Top muzical 2014: semestrul 1

Draga mea Veronică,

Calduri, munca si necazuri ma opresc de a-tzi raspunde cu acea prompta regularitate de care, de dragul tau, m-ash tzine bucuros. Precum era de prevazut, după ce am facut atat de putzine bai si dupa ce aerul de Eoropa nu-mi prieshte defel si caldurile asemenea, bubele mele amenintza a se redeschide si a ma rearunca in acea mizerie morala, care era de vina la tacerea mea.

Dar iata inspre alinarea dorului itzi propun aicea topu meu 10 muzical de juma de an, adica un semestru din 2014 care tocmai a trecut, asa cum te-am obicinuit. Si tot dupa cum te-am obicinuit, in top o sa gasesti si niste albume din 2013 pe care le-am ascultat tarziu, sper sa nu-tz fie cu suparare.

 J. B. Beverley - Stripped to the Root

E timpul sa depasim momentul Johnny Cash in ce priveste muzica country. S-au facut in prostie coveruri dupa el, a facut si el coveruri in prostie, s-a facut film, a murit, a mai scos 3 albume dupa ce a murit si era cat pe ce sa faca si un turneu. Dar gata, mortzii cu mortzii, get over it ca mai exista cateva zeci (daca nu sute) de ani de istorie country despre care ne prefacem ca nu exista, doar pentru ca nu e pomenita in Pitchfork (si pe Cash l-au bagat in seama doar post-mortem). Sa avem buna cuviintza sa nu asteptam sa moara artistii, mai ales ca pe astia din country ii cam pashte ciroza, cu exceptzia lui Willie Nelson care ne ingroapa pe totzi.

J.B. Beverley e un punker care s-a apucat de country acu la batranetze (vorba vine, ca e de-o varsta cu mine, dar varstele se masoara altfel in vremurile astea, nu mai prindem noi 50 de ani). In tineretze l-a inlocuit pe notoriul si raposatul GG Allin in trupa Murder Junkie dar stilul de viatza punk nu i-a priit si a trebuit sa infunde puscaria o vreme, de unde s-a intors pocait, nitzel trist, fara bani si fara femeie. Asa ca a scos albumul asta, de la care tzi se rupe sufletu nu alta.

The Drones - I See Seaweed

Cand sunt nervosi, tinereii astia parca parca ar vrea sa-l imite pe Nick Cave pe vremea cand canta rock si avea o trupa in spate, dar sunt ceva mai dinamici si, vorba metalistilor, mai balansatzi. Cand sunt deprimatzi il mai imita si pe Michael Gira, dar cu bun simtz si doar in partzile lui bune - nu avem piese din alea de batut toaca si umplut minutaju. Se intampla lucruri aici, se canta versuri, se schimba placa destul de des intre punk meditativ si isterii ambientale. Mi-e tot mai greu la varsta asta sa ascult un album de la un capat la altul, dar cu asta n-am avut nici o problema.

Ca si Nick Cave, vin din Australia, unde ultimele cam 3 albume ale lor au facut ceva valuri si au fost nominalizate la tot felu de premii date de tot felu de siteuri, cum se practica in vremurile noastre. Paradoxal, Pitchfork n-a bagat in seama albumul desi stie de trupa si le-a notat precedentele materiale cu peste 8. Or fi fost prea ocupatzi sa-l promoveze pe bărbătău lu Kardashian (albumu e din 2013). O sa mai auzim de ei, va zic io.

Current 93 - I Am the Last of All the Field that Fell

Sper ca pentru cititorii blogului trupa asta nu mai are nevoie de prezentare. Creca le-am prezentat fiecare album scos de cand am lansat blogu. Am scris o cronica mai detaliata a albumului in Dilema (aici).

Pentru cine n-a auzit de ei, e o trupa britanica de folk experimental cu o agenda lirica queer-oculta inspirata de ocultismul britanic de la inceputul secolului XX (Crowley, Machen etc.). Muzicalmente (dar si ca componentza) se trag din Psychic TV, deci din Throbbing Gristle, radacina muzicii electronice britanice (din care s-au mai desprins Coil ori Nurse with Wound). E un fel de album de revenire la forme mai alambicate, dupa recentele folkisme minimale au fost scoase doar ca vehicul pentru recitat poeziile liderului David Tibet. Trupa e augmentata cu o multzime de invitatzi de mare marca (Comus, Nick Cave, Antony, John Zorn, unii de la Coil). Am ales pentru ilustrare piesa cu saxofonul lui Zorn.

