Thursday, December 28, 2017

Frightfest 2017 (part 5) - inca niste filme misto: Mayhem, Better Watch Out, It Stains the Sands Red, InControl, Radius


Gata, asta e ultimul calup de filme pe care le-am vazut din programul festivalului Frighfest 2017 de la Londra.

E probabil ultima vizita pe care o mai prind in viatza asta prin UK, ca s-au cam saturat si ei de noi. Am vazut cu ochii proprii "românismul" ala fatza de care dezvolta fobie xenofobii lor. Erau 3 inshi alergand la metrou - cel mai sprinten a ajuns la un vagon, a bagat laba piciorului sa nu se poata inchide ushile pana ajung si amicii sai, shoferul metroului tot claxona si avertiza ca nu se pot inchide ushile, la care românul nostru a racnit din toate puterile un "Sugi pula!" cavernos, in timp ce se opintea sa tzina ushile deschise cu toata fortza pe care i-au dat-o glia si credintza stramosheasca. Au reusit pana la urma sa intre totzi 3 in vagon, hăhăind si felicitandu-se triumfator ca au invins asupritorul sistem occidental in care metroul pleaca conform unui program si nu conform euristicii românești.

Din pacate nu doar la noi pica cortina de fier a mintzii, ci si ai lor s-au cam dilit in preajma Brexitului. Cinematograful din Leicester Square a fost pichetat de varianta englezeasca a fundamentalismului ortodox de la noi - doar ca ai lor nu-s ortodocsi, ci punkeri detoxifiatzi prin clinicile de reabilitare afiliate bisericilor de pe-acolo. Dupa ce ii spala si despaduchesc, ii trimit inapoi in societate sa urle la trecatori si sa le dea in cap cu pancarte pe care scrie "Repent or Perish". Cine isi inchipuie ca doar la noi sunt semne de Apocalipsa, e optimist - ma tem ca a innebunit toata umanitatea care nu avea un job 9-to-5 cinstit, cu taskuri precise focusate pe o problema data. Cumva, e o atmosfera propice pentru festivaluri-maraton de filme horror - bordura dintre film si realitate nu mai e atat de sigura pe cat o shtiam si tot mai multe filme de gen folosesc diverse forme de dementza de actualitate.

Despre celelalte filme de la Frightfestul de anul asta am scris aici, aici, aici si aici, aici e o ultima lista cu filme mishto. Nu chiar capodopere musai de vazut caci mai rar prinzi din astea intr-un festival horror, dar bijuterii ingenioase de buget redus, scrise si regizate de oameni desteptzi care lucreaza inca fara constrangeri impuse prin strategii de piatza (pretextul cenzurii capitaliste) ori atitudini principiale (pretextul cenzurii comuniste).

Mayhem

(regizat de Joe Lynch, autorul lui Everly)

In sfarsit un horror corporatist sincer, care nu se da in laturi de la mai nimic si scoate la suprafatza ura istorica dintre departamentele de HR, manageri si restul angajatzilor - acest elefant despre care nu vorbeste nimeni in companiile romanesti. Personajele isi arunca priviri ucigashe peste cubicule, se sapa si se toarna reciproc la niste shefi animatzi de o sete de sange canalizata managerial. Profits flow up, shit flows down, vorba cantecului.

Povestea e despre angajatzii unei firme (am uitat domeniul de activitate) care se contamineaza cu un virus cu efecte similare cocainei - eliminarea inhibitziilor, abuz de sinceritate si comportament impulsiv, lipsa capacitatzii de autocenzurare, agitatzie si ochi injectatzi. Cladirea e pusa sub carantina pentru o perioada de cateva ore, in care angajatzii trebuie sa isi supravietzuiasca unii altora, sa se descurce cu sinceritatea si apucaturile impulsive care incep de la niste sarcasme amare si se transforma treptat in violentza fizica extrema.

Situatzia degenereaza intr-un macel ce implica toate nivelele manageriale, inclusiv portarii, amanta shefului, actzionarii si angajatzii care isi decapiteaza colegii profitand de faptul ca nu raspund penal atata vreme cat sunt infectatzi de virus. Un angajat incercanat si proaspat dat afara (asiaticu din Walking Dead) porneste intr-o campanie proprie de razbunare fatza de totzi colegii care i-au facut viatza amara, dar pentru asta are nevoie de aliatzi si nu e ushor sa gasesti aliatzi la un loc de munca in care toata lumea se uraste de moarte.


*********************************************

Better Watch Out

(regizat de Chris Peckover, n-am auzit de el)

Foarte dragutz acest horror pentru copii, care sfarsheste prin a nu fi tocmai pentru copii. Incepe ca o comedie in spiritul Home Alone, insa merge cu violentza pana la capat. Gagurile nu sunt amuzante, ba chiar sunt brutale si te fac mereu sa te intrebi daca ar trebui sa razi sau nu. Si te fac sa te intrebi care sunt subteranele psihologice ale comediei in care amuzamentul deriva din suferintza fizica - chestie inoculata copiilor inca de la desenele animate cu Tom si Jerry, transferata mai apoi spre comediile de tip Home Alone.

Better Watch Out reuseste cu mare arta sa mentzina spectatorul intr-o stare de incertitudine permanenta cu privire la reactzia pe care ar trebui sa o aiba. Trailerul e la randul sau facut sa pacaleasca, si sper din suflet ca nimeni n-a mers la filmul asta cu toata familia, asteptand un film amuzant de Craciun. Actorii principali sunt cuplul de copii din recentul The Visit (filmul de revenire al lui Shyamalan), care par pusi pe treaba sa isi faca o cariera in cinema-ul horror.

Povestea se petrece in noaptea de Craciun, cand un pushti e lasat de parintzi in grija unei baby-sitteritze hot. Pustiul insa nu mai e chiar asa de pusti, face aproape 13 ani si hormonii incep sa-i fiarba in prezentza baby-sitteritzei care, totusi, se incapatzaneaza sa il trateze ca pe un mucos. In timpul noptzii casa incepe sa fie terorizata de atacatori misteriosi, a la Home Alone. Baby-sitteritza si pushtiul tre sa tzina impreuna piept amenintzarii, relatzia dintre ei evoluand destul de ciudat. La fel si relatzia fatza de cei care le invadeaza casa.



*************************************

It Stains the Sands Red

(regizat de Colin Minihan, membru al colectivului Vicious Brothers, autorii lui Extraterrestrial)

Un film zombie atipic, ceea ce e tot mai greu de facut in zilele noastre, conceptul fiind fumat pana la ultimul chishtok. Se pare ca nu chiar pana la ultimul, filmul asta mai are ceva de spus. Nu multe, dar iesi totusi de la el cu un sentiment de prospetzime neasteptata.

