Ca sa profit de ultimele oportunitatzi inainte de Brexit, m-am intors la festivalul Frighfest din Londra dupa 5 ani de absentza - motiv pentru care am si sarit peste Festivalul Luna Plina de anul asta (cea mai de succes editzie, semn ca lumea ar trebui sa ma plateasca sa nu mai merg la festivaluri). Dupa TIFF aveam senzatzia ca mi se vor umfla ochii de la atatea filme si aveam dreptate - la Frighfest am mers la 6 filme consecutive in aceeasi zi, incat am iesit cu ochii bulbucatzi si insangeratzi.
Mai intai cateva impresii generale:
Londra e la fel de sharmanta si pestritza ca intotdeauna dar semnele Brexitului sunt sesizabile, si nu doar in faptul ca pasarile cerului zboara mai sus decat de obicei. Lumea prin Soho si-a pus pe usha mesaje ca ala din poza de deasupra, satula de strainii care bateau la usha in noptzile de pub crawling exuberant. Ceva s-a intamplat cu umorul britanic, e clar ca localnicii nu primesc bine glumele despre Brexit - nici cei care au votat pentru, nici cei care au votat impotriva, fiecare cu motivele lui (in mod particular par iritatzi scotzienii). M-am dus in Shoreditch sa imi fac poza la celebrul grafitti cu Terry Pratchett, ca sa aflu ca l-au shters si au desenat peste el pe Mr. Meeseeks (ala cu Existence is Pain). Terry Pratchett nu mai e funny de cand Flat Earth Society au avut prima lor conferintza "shtiintzifica" si creca se invarte in mormant regretand cartzile pe care le-a scris. Nici Dr. Who nu mai are vizibilitatea de alta data, vibe-ul general e unul de preapocalipsa, cu post-punkeri racnind prin pietze Repent or Perish!, metrouri bantuite ori tapetate cu proverbe indiene cu care primarul lor spera sa calmeze populatzia. Toata lumea e ingrozita de perspectiva ca, dupa expulzarea imigrantzilor, englezii vor trebui sa se apuce din nou de gatit, de construit, de prostitutzie ori acordat ingrijiri medicale - chestii pe care nu le-am mai facut de pe vremea lui Jack Spintecatorul.
In fine, multe n-am apucat sa vad prin Londra ca am avut program de festival, alergand intre filme, magazine cu memorabilia Aleister Crowley si obisnuitele partyuri cu karaoke ale Frighftestului, anul asta mai anoste decat alta data datorita spatziului neincapator din Phoenix Artist's Club si, sa fim cinstitzi, datorita faptului ca nici regizorii si actorii momentului nu mai sunt ce erau.
Candva in ultimii 5 ani a avut loc o schimbare brutala de generatzie, asa ca de majoritatea invitatzilor la aceasta editzie nu auzisem. Majoritatea sunt hipsteri debutantzi participand cu filme bazate pe reciclari si referintze mai mult sau mai putzin ironice. Metodele "creative" hipstereshti au degenerat in cinemaul horror pana la punctul in care nimeni nu mai risca cu adevarat sa faca ceva proaspat - totul trebuie sa poata fi justificat cu pretextul ironiei sau referintzelor pop culture. Iar daca nu-s filme de hipsteri, sunt remakeuri si titluri de franciza - am avut la aceasta editzie un remake la Death Note, un remake la Inside, noi titluri in seriile Texas Chainsaw Massacre, Chucky si Hatchet. Disponibilitatea pentru risc creativ pare sa fie cea mai mica din istoria cinema-ului horror (cat cunosc din ea), in ciuda faptului ca traim vremuri in care cuvantul "creativ" a devenit tic verbal.