P. S. Odata cu albumul s-a lansat si Sing Omega, un volum cu TOATE versurile scrise de Tibet, de pe TOATE albumele, cu o prefatza de Thomas Ligotti, una din cartzile de referintza ale anului asta. In aceeasi ordine de idei, a aparut recent si Mighty in Sorrow, o antologie de proza oculta inchinata lui Current 93, la care au contribuit o multzime de autori post-horror, including Ligotti, Pulver Sr. etc.

Trophy Scars - Holy Vacants

Epigonii lui Mike Patton sunt multzi si de multe feluri, iar din cand in cand unii mai reusesc sa ajunga prin topurile mele. Anul trecut au fost Polkadot Cadaver, anul asta sunt Trophy Scars care-s ceva mai putzin metal (recentamente), mai aproape de Mr. Bungle, dar cu destul suflu de Faith No More incat sa faca cu coada ochiului si ascultatorilor de muzica radio-friendly.

Ca si Polkadot, e o trupa care se trage din post-hardcoreala de la inceputul anilor 2000, dar care s-au temperat foarte mult cu trecerea timpului. Iar cum Patton e deja o vedeta a inceputului anilor 90, se califica ca subiect de revival pentru noile generatzii. Ma rog, s-ar califica daca nu s-ar incapatzana si Patton sa scoata albume in fiecare an, ceea ce risca sa-l faca sa para cam insistent.

Crippled Black Phoenix - White Light Generator

Mai  pe la inceputurile a ceea ce azi se numeste post-rock, o serie de trupe din generatzia de pionierat a genului (Mogwai) au pus mana de la mana cu oameni din trupe metal (Electric Wizard) si au facut supergrupul asta care a facut multe in sfera post-rock (cantitativ vorbind), cel putzin pe partea europeana. Au scos multe albume plicticoase si fara voce, conforme cu cerintzele genului, dar din cand in cand au mai lamurit cate un invitat sa ajute cu partzi de voce care s-au potrivit de minune, si le-a permis sa traga si niste concerte misto (cam rare din pacate).

Albumul asta are cea mai multa voce din tot ce au scos pana acum, incat aproape lasa impresia ca trupa are un vocal permanent. De fapt in listingu oficial chiar are, incepand de la acest album. Care a iesit suficient de misto incat sa sper ca situatzia se va permanentiza si vor renuntza la oboseala aia de rock instrumental care si-a cam trait zilele.

Combichrist - We Love You

Nu stiu daca am vazut in viatza mea concert mai dinamic si mai aerobic decat cel al norvegienilor Combichrist. Inca de la primele secunde ale primei piese toata sala a inceput sa sara si nu s-a oprit pana dupa al doilea bis si catziva oameni leshinatzi. Lashi mii de calorii la un concert cu astia, iar noul album ar trebui sa fie o explicatzie suficient de clara asupra motivelor.

La ei acasa genul asta se numeste aggro-tech, care n-am intzeles niciodata ce inseamna etimologic vorbind. Stilistic e un techno mai gajait, cu false aparentze metal si un spirit punk foarte agresiv, desi venueurile in care se prezinta trupa tzin mai degraba de zona electro-dance. Videoclipul ar trebui sa fie lamuritor in privintza asta. Nu ratatzi ocazia sa-i vedetzi live si, daca-i prindetzi, luatzi niste haine pe care sa le putetzi arunca dupa aia. You'll never forget the experience.

Jonny Fritz - Dad Country

Un fel de queer-country foarte bizar, pana la un punct pare facut la misto, insa e o falsa impresie data de povetzele mucalite din versuri si tonul schelalait al vocii, destul de atipic pentru un gen dominat de machoisme. Versurile nu-s nici ele prea vesele, iar cateva piese sunt de-a dreptul disperate.

Jonny Fritz si-a schimbat recent numele din Jonny Corndawg, cu care nu a reusit sa se faca luat in serios, desi a scos cateva albume. Noul nume pare putzin mai sobru (e numele sau real), dar cum ziceam cu vocea asta o sa aiba mereu dificultatzi in a penetra piatza. Si totusi, recenzorii au inceput sa observe ca he's funny clever, not funny ha-ha. Iar albumu asta scos cu trupa de acompaniament a lui Bob Dylan suna intr-un mare fel.