In cea mai mare parte It Stains the Sands Red are doar doua personaje - o stripperitza ratacita in deshert urmarita tenace de un zombie corporatist. Fata se taraste la randul ei, caci e deshidratata, zombieul se balangane pe urmele ei ca orice zombie traditzionalist, asa ca filmul e destul de lent, cu multe monoloage din partea fetei. Eroina tre sa tzina pasul alert daca nu vrea sa fie prinsa din urma, iar noaptea doarme pe bolovani inaltzi pe care zombieul nu se poate catzara. Din cand in cand eroina se foloseste de tampoane folosite ca sa isi induca in eroare urmaritorul (zombieul se ghideaza doar dupa miros). De la asta vine de fapt titlul filmului.

E un film tragico-amuzant din partea colectivului Vicious Brothers, un grup canadian de regizori-producatori-scenaristi care scot filme pe banda rulanta de catziva ani si si-au facut deja o oarecare reputatzie prin festivalurile horror (am mai vazut de la ei Extraterrestrial ori Grave Encounters).


*************************************

InControl

(regizat de Kurtis David Harder, alta canadian din gasca Vicious Brothers)

De la acelasi colectiv canadian Vicious Brothers (dar cu rolurile de regizor si producator permutate) vine si acest young adult SF despre niste studentzi care fura de la universitate un aparat cu ajutorul caruia pot prelua controlul mental asupra altor persoane dintr-o oarecare proximitate.

Nu e nimic horror aici, dincolo de posibilitatea ca deciziile noastre sa nu fie ale noastre ci ale cuiva care se foloseste de trupurile noastre pentru a-si atinge propriile obiective. Toata placerea vizionarii sta in a ghici cine pe cine controleaza si a observa cum diverse tipologii de personaje abuzeaza de puterea asta in scopuri mai mult sau mai putzin egoiste. E o poveste cu posibilitatzi infinite de dezvoltare si permutare (lasa loc si unei continuari), in consecintza cele cateva twisturi nu sunt tocmai previzibile, reusind cu succes sa asigure un suspans bine sustzinut.

Am fost socat sa vad cat de tanar e regizorul K. D. Harder, undeva la 25 de ani, si chiar mai socat sa vad un film care arata atat de bine - facut practic de un student, cu un buget mai mic decat al filmelor romanesti de apartament. Nu stiu cu catzi ani inainte e scoala lor de cinematografie sau sculele cu care lucreaza, dar nu pot sa intzeleg de ce la noi nu se poate face asa ceva. De efecte speciale n-a fost nevoie, practic aparatul de mind control e o cutie neagra cu niste cabluri USB. Regia e esentziala in a face ca un film de genul asta sa functzioneze.


*************************************


Radius

(regizat de cuplul canadian Caroline Labreche si Steeve Leonard, anonimi)

Tot un SF canadian care compenseaza lipsa efectelor speciale cu un scenariu destept, de data asta o poveste ceva mai horror si dark, fara violentza explicita - duce cu gandul la povestile de horror subtil ale lui Stephen King din vremurile lui bune.

Un gagiu supravietzuieste unui accident de mashina. Umbla o vreme cautand ajutor prin satele din imprejurimi insa observa ca toata lumea e moarta. Ii ia ceva vreme pana sa se prinda ca lumea moare doar daca se apropie de el intr-o anumita raza (nu e chiar spoiler, e sugerat de titlu, afish si se clarifica dupa un sfert de ora). Nu doar lumea moare in proximitatea sa, ci si pasari, animale etc. Pentru a evita tragediile, omul e nevoit sa vorbeasca cu toata lumea de la o anumita distantza, treaba care nu e deloc usoara cand toata lumea il acuza ca a lasat in urma sa un shir de cadavre.

Intervine si un element amoros care complica lucrurile, povestea se rasuceste in cateva twisturi care nu au intotdeauna sens, insa e si asta un film in care s-a investit mai mult creier decat bani. Mi-era dor de astfel de mini-bijuterii SF low-budget care nu ajung aproape niciodata in cinematografele noastre, festivalurile de genul Frightfest fiind principalul canal de promovare a lor.


Thursday, December 21, 2017

Frightfest 2017 (part 4) - filmele mishto: Fashionista, The Bar, The Villainess, 68 Kill

Am ajuns in sfarsit si la filmele cool din programul Frightfest 2017. Despre filmele naspa am scris aici, despre cele asa si-asa am scris aici si aici.


Fashionista 

(regizat de Simon Rumley, autorul lui Red White and Blue)

O pasionata de magazine second-hand traieste intr-o casa plina de haine, incat e nevoita sa doarma printre ele si abia mai are loc sa se invarta prin casa. E obsedata de haine si body image, in fiecare zi trebuie sa se imbrace cu o alta tzinuta, se sufoca daca poarta doua zile la rand acelasi lucru. Sotzu ii tolereaza (si impartaseste partzial) hobbyul, insa gagicii i se pune pata pe un mafiot bucurestean care are propriile standarde.

E un film despre adictzie, oarecum similar cu A Requiem for a Dream, doar ca obiectul adictziei nu e heroina, ci hainele second-hand. Cum cunosc mai multzi oameni care sufera de adictzia asta, m-am conectat la Fashionista mai usor decat la filmele despre amatorii de droguri chimice (mai greu de gasit la noi decat tzoalele purtate).

Regizor este Simon Rumley, la randul sau un fashionista spovedit, care ne-a vizitat in cateva randuri si la TIFF - mi-ar placea sa mai vina pe aici, filmele sale sunt tot mai interesante; si lui i-ar placea, dar a zis ca nu-l mai cheama nimeni. Individul activeaza undeva la marginea dintre cinemaul psihologic si cel horror - filmele sale inca mai prind festivaluri de gen, insa exploreaza directzii tot mai diverse. Fashionista e dedicat lui Nicolas Roeg si pe alocuri seamana cu Neon Demon-ul lui Refn, insa e mult mai mizerabilist ca stil, pare influentzat chiar de noul val românesc, pe care Rumley zice ca l-a studiat in urma vizitelor sale prin partzile noastre.



*************************************

The Bar

(regizat de Alex de la Iglesia, legenda)

Iglesia face aici propria versiune de Hateful Eight si ii iese mult mai misto decat versiunea lui Tarantino. Actziunea se petrece integral intr-o cafenea (si in canalizarea din subsolul acesteia), unde niste cetatzeni sunt sechestratzi din motive necunoscute, de catre cineva care ii impushka daca ies in strada. Motivul pentru care sunt impushcatzi face subiectul dezbaterilor in spatziu inchis intre personaje, fiecare luand decizii in baza propriilor banuieli si speculatzii. E si o alegorie a situatziei Uniunii Europene supusa asediului, dezbinarii si diferendelor de tabiet.

