Top muzical 2014: semestrul 1: inca 10 albume notabile

Draga mea Veronică,

Ca eu sa nu-tzi scriu, e de intzeles. Bolnav, neputand dormi noptzile si cu toate astea trebuind să scriu zilnic, nu am nici dispozitzie de a-tzi scrie tzie, careia as vrea sa-i scriu inchinaciuni, nu vorbe simple.

Dar tu care ai timp si nu esti bolnava sa nu-mi scrii e mai putzin explicabil. Tu trebuie sa fii ingaduitoare cu mine, mai îngaduitoare decat cu oricine altul, pentru ca eu sunt unul din oamenii cei mai nenorocitzi din lume.

Shi tu stii care este acea nenorocire. Sunt nepractic, sunt peste voia mea graitor de adevar, multzi ma urasc shi nimeni nu ma iubeshte afara de tine. Dar mai bine sa nu ne macinam cu asta. Pana una alta, itzi mai recomand aici inca un calup de 10 albume mishto care au iesit in prima jumatate din 2014, pe langa alea 10 bune bune de care ziceam data trecuta.

 Morrissey - World Peace is None of Your Business

Conform hipsterilor din Cluj, The Smiths au fost pentru anii 80 ce au fost Beatles pentru anii de dinainte, probabil cea mai de succes trupa britanica indie a deceniului 80. Grupul l-a avut in frunte pe acest Morrissey care a continuat si dupa aia sa scoata albume solo, cu oarecare constantza. Practic trupa a fost sacrificata la finele anilor 80 ca sa-i permita lui o cariera solo incununata cu acest album solid, probabil cel mai mishtocutz al sau.

E un album foarte lung (aproape 20 de piese) dar, spre deosebire de alte trupe care scot albume lungi (e.g. Swans), aici avem contzinut si nu umplutura de aburit hipsterii care simt obligatzia sociala sa le placa anumite trupe. Stilul e putzin cam batranesc, uneori cu iz de shlagar post-Sinatra ce tradeaza varsta omului, daca nu cumva Morrissey incearca sa dea tarcoale unui concept pe care l-a mai testat si Robbie Williams, al aristocratului britanic care e punk, posh si bombastic in acelasi timp. Totusi la Morrissey se umbla mult cu chitara, iar pop-ul e prezent mai mult sub chipul unor balade ironice precum asta de am ales-o aici.

A fost o alegere dificila, la concurentza cu alte trei albume ale (aprox.) aceleiasi generatzii si ale aceleiasi scoli de gandire: Echo and the Bunnymen, Manic Street Preachers si Pixies. Insa Morrissey e umpic peste toate astea, din pricina personalitatzii exuberante care e all over pe acest album si pune o distantza importanta fatza de trupa sa originala.

  Against Me! - Transgender Dysphoria Blues

Punkul si metalul sunt destul de anti-gay prin traditzie, cam ca fotbalul si aia care au invadat Muzeul Tzaranului Roman. Cand s-a dat in vileag ca Rob Halford e hemosexual s-au sinucis jumatate din metalisti.

In ultimul an, doua evenimente majore au zguiduit heterosexualitatea scenei rock: schimbarea de sex a lui Keith Caputo, pe vremuri lider al grupului hardcore Life of Agony, si schimbarea de sex a vocalului de la Against Me! Sigur, s-a mai barfit despre ei si in anii trecutzi, dar abia acum avem din partea celor doi albume-manifest pe care se sprijina aceste decizii. De la asta din Against Me! nu aveam asteptari, dar Caputo a fost un erou al adolescentzei mele si impactul a fost cam ca cel pe care l-ar avea o schimbare de sex a lui Hagi pentru un pusti care bate mingea in ograda, imbracat in tricou cu numaru 10.

M-am tot gandit care din astea doua albume sa le recomand. Pana la urma al lui Caputo e putzin prea miorlait, se chinuie prea tare sa se dea drept femeie, in timp ce Against Me! propune un interesant contrast intre agresivitatea punk vero si queerismul trannyului de la voce.

Lord Mantis - Death Mask

Dupa o trupa emblema pentru transgender-rock, tre sa restabilesc echilibrul cosmic si sa recomand si o trupa transfoba (vezi coperta albumului). Lord Mantis e cea mai vicious trupa metal a momentului, in sensu ca chiar lasa impresia ca sunt seriosi in ce priveste chestiile pe care le canta. In general e plina lumea de trupe extreme pe care nu le ia nimeni in serios, precum si de trupe luate in serios desi canta la misto. Insa gagiii astia, they're friggin scary.