La editzia de acu 5 ani, vedetele erau vedete - nici atunci nu prea fusesera prezentzi clasici in viatza (cu exceptzia comisarului Cattani) dar toata lumea ii stia pe regizorii tineri care castigasera o notorietate rapida - pe Peter Strickland (era acolo cu Berberian Sound Studio), pe Tom Six (Human Centipede), pe Alex Chandon (Inbred), pe Can Evrenol (Baskin), pe cei din gashka mumblegore care atunci isi lansau scurt-metrajele VHS (Ti West, Adam Wingard etc.). Daca-i vedeai la afterparty stiai cu cine ai de-a face, lumea intra in vorba cu ei. La acesta editzie insa, la afterparty ii ziceai cate unuia "da-te mai incolo ma pula" iar a doua zi aflai ca e unul din regizorii invitatzi ai festivalului si tzi-era jena sa mai intri in vorba cu el.
Singurii pe care i-am recunoscut din multzime au fost Simon Rumley (il stiam de la TIFF, de cand s-a certat cu garderobierii de la Diesel ca nu l-au lasat pe Udo Kier sa intre in club), Adam Green (a tras tuturor o tzeapa majora, lansandu-si noul film al seriei Hatchet in secret, fara sa fie trecut pe afishul festivalului) si cuplul francez Julien Maury/Alex Bustillo venitzi cu premiera mondiala a lui Leatherface (cel mai recent film din seria Texas Chainsaw Massacre). Singurul regizor cat de cat celebru din programul festivalului a fost Alex de la Iglesia (care n-a participat si fizic, din pacate).
O alta problema pe care o am cu Frighfest e nepotismul - regizori care revin cu regularitate in programul festivalului, si nu neaparat pentru ca ar face vreo impresie buna. Comparativ, festivaluri precum Slashfilm din Viena, MotelX din Lisabona ori Sitges din Spania par mai dispuse sa se reinventeze si sa diversifice, adesea combinand filmul horror cu alte chestii - cu agenda LGBT, cu science fiction, chiar cu literatura (lansari de carte etc.). De la aceasta editzie am ramas insa cu o puternica impresie ca filmul horror a ramas cu vreo 50 de ani in urma literaturii de gen - am facut multe facepalmuri urmarind la Q/A scenaristi chinuindu-se sa explice cum au reusit sa carpeasca cate o poveste ridicola in urma catorva schimburi de e-mailuri. Unii nici macar n-au mai incercat sa faca asta si, in lumina a ce ziceam mai zis, au recunoscut din capul locului ca au avut drept principal obiectiv sa adune laolalta referintze pop-culture si scene care sa imite scene clasice. Am numarat nu mai putzin de 5 filme in care cate un personaj baga replica "They're coming to get you, Barbara". E o anume bucurie narcisista in fanul horror sa recunoasca astfel de easter eggs prin filme, dar s-a ajuns la punctul la care daca scotzi ironia si acele easter eggs nu mai ramai cu absolut nimic.
Gata cu introducerea, cateva vorbe despre filmele naspa ale acestei editzii:
Ca sa profit de ultimele oportunitatzi inainte de Brexit, m-am intors la festivalul Frighfest din Londra dupa 5 ani de absentza - motiv pentru care am si sarit peste Festivalul Luna Plina de anul asta (cea mai de succes editzie, semn ca lumea ar trebui sa ma plateasca sa nu mai merg la festivaluri). Dupa TIFF aveam senzatzia ca mi se vor umfla ochii de la atatea filme si aveam dreptate - la Frighfest am mers la 6 filme consecutive in aceeasi zi, incat am iesit cu ochii bulbucatzi si insangeratzi.