Avem o pestritzenie de personaje jucate de actori apropriatzi lui Iglesia (pe aproape totzi actorii i-am vazut in precedentele 2-3 filme ale sale): avem un hipster pe care ceilaltzi il banuie ca ar fi jihadist (din cauza barbii), o corporatista hot in conflict de clasa cu un cershetor anarhist, un distribuitor de lenjerie intima, o doamna dependenta de pacanele, un politzist pensionar s.a.m.d. Ca si Hateful Eight, e un film in care se vorbeste foarte mult, doar ca, spre deosebire de Hateful Eight, nu se vorbeste degeaba. Povestea degenereaza spre final intr-o isterie violenta - nu atat incat filmul sa se incadreze la horror, insa de ceva vreme cam toate filmele lui Iglesia ajung din inertzie pe la festivaluri horror.


*************************************

The Villainess

(regizat de Byung-gil Jung, autorul lui Confession of Murder)

Amatorii de cafteli asiatice ar trebui sa juiseze la filmul asta, are cateva din cele mai cool scene de actziune din memoria recenta, unele filmate in first person, ca in jocurile video. Pe ecran mare arata fantastic, pe laptop s-ar putea sa arate nasol. E genu de film a carui vizionare in festival, cu public pasional, e infinit mai satisfacatoare decat inghesuit in metrou cu tableta in bratze.

Povestea e genu ala de revenge story far-fetched cum le place coreenilor sa faca. Filmul incepe cu o scena de actziune superlunga in care o gagik omoara 100 de indivizi dar la capat e capturata de o agentzie guvernamentala care o baga printr-un program de training special unde tre sa invetze, pe langa bataie, filozofie, teatru, dans, arte umaniste. E un program menit sa dezvolte soft skills si simtzu frumosului in asasinii bugetari, ca sa nu iasa brute analfabete. Dupa training, gagica e trimisa in lumea normala sa se marite, sa faca ce vrea, dar tre sa fie pregatita oricand sa primeasca un telefon, iar telefonul vine fix in ziua nuntzii ei.

Intotdeauna mi s-au parut exagerat de convolute scenariile thrillerelor coreene, si nici asta nu face exceptzie. Dar m-am obisnuit sa le tolerez, sa ma bucur de adrenalina si simtzu caftelii pe care il au regizorii lor. Filmul asta le ofera din plin. Ecran mare, volum dat tare, asta e cheia. Restu nu conteaza.


*************************************

68 Kill

(regizat de Trent Haaga, alumni Troma)

Producatorii l-au prezentat drept o comedie romantica umpic mai violenta - in realitate e un film violent cu elemente de comedie romantica, ecranizare a romanului unui anume Bryan Smith de care n-auzisem, dar pare sa semene destul de mult cu crime-fictionul lui Joe Lansdale (in special cu seria/serialul Hap and Leonard).

Protagonistul e un vidanjor bine intentzionat - din pacate jobul de golit WCuri nu-i prea aduce bani asa ca e nevoit sa isi imparta iubita (AnnaLynne McCord din Excision) cu un mafiot local de la care gagik mai sifoneaza un ban. Intr-o buna zi insa, satula sa presteze servicii sexuale mafiotului, gagik il convinge pe tanarul vidanjor dea o spargere si sa fuga impreuna spre un orizont nou. In timpul spargerii cei doi sunt nevoitzi sa ia prizoniera o alta gagik care se nimerise pe-acolo si care incepe sa atenteze la slabiciunea pentru femei a protagonistului. Pe parcurs mai apar si alte femei in poveste, fiecare aducand noi complicatzii si noi ocazii pentru rafuieli amoroase. Filmul isi pastreaza bine umorul pe masura ce violentza escaladeaza. Pana la urma e o pilda moralista care ilustreaza avertismentul pe care protagonistul il primeste la inceputul filmului de la colegul de vidanja:
There would be less people in our prison systems if it wasn't for pussy. Then again...The great pyramids wouldn't exist if it wasn't for pussy.

Regizor e Trent Haaga, candva membru al colectivului Troma (din care au iesit si creatorii South Park), astazi incercand sa-si faca o cariera de regizor onorabil pe cont propriu. Ce ne ofera aici e destul de promitzator, dar suspectez ca multe din calitatzi deriva din materialul literar original si densitatea dialogurilor.



Friday, December 15, 2017

Frightfest 2017 (part 3) - inca niste filme contra plictiselii: Bad Match, Dhogs, Death Note, Lowlife, Tragedy Girls, Alone

Primele articole despre filmele de la Frightfest 2017 au fost aici si aici.


Bad Match

(regizat de David Chirchirillo, scenaristul excelentului Cheap Thrills)

O drama post-Tinder destul de amuzanta. N-am folosit Tinder niciodata dar la cei care il folosesc cu regularitate am remarcat o incapacitate de a mai relatziona cu apropiatzii si o disperare anume de a interactziona cat mai mult posibil cu necunoscutzi. Tinder a convertit psihologia de attention whore consacrata de Instagram in cea de thrill seeker focusat sexual. Unde nu exista o perspectiva de finalitate sexuala, oamenii astia nu te mai intreaba nici macar cat e ceasu, pur si simplu se ridica de la masa in mijlocul conversatziei si pleaca.

Cam asa e si protagonistul filmului Bad Match, un hipster Casanova care trece pe raboj cate o gagik diferita in fiecare seara, le abureste cu dume de cocalar feminist, apoi bam bam thank you mam, se strecoara afara din patul lor inainte sa mijeasca zorii si fuge acasa sa se joace pe Playstation si sa impartasheasca experientza cu amicii.

Treaba insa se nasoleshte cand una din gagici il convinge sa se vada cu ea si o a doua oara, apoi si a treia si pana la urma omu e impins spre disperare, caci el nu suporta sa vorbeasca cu aceeasi persoana de sex feminin mai mult de 2-3 ori. Daca o face, incepe sa se observe ca nu prea are despre ce vorbi asa ca incearca sa se promoveze drept un om al faptelor, nu al vorbelor.

Gagik asta insa il hartzuieste tot mai agresiv, incepand un joc de-a shoarecele si pisica care degenereaza in horror si intr-o poanta de final. E cat de cat fun filmu, dar putea fi si mai fun. Scenaristul filmului pare sa se specializeze pe filme horror despre relatzii amoroase (recomand calduros Cheap Thrills, care e mult mai incarcat de surprize decat asta).