Chinawoman - Let's Part in Style

Albumul are simplitatea descurajanta, de melc-melc-codobelc, al pop-ului hipsteresc din ultimii ani care a decis cu intzelepciune ca, atunci cand nu sti sa cantzi la ele, instrumentele mai mult incurca decat ajuta. Si totusi o miasma extrem de sexy si feromonala iese de undeva din surdina instrumentala a albumului rusoaicei. Cica ne-a vizitat si pe noi in concert si o sa ne mai viziteze.

Artista isi asuma rolul de parashuta care instiga la threesomeuri si experimente sexuale si o face cu nonshalantza cantaretzelor de muzica usoara din anii 80, dar e ceva mai rafinata si tacticoasa. Un fel de Marina Voica mai perversa, versata in shlagarul rusesc, spargatoare de ruble si amanta trista a mogulilor gazului; crescuta, totusi, in comunitatea ruseasca din Canada, ceea ce parca-i da si mai mult farmec de "nelalocul ei".

Crowbar - Symmetry in Black 

Nu m-am omorat niciodata dupa Crowbar pt. ca mi s-au parut ca n-au imaginatzie si au radacini prea puternice in hardcore, un gen cumplit de monoton. Se pare insa ca experientza cu Down le-a dat unele idei noi. In plus am intzeles ca au incercat prin albumul asta si un fel de comemorare a lui Peter Steele, ceea ce explica sound-ul doomy-gloomy care te ia prin surprindere inca de la a doua piesa. Saritzi peste prima piesa (care e Crowbar clasic, motiv pt care i-au facut si clip), iar de la a doua incolo restul albumului devine ceva intre Carnivore si debutul Type O Negative (minus clape). Ca sa ilustrez am si ales alta piesa decat single-ul ales de trupa.

De un an incoace au scos albume cam totzi colaboratorii din Down, supergrupul de bayou-metal din Louisiana: Phil Anselmo a scos cu the Illegals, Eyehategod au revenit dupa 14 ani de pauza, recent au mai scos Corrosion of Conformity, Crowbar, chiar si Down au revenit cu un EP si catziva membri lipsa, cel mai notabil fiind barbosu asta de la Crowbar care a decis sa-si vada de trupa sa originala acum la batranetze. Dintre toate trupele astea, in mod clar Crowbar au scos cel mai bun album. Si nu doar dintre trupele astea. Cui i se pare ca ultimul Mastodon e cam obosit, are dreptate. Crowbar e albumul metal al semestrului.

Jack White - Lazaretto

Dupa doua divortzuri care i-au bagat in mormant primele doua trupe (The White Stripes si The Raconteurs), umbla vorba prin tabloide ca Jack White, acest Johnny Depp al rock'n'rollului, incepe sa dea tarcoale si vocalistei actualei lui trupei, The Dead Weather, deci probabil ca si astia se vor destrama in curand. Totusi, de data asta White e mai prevazator si in paralel a facut primii pasi spre o cariera solo. O fi imbatranit si a realizat ca, indiferent ce iese cu gagica de la Dead Weathers, pana la urma totzi murim solo.

Primul sau album solo m-a lasat rece, mi-a parut alcatuit din piese ramase de pe albumele trupelor sale, plus niste balade de divortz si idei de imprumut de la colaboratorii sai vechi (nevestele, Queens of the Stone Age, Danger Mouse etc.), plus o stradanie excesiva de a parea hipster la 40 de ani. Hipsterismul are totusi o limita de varsta, dupa care risti sa pari un mascarici. Io de exemplu la 40 de ani o sa-mi las plete si o sa caut un look de tip Iggy Pop.

Tot hipster e si pe acest Lazaretto, dar albumul suna premeditat si nu improvizat din memoria involuntara. Sunt cateva bucatzi briliante aici, cu balade bine muiate in country (elementul de geniu din muzica lui White), ceva brit rock nouazecist (ridiculizat la vremea lui in SUA dar, iata, recuperat de noile generatzii), plus un fel de clape progresive foarte imprevizibile, in care sta tot farmecul albumului.