Formata din membrii unor trupe ashijderea de afurisite (Nachtmystium, Aborted, Indian), Lord Mantis au fost revelatzia festivalului Roadburn 2013. Noul lor album spumega si scuipa fiere in toate directziile. Poate nu e la fel de impact ca precedentul, dar avand in vedere insa ca anul asta n-a fost prea grozav pentru metal, e momentul oportun sa ocupe si Lord Mantis un loc in topu meu.

O mentziune la capitolul metal spurcat merita si Behemoth, insa pe ei o sa-i gasitzi si in topu Pitchfork de la finalul anului, asa ca refuz sa-i bag in topu meu.

Admiral Freebee -  The Great Scam

Daca atzi reusit sa ascultatzi piesa Lord Mantis, se cuvine o schimbare brusca de ton. Admiral Freebee era hipster inainte sa se inventeze hipsterii, si a gasit momentul oportun sa revina dupa oarecare absentza. Ma rog, n-a fost el niciodata o prezentza prea marcanta, se pare ca nu-l ajuta sa aiba barba daca are si chelie in acelasi timp, asa ca si-a tras o trupa de oameni mai tineri cu pulovere si ochelari fara dioptrii, sa-i faciliteze insertzia pe piatza. O problema e si faptul ca e belgian, ceea ce-l descalifica in ochii celor de la Pitchfork, de exemplu, care cu greu reusesc sa vada in afara spatziului anglo-american.

Albumul e mai slab decat precedentele si clar croit pentru cerintzele actuale ale tineretului romantzos, cu putzin exces de sirop (vezi piesa pe care am ales-o aici), dar omu asta a fost mereu entertaining si viral de fredonabil, si nici cu albumu asta nu se dezminte. Daca nu ar aparea in propriile videoclipuri, cred ca ar avea mai mult succes.

 

  Chevelle - La Gargola

Trupa de rock creshtin Chevelle incearca parca sa umple golul lasat de Tool si reuseste, caci golul e destul de mare si Tool sunt foarte leneshi. Fanii Chevelle se oftica de cate ori zice lumea ca imita cu nerushinare pe Tool, dar ascultatzi si voi piesa asta.

Mai sunt inca vreo 2 piese din astea, in rest trupa se straduie sa isi formeze propria identitate. Pe alocuri mai aduce aminte si de Junius, de Life of Agony, chiar si de Deftones si de alte trupe de light-metal american angoasat si trepidant, cu riffane vibrante excelente pentru o rockoteca tinereasca (desi, nu intzeleg de ce, mai nou rockotecile baga numai Alice Cooper, Manowar si System of a Down, nu pricep ce dracu s-a intamplat).

Pe aria asta light metal am avut de ales intre astia, Crosses (noul proiect al aluia de la Deftones) si Linkin Park (surprinzator de heavy pentru standardele trupei). Albumu Chevelle insa e mai muncit, mai inchegat, mai workmanlike.

Laibach - Spectre

Inca o alegere dificila pentru topu asta, la concurentza cu o alta trupa din acelasi gen si aceeasi generatzie, Die Krupps (intorsi cu un album eveniment dupa 15 ani de absentza). Am optat pana la urma pentru sloveni pt ca albumu Die Krupps e cantat in germana, ceea ce-l face mai inabordabil, si pentru ca Laibach sunt intr-un fel de varf de forma de cand au recrutat-o pe gagica aia. Pt cine nu-i stie, Laibach (si Krupps, si Nitzer Ebb) sunt generatzia de pionierat a industrial-rockului european (anii 80), adica puntea de legatura dintre generatzia Kraftwerk si generatzia Rammstein.

Albumul nu lasa o impresie initziala prea grozava, dar creste repede daca-l lasi sa cante mult in surdina, iar vocea feminina aduce arome noi si sexy in muzica trupei, ce amenintza sa devina cam searbada la inceputul anilor 2000. Trupa continua sa fie foarte politically charged si stangista, cu critici aspre la adresa Uniunii Europene (sau Eurovisionului?)

Se Delan - The Fall

In articolul precedent i-am pus in top pe unii Crippled Black Phoenix. Liderul grupul respectiv, Justin Greaves (ex-Electric Wizard) a mai pus la cale un proiect, ceva mai simplutz, dar foarte duios din pricina ca are o gagica minunata la voce.