*************************************************

Dhogs

(regizat de Andres Goteira, debutant spaniol ambitzios)

Debut ambitzios vorbit integral intr-un dialect spaniol regional la care cica au gasit foarte greu traducator in engleza. E un film pe care aproape l-as recomanda cu caldura daca nu l-as fi perceput drept superarogant, in maniera unui Haneke (Funny Games) dar chiar mai patronizing de atata. E oarecum inspirat si de Quentin Dupieux, minus partea de umor. Filmul reuseste totusi sa lase o impresie care rezista in timp, iar regizorul trebuie urmarit pe viitor.

Dhogs e alcatuit din cateva povesti pe teme de hartzuire sexuala, menite sa sublinieze ca barbatzii sunt fie caini, fie porci, fie o combinatzie pe care regizorul o eticheteaza drept Dhogs. Povestile sunt conectate intre ele insa regizorul ia o distantza meta, intercaland filmul propriu-zis cu scene cu public din sali de cinema surprins in timp ce urmareste scenele de sex sau violentza. Nu m-ar mira sa apar si eu intr-o viitoare proiectzie, desi n-am semnat vreun disclaimer in sensul asta.

Asadar Dhogs e un comentariu la adresa dorintzei spectatorilor de a vedea sex si violentza si a preferintzelor pe care publicul le-ar putea avea cu privire la mersul evenimentelor intr-un scenariu de acest gen. Destul de smart dar cred ca ar fi fost nevoie de un film mult mai lung (gen Inland Empire al lui Lynch) ca sa impacheteze conceptul cu o experientza cinematografica pe deplin satisfacatoare. Ce a iesit pare mai mult un experiment studentzesc.


*****************************************

Death Note

(regizat de Adam Wingard, autorul noului Blair Witch)

Am mai scris despre banda desenata Death Note pe vremea cand japonezii facusera o miniserie de televiziune pe baza ei. A venit randul americanilor sa importe povestea, iar responsabilitatea a picat in sarcina unuia dintre exponentzii noului val de mumblegore american, Adam Wingard (din grupul "indie" care a creat antologiile VHS si multe alte filme dupa aceea). Filmul a fost facut pentru Netflix insa a circulat in avanpremiera prin cateva festivaluri pentru a fi prezentat pe ecran mare.

Povestea e despre un adolescent care gaseste un caietzel ocult in care daca scrii numele cuiva, acel cineva va muri prin metoda pe care o descrii explicit in paginile caietului. O vreme filmul merge pe linia Final Destination, cu mortzi spectaculoase, apoi protagonistul intra in conflict direct cu demonul care duce la indeplinire mortzile iar lucrurile se complica. Vocea demonului e Willem Dafoe.

Necazu cel mai mare e ca japonezii facusera un film de vreo 5 ore (in cateva episoade) iar aici totul e inghesuit intr-o ora jumate. Asa ca ritmul e extrem de alert, toate personajele alearga, evenimentele se desfasoara pe fast forward. Fanii benzii desenate si ai filmelor originale vor fi iritatzi si de stramutarea povestii in SUA si de meteahna americanilor de a distribui oameni de 30 de ani in roluri de liceeni. Ma rog, cine vrea varianta japoneza o are la indemana, nu era nevoie sa se mai faca una, insa Death Note e o banda desenata celebra care merita o ecranizare mai minutzioasa.


*****************************************

Lowlife

(regizat de Ryan Prows, debutant)

Un luchador mexican lucreaza ca bataush pentru un traficant de carne vie, pana in ziua in care propria lui fiica incape pe mana retzelei de human trafficking pe care o deserveste. Un fost pushkariash are o ditamai svastica tatuata pe obraz, ceea ce ii creeaza unele dificultatzi in interactziunile sociale de zi cu zi ddesi omul sustzine ca s-a reabilitat. O imigranta incearca sa faca rost de un ficat pentru sotzul sau alcoolic. Destinele celor trei se intersecteaza intr-un shir de coincidentze funny, apoi filmul capata o turnura violenta pe masura ce acestia intra in vizorul mafiei locale de organe pentru transplant (recoltate de la imigrantzi ilegali cu binecuvantarea autoritatzilor post-Trump).

E foarte dragutz filmul asta, era cat pe ce sa-l incadrez in categoria celor musai de vazut, insa pana la urma am simtzit ca regizorul se chinuie cam tare sa-i imite pe Tarantino sau Rodriguez. In plus, se simte ca in varianta originala filmul trebuia sa fie o colectzie de 3 scurmetraje fara legatura intre ele, care ulterior au fost cusute laolalta cu o atza destul de alba. Astfel ca in final a iesit o pastisha dupa Tarantino (care la randul lui e o pastisha) cu un touch de Guy Ritchie (de pe vremea cand si acesta il imita pe Tarantino). Insa de regizoru asta vom mai auzi.


*****************************************

Tragedy Girls

(regizat de Tyler MacIntyre, autorul lui Patchwork)

Vin vremuri grele daca asta e noul model de comedie pentru adolescentzi. Am intzeles ca s-au inventat deja termeni pentru chestiile astea - "edgy", "cringy" etc. Adica tineri liberi si frumosi spunand si facand lucruri scandaloase fara vreun motiv anume, doar pentru ca isi permit, ca e fun si ca aduna likeuri, si ca ei se pricep sa filmeze cu telefonul mobil pe altzii in timp ce altzii au de regula ceva mai bun de facut cu timpul ala.

In Tragedy Girls avem de a face cu doua tinere (am precizat deja ca americanii distribuie oameni de 30 de ani in roluri de liceeni) care omoara oameni, isi posteaza pe facebook crimele si aduna likeuri. In ajutorul lor vine si un criminal in serie jucat de Kevin Durand (The Strain) pe care cele doua reusesc sa-l "domesticeasca" cu farmecele lor de hipsteritze populare. Victimele sunt profii de la liceu, colegii tocilari, fraierii care se indragostesc de ele, adica lumea care in general nu e self-obsessed si popular.

Filmul e o sinistra oda adusa narcisismului si desensibilizarii cinice, care si asa au deja manifestari patologice in social media. Insa filmul nu e deloc un comentariu critic la adresa acestora fenomene, ci pare chiar o confirmare ca totul e ok. Nu tzin minte cand am vazut ultima data personaje mai antipatice decat in filmul asta, cred ca de la Ralph Fiennes in Schindler's List.


*****************************************

Alone (aka Seuls)

(regizat de David Moreau, autorul lui Them/Ils)

SF distopic frantzuzesc pentru copii, avand foarte putzine tangentze cu genul horror (principala conexiune e ca regizorul David Moreau a facut candva acel Ils).