Londra e la fel de sharmanta si pestritza ca intotdeauna dar semnele Brexitului sunt sesizabile, si nu doar in faptul ca pasarile cerului zboara mai sus decat de obicei. Lumea prin Soho si-a pus pe usha mesaje ca ala din poza de deasupra, satula de strainii care bateau la usha in noptzile de pub crawling exuberant. Ceva s-a intamplat cu umorul britanic, e clar ca localnicii nu primesc bine glumele despre Brexit - nici cei care au votat pentru, nici cei care au votat impotriva, fiecare cu motivele lui (in mod particular par iritatzi scotzienii). M-am dus in Shoreditch sa imi fac poza la celebrul grafitti cu Terry Pratchett, ca sa aflu ca l-au shters si au desenat peste el pe Mr. Meeseeks (ala cu Existence is Pain). Terry Pratchett nu mai e funny de cand Flat Earth Society au avut prima lor conferintza "shtiintzifica" si creca se invarte in mormant regretand cartzile pe care le-a scris. Nici Dr. Who nu mai are vizibilitatea de alta data, vibe-ul general e unul de preapocalipsa, cu post-punkeri racnind prin pietze Repent or Perish!, metrouri bantuite ori tapetate cu proverbe indiene cu care primarul lor spera sa calmeze populatzia. Toata lumea e ingrozita de perspectiva ca, dupa expulzarea imigrantzilor, englezii vor trebui sa se apuce din nou de gatit, de construit, de prostitutzie ori acordat ingrijiri medicale - chestii pe care nu le-am mai facut de pe vremea lui Jack Spintecatorul.
In fine, multe n-am apucat sa vad prin Londra ca am avut program de festival, alergand intre filme, magazine cu memorabilia Aleister Crowley si obisnuitele partyuri cu karaoke ale Frighftestului, anul asta mai anoste decat alta data datorita spatziului neincapator din Phoenix Artist's Club si, sa fim cinstitzi, datorita faptului ca nici regizorii si actorii momentului nu mai sunt ce erau.
Attack of the Adult Babies
(regizat de Dominic Brunt, autorul lui Bait)
Orice festival horror propune cate un film care sa fie atat de nasol incat sa devina notoriu si sa ishte controverse, chiar cu riscul de a pune capat carierei regizorilor respectivi care incearca sa intre in istorie prin metodele prin care au intrat Ed Wood, John Waters, Bruce la Bruce si altzii asemenea. De-a lungul anilor recentzi acest rol a fost indeplinit de titluri ca Human Centipede, A Serbian Film, Greasy Strangler, L.A. Zombie iar 2017 se doreste a fi anul Attack of the Adult Babies.
Din pacate filmul asta nu a reusit sa creeze controverse, reactzia publicului fiind in consens ca filmul e pur si simplu prost, superobositor si deloc funny. E exemplificarea perfecta a termenului "overdoing it" si pare a fi o afacere de familie - sotzia regizorului e scenarista si actritza principala, iar pe parcursul vizionarii ai impresia ca te uitzi la un grup de amici schimband intre ei inner-jokes pe care cei din exterior nu au cum sa le priceapa.
Povestea e despre o societate secreta de parlamentari imbracatzi in pampershi, traind intr-o vila izolata sub supravegherea unor asistente medicale imbracate in latex. Societatea secreta este deservita unui Zeu al Cacatului, care aduna cacatu din pampershii batranilor ca sa faca din el Aur cu care sa alimenteze trezoreria Marii Britanii, motiv pentru care in schema asta sunt implicatzi si oameni importantzi din guvernul UK. E, pe undeva, un fel de satira politica, cam la nivelul la care se fac memele anti-pensionari si pe la noi, insa cu greu razbate umorul de dupa valul de satira grosolana. Niste tineri se infiltreaza in vila respectiva cu o butelie de gaz laxativ ca sa puna capat "conspiratziei". Spre final filmul se transforma in animatzie (din motive de buget) si isi pierde orice urma de coerentza.
Atat regizorul cat si actorii erau disperatzi sa ne explice cat de funny e filmul lor, ceea ce n-a facut decat sa irite si mai tare un public care, altfel, nu se da inapoi de la experimente trash-cinema. Insa si trash-cinemaul asta are regulile lui estetice, nu e doar un shirag de bancuri facute la betzie. Am regretat profund ca in loc de filmul asta nu m-am dus la teatrul musical Toxic Avenger, capodopera trash cinema care acum face furori in teatrele londoneze.