Pentru amatorii de rock baladesc si duios (The Gathering sa zicem) e un album perfect. Mai ales ca genul pare tot mai saracacios in zilele noastre, cand trupele rock cu gagici la voce par sa prefere stilul bitch witch, lesbian metal sau rockul operatic post-Nightwish. Pana la urma tot la mana britanicilor ajungem, sa ne scoata din shabloane si retzete.

Am ales albumu asta in detrimentul unui alt material recomandabil si similar stilistic, Casualties of Cool (noul proiect al lui Devin Townsend cu gagica la voce).

Slough Feg - Digital Resistance

Se apropie inevitabil momentul in care, tot scotocind pe youtube, hipsterii in cautare de senzatzii tari vor descoperi diverse trupe de heavy metal decrepit din anii 80-90 si le vor ajuta sa se relanseze sub te miri ce reeshalonari si noi curente, cam cum se intampla la noi cu generatzia Marius Tzeicu si manelele. Anul trecut au aparut primele semne ca se intampla asta cu black metalul, deci nu m-as mira ca in 4-5 ani sa auzim Hammerfall la Festivalul Pitchfork. Ma rog, nu cred ca o sa auzim pentru ca nu-s americani, insa Slough Feg sunt, ba chiar din San Francisco.

Albumu asta e foarte batranesc, undeva intre Iron Maiden, Thin Lizzy si Jethro Tull (fara flaut) dar are farmecul pe care il cauta hipsterii in chestiile vintage, si niste versuri foarte nerdy despre razboaie intergalactice si distopii SF ale anilor 50 (razboaie intre oameni si maimutze, intre calatori in timp si capitalisti, intre extraterestri digitali si oameni analogici etc., oricum toate albumele lor sunt in spiritul asta).

Si ca sa fac umpic de namedropping, la capitolul asta ar mai merita mentziuni albumele Grand Magus, Kayser, Primal Fear, chiar si noul Judas Priest.

Peter Murphy - Lion

In calitate de lider al grupului Bauhaus, Peter Murphy a fost purtatorul de stindard al goticilor britanici in anii 80. Cariera lui neintrerupta i-a lasat mult in urma pe mai efemerii Joy Division sau Sisters of Mercy. Neil Gaiman si-a inspirat din el chipul si spiritul lui Dream, unul din personajele seriei Sandman. Personajul din Crow cica ca a fost inspirat in buna masura tot de chipul si asemanarea lui Murphy, lui i se datoreaza de fapt stereotipul actual al machiajului gotic. Cica a aparut si intr-unul din filmele Twilight.

Cu albumul asta Murphy isi continua nestingherit o cariera solo mult mai de succes decat a multora din contemporanii sai. Albumul seamana cu materialele recente ale celor de la Killing Joke (e produs de bassistul acestora), cu o vana industrial destul de pregnanta, dar nu atat de agresiva incat sa intre in zona metal. Accentul ramane pe voce, atmosfera si pe personalitatea dark a lui Peter Murphy.

Lionize - Jetpack Soundtrack

Lionize vin din Maryland si sunt un fel de protejatzi ai concitadinilor de la Clutch, pe care ii si cam  imita, ceea ce tradeaza ca avem o trupa la inceput de drum. Totusi clapele foarte retro si ritmurile funky confera o distinctzie aparte unor piese, precum asta pe care am ales-o aici.

Nu tot albumul e asa, mai bine de jumatate par piese care n-au incaput pe albumele recente Clutch, atat ca sound, cat si ca versuri (ironii SF) si chiar in ce priveste barbile si vestimentatzia membrilor (=tricouri si atitudini de tractoristi). Claparul totusi e din alt film, si in el imi sta sperantza ca trupa asta va continua sa existe si altfel decat in umbra lui Clutch.

La concurentza pe pozitzia asta mai merita mentziuni albumele Bigelf, Fu Manchu si Wolfmother.

******************
La capitolul dezamagiri tre sa-i pomenesc pe Die Antwoord, Mayhem, Mastodon, Sabbath Assembly, Swans, Boris, Eyehategod, colaborarea Ulver+Sunn O))), Alcest, Horseback.

Cam astea-s recomandarile pe prima jumatate din 2014. Mai discutam la finele anului despre a doua jumatate.