si o sa caut un look de tip Iggy Pop.

Tot hipster e si pe acest Lazaretto, dar albumul suna premeditat si nu improvizat din memoria involuntara. Sunt cateva bucatzi briliante aici, cu balade bine muiate in country (elementul de geniu din muzica lui White), ceva brit rock nouazecist (ridiculizat la vremea lui in SUA dar, iata, recuperat de noile generatzii), plus un fel de clape progresive foarte imprevizibile, in care sta tot farmecul albumului.