**************************************
Nightworld
(regizat de Patricio Valladares, autorul lui Hidden in the Woods)
Un politzist american vaduv, pensionat anticipat, se muta in Bulgaria, nu e clar de ce, si acolo isi petrece timpul mai mult prin Starbucks, ca numai acolo se mai vorbeste cat de cat engleza. Cu ocazia asta se indragosteshte o chelneritza cu 30 de ani mai tanara, care lucreaza in Starbucks sa faca bani de facultate la taxa. Insa sotzia moarta a politzistului se intoarce din mortzi roasa de gelozie fatza de amanta bulgaroaica. Te-ai astepta ca dincolo de moarte monogamia sa devina un concept superfluu dar iata, gelozia e un sentiment care poate anima mortzii.
Motivele pentru care povestea se petrece in Bulgaria ar fi doua: (1) ca e imposibil sa vinzi Sofia drept orashel american (cum s-a mai intamplat cu productziile americane filmate pe la noi); (2) ca producatorii de la Hollywood au decis ca nu se mai poate lucra cu studiourile romaneshti unde obisnuiau sa faca genu asta cinema de mana a treia si s-au reorientat spre Bulgaria (nu cunosc detalii, la Q/A au spus doar ca bulgarii au o disciplina a muncii superioara si mai putzine fitze). Prin film mai apare si Robert Englund (Freddy din Nightmare on Elm Street) care la apus de cariera mai prinde roluri prin filme din astea ieftine.
Am vrut mult sa vad filmul pentru trailerul arata foarte bine si anuntza un film gotic rafinat ca design, mixat cu ceva detective story in traditzia povestilor politziste supranaturale de dinainte de anii 50. Se face destul de putzin film gotic in zilele noastre, iar de la Crimson Peak n-am mai vazut nimic decent genul asta. In plus eram intrigat de implicarea regizorului chilean Patricio Valladares, celebru pentru filme torture porn superbrutale (Hidden in the Woods), incercand aici sa demonstreze ca poate si altceva, ca e in stare sa faca suspans si atmosfera.
Nu e in stare, insa vina cea mai mare apartzine actorilor bulgari care parca joaca in reclama la pasta de dintzi. Iar scenariul e ridicol, desi cei 3 scenaristi (un italian, un englez si un sarb) au venit la Q/A chinuindu-se sa ne explice cat de mult s-au documentat ei sa scrie povestea asta.
P.S. E destul de funny ca pe aproximativ aceiasi actori bulgari aveam sa-i revad in Leatherface - filmat tot la ei, insa la o ferma de porci care trece cu succes drept ferma texana (iar actorii bulgari joaca acolo roluri de personaje cu retard mintal).
**************************************
Psychopaths
(regizat de Mickey Keating, autorul lui Darling)
Il laudam pe tanarul Mickey Keating acu un an cand i-am vazut doua filme la festivalul Slashfilm de la Viena (Darling si Carnage Park). Un stilist priceput si un tinerel precoce aflat in cautarea unui buget propice pentru ambitziile sale. Fiecare din filmele sale de pana acum a fost un pas major inainte.
Cu noul film insa isi cam da cu stangu-n dreptu, incercand sa para super-cool si meta, cu o imitatzie de Nicolas Winding Refn din care lipseste cu desavarsire scenariul. Tot filmul pare un trailer - pe alocuri aminteste de experimente de montaj de genul Amer, insa Psychopaths e mult mai monoton si mai boring, mult sub nivelul experimentului belgian.
Premisa e ca undeva la inceputul filmului un criminal in serie (ubicuul Larry Fessenden) este executat si spiritul malefic din el se imprastie prin localitatzile din imprejurimi, impingand diversi cetatzeni la acte criminale complet lipsite de justificare. Restul filmului e doar o trecere in reviste a acestor acte criminale, cu multa muzica, cu flashuri de neoane, cu replici lipsite de sens si un montaj foarte obositor de trailer. Au fost doua filme la Frighfestul asta la care am adormit, iar asta e unul dintre ele, insa jur ca tot ce am scris aici despre el e adevarat si absolut nimic altceva nu se intampla in filmul asta.
No comments:
Post a Comment