Materialul de la baza acestui film e banda desenata Seuls, destul de populara in Frantza, iar filmul se doreste a fi prima parte a unei serii (minim trilogie) care sa concureze cu Maze Runner si alte SFuri young adult recente. Din motivul asta povestea filmului e foarte episodica, se termina in coada de peshte si promite sa continue cu minim inca un film. Asta m-a dezamagit putzin, caci filmul se incheie tocmai cand incepea sa fie interesant.

Un grup de copii multiculturali si politically correct (un negru, o araboaica, un alb, o iehovista, un geek corporatist) se trezesc singuri pe lume (in Paris). Totzi adultzii au disparut, iar Parisul e inconjurat de o pacla deasa. Inamicul eroilor e un albinos cu planul malefic de a se insura cu una dintre fetitze (se pare ca in lumea "politically correct" e ok sa te iei de albinoshi, acestia nu sunt suficient de multzi incat sa puna la cale petitzii si grupuri de rezistentza antidiscriminare). Copiii se unesc impotriva albinosului si totodata ticluiesc planuri de a evada dincolo de ceatza care imprejmuieste Parisul.

In stadiul actual filmul e pasabil, insa ar putea sa se dezvolte intr-o serie/trilogie interesanta (pentru adolescentzi). Sloganul de pe posterul filmului e Don't Grow Up! ceea ce va sfatuiesc si pe voi.


Saturday, December 09, 2017

Frighfest 2017 (part 2) - filmele contra plictiselii: Voice from the Stone, Leatherface, Jackals, Eat Locals, Dead Shack, Killing Ground


Prima parte a darii de seama de la festivalul londonez de film horror Frighfest 2017 a fost aici, despre filmele nashpa

Acum, cateva vorbe despre filmele contra plictiselii. Fiind vorba de un festival horror, in categoria asta intra si filme destul de nasoale, dar cu unele calitatzi de ordin tehnic pe care fanii genului stiu sa le aprecieze.


Voice from the Stone

(regizat de Eric Howell, cascador)

Daenerys din Game of Thrones, Tano Carridi din serialul Caracatitza si Celeborn din Lord of the Rings colaboreaza in aceasta ecranizare dupa romanul gotic al unui italian pe nume Silvio Raffo. Tot mai multzi actori din Game of Thrones incearca sa sparga gheatza spre marele cinema pe masura ce serialul se apropie de sfarsit. Tre sa spun ca Emilia Clarke mi-a fost mai simpatica aici decat mi-e in Game of Thrones si am avut o mare surpriza in a-l revedea pe Tano Carridi (rivalul lui Cattani pentru cine-si mai aminteste de serialul Caracatitza).

Voice from the Stone e un film gotic ale carui principale atractzii sunt peisajele si designul de epoca, dar e o versiune mai ieftina si mai putzin spectaculoasa a ce a facut Guillermo del Toro in Crimson Peak - adica o poveste dark "de epoca" cu tushe erotice si un secret sinistru. Secretul e bine pastrat intre peretzii unei vile italiene unde eroina se angajeaza ca bona pentru un copil autist ce duce dorul mamei sale moarte. Tatal vaduv al copilului prinde drag de Daenerys, insa aceasta nu se lasa cu una cu doua in mrejele patronului (e, totusi, mai putzin hard-to-get decat in GoT). Sunt niste twisturi aici dar in mare e un film de atmosfera, cu multe lampashe si umbre si zgomote auzindu-se prin peretzi.

E inca rar genul asta de filme in zilele noastre si asta il face oarecum interesant, dar facand abstractzie de peisaje si costume ramane o telenovela de duzina cu unele elemente morbide. Ma rog, nici la telenovele nu se mai uita poporul ca pe vremuri, asa ca nu e corect sa folosesc termenul "de duzina". Asa cum s-au reabilitat manelele se va reabilita si telenovela, iar filmul gotic e un deghizaj perfect pentru aceasta tactica.


*********************************************

Leatherface

(regizat de Julien Maury si Alexandre Bustillo, autorii lui Inside)

Leatherface e un origin story ce prezinta copilaria si aventurile dezaxatului manuitor de drujba care avea sa macelareasca hippiotzi si hipsteri in filmele celebrei serii Texas Chainsaw Massacre. E asadar un film despre familia traditzionala rurala americana, unde tzaranul traieste in comuniune cu drujba, natura si vitele, iar strainii sunt prost vazutzi de dupa o aparentza temporara de ospitalitate. Nu imi explic de ce genul asta de filme s-a nascut la americani si nu la noi. Oricum, americanii au intuit si ei asta si au incercat sa faca filmul asta la noi insa au mutat outsourcingul cinematografic horror in Bulgaria, nu stiu daca de teama revolutziei fiscale sau pentru ca actorii nostri au devenit mai fitzoshi.

Cuplul Maury/Bustillo sunt copiii teribili ai horrorului francez modern, cashtigand notorietate cu debutul Inside, urmat de inca niste filme bine primite care le-au deschis drumul spre Hollywood unde, de catziva ani, numele le era pomenit in zvonuri legate de relansarea francizelor Hellraiser si Halloween. Ambele proiecte sunt inca blocate, insa cei doi francezi au reushit iata sa-si lege numele de o franciza clasica. Respectandu-si blazonul, Maury si Bustillo reusesc sa faca unul din cele mai brutale filme ale seriei, cu cateva gaguri vizuale pe masura asteptarilor fanilor pe care si i-au castigat cu Inside. Din pacate cerintzele francizei nu le-a permis sa exploreze in prea multe directzii asa ca in final ramai cu impresia unei versiuni ceva mai sangeroasa si lipsita de umor a lui Devil's Rejects. Scenaristii se chinuie sa atraga simpatie pentru niste personaje negative - un grup de tineri evadatzi de la un ospiciu, cu politzia pe urmele lor si dedandu-se la tot felul de fapte abominable.

La Q/A cei doi regizori francezi au dat destul de multe din casa (era premiera mondiala a filmului) despre cum au vrut sa faca un Leatherface transgender dar nu li s-a permis, si despre cum au lucrat cu actorii bulgari (distribuitzi in rolurile fratzilor retardatzi ai lui Leatherface).


*********************************************

Jackals

(regizat de Kevin Greutert, autorul lui Saw 6 si Saw 7)

Sunt mai multe lucruri care shockeaza la filmu asta, primul dintre ele fiind halul in care s-a botoxat Deborah Kara Unger - o iubisem pe vremuri in Crash insa n-am mai vazut-o intr-un film de vreo 15 ani. Probabil in mod justificat, caci la cat e de mutilata estetic nu cred ca a mai prins roluri de ani buni. Nici aici nu intzeleg de ce au bagat-o, o vreme am avut impresia ca asha e personajul ei mai mutilat, dar nici vorba - restul actorilor se prefac cu succes ca nu observa nimic in neregula la ea.

Apoi mai shockeaza si mersul general al povestii, filmul fiind iesit de pe mana unuia dintre cei care si-au facut renumele in zona torture porn, cu doua dintre episoadele seriei Saw. Cam totzi contributorii seriei Saw au incercat sa-si faca un nume propriu in cu totul alte directzii - vezi cazul James Wan (care s-a apucat de filme cu fantome - Conjuring, Insidious) si Darren Lynn Bousman (specializat pe musicaluri horror). A venit si randul acestui Kevin Greuter (care s-a ocupat de filmele mai recente din Saw) sa incerce sa-si ia zborul pe cont propriu, insa nu prea reuseste sa se indeparteze de genul torture porn. Totusi, aici o face cu un simtz superior al imaginii si atmosferei.

Deci nu e tocmai o copie dupa Saw, insa povestea e de un nihilism cumplit, o batjocura la adresa demnitatzii umane si a spectatorului care e nevoit sa asiste tot filmul la cum o familie e macelarita de un membrii unui cult satanist. De mai multa vreme ma bate gandul sa organizez "seara de film satanist" (in cadrul unui circuit de seri de film tematice organizate de amici), iar filmul asta s-ar incadra perfect, insa nu mai am nervi sa-l mai vad odata.

E totusi mai interesant decat retzeta clasica de "home invasion", in special in prima parte cand familia incearca sa-si recupereze fiul satanist care s-a alaturat sinistrei secte, incident de la care porneste conflictul. Insa apoi o ia pe panta clasica, cu protagonistii hacuitzi la intervale regulate pana expira timpul filmului.


**************************************

Killing Ground

(regizat de Damien Power, debutant australian)

Alta poveste extrem de neplacuta, cu tushe de torture porn, insa regizata si scrisa destul de ingenios, cu un scenariu fragmentat - scene din prezent se intercaleaza cu evenimente din trecut lasand spectatorului sarcina de a stabili ordinea logica a evenimentelor. Ca si filmul de care ziceam deasupra, si asta are un subiect pe care nu merita sa se faca filme, insa reuseste sa para bun prin metode de manipulare psihologica a spectatorului. Nici nu e foarte explicit violent, reusind sa provoace oroare mai mult prin trucuri de montaj si scenariu.

Killing Ground e un remix al filmului Wolf Creek - tot un film australian in care niste vanatori de canguri omoara/violeaza turisti/turiste ratacitzi prin niste peisaje misto cum au ei pe-acolo. Doar ca aici partea cu xenofobia nu mai ofera o scuza filmului, turistii fiind tot australieni. Ceea ce diferentziaza filmul asta de traditzia torture porn e ca aici chiar itzi pasa de personajele macelarite - se acorda destul de mult timp caracterizarii si simpatizarii lor, inainte sa incapa pe mainile dezaxatzilor. Si chiar dezaxatzii au o psihologie ambigua, incat pe alocuri te tot asteptzi ca lucrurile sa nu o ia pe panta pe care o iau.

Totusi, e timpul sa incerce si australienii ceva nou, asta e deja al nshpelea film in care ne arata ce nasoi sunt tzaranii lor si ce patzim daca mergem acolo sa le bruiem obiceiurile. Mi se parea dubios cum genu asta de filme capata finantzare de la forurile lor guvernamentale, insa cumva are sens - creca e un fel de avertisment pe canale culturale, parte din strategia lor anti-imigratzie, una din cele mai eficiente.


*********************************************

Dead Shack

(regizat de Peter Ricq, debutant canadian)

Recent lansatul serial Stranger Things precum si relansarea lui It sunt semne ale unui revival al horrorului optzecist cu si despre copii - ala in care nu este sex, in schimb este o gramada de violentza (supranaturala) si niscaiva umor pe intzelesul copiilor (eventual polisemantic, sa se bucure si adultzii). Legislatzia anilor 90 (sub Bush si Clinton) a cam descurajat genul asta de filme care, iata, se intorc acum cu varf si indesat sa bucure toata familia.

Dead Shack tzinteste clar in directzia aia - un grup de copii aflatzi in excursie printr-o padure gasesc o casa izolata in care Lauren Holly (din Dumb and Dumber, fosta nevasta a lui Jim Carrey, ajunsa la fundul butoiului) a adunat niste zombie domestici si ii mai hraneste cu turisti ratacitzi. Copiii nu-s chiar copii - se pare ca peste ocean exista obiceiul de a distribui oameni de 30 de ani in roluri de liceeni si liceeni in roluri de copii. Cand tatal lor e sechestrat in casa cu pricina, copiii se inarmeaza cu echipamente de hochei si fotbal american incercand sa-l salveze. De aici incepe un film zombie supraincarcat cu gaguri, cu ceva umor hazliu dar altfel destul de pasabil.

Efectele speciale sunt simple, violentza caricaturala in schimb foarte galagioasa. E facut mai mult sa deschida apetitul copiilor pentru filme cu zombie, dar am zis sa nu-l judec prea aspru, creca isi indeplineste scopul.


*********************************************

Eat Local(s)

(regizat de Jason Flemyng, mai cunoscut ca actor din filmele lui Guy Ritchie)

O comedie british-horror cu aluzii la Brexit, despre o societate secreta de vampiri (cu mashini cu numere de Romania) care recruteaza un tzigan in geaca de blugi sa ia locul unui vampir englez care se imbuibase cam mult cu sangele poporului. Vampirii astia sunt vanatzi de militari angajatzi de firmele de cosmetice aflate in cautarea unei creme de intinerire bazata pe sange vampiresc. In poveste se mai amesteca si niste tzarani canibali care urasc vampirii imigrantzi, mai e si un popa jucat de unul din actorii lui Ricky Gervais, mai sunt unii pe care ii stiam din Doctor Who, mai e tipu care il joaca pe Daredevil (serialul), iar regia apartzine lui Jason Flemyng (cunoscut din filmele british ale lui Guy Ritchie).

Se doreste a fi o comedie dar pana la urma comedia nu e atat de savuroasa pe cat promite. Bancurile se rasufla in primul sfert de ora si dupa aceea totul devine un film cu impushkaturi si bataie, unele facute la misto insa nu din vreun simtz comic ci ca sa mascheze lipsa bugetului. Actorii si regizorul au fost prezentzi la premiera si au vorbit mereu in timpu proiectziei, incercand sa faca filmul sa para mai funny decat e. Erau multe oportunitatzi aici, dar s-au cam risipit pe gaguri si dialoguri stupide.




Friday, December 01, 2017

Frighfest 2017 (part 1) - filmele nashpa: Attack of the Adult Babies, Nightworld, Psychopaths



Ca sa profit de ultimele oportunitatzi inainte de Brexit, m-am intors la festivalul Frighfest din Londra dupa 5 ani de absentza - motiv pentru care am si sarit peste Festivalul Luna Plina de anul asta (cea mai de succes editzie, semn ca lumea ar trebui sa ma plateasca sa nu mai merg la festivaluri). Dupa TIFF aveam senzatzia ca mi se vor umfla ochii de la atatea filme si aveam dreptate - la Frighfest am mers la 6 filme consecutive in aceeasi zi, incat am iesit cu ochii bulbucatzi si insangeratzi.

Mai intai cateva impresii generale:


Londra e la fel de sharmanta si pestritza ca intotdeauna dar semnele Brexitului sunt sesizabile, si nu doar in faptul ca pasarile cerului zboara mai sus decat de obicei. Lumea prin Soho si-a pus pe usha mesaje ca ala din poza de deasupra, satula de strainii care bateau la usha in noptzile de pub crawling exuberant. Ceva s-a intamplat cu umorul britanic, e clar ca localnicii nu primesc bine glumele despre Brexit - nici cei care au votat pentru, nici cei care au votat impotriva, fiecare cu motivele lui (in mod particular par iritatzi scotzienii). M-am dus in Shoreditch sa imi fac poza la celebrul grafitti cu Terry Pratchett, ca sa aflu ca l-au shters si au desenat peste el pe Mr. Meeseeks (ala cu Existence is Pain). Terry Pratchett nu mai e funny de cand Flat Earth Society au avut prima lor conferintza "shtiintzifica" si creca se invarte in mormant regretand cartzile pe care le-a scris. Nici Dr. Who nu mai are vizibilitatea de alta data, vibe-ul general e unul de preapocalipsa, cu post-punkeri racnind prin pietze Repent or Perish!, metrouri bantuite ori tapetate cu proverbe indiene cu care primarul lor spera sa calmeze populatzia. Toata lumea e ingrozita de perspectiva ca, dupa expulzarea imigrantzilor, englezii vor trebui sa se apuce din nou de gatit, de construit, de prostitutzie ori acordat ingrijiri medicale - chestii pe care nu le-am mai facut de pe vremea lui Jack Spintecatorul.


In fine, multe n-am apucat sa vad prin Londra ca am avut program de festival, alergand intre filme, magazine cu memorabilia Aleister Crowley si obisnuitele partyuri cu karaoke ale Frighftestului, anul asta mai anoste decat alta data datorita spatziului neincapator din Phoenix Artist's Club si, sa fim cinstitzi, datorita faptului ca nici regizorii si actorii momentului nu mai sunt ce erau.


Candva in ultimii 5 ani a avut loc o schimbare brutala de generatzie, asa ca de majoritatea invitatzilor la aceasta editzie nu auzisem. Majoritatea sunt hipsteri debutantzi participand cu filme bazate pe reciclari si referintze mai mult sau mai putzin ironice. Metodele "creative" hipstereshti au degenerat in cinemaul horror pana la punctul in care nimeni nu mai risca cu adevarat sa faca ceva proaspat - totul trebuie sa poata fi justificat cu pretextul ironiei sau referintzelor pop culture. Iar daca nu-s filme de hipsteri, sunt remakeuri si titluri de franciza - am avut la aceasta editzie un remake la Death Note, un remake la Inside, noi titluri in seriile Texas Chainsaw Massacre, Chucky si Hatchet. Disponibilitatea pentru risc creativ pare sa fie cea mai mica din istoria cinema-ului horror (cat cunosc din ea), in ciuda faptului ca traim vremuri in care cuvantul "creativ" a devenit tic verbal.

La editzia de acu 5 ani, vedetele erau vedete - nici atunci nu prea fusesera prezentzi clasici in viatza (cu exceptzia comisarului Cattani) dar toata lumea ii stia pe regizorii tineri care castigasera o notorietate rapida - pe Peter Strickland (era acolo cu Berberian Sound Studio), pe Tom Six (Human Centipede), pe Alex Chandon (Inbred), pe Can Evrenol (Baskin), pe cei din gashka mumblegore care atunci isi lansau scurt-metrajele VHS (Ti West, Adam Wingard etc.). Daca-i vedeai la afterparty stiai cu cine ai de-a face, lumea intra in vorba cu ei. La acesta editzie insa, la afterparty ii ziceai cate unuia "da-te mai incolo ma pula" iar a doua zi aflai ca e unul din regizorii invitatzi ai festivalului si tzi-era jena sa mai intri in vorba cu el.

Singurii pe care i-am recunoscut din multzime au fost Simon Rumley (il stiam de la TIFF, de cand s-a certat cu garderobierii de la Diesel ca nu l-au lasat pe Udo Kier sa intre in club), Adam Green (a tras tuturor o tzeapa majora, lansandu-si noul film al seriei Hatchet in secret, fara sa fie trecut pe afishul festivalului) si cuplul francez Julien Maury/Alex Bustillo venitzi cu premiera mondiala a lui Leatherface (cel mai recent film din seria Texas Chainsaw Massacre). Singurul regizor cat de cat celebru din programul festivalului a fost Alex de la Iglesia (care n-a participat si fizic, din pacate).

O alta problema pe care o am cu Frighfest e nepotismul - regizori care revin cu regularitate in programul festivalului, si nu neaparat pentru ca ar face vreo impresie buna. Comparativ, festivaluri precum Slashfilm din Viena, MotelX din Lisabona ori Sitges din Spania par mai dispuse sa se reinventeze si sa diversifice, adesea combinand filmul horror cu alte chestii - cu agenda LGBT, cu science fiction, chiar cu literatura (lansari de carte etc.). De la aceasta editzie am ramas insa cu o puternica impresie ca filmul horror a ramas cu vreo 50 de ani in urma literaturii de gen - am facut multe facepalmuri urmarind la Q/A scenaristi chinuindu-se sa explice cum au reusit sa carpeasca cate o poveste ridicola in urma catorva schimburi de e-mailuri. Unii nici macar n-au mai incercat sa faca asta si, in lumina a ce ziceam mai zis, au recunoscut din capul locului ca au avut drept principal obiectiv sa adune laolalta referintze pop-culture si scene care sa imite scene clasice. Am numarat nu mai putzin de 5 filme in care cate un personaj baga replica "They're coming to get you, Barbara". E o anume bucurie narcisista in fanul horror sa recunoasca astfel de easter eggs prin filme, dar s-a ajuns la punctul la care daca scotzi ironia si acele easter eggs nu mai ramai cu absolut nimic.

Gata cu introducerea, cateva vorbe despre filmele naspa ale acestei editzii:

Attack of the Adult Babies

(regizat de Dominic Brunt, autorul lui Bait)

Orice festival horror propune cate un film care sa fie atat de nasol incat sa devina notoriu si sa ishte controverse, chiar cu riscul de a pune capat carierei regizorilor respectivi care incearca sa intre in istorie prin metodele prin care au intrat Ed Wood, John Waters, Bruce la Bruce si altzii asemenea. De-a lungul anilor recentzi acest rol a fost indeplinit de titluri ca Human Centipede, A Serbian Film, Greasy Strangler, L.A. Zombie iar 2017 se doreste a fi anul Attack of the Adult Babies.

Din pacate filmul asta nu a reusit sa creeze controverse, reactzia publicului fiind in consens ca filmul e pur si simplu prost, superobositor si deloc funny. E exemplificarea perfecta a termenului "overdoing it" si pare a fi o afacere de familie - sotzia regizorului e scenarista si actritza principala, iar pe parcursul vizionarii ai impresia ca te uitzi la un grup de amici schimband intre ei inner-jokes pe care cei din exterior nu au cum sa le priceapa.

Povestea e despre o societate secreta de parlamentari imbracatzi in pampershi, traind intr-o vila izolata sub supravegherea unor asistente medicale imbracate in latex. Societatea secreta este deservita unui Zeu al Cacatului, care aduna cacatu din pampershii batranilor ca sa faca din el Aur cu care sa alimenteze trezoreria Marii Britanii, motiv pentru care in schema asta sunt implicatzi si oameni importantzi din guvernul UK. E, pe undeva, un fel de satira politica, cam la nivelul la care se fac memele anti-pensionari si pe la noi, insa cu greu razbate umorul de dupa valul de satira grosolana. Niste tineri se infiltreaza in vila respectiva cu o butelie de gaz laxativ ca sa puna capat "conspiratziei". Spre final filmul se transforma in animatzie (din motive de buget) si isi pierde orice urma de coerentza.

Atat regizorul cat si actorii erau disperatzi sa ne explice cat de funny e filmul lor, ceea ce n-a facut decat sa irite si mai tare un public care, altfel, nu se da inapoi de la experimente trash-cinema. Insa si trash-cinemaul asta are regulile lui estetice, nu e doar un shirag de bancuri facute la betzie. Am regretat profund ca in loc de filmul asta nu m-am dus la teatrul musical Toxic Avenger, capodopera trash cinema care acum face furori in teatrele londoneze.



************************************** 

Nightworld

(regizat de Patricio Valladares, autorul lui Hidden in the Woods)

Un politzist american vaduv, pensionat anticipat, se muta in Bulgaria, nu e clar de ce, si acolo isi petrece timpul mai mult prin Starbucks, ca numai acolo se mai vorbeste cat de cat engleza. Cu ocazia asta se indragosteshte o chelneritza cu 30 de ani mai tanara, care lucreaza in Starbucks sa faca bani de facultate la taxa. Insa sotzia moarta a politzistului se intoarce din mortzi roasa de gelozie fatza de amanta bulgaroaica. Te-ai astepta ca dincolo de moarte monogamia sa devina un concept superfluu dar iata, gelozia e un sentiment care poate anima mortzii.

Motivele pentru care povestea se petrece in Bulgaria ar fi doua: (1) ca e imposibil sa vinzi Sofia drept orashel american (cum s-a mai intamplat cu productziile americane filmate pe la noi); (2) ca producatorii de la Hollywood au decis ca nu se mai poate lucra cu studiourile romaneshti unde obisnuiau sa faca genu asta cinema de mana a treia si s-au reorientat spre Bulgaria (nu cunosc detalii, la Q/A au spus doar ca bulgarii au o disciplina a muncii superioara si mai putzine fitze). Prin film mai apare si Robert Englund (Freddy din Nightmare on Elm Street) care la apus de cariera mai prinde roluri prin filme din astea ieftine.

Am vrut mult sa vad filmul pentru trailerul arata foarte bine si anuntza un film gotic rafinat ca design, mixat cu ceva detective story in traditzia povestilor politziste supranaturale de dinainte de anii 50. Se face destul de putzin film gotic in zilele noastre, iar de la Crimson Peak n-am mai vazut nimic decent genul asta. In plus eram intrigat de implicarea regizorului chilean Patricio Valladares, celebru pentru filme torture porn superbrutale (Hidden in the Woods), incercand aici sa demonstreze ca poate si altceva, ca e in stare sa faca suspans si atmosfera.

Nu e in stare, insa vina cea mai mare apartzine actorilor bulgari care parca joaca in reclama la pasta de dintzi. Iar scenariul e ridicol, desi cei 3 scenaristi (un italian, un englez si un sarb) au venit la Q/A chinuindu-se sa ne explice cat de mult s-au documentat ei sa scrie povestea asta.

P.S. E destul de funny ca pe aproximativ aceiasi actori bulgari aveam sa-i revad in Leatherface - filmat tot la ei, insa la o ferma de porci care trece cu succes drept ferma texana (iar actorii bulgari joaca acolo roluri de personaje cu retard mintal).



************************************** 

Psychopaths

(regizat de Mickey Keating, autorul lui Darling

Il laudam pe tanarul Mickey Keating acu un an cand i-am vazut doua filme la festivalul Slashfilm de la Viena (Darling si Carnage Park). Un stilist priceput si un tinerel precoce aflat in cautarea unui buget propice pentru ambitziile sale. Fiecare din filmele sale de pana acum a fost un pas major inainte.

Cu noul film insa isi cam da cu stangu-n dreptu, incercand sa para super-cool si meta, cu o imitatzie de Nicolas Winding Refn din care lipseste cu desavarsire scenariul. Tot filmul pare un trailer - pe alocuri aminteste de experimente de montaj de genul Amer, insa Psychopaths e mult mai monoton si mai boring, mult sub nivelul experimentului belgian.

Premisa e ca undeva la inceputul filmului un criminal in serie (ubicuul Larry Fessenden) este executat si spiritul malefic din el se imprastie prin localitatzile din imprejurimi, impingand diversi cetatzeni la acte criminale complet lipsite de justificare. Restul filmului e doar o trecere in reviste a acestor acte criminale, cu multa muzica, cu flashuri de neoane, cu replici lipsite de sens si un montaj foarte obositor de trailer. Au fost doua filme la Frighfestul asta la care am adormit, iar asta e unul dintre ele, insa jur ca tot ce am scris aici despre el e adevarat si absolut nimic altceva nu se intampla in filmul